Obligaţie de a face. Nelegalitatea măsurii înstrăinării imobilului în litigiu, ulterior promovării acţiunii în revendicare de către moştenitorii fostului proprietar tabular şi a declarării imobilului monument istoric.

Decizie 1907 din 17.12.2009


SECŢIA CIVILĂ MIXTĂ

MATERIE: DREPT CIVIL

OBIECTUL:

Obligaţie de a face. Nelegalitatea măsurii înstrăinării imobilului în litigiu, ulterior promovării acţiunii în revendicare de către moştenitorii fostului proprietar tabular şi a declarării imobilului monument istoric.

Temei de drept:art.29 din O.G.nr.68/1994, H.G.nr.11/1997 art.1.

Sursa secundară:Curtea de Apel Oradea

(Decizia civilă nr.1907/R din 17 decembrie 2009)

(dosar  67/271/2008)

Prin sentinţa civilă nr. 4820 din 02 iulie 2008 pronunţată de Judecătoria Oradea, s-a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Economiei şi Finanţelor în reprezentarea Statului Român, excepţie invocată de acesta.

S-a admis în parte acţiunea precizată de reclamantul F. V. împotriva pârâţilor PRIMĂRIA MUN. ORADEA, SC CTI BIHOR şi STATUL ROMÂN prin MINISTERUL ECONOMIEI ŞI FINANŢELOR şi,  în consecinţă:

A fost obligat pârâtul Statul Român, prin unitatea administratoare Primăria Oradea şi prin cea intermediară a vânzării – SC CTI Bihor, să vândă reclamantului spaţiul pe care îl deţine prin contractul de închiriere nr. 644/25.05.2007, situat în Oradea, str. Patrioţilor, nr. 4, ap.9, compus din trei camere, bucătărie, debara, baie, antreu şi două boxe.

A fost obligat pârâtul Statul Român, prin Primăria Oradea să închirieze reclamantului celelalte camere din acelaşi imobil, care alcătuiesc, împreună cu imobilul deja închiriat, o singură unitate locativă.

S-a respins ca nefondată cererea reclamantului de obligare a pârâtelor să-i vândă cele două camere pentru care nu are contract de închiriere.

Au fost obligaţi pârâţii Statul Român şi Primăria Oradea, în solidar, la plata sumei de 519,3 lei cheltuieli de judecată în favoarea reclamantului.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele :

Reclamantul este beneficiarul unui contract de închiriere, nr. 644/25.05.2007, încheiat cu Primăria mun. Oradea, în temeiul căruia deţine în folosinţă apartamentul nr. 9 din Oradea, str. Patrioţilor, nr. 4, compus din 3 camere, o bucătărie, o baie şi dependinţe, însă în fapt, este format din 5 camere, nu din trei, dar a fost artificial împărţit în două unităţi locative distincte, care însă nu sunt independente, reclamantul prin contractul pe care îl deţine ocupă doar 3 camere şi dependinţele, iar celelalte două camere au fost ocupate de fam. L., în prezent evacuată, prin SC nr. 6225/2002 a Jud. Oradea, după cum rezultă din SC nr. 2123/2004 a Jud. Oradea, ambele familii folosind în comun, holul, baia şi bucătăria.

S-a mai reţinut din actele depuse la dosar, că reclamantul şi-a achitat toate obligaţiile prevăzute de lege pentru cumpărarea spaţiului închiriat, a înaintat numeroase cereri către Primăria Oradea, însă, sub diferite pretexte, reprezentanţii acestei instituţii l-au amânat şi au refuzat încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Faţă de înscrisurile existente la dosarul cauzei, instanţa de fond a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 9 din L. 112/1995, reclamantul întrunind condiţiile legale pentru a cumpăra imobilul pe care îl ocupă în mod legal, potrivit contractului de închiriere valabil până în anul 2009, astfel, deţine un contract de închiriere valabil, nr. 644/25.05.2007; nu există nici o cerere de restituire a imobilului închiriat(casa colectivă fiind formată din mai multe apartamente, toate celelalte, cu excepţia celui al reclamantului, fiind vândute către chiriaşi);  nu mai deţine în proprietate nici el, nici alt membru al familiei sale, altă locuinţă;  Statul Român are un titlu valabil asupra imobilului; din anul 1974, reclamantul deