Măsuri de protecţie specială luate faţă de minorul care a săvârşit o faptă penală şi care nu răspunde penal. Limite ale verificării într-un alt cadru procesual şi de către o altă autoritate decât cele reglementate de codul de procedură penală.

Pentru copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care nu răspunde penal, la propunerea DGASPC în a cărei unitate administrativ teritorială se află copilul, se va lua una dintre măsurile prevăzute la art. 55 lit. a şi c din lege, potrivit art. 80 alin. 1  din Legea 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.

Măsurile de protecţie specială a copilului  la care se referă aceste dispoziţii legale sunt: plasamentul  şi supravegherea specializată.

Potrivit disp. art. 67 alin. 1 din  acelaşi act normativ, măsura de supraveghere specializată se dispune în condiţiile legii faţă de copilul care a săvârşit o faptă penală şi care nu răspunde penal.

Actul procurorului- prin care s-au stabilit două elemente esenţiale, respectiv: săvârşirea unei fapte penale de către  o persoană;  făptuitorul identificat ca fiind autorul,  nu răspunde penal  fiind minor-  este un dat juridic, fiind o premisă  de lucru pentru autorităţile abilitate potrivit legii să dispună, în caz că este oportună şi adecvată, una din măsurile speciale de protecţie potrivit legii.

În procedura specială a Legii 272/2004, comisia - în caz că părinţii îşi exprimă acordul  sau instanţa de judecată -  în caz contrar, nu sunt chemate să  se substituie organului de urmărire penală  şi să lipsească de efecte actul întocmit într-un proces penal finalizat fără trimitere în judecată,  practic  printr-o desfiinţare indirectă a actului  într-o „plângere” sui-generis,  prin  reaprecierea datelor şi împrejurărilor cazului penal respectiv, fie şi numai cu privire la făptuitor.

Cu alte cuvinte, nici un element al procesului penal cu privire la faptă şi făptuitor nu poate  fi analizat într-un alt cadru procesual  şi de către o altă autoritate, decât cele reglementate de codul de procedură penală.

Prin sentinţa civilă nr.31 din 24 ianuarie 2008, pronunţată de Tribunalul Dolj – Secţia pentru cauze cu minori şi de familie, s-a  respins cererea formulată de petenta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia  Copilului prin care se solicitase să se se dispună supravegherea specializată in familie a minorului V.C.M. faţă de care s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru săvârşirea unei infracţiuni, în contradictoriu cu părinţii acestuia.

Tribunalul a reţinut că, în cauză , nu s-a făcut dovada că minorul V.C.M. nu răspunde penal.

Astfel, chiar dacă prin rezoluţia din 17.04.2006, pronunţată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Segarcea s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de făptuitor, întrucât acesta era minor în condiţiile prev. de art. 99 alin. 1 C.p. (nu avea 14 ani împliniţi), din cuprinsul acestei rezoluţii, dar şi din cele învederate de minor şi de către părinţii acestuia în faţa instanţei, a reieşit faptul că acesta avea aproximativ 16 ani la data săvârşirii faptei, fiind născut la data de 14.04.1990, iar fapta fiind săvârşită la începutul anului 2006.

Ori, în raport de vârsta minorului, ar fi fost incidente dispoziţiile art. 99 alin. 2 C.p., în care se arată că minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal, numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ.

În cauză, însă, nu s-a efectuat nici o expertiză a minorului, parchetul necomunicând instanţei nimic, deşi s-a făcut o adresă în acest sens (la dosarul cauzei nu există un raport de expertiză medico-legală psihiatrică).

Astfel fiind, cum în speţă nu s-a făcut dovada că minorul nu răspunde penal, rezoluţia parchetului prin care s-a susţinut contrariul neavând putere de lucru judecat cu privire la acest aspect, instanţa a respins cererea petentei ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti DGASPC Dolj a declarat recurs în termen, criticând-o pentru nelegalitate.

Critica se referă, în esenţă la  faptul că, în mod greşit s-a respins cererea petentei de luare a măsurii speciale de protecţie a supravegherii specializate de către Tribunal, întrucât în cauză erau incidente dispoziţiile legale prevăzute de art. 67 şi urm. din Legea 272/2004,  potrivit cărora  măsura de supraveghere specializată se dispune în condiţiile  legii faţă de copilul care a săvârşit o faptă penală şi care nu răspunde penal.

Curtea de Apel  a admis recursul declarat de DGASPC pentru următoarele  considerente:

Pentru copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care nu răspunde penal, la propunerea DGASPC în a cărei unitate administrativ- teritorială se află copilul, se va lua una dintre măsurile prevăzute la art. 55 lit. a şi c, potrivit art. 80 alin. 1  din Legea 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.

