Încetarea de drept a contractului şi concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului. Consecinţa confundării celor două instituţii şi greşita indicare a temeiului de drept al deciziei emise de angajator.

Încetarea de drept a contractului şi concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului. Consecinţa confundării celor două instituţii şi greşita indicare a temeiului de drept al deciziei emise de angajator.

 -art. 41 alin.5 din Legea nr.19/2000;

 -art.56 alin.1, lit.d din codul muncii.

Decizia de concediere a salariatului este nulă absolut în situaţia în care angajatorul a aplicat greşit dispoziţii legale care nu corespund cu situaţia de fapt şi cea de drept deoarece cauza reală a măsurii concedierii pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului dispuse este diferită de cea a îndeplinirii condiţiilor de pensionare de către salariată, când contractul de muncă încetează de drept.

Decizia civilă nr. 685 din 6 aprilie 2010 a Secţiei Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale-Curtea de Apel Ploieşti

Prin contestaţia înregistrată pe rolul tribunalului, contestatoarea M.M.  a solicitat în contradictoriu cu intimata SC P. I. P. SA, anularea  deciziei  nr. 62  din 03.03.2009, obligarea intimatei de a dispune  reintegrarea  în funcţia deţinută anterior şi la plata tuturor drepturilor ce i se cuveneau, precum  şi la plata cheltuielilor  de judecată.

În motivarea contestaţiei s-a arătat că la data încheierii contractului  său individual de muncă  cu societatea  contestatoarea era pensionară  începând cu data de  01.04.2001. Precizează că  atât locul de muncă cât şi angajatorul de unde a  fost pensionată a fost  cu totul altul  decât  societatea intimată.

Contestatoarea a mai susţinut că decizia de încetare a contractului  individual de muncă  este nelegală  deoarece motivarea invocată în cuprinsul  deciziei contestate  contravine  dispoziţiilor  art.55,56  din Codul Muncii  şi  respectiv  Capitolului VI  din CCM la nivel de  unitate  privitoare la  modalitatea de  încetare a  contractului  individual de muncă astfel că se impune admiterea contestaţiei sub toate capetele de cerere formulate.

Intimata SC Ploieşti Industrial  Parc SA a depus întâmpinare(filele 26-28) prin care a solicitat respingerea contestaţiei  motivat de faptul că menţinerea unui pensionar încadrat prin contract individual de muncă şi cumul de pensii este permisă numai cu acordul angajatorului, iar prin decizia contestată angajatorul şi-a retras acest acord.

Pe baza probatoriilor cu înscrisuri administrate în cauză, prin sentinţa civilă nr.1931 pronunţată la data de  12  noiembrie 2009, prima instanţă a  admis contestaţia şi a constatat nulitatea  absolută a  deciziei nr.62/2009  emisa de  intimată.

Totodată, prin aceeaşi sentinţă s-a dispus reintegrarea contestatoarei în funcţia deţinută anterior şi plata drepturilor salariale de la data  desfacerii contractului  de muncă până la reintegrarea efectivă.

A fost respinsă cererea de cheltuieli  de judecată ca  nedovedită.

Pentru a  pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că între părţi a fost încheiat contractul individual de muncă pe durată nedeterminată, înregistrat la I.T.M. sub nr.8/03.06.2002, la data încheierii acestuia contestatoarea fiind pensionată anterior , începând cu 1 aprilie 2001, dar de la un alt loc de muncă şi alt angajator.

Prin decizia nr.62/03.03.2009, contestată în prezenta cauză, societatea intimată a dispus ca începând cu data de 09.03.2009 să înceteze contractul individual de muncă al salariatei, în baza art.41 alin.5 din Legea nr.19/2000.

Contestatoarea a susţinut că în realitate nu există o încetare de drept a contractului său prin acordul părţilor deoarece nu şi-a dat consimţământul pentru încetarea raporturilor de muncă, invocând drept motiv de nulitate a deciziei împrejurarea că nu a intervenit o încetare unilaterală din partea angajatorului, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art.56 din Codul muncii şi nici prevederile art.41 alin.5 din Legea nr.19/2000.

Art.41 alin.5 din Legea nr.19/2000 prevede că asiguraţii care îndeplinesc condiţiile prevăzute la alin.1-4 pot continua activitatea numai cu acordul angajatorului însă din interpretarea acestor dispoziţii coroborate cu celelalte dispoziţii ale art.41 rezultă că alin.5 se referă la situaţia în care salariatul a ajuns la limita vârstei de pensionare, iar angajatorul decide dacă este de acord sau nu cu continuarea activităţii, fără ca textul să se refere la alţi angajatori decât cel cu care s-a încheiat contractul individual de muncă aflat în derulare.

Prin urmare, apreciind că nu sunt incidente disp.art.41 alin.5 din Legea nr.19/2000, tribunalul a admis contestaţia, constatând că decizia de concediere astfel emisă este lovită de nulitate absolută, .

Împotriva sentinţei primei instanţe intimata  a declarat recurs criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

 Fără a invoca vreunul dintre cazurile de recurs prevăzute de art.304 cod pr.civ., recurenta a susţinut că sentinţa a cărei casare o cere instanţa de fond a ignorat situaţia de drept constând în aceea că prin hotărârea nr. 4 din 23.02.2009  adunarea  generală a acţionarilor a  aprobat o nouă structură organizatorică şi de personal

prin care a fost desfiinţat 6 posturi între care şi postul ocupat de contestatoarea-intimată.

Decizia de încetare a contractului individual de muncă al salariaţilor ce ocupau posturile desfiinţate a avut la bază legea pensiilor şi art. 58 lit. a  din Contractului Colectiv de Muncă încheiat la nivel de Unitate, unul dintre criterii fiind concedierea cu prioritate a salariaţilor care cumulează salariul cu pensia

 Instanţa de fond, interpretând greşit aceste dispoziţii legale şi contractuale, a hotărât în mod netemeinic şi nelegal obligarea angajatorului să menţină contractul individual de muncă al unui angajat în condiţiile în care angajatorul nu mai are nevoie de serviciile acestuia iar salariatul se încadrează în condiţiile prioritare de încetare a contractului individual de muncă ca urmare a desfiinţării unor posturi.

În plus, prin sentinţa recurată, instanţa de fond  a obligat angajatorul, să reîncadreze un salariat pe un post inexistent în structura organizatorică actuală, executarea acesteia fiind imposibilă deoarece nu există posturi vacante şi nu este posibil să fie concediat fără motiv un salariat pentru ca pe postul lui să fie reangajat un pensionar.

Instanţa de fond a ignorat prevederea expresă a codului muncii potrivit căreia angajarea unui pensionar cât si concedierea acestuia sunt atribute exclusive ale conducerii societăţii şi nu al instanţei.

Deşi instanţa de fond a reţinut că salariata era pensionară şi i-a încetat contractul individual de muncă ca urmare a desfiinţării efective a

postului, a dispus în contradicţie cu prevederile Legii nr. 19/2000, Legea nr.

329/2009 şi art. 58 lit. a din Contractul Colectiv de Muncă reîncadrarea acesteia pe

un post care în fapt nu mai exista, fiind desfiinţat pronunţând astfel o hotărâre imposibil de executat.

Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate în recurs, în raport de actele şi lucrările dosarului, de dispoziţiile legale ce au incidenţă în soluţionarea cauzei, dar şi sub toate aspectele astfel cum impune art.3041 cod pr.civ. Curtea a constatat că nu este afectată legalitatea şi temeinicia acesteia, potrivit considerentelor care succed:

Verificând decizia nr.62/2009 de încetare a contractului de muncă al contestatoarei aflată în copie la fila 11 dosar fond, se constată că fundamentul juridic al măsurii îl constituie art.41 alin.5 din legea pensiilor potrivit cu care asiguraţii care îndeplinesc condiţiile prevăzute de această lege pentru obţinerea unei pensii pentru limită de vârstă(…) îşi pot continua activitatea numai cu acordul angajatorului.

În egală măsură, codul muncii stabileşte prin art.56 alin.1, lit.d  că la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare sau după caz, la data comunicării deciziei de pensionare pentru limită de vârstă sau invaliditate, contractul individual de muncă încetează de drept.

Interpretând corect aceste dispoziţii legale, prima instanţă a stabilit că decizia de concediere a salariatei este nulă absolut, deoarece angajatorul a aplicat greşit dispoziţii legale care nu corespund cu situaţia de fapt şi cea de drept deoarece cauza reală a măsurii dispuse este o alta decât cea a îndeplinirii condiţiilor de pensionare de către salariată.

Însăşi recurenta-intimată a susţinut ca apărare la instanţa de fond şi apoi ca motiv de critică în recurs, că postul ocupat de contestatoare a fost desfiinţat, alături de alte 5 posturi, prin hotărârea nr.4 din 23 februarie 2009 a Adunării Generale Extraordinare a Acţionarilor  depusă în copie la filele 9-10 dosar recurs.

Această restructurare a organigramei societăţii, cu efectul reducerii unor posturi între care şi cel al contestatoarei nu conduce la încetarea de drept a contractului individual de muncă ci la concediere pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, condiţia de legalitate impusă de art.65 alin.2 din codul muncii fiind ca desfiinţarea locului de muncă să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.

Numai într-o asemenea ipoteză, a concedierii datorate reducerii posturilor, societatea angajatoare era îndreptăţită să invoce şi aplice criteriile stabilite prin art.58 din contractul colectiv de muncă al nivel de unitate fiindcă în cazul încetării de drept a unui contract individual de muncă, măsura operează în puterea legii pe data stabilită prin dispoziţia legală care o reglementează, iar nu în raport de anumite criterii convenite de părţile raportului de muncă, valabile pentru situaţia concedierilor, cum de altfel s-a stabilit prin însuşi contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.

Confundând cele două măsuri : a încetării de drept a contractului pe de o parte cu cea a concedierii pentru motive care nu ţin de persoana salariatului pe de alta, recurenta a concediat-o pe salariată pe un temei juridic de încetare de drept a raporturilor de muncă, aplicat greşit, aşa cum în mod legal şi temeinic a stabilit tribunalul, fiindcă salariata era deja pensionară la momentul încheierii contractului individual de muncă cu societatea şi drept urmare nu-i erau şi nu-i sunt aplicabile prevederile art. 41 alin.5 din legea pensiilor şi ale art.56 alin.1, lit.d din codul muncii.

Astfel fiind, dacă într-adevăr reorganizarea activităţii şi desfiinţarea unor posturi între care şi cel al contestatoarei-intimate este motivul pentru care angajatorul a  intenţionat să o concedieze pe aceasta, disponibilizarea sau redistribuirea sa trebuia comunicată în scris împreună cu eventuala ofertă a unui alt post sau loc de muncă ori, după caz, cuprinderea într-o formă de calificare, justificarea tehnico-economică a măsurii şi motivele de fapt şi de drept ce stau la baza reducerii numărului de salariaţi sau al posturilor, fiindcă persoanele concediate din motive ce nu ţin de persoana lor beneficiază de dreptul de preaviz, conform art.73 alin.1 din codul muncii, precum şi de măsuri active de combatere a şomajului, de compensaţii în condiţiile legii sau ale contractului colectiv de muncă, conform art.67 din acelaşi cod.

Drept consecinţă, constatând că decizia nr.62/2009 este nulă absolut conform art.62 alin.2 din codul muncii deoarece nu cuprinde motivarea de drept a concedierii, iar motivarea de fapt expusă nu corespunde cu temeiul juridic indicat, Curtea reţine că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică sub toate aspectele şi în raport de criticile formulate, nu există nici un motiv pentru reformarea sa, astfel că în conformitate cu art.312 cod pr.civ. a fost respins ca nefondat recursul exercitat de recurenta-intimată, cu consecinţa menţinerii în totalitate a sentinţei civile nr.1931 pronunţate la 12 noiembrie 2009 de tribunal.

Domenii speta

Spete similare