Principiul disponibilităţii. Dreptul părţilor de a administra dovezi.Sarcina probei şi îndatoririle instanţei

Principiul disponibilităţii.

Dreptul părţilor de a administra dovezi.Sarcina probei şi îndatoririle instanţei

-art.129 cod pr.civ.

-art.287 codul muncii

Procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii ceea ce presupune, între altele că, sub aspect probator, părţile  dispun de mijloacele procesuale de apărare inclusiv de a administra orice dovezi permise de lege pentru a face proba şi respectiv contraproba temeiniciei dreptului material dedus judecăţii.

Instanţa de judecată nu are nici obligaţia nici dreptul de a administra dovezi în locul părţilor, în favoarea sau în contra lor.

 (Curtea de Apel Ploieşti-Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale

-Decizia  nr. 1728 din 4 noiembrie  2010)

Prin acţiunea înregistrată la tribunal reclamanta M. V. a formulat contestaţie în contradictoriu cu pârâta S.C. PETROM S.A. solicitând obligarea acesteia să-i plătească diferenţa de indemnizaţie de concediere stabilită pe baza Contractului Colectiv de Muncă şi a Planului social, inclusiv pe durata preavizului de 60 de zile, bonuri de masă şi prima acordată de Ziua Petrolistului - 8 septembrie, drepturi care nu i-au fost efectiv plătite la data încetării contractului individual de muncă dispuse prin decizia de concediere nr.2199 din 14.08.2006.

  În motivarea acţiunii reclamanta a susţinut că a fost concediată la 14.08.2006 în baza deciziei nr. 2199, acordându-i-se o indemnizaţie de concediere de 19.933 RON în condiţiile în care în anul 2006 salariul mediu pe societate a fost de 1850 RON astfel încât suma de 19.933 lei nu respectă dispoziţiile contractului colectiv de muncă şi ale Planului social potrivit cărora un muncitor cu o vechime de peste 16 ani, lucraţi neîntrerupt în domeniul petrolier, are dreptul la o indemnizaţie de 20 de salarii medii pe societate adică aproximativ 35.000 RON.

 Totodată potrivit art. 3 din decizia nr. 2199 din 14.08.2006 reclamanta a susţinu că avea dreptul la o indemnizaţie egală cu salariul de bază şi la plata drepturilor salariale cuvenite pe durata preavizului de 60 de zile (bonuri de masă şi prima ptr. Ziua Petrolistului).

 S-a solicitat admiterea acţiunii şi obligarea pârâtei la plata diferenţelor salariale în cuantum de aproximativ 20.000 lei.

Prin sentinţa civilă nr.701 din 12 aprilie 2010, tribunalul a admis în parte acţiunea formulată de contestatoare şi a obligat  pârâta să-i plătească o indemnizaţie egală cu salariul de bază şi celelalte drepturi salariale, inclusiv tichete de masă şi prime calculată pe o durată de 60 de zile calendaristice de la data încetării contractului individual de muncă 14.08.2006.

Pentru a hotărî astfel prima instanţă a stabilit că că reclamanta a fost salariată la S.C. PETROM SA Bucureşti începând cu data de 06.03.1990 până la 14.08.2006 când în baza deciziei nr. 2199/14.08.2006 i-a fost desfăcut contractul individual de muncă şi în temeiul art. 128 alin. 5 lit. b din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate a primit suma netă de 19.933 RON reprezentând indemnizaţie de concediere.

La fila 61 din dosarul cauzei s-a depus hotărârea Comisiei Paritare din 01.01.2006 potrivit căreia la o vechime de peste 15 ani, cum avea reclamanta, indemnizaţia de concediere în valoare netă s-a ridicat la 19.933 lei însă prin Amendamentul din 19.01.2006 la pct.1 s-a arătat că pct. 4 din Planul social s-a modificat astfel încât un salariat cu peste 15 ani vechime va primi o indemnizaţie de concediere de peste 15 salarii medii brute pe PETROM.

Din art. 129 pct. 4 din CCM  a rezultat că valoarea salariului minim pe PETROM s-a stabilit prin negociere cu FSLI PETROM pentru fiecare semestru iar pârâta nu a depus la dosar probe referitoare la cuantumul unui salariu mediu brut pe uniate deşi în acelaşi amendament s-a prevăzut că salariul mediu brut pe PETROM reprezintă media tuturor salariilor brute acordate de pârâtă salariaţilor săi în anul anterior celui care se acordă indemnizaţia de concediere.

În aceste circumstanţe, instanţa de fond a considerat că nu poate lua în calcul adresa din 1 ianuarie 2006 privind valorile indemnizaţiilor de concediere şi care stabileşte cuantumul net al indemnizaţiilor de concediere în condiţiile în care Planul social a suferit amendamente după această dată, respectiv la 09.01.2006 şi în care s-a precizat că indemnizaţiile de concediere reprezintă 15 salarii medii brute pe PETROM, salarii cu privire la al căror cuantum pârâta nu a făcut nici un fel de probe aşa cum era obligată de art.287 din codul muncii.

De asemenea, nu s-a făcut nici dovada salariilor negociate stabilite în condiţiile art. 129 pct. 4 din Contractul colectiv de muncă.

Împotriva acestei sentinţe în termen legal a declarat recurs contestatoarea, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate .

Fără a indica vreunul din cazurile de recurs prevăzute de lege, recurenta a susţinut în esenţă că instanţa de fond nu a ţinut cont că în anul 2006 salariul mediu a fost de 1850 RON, deşi a reţinut că Planul social depus se referea la un an anterior  concedierii sale.

