Notiunea de „interes superior al copilului”

Decizie 1248 din 13.10.2011


Instanta investită cu solutionarea recursurilor nu poate analiza Legalitatea hotărârii atacate decât exclusiv prin prisma motivelor prevăzute de art. 304 Cod de procedură civilă,  fără a putea verifica ultimele aspecte în afara celor menţionate de acest text.

Criteriul după care se călăuzeşte instanţa pentru a decide cu privire la încredinţarea unui copil este interesul superior al acestuia.

Notiunea de „interes superior al copilului” are un caracter complex, fiind în funcţie factori multipli, care se apreciază de către instanţă.

(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI - SECŢIA A III-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE – DOSAR NR.946/292/2010 (nr. vechi 728/2011) – DECIZIA CIVILĂ NR.1248/13.10.2011)

Prin cererea înregistrată la data de 17.03.2010 pe rolul Judecătoriei Roşiorii de Vede sub nr. 946/292/2010, reclamantul M.F. a chemat-o în judecată pe pârâta M.M.M., solicitând instanţei ca, prin sentinţa ce o va pronunţa, să dispună desfacerea căsătoriei încheiate la data de 08.05.2004, din vina pârâtei, să-i fie încredinţat spre creştere si educare minorul M.I.G., născut la data de 30.07.2005, cu plata pensiei de întreţinere de către parată în favoarea minorului la venitul minim pe economie şi pârâta să-şi reia numele avut anterior încheierii căsătoriei.

La termenul din 26.04.2010, pârâta a depus întâmpinare şi cerere reconvenţională, prin care a solicitat desfacerea căsătoriei încheiate la data de 08.05.2004, din vina reclamantului, să-i fie încredinţat spre creştere si educare minorul M.I.G., născut la data de 30.07.2010, cu plata pensiei de întreţinere de către reclamant în favoarea minorului în funcţie de venitul realizat.

Prin sentinţa civilă nr. 1316/16.07.2010, Judecătoria Roşiorii de Vede a admis, în parte, cererea de divorţ formulată de reclamant, precum şi cererea reconvenţională de divorţ formulată de pârâta – reclamantă; a dispus desfacerea căsătoriei încheiate între părţi la data de 08.05.2004 şi înregistrate în Registrul de Stare Civilă al Primăriei com. B., potrivit certificatului de căsătorie nr. 1/08.05.2004, din vina ambilor soţi; a încredinţat spre creştere şi educare pe minorul M.I.G., născut la data de 30.07.2005, potrivit certificatului de naştere nr. 494/01.08.2005, tatălui reclamant pârât; a obligat pe reclamanta pârâtă la plata pensiei de întreţinere în sumă de 116,5 lei lunar în favoarea minorului, începând cu data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii şi până la împlinirea vârstei de 18 ani de către minor; a dispus ca pârâta reclamantă să-şi reia numele avut înainte de căsătorie, acela de „C.” şi a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că părţile s-au căsătorit la data de 08.05.2004, aşa cum a reieşit din certificatul de căsătorie nr. 1/08.05.2004, cu ultimul domiciliu comun în com. B., iar din relaţiile de căsătorie a rezultat minorul M.I.G., născut la data de 30.07.2010, potrivit certificatului de naştere nr.494/ 01.08.2005.

Instanţa a apreciat că relaţiile dintre părţi sunt grav vătămate, iar continuarea căsătoriei nu mai este posibilă, motiv pentru care în baza art. 38 alin. 1 Cod fam., a admis în parte cererea principală, a admis în parte cererea reconvenţională şi a dispus desfacerea căsătoriei încheiate între părţi la data de 08.05.2004, din vina ambilor soţi.

În ceea ce priveşte încredinţarea minorului, din probele administrate, instanţa a reţinut că de la data despărţirii părţilor, minorul M.I.G. se află în întreţinerea pârâtei reclamante, aceasta locuind împreună cu un alt bărbat şi cu minorul cu chirie într-un apartament din Bucureşti, această situaţie de fapt fiind reţinută atât din referatul de anchetă socială efectuată de Primăria sectorului 1 Bucureşti, din răspunsurile la interogatoriul administrat (nr. 11, 13, 14, 17), din declaraţia martorilor M.M. şi L.P.I. Minorul doarme cu pârâta şi cu acest ultim martor în aceeaşi cameră, deoarece toţi trei ocupă o singură cameră, pârâta nu are venituri proprii, fiind întreţinuţi, ea şi copilul, de acest martor, în condiţiile în care plătesc o chirie consistentă, venitul salarial al martorului fiind relativ mic.

Minorul a fost crescut în domiciliul tatălui şi al bunicilor paterni de când s-a născut şi este ataşat de ambii părinţi, dar, în prezent, reclamantul pârât dispune de condiţii materiale incomparabil mai bune cu cele avute de pârâtă, pentru creştere şi educare, reclamantul fiind ajutat şi sprijinit de părinţii săi.

Instanţa a avut în vedere şi faptul că minorul a fost bolnav de meningită în cursul anului 2008, prezintă infecţii repetate la nivelul aparatului respirator, are nevoie de un regim de viaţă corespunzător din punct de vedere igienic, alimentar, trebuie să evite frigul şi umezeala, aşa cum a reieşit din certificatul medical nr. 630/10.03.2010 eliberat de medicul de familie al copilului, condiţii ce în prezent pot fi asigurate minorului de către tatăl său.

Din ancheta socială efectuată la domiciliul reclamantului, declaraţiile martorilor şi din caracterizările depuse la dosar, eliberate de angajatorul reclamantului, s-a desprins ideea că reclamantul pârât are condiţii materiale superioare, dar şi morale pentru creşterea si educarea minorului, este salariat, are o locuinţă mobilată şi dotată corespunzător, gospodărie, teren arabil, părinţii reclamantului sunt de asemenea salariaţi, atât ei cât şi reclamantul fiind cunoscuţi ca oameni cumsecade şi muncitori în comunitate.

Art. 101 din Codul fam. redă criteriile care alcătuiesc noţiunea de interes superior al minorului: „Părinţii sunt datori să îngrijească de copil. Ei sunt obligaţi să crească copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, de educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia…”.

Faţă de cele învederate mai sus şi textul de lege invocat, având în vedere interesul superior al minorului şi faptul că în prezent reclamantul îi asigură acestuia condiţii materiale şi morale bune pentru buna dezvoltarea fizică şi psihică, în baza art. 42 alin.1 din Cod fam., a încredinţat spre creştere şi educare pe minor, tatălui reclamant pârât.

În baza art. 42 alin. 3 si art. 86 Cod fam., a obligat pe pârâta reclamantă la plata pensiei de întreţinere în sumă de 116,5 lei lunar în favoarea minorului, începând cu data rămânerii definitive şi irevocabile a sentinţei şi până la împlinirea vârstei de 18 ani de către minor, având în vedere că de la data despărţirii în fapt minorul se află în întreţinerea pârâtei reclamante, reclamantul pârât având drept de vizitare a minorului. La stabilirea cuantumului pensiei de întreţinere s-a avut în vedere salariul minim net pe economie de 466 lei la această dată, la care s-a aplicat cota legală de ? din acest venit pentru un copil.

Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti, la data de 27.08.2010 a declarat apel pârâta – reclamantă M.M.M., care a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Teleorman la 13.09.2010.

Prin decizia civilă nr. 17/2.02.2011 Tribunalul Teleorman a respins ca nefondat apelul şi a obligat apelanta să plătească intimatului suma de 900 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, tribunalul a reţinut că din referatul de anchetă socială privitor la situaţia intimatului M.F. a rezultat că în domiciliul părinţilor lui dispune de foarte bune condiţii materiale şi morale, copilul este bine îngrijit de intimat şi bunica paternă, există ataşament între copil şi membrii familiei extinse a tatălui său, mediul familial este cald şi liniştit, încât autoritatea tutelară opinează pentru încredinţarea minorului către tatăl lui.