Măsurile de protecţie specială a copilului  la care se referă aceste dispoziţii legale sunt : plasamentul  şi supravegherea specializată.

În speţă, s-a apreciat că faţă de minorul  V.C.M. nu se impune măsura specială de protecţie a plasamentului, ci supravegherea specializată în familie, a acestuia.

Potrivit disp. art. 67 alin. 1 din  acelaşi act normativ, măsura de supraveghere specializată se dispune în condiţiile legii, faţă de copilul care a săvârşit o faptă penală şi care nu răspunde penal.

În cazul în care există acordul părinţilor sau al  reprezentantului legal,  această măsură se dispune de către Comisia pentru protecţia copilului, iar în lipsa acestui acord, de către instanţa  judecătorească, aşa cum rezultă din prevederile art. 67 alin. 2  şi art. 80 alin. 2 din lege ţinându-se  seama  de elementele prev. de art. 80 alin. 2 lit. a – e din lege, respectiv: condiţiile care au favorizat săvârşirea faptei, gradul de pericol social al faptei, mediul în care a crescut şi trăit copilul, riscul săvârşirii a unei  alte fapte prevăzute de legea penală şi orice alte elemente de natură a caracteriza  situaţia copilului.

În cauză nu a existat acordul părinţilor pentru ca măsura să se dispună de către Comisie, astfel că DGASPC Dolj a solicitat instanţei luarea măsurii,  invocând în motivarea cererii,  rezoluţia Parchetului de pe lângă Judecătoria Segarcea prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de minorul V.C. M.,  în baza art. 228 alin. 6 rap. la art. 10 lit. e cod procedură penală şi art. 50 cod penal, pentru  săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prevăzută şi pedepsită de art. 208 alin. 1, 209 alin. 1 lit. a şi i cod penal, reţinându-se incidenţa disp. art. 99 alin. 1 cod penal, respectiv minoritatea făptuitorului.

Potrivit disp. art. 228 alin. 6 ind. 1 cod procedură penală, împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale se poate face  plângere la instanţa de judecată, în condiţiile art. 278 ind. 1 şi urm. cod procedură penală.

În cauză nu s-a făcut dovada  desfiinţării  soluţiei procurorului fie de procurorul ierarhic, fie de către instanţa de judecată cu consecinţa trimiterii cauzei  în vederea începerii urmăririi penale,  şi cu atât mai puţin a unei eventuale soluţii de desfiinţare a rezoluţiei şi de reţinere a cauzei spre judecare de către instanţă şi de pronunţare a unei soluţii într-un sens sau altul.

În aceste condiţii, actul procurorului - prin care s-au stabilit două elemente esenţiale, respectiv: 1. săvârşirea unei fapte penale de către  o persoană; 2.  făptuitorul identificat ca fiind autorul,  nu răspunde penal  fiind minor -  este un dat juridic, fiind o premisă  de lucru pentru autorităţile abilitate potrivit legii să dispună, în caz că este oportună şi adecvată, una din măsurile speciale de protecţie potrivit legii.

Curtea a apreciat că în procedura specială a Legii 272/2004 Comisia ,în caz că părinţii îşi exprimă acordul  sau instanţa de judecată -  în caz contrar, nu sunt chemate să  se substituie organului de urmărire penală  şi să lipsească de efecte actul întocmit într-un proces penal finalizat fără trimitere în judecată,  practic  printr-o desfiinţare indirectă a actului  într-o „plângere” sui-generis,  prin  reaprecierea datelor şi împrejurărilor cazului penal respectiv, fie şi numai cu privire la făptuitor.

Cu alte cuvinte, nici un element al procesului penal cu privire la faptă şi făptuitor nu poate  fi analizat într-un alt cadru procesual  şi de către o altă autoritate, decât cele reglementate de codul de procedură penală.

Teoretic, era posibilă o astfel de soluţie, respectiv de achitare  în temeiul disp. art. 11 pct. 2 lit. a rap. la art. 10 lit. e cod procedură penală, pronunţată  chiar şi de instanţă judecătorească după trimiterea în judecată a minorului de către procuror, soluţie definitivă,  fie ea şi greşită.

Curtea a apreciat că, în cazul de faţă, nu ar identifica nici un motiv, pentru a putea  face o diferenţă între cele două soluţii, respectiv între rezoluţia  procurorului, nedesfiinţată şi  o hotărâre de achitare ce s-ar putea da  în condiţiile mai sus arătate, motiv  pentru care autoritatea  competentă în baza Legii 272/2004, comisie sau instanţă,  să aibă temei legal în a cenzura indirect legalitatea şi temeinicia unei soluţii  pronunţată într-un proces penal şi să concluzioneze altfel.