Totodată, instanţa de fond a încălcat principiul rolului activ pentru aflarea adevărului, având la îndemână posibilitatea emiterii unei adrese către societate pentru a stabili cuantumului salariu mediu în scopul verificării cuantumului real al acestuia.

În consecinţă, recurenta a arătat că suma care i se cuvine  este de 20.000 lei ca diferenţă între cea deja încasată şi cea la care avea dreptul în raport de salariul mediu de 1850 lei ce trebuia luat în calcul.

Curtea, analizând sentinţa atacată în raport de criticile formulate, de dispoziţiile legale ce au incidenţă în cauză şi de mijloacele de probă dar şi sub toate aspectele, astfel cum impune art.3041 cod pr.civ. a constatat că nu este afectată legalitatea şi temeinicia acesteia pentru considerentele care succed:

Dreptul contestatoarei M. V., fostă salariată a societăţii intimate SC PETROM SA Bucureşti şi căreia contractul individual de muncă i-a încetat conform deciziei nr.2199 din 14 aug.2006,era îndreptăţită la plata unei indemnizaţii egale cu salariul de bază şi a celorlalte drepturi salariale pe durata preavizului de 60 zile calendaristice calculate de la data comunicării deciziei rezultă din dispoziţiile art.74 alin.4 din Contractul colectiv de muncă la nivel naţional, fiind înscris expres în art.3 din decizia de concediere, iar dreptul la plata indemnizaţiei de concediere acordate în conformitate cu art.50 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate completat cu prevederile Planului social-însumând 19.933 lei-este prevăzut de art.4 din aceeaşi decizie.

 Instanţa de fond a stabilit în mod corect că potrivit clauzelor contractuale sus-citate, un angajat cu o vechime în societate mai mare de 15 ani, pachetul financiar acordat cu titlu de indemnizaţie  de concediere este de 15 salarii medii brute pe Petrom iar nu 20 de salarii medii, aşa cum eronat a susţinut reclamanta prin acţiunea iniţială, astfel că suma netă stabilită prin decizia de concediere în valoare totală de 19.933 lei RON, respectă aceste prevederi şi nu există motive pentru obligarea fostului angajator la plata vreunei diferenţe băneşti.

Drept consecinţă, Curtea a constatat că tribunalul a interpretat şi aplicat corect clauzele contractuale de  mai sus care constituie legea părţilor.

În ceea ce priveşte critica din recursul de faţă referitoare la lipsa rolului activ al primei instanţe care avea obligaţia de a cere societăţii să probeze cuantumul salariului mediu pe unitate în anul 2006, acela de 1850 lei afirmat de contestatoare, Curtea constată că această critică este nejustificată.

Procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii ceea ce presupune, între altele că, sub aspect probator, părţile  dispun de mijloacele procesuale de apărare inclusiv de a administra orice dovezi permise de lege pentru a face proba şi respectiv contraproba temeiniciei dreptului material dedus judecăţii.

Instanţa de judecată nu are nici obligaţia nici dreptul de a administra dovezi în locul părţilor, în favoarea sau în contra lor.

Sub acest aspect, prima instanţă a constatat că pachetul financiar negociat, acceptat  şi înscris de părţile contractante, prin reprezentanţii lor în contractul colectiv de muncă la nivel naţional şi la nivel de unitate-cu amendamentele aduse ulterior-îi conferă fostei angajate M. V., concediate în anul 2006- dreptul la plata indemnizaţiei de concediere pentru care suma netă cuvenită şi achitată rezultă din adresa depusă la fila 61 dosar fond şi reprezintă contravaloarea a 15 salarii medii brute pe PETROM, calculate pe baza salariilor medii brute acordate de societate în anul anterior, adică în anul 2005.

 Contestatoarea iar nu instanţa de judecată avea obligaţia de a administra probe contrarii celor depuse de societate, cu care să facă dovada că salariul mediu pe societate are valoarea de 1850 lei, astfel cum a susţinut prin acţiune şi că pachetul financiar la care era îndreptăţită cuprinde 20 salarii medii iar nu 15 salarii medii brute rezultate din pct.4 al Planului social modificat prin amendamentul din 9 ian.2006 (fila 85 dosar fond).

 Nici în faţa instanţei de fond nici în cea de recurs recurenta-contestatoare nu a administrat dovezi care să lipsească de efecte juridice clauzele contractuale sus-citate, aşa încât pe baza mijloacelor de probă existente în dosar în mod temeinic  nu a fost primit capătul de cerere privind plata pretinsei diferenţe de indemnizaţie de concediere.

În egală măsură, Curtea a mai reţinut că prima instanţă a stabilit corect că fostei salariate M. V. nu i-au fost achitate drepturile stabilite prin art.3 din decizia de concediere, arătate în cele ce preced, fiindcă  intimata, în calitate de angajator, avea obligaţia să facă proba plăţii efective a indemnizaţii egale cu salariul de bază şi a celorlalte drepturi salariale pe durata preavizului de 60 zile calendaristice calculate de la data comunicării deciziei, preaviz care nu i-a fost acordat în natură.

 De aceea tribunalul a obligat societatea intimată la plata acestei indemnizaţii şi a celorlalte drepturi inclusiv tichetele de masă şi prima cerute de contestatoare prin acţiune, calculate pe o perioadă de 60 zile  calendaristice începând cu data de 14 august 2006 când a salariata a primit decizia de concediere, semnând pentru aceasta.

Pentru toate considerentele de mai sus, Curtea constatând că recursul nu este fondat l-a respins ca atare, în temeiul art.312 cod pr.civ. menţinând ca fiind legală şi temeinică în întregime, sentinţa civilă nr.701 pronunţată la 15 aprilie 2010 de tribunal.

Domenii speta

Spete similare