La domiciliul părinţilor apelantei, unde aceasta nu locuieşte efectiv, există condiţii materiale mai modeste, familia fiind beneficiară de ajutor social şi ajutată băneşte de un frate al apelantei, aflat în Spania. Condiţiile morale sunt bune, cei din familia respectivă având un comportament civilizat, sunt persoane cu bun simţ şi muncitori, dar autoritatea tutelară nu se poate pronunţa cu privire la încredinţarea copilului, necunoscând comportamentul acestora faţă de minor şi gradul de ataşament al copilului faţă de persoanele respective.

Postul de poliţie B. a comunicat avocatei intimatului, la cererea acesteia, că apelanta nu locuieşte în comună de la despărţirea soţilor, ci în Bucureşti, vizitând ocazional părinţii, în week-end.

Din copiile unor certificate medicale de la dosar, depuse de către intimat, a rezultat că minorul se află în evidenţa medicului de familie, fiind supravegheat permanent, prin controale medicale periodice şi tratamente când a fost cazul, plus recomandări pentru evitarea îmbolnăvirilor şi ameliorarea bolilor.

Şi din mijloacele de probă de la judecătorie a rezultat că tatăl asigură minorului condiţii materiale şi morale foarte bune, copilul a crescut în acel mediu familial încă de la naştere, iar, spre deosebire, mama minorului locuieşte în Bucureşti în condiţii materiale necorespunzătoare, nu are venituri proprii, iar copilul - pe timpul cât s-a aflat la ea - a dormit în aceeaşi cameră cu mama sa şi concubinul ei.

Coroborate toate aceste probe, au fost de natură a forma convingerea tribunalului că interesul superior al copilului este să rămână în îngrijirea tatălui său. În domiciliul acestuia minorul dispune de toate condiţiile materiale şi morale, este bine îngrijit, are un trai liniştit, este tratat cu afecţiune de cei din jurul său.

Mama sa, care desigur este ataşată de copil şi îl doreşte cu ea, nu dispune pe moment de condiţii corespunzătoare de trai pentru copil. Ea nu are domiciliu stabil, în care să ofere certitudinea unui trai normal pentru copil; declaraţia ei că se va stabili în domiciliul părinţilor dacă îi va fi încredinţat minorul nu este suficientă pentru a crea convingerea că aşa se va întâmpla şi că minorul va fi crescut în condiţii materiale bune.

Împotriva acestei decizii, la data de 28.03.2011 a declarat recurs pârâta reclamantă M.M.M., care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, la data de 01.04.2011.

Primul motiv de recurs este cel prevăzut de art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă: „Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii ".

Consideră că motivarea în fapt a hotărârii din apel este superficială, instanţa reluând în mare parte considerentele hotărârii din fond, neţinând cont de probele administrate atât la fond cât şi în apel.

Astfel, instanţa a analizat probele, menţionând în considerente atât aspecte favorabile în ceea ce priveşte încredinţarea minorului către pârâta – reclamantă, cât şi aspecte care nu erau favorabile tatălui minorului, pentru ca în final să conchidă în sensul că toate probele coroborate sunt de natură să formeze convingerea tribunalului că interesul superior al copilului este să rămână în grija tatălui său.

În plus, motivarea în drept a deciziei nu există.

Un alt motiv de recurs pe care l-a invocat este cel prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă: „Hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii".

Consideră că în apel au fost administrate probe noi, care, coroborate cu probele administrate la instanţa de la fond, erau de natură a forma convingerea instanţei că este în interesul superior al minorului (impus atât de art. 42 Cod fam., cât şi de art. 2 şi urm. din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului) să-i fie încredinţat spre creştere şi educare.