De aceea,  Curtea  a reţinut că singura verificare a  sesizării prin prisma legalităţii, pe care o poate face comisia sau instanţa, după constatarea  pe baza  actelor juridice întocmite într-un proces penal  şi care  statuează  că minorul a săvârşit o faptă penală şi că nu răspunde penal, este aceea a identităţii dintre  această persoană şi  cea la care se referă sesizarea şi, bineînţeles, dacă aceasta mai este  minor în sensul disp. art. 4 lit. a din Legea 272/2004.

În aceiaşi ordine de idei, Curtea a  constatat că motivarea primei instanţe potrivit căreia nu s-a făcut dovada că minorul nu răspunde penal şi că rezoluţia procurorului nu ar fi suficientă în acest caz, este  greşită. Mai mult, în paralel cu procesul penal în care s-a  dispus neînceperea urmăririi penale, după o cercetare prealabilă,  s-a reţinut că, în cauză, nu erau incidente disp. art. 99 alin. 1 cod penal,  aşa cum greşit  a reţinut organul de urmărire penală, ci disp. art. 99 alin. 2 cod penal în condiţiile  neexpertizării minorului  cu privire la discernământul acestuia.

Lăsând la o parte  împrejurarea că instanţa  a făcut aprecieri cu privire la legalitatea şi temeinicia  soluţiei procurorului, în afara unui cadru legal şi  păstrând  logica instanţei asupra interpretării disp. legale din legea 272/2004, nu ar fi fost exclusă şi o soluţie identică bazată pe o altă motivare, respectiv aceea că nu s-a făcut dovada săvârşirii unei fapte penale de minor, în măsura în care instanţa socoteşte că mai înainte de  lua măsura de protecţie specială, este ţinută să verifice pe fond, iar nu formal, dacă minorul răspunde sau nu penal.

Nu ar fi exclusă şi o asemenea motivare, întrucât nu se vede de ce instanţa ar verifica pe fond numai cea de-a doua cerinţă referitoare la neangajarea răspunderii penale, iar nu şi prima cerinţă, respectiv aceea că minorul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.

În final, Curtea a apreciat că într-un singur caz ar fi posibilă respingerea unei sesizări pentru luarea măsurii de protecţie specială,  pe considerentul că nu s-a făcut dovada la care se referă tribunalul,  respectiv în situaţia în care, DGASPC ar  face o asemenea propunere comisiei sau instanţei  nebazată pe un act  emis într-un proces penal, indiferent de faza procesuală (urmărire sau judecată), care să constate împrejurările prev. de art. 80 alin. 1 din lege, ci având la bază o simplă sesizare a unei persoane ce se pretinde a fi victima unei fapte prevăzute de legea penală săvârşită de un minor.

În orice caz,  în cauză, dincolo de considerentele pur teoretice,  se poate concluziona că, în măsura în care s-ar îmbrăţişa punctul de vedere al tribunalului, s-ar ajunge la situaţia inacceptabilă ca minorului să nu i  se aplice nici sancţiune penală  (măsură educativă sau pedeapsă – de vreme ce nu există în prezent nici un element care să ateste redeschiderea procesului penal) şi nici să nu se dispună în ceea ce-l priveşte, o măsură de protecţie specială, în sensul legii 272/2004, deşi minorul a avut un comportament necorespunzător, ce reclamă luarea unor măsuri în vederea îndreptării  şi a reinserţiei sale  sociale.

Ori, legea este edictată pentru a fi aplicată de autorităţile statului, fie că este vorba de Comisie  sau de instanţă,  iar nu pentru a nu fi aplicată, iar minorii  ca membrii ai societăţii cărora li se adresează, fiind destinatarii  disp. legale prev. de 80 şi urm. din legea specială, nu pot fi lipsiţi  în acest mod de o măsură de protecţie specială,  care are ca scop sprijinirea  şi îndreptarea minorului, măsură  subsumată interesului său superior.

Bineînţeles că nu este exclusă ivirea unei situaţii în care nu mai este posibilă luarea unei măsuri de protecţie specială, dar nu din perspectiva  temeiniciei ci a legalităţii, şi determinată de o cauză obiectivă, iar nu subiectivă, aceea a trecerii timpului şi a neconsumării procedurilor judiciare în timp util, respectiv  aceea în care minorul a împlinit vârsta de  18 ani şi nu mai este minor în sensul art. 4 lit. a din lege.

Pentru toate aceste motive, întrucât prima instanţă nu a soluţionat pe fond cererea, s-a impus din perspectivă exclusiv procedurală, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în baza art. 312 alin. 5 cod procedură civilă.

Domenii speta

Spete similare