Acest interes trebuie apreciat în raport de nevoile actuale ale minorului şi de posibilităţile şi disponibilitatea fiecărui părinte de a le satisface.

Interesul superior al minorului se determină prin luarea în considerare a criteriilor vizând posibilităţile materiale ale părinţilor, vârsta copilului, gradul de ataşament şi interesul de care părinţii îl manifestă faţă de copil, legăturile afective create între aceştia şi copil.

Raportat la cele menţionate anterior, instanţa a ajuns la concluzia că este în interesul minorului să fie încredinţat spre creştere şi educare tatălui, deşi din probele administrate a reieşit că tatăl minorului este o persoană violentă atât fizic cât şi verbal, agresându-l verbal şi pe minor, că deşi la acel moment muncea, mare parte din veniturile realizate era cheltuită pentru băutură făcând şi datorii pentru acelaşi motiv, că punea viaţa minorului în pericol conducând autoturismul propriu fără a poseda permis de conducere.

Instanţa nu a avut în vedere nici vârsta fragedă a minorului (5 ani), vârsta acestuia fiind relevantă deoarece sentimentele de afecţiune ale copilului sunt mai puternice faţă de mamă decât faţă de tată, iar la vârsta lui are mai multă nevoie de îngrijirea, afecţiunea şi prezenţa mamei.

Au fost depuse înscrisuri din care a reieşit faptul că minorul nu are o stare de sănătate foarte bună, fiind necesară urmărirea lui constantă de către un doctor, anterior despărţirii părţilor în fapt, recurenta fiind internată alături de minor de mai multe ori.

S-a reţinut ca nu are un loc de munca fără a se ţine cont că, în lipsa tatălui său care lucra în ture, aceasta a fost cea care s-a ocupat permanent atât de minor cât şi de gospodărie.

Minorul obişnuia să urmeze cursurile grădiniţei din localitate până în momentul în care a fost luat de către tatăl său, recurenta fiind cea care a insistat în acest sens, realizând importanţa faptului că copilul trebuie să se integreze în colectivitate.

În prezent, deşi anul acesta minorul împlineşte 6 ani, acesta nu mai merge la grădiniţă, riscând să aibă probleme de adaptare în momentul în care se va reîntoarce în colectivitate.

Recurenta a mai arătat că la încredinţarea minorului s-a avut în vedere „situaţia locativă mai bună de la domiciliul tatălui, faptul că minorul a crescut acolo, posibilităţile de îngrijire superioare celor ale mamei şi lipsa unui domiciliu stabil al acesteia" fără să se ţină cont de împrejurarea că domiciliul tatălui este în casa părinţilor săi, ca şi în situaţia recurentei de altfel, că minorul a crescut acolo, dar împreună cu aceasta, că posibilităţile de îngrijire ale tatălui nu pot fi superioare în condiţiile în care în acelaşi spaţiu locativ, în afară de tatăl său şi bunicii paterni mai locuiesc doi minori aflaţi în plasament şi recent intimatul a rămas fără un loc de muncă.

Astfel, consideră recurenta că domiciliul său stabilit în casa părinţilor săi asigură condiţiile necesare unui trai decent, fiind capabilă să muncească pentru întreţinerea copilului său, fiind ajutată în acest demers şi de părinţii săi.

În drept, a invocat prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 Cod procedură civilă, art. 42 Cod fam., art. 2 şi urm. Cod procedură civilă

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi în conformitate cu prevederile art. 304 Cod procedură civilă, Curtea a reţinut următoarele:

I.1. Recursul prezintă câteva atribute importante, care sunt de natură să îi confere întreaga sa fizionomie, astfel cum a fost ea concepută de către legiuitor.

În mod incontestabil, primul şi cel mai important atribut al recursului este acela de a constitui o cale extraordinară de atac. Această calificare a recursului este oferită chiar de Codul de procedură civilă, prin situarea sa topografică în Capitolul I din Titlul V, consacrat căilor extraordinare de atac, al Cărţii II. Corespunzând exigenţelor fireşti ale unei căi extraordinare de atac, recursul a fost pus la dispoziţia părţilor numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege, enumerate în cuprinsul art. 304 C.pr.civ. şi care, în principiu, vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, controlul judiciar putându-se exercita astfel doar asupra problemelor de drept discutate în speţă. Legiuitorul a avut în vedere împrejurarea că părţile au avut la dispoziţie o judecată în fond în faţa primei instanţe şi o rejudecare a fondului, atât în fapt, cât şi în drept, în apel.

Un alt atribut important al recursului care interesează din perspectiva prezentei cauze este acela de a constitui o cale de atac nedevolutivă. Dacă specific etapei apelului este devoluţiunea care, în limitele fixate de apelant prin motivele de apel, înseamnă o analiză a sentinţei atât sub aspectul nelegalităţii, cât şi al netemeiniciei, putându-se stabili, pe baza probatoriului administrat, o altă situaţie de fapt decât cea reţinută de prima instanţă, şi la care să se aplice dispoziţiile legale incidente, în recurs se realizează un control asupra hotărârii atacate, fără posibilitatea de a se administra, ca regulă, probe noi şi fără a fi antrenată o rejudecare în fond a pricinii, în ansamblul ei.

Având în vedere aceste elemente caracteristice ale căii de atac în discuţie, instanţa învestită cu soluţionarea recursului nu poate analiza legalitatea hotărârii atacate decât exclusiv prin prisma motivelor prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă, fără a putea verifica alte aspecte în afara celor enumerate de textul de lege respectiv.

De asemenea, simpla nemulţumire a părţii de hotărârea pronunţată nu este suficientă, recurentul fiind obligat să îşi sprijine recursul pe cel puţin unul din motivele prevăzute de lege.

Pe cale de consecinţă, instanţa de recurs trebuie să analizeze în prealabil încadrarea criticilor formulate de parte împotriva hotărârii pronunţate în apel într-unul din cazurile expres şi limitativ enunţate de lege, în speţă cele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 Cod procedură civilă.

II.1. Cel de-al şaptelea motiv de recurs se referă la situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că: „Dreptul la un proces echitabil presupune, în principiu, motivarea hotărârilor. Justiţiabilii trebuie să se convingă că s-a făcut dreptate şi că judecătorul a examinat probele administrate. În plus, enunţarea problemelor de drept şi de fapt pe care judecătorul s-a întemeiat trebuie să-i permită justiţiabilului să aprecieze şansele de succes ale unui recurs”. (cauza Hadjianastassiou contra Greciei, hotărârea din 16.12.1992).

Raportând motivele de apel - ataşamentul faţă de minor al mamei, care l-a îngrijit de la naştere; posibilitatea de a asigura copilului condiţii materiale bune la domiciliul părinţilor săi, unde s-a mutat împreună cu acesta; faptul că pârâtul este o persoană iresponsabilă, impulsivă şi agresivă şi care are un program prelungit de lucru, mama acestuia are în îngrijire doi copii aflaţi în plasament, iar tatăl său munceşte ca tractorist şi se ocupă şi de gospodărie, niciunul dintre aceştia neputându-i acorda îngrijiri permanente - la considerentele deciziei civile recurate, se constată că instanţa de apel a răspuns la toate aceste critici - desigur că mama copilului este ataşată de acesta şi îl doreşte cu ea, dar nu dispune pe moment de condiţii de trai corespunzătoare pentru copil; declaraţia ei că se va stabili în domiciliul părinţilor dacă îi va fi încredinţat copilul nu este suficientă pentru a crea convingerea că aşa se va întâmpla; din referatul de anchetă socială privitor la situaţia intimatului rezultă că în domiciliul părinţilor lui copilul este bine îngrijit de intimat şi bunica paternă, mediul familial este cald şi liniştit.

Contrar susţinerilor recurentei pârâte, instanţa de apel nu a reluat considerentele hotărârii primei instanţe şi s-a referit la probele administrate atât în primă instanţă, cât şi în apel, respectiv cele două referate de anchetă socială, adresa emisă de postul de poliţie B. la solicitarea avocatului intimatului, certificatele medicale depuse la dosar şi declaraţia mamei dată în faţa instanţei.

Pe de altă parte, motivarea în drept a unei hotărâri judecătoreşti, sintagmă folosită de art. 261 alin. 1 pct. 5 Cod procedură civilă, nu implică indicarea expresă a textelor de lege pe care se întemeiază soluţia pronunţată, iar pe baza argumentelor folosite de tribunalul se poate deduce că s-a făcut aplicarea art. 42 alin. 1 Cod fam.

2. Cel de-al nouălea motiv de recurs se referă la pronunţarea unei hotărâri lipsite de temei legal sau date cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Ipoteza a doua - încălcarea sau aplicarea greşită a legii - are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la textele de lege aplicabile speţei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă, ori cu totul eronată.

Prin concept, motivul de recurs nu include deci şi cazurile în care greşeala de raţionament a instanţei ar fi săvârşită în legătură cu premisa minoră a silogismului judiciar, şi anume reţinerea situaţiei de fapt, ca urmare a aprecierii probelor administrate în cauză. Textul de lege are în vedere numai cea de-a doua etapă a activităţii jurisdicţionale care conduce la pronunţarea soluţiei, respectiv confruntarea faptelor la condiţiile de aplicare a regulii de drept.

Referitor la înţelesul sintagmei „încălcarea sau aplicarea greşită a legii” trebuie să se ţină seama şi că există texte de lege care conferă judecătorului o putere de apreciere, dându-i posibilitatea de a lua sau de a nu lua o anumită măsură. În asemenea situaţii, măsurile nu pot fi însă dispuse în mod discreţionar, ci trebuie să fie justificate de motive pertinente şi suficiente.  Depăşirea acestei limite, întrucât nu realizează un bilanţ rezonabil al elementelor pertinente ale cauzei în procesul decizional, care este impus întotdeauna, expres sau implicit, de normele juridice incidente, constituie o încălcare a legii şi, ca atare, este supusă controlului instanţei de recurs. Aceasta înseamnă că, în realitate, instanţele de fond beneficiază în aceste cazuri numai de o anumită marjă de apreciere.

Raportând aceste consideraţii la motivele de recurs invocate în prezenta cauză, Curtea a reţinut că în categoria textelor de lege ce implică a apreciere a judecătorului în cadrul demersului de aplicare a lor în concret se include şi art. 42 alin. 1 Cod fam., care conţine o dispoziţie de principiu în sensul că „Instanţa judecătorească va hotărî, odată cu pronunţarea divorţului, căruia dintre părinţi vor fi încredinţaţi copiii minori. În acest scop, instanţa va asculta copiii şi autoritatea tutelară şi, ţinând seama de interesele copiilor, pe care de asemenea îi va asculta dacă au împlinit vârsta de zece ani, va hotărî pentru fiecare dintre copii, dacă va fi încredinţat tatălui sau mamei”. Criteriul după care se va călăuzi instanţa pentru a decide cu privire la încredinţarea unui copil este interesul superior al acestuia. Noţiunea de „interes superior al copilului” are un caracter complex, fiind în funcţie de factori multipli care se apreciază de către instanţă.

În aplicarea acestui text de lege, Curtea apreciază că este în interesul minorului M.I.G. să fie încredinţat intimatului reclamant.

Este adevărat că posibilitatea de a asigura copilului condiţii materiale mai bune de creştere raportate la cele de care dispune celălalt părinte nu trebuie să constituie un criteriu care să cântărească foarte mult în aprecierea interesului superior al acestora.

În schimb, trebuie să încline balanţa în favoarea celuilalt incapacitatea unui părinte de a garanta o situaţie materială care să nu fie considerată dificilă, adică un nivel de viaţă decent copilului, prin asigurarea unei locuinţe cu caracter de stabilitate şi care să îndeplinească cerinţele necesare creşterii acestuia legate de odihnă, preparare a hranei şi igienă, prin dotarea cu mobilierul necesar şi posibilitatea folosirii unei băi şi a unei bucătării în exclusivitate de către persoanele care îl îngrijesc, precum şi prin asigurarea unei surse de venit constante. Cu atât mai mult, aceasta trebuie să fie soluţia în situaţia în care sănătatea copilului impune un regim de viaţă corespunzător din punct de vedere igienic, alimentar, acesta trebuind să evite frigul şi umezeala.

Întrucât în caz contrar ar putea fi pusă în pericol sănătatea copilului, acest criteriu trebuie să prevaleze celui al vârstei (oricum, prezenţa permanentă a mamei nu mai este necesară la 5 ani), celui al timpului acordat anterior de fiecare dintre părinţi îngrijirii acestuia şi celui al ataşamentului minorului faţă de unul dintre aceştia. Situaţia este diferită în privinţa exercitării unor violenţe asupra copilului, care de asemenea i-ar periclita dezvoltarea normală.

Pe baza situaţiei de fapt reţinute de instanţele de fond, care, conform celor expuse mai sus, scapă controlului exercitat de Curte, se constată că în cauză nu a fost reţinut caracterul violent al intimatului reclamant şi că s-a stabilit că recurenta pârâtă nu locuieşte la părinţii săi, ci stă împreună cu concubinul său, în condiţii necorespunzătoare pentru un copil, plătind o chirie consistentă, în contextul în care venitul salarial al acestuia este relativ mic, iar pârâta nu lucrează. De aceea, nu pot fi comparate condiţiile materiale de la domiciliul părinţilor intimatului reclamant cu cele de la domiciliul părinţilor recurentei pârâte.

În fine, nu este întemeiat nici motivul de recurs prin care se susţine că minorul nu mai merge la grădiniţă, întrucât din adeverinţa nr. 343/07.10.2011 emisă de Şcoala cu clasele I-VIII B. rezultă că, în anul în curs, elevul M.I.G. a frecventat cursurile acestei unităţi educaţionale, chiar dacă, potrivit adeverinţei nr. 57/28.03.2011 emise de aceeaşi instituţie, în anul anterior acest lucru nu s-a întâmplat. Prin urmare, tatăl a înţeles că trebuie să sprijine educarea copilului.

În aceste condiţii, se constată că încredinţarea copilului intimatului reclamant de către instanţele de fond respectă principiul interesului superior al acestuia, instanţele folosindu-şi puterea de apreciere de o manieră raţională, argumentele folosite în susţinerea soluţiei fiind pertinente şi suficiente.

Faţă de aceste considerente, reţinând că hotărârea atacată este legală, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, Curtea urmează să respingă recursul ca nefondat.

SECŢIA A III-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI

ŞI DE FAMILIE

3) Conform dispoziţiilor art. 159 Cod de procedură civilă necompetenţa instanţei este de ordine publică doar atunci când, procesul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti, procesul este de competenţa unei instanţe de acelaşi grad iar părţile nu o pot înlătura. În toate celelalte cauzei, necompetenţa este de ordine privată.

În cazul acţiunilor îndreptate împotriva Direcţiei Generale a Finanţelor Publice necompetenţa este de ordine privată şi aceasta nu putea fi invocată legal de recurentul pârât decât în condiţiile expres reglementate de art.  159 alin. 3 Cod de procedură civilă, respectiv prin întâmpinare sau, când întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare.

Domenii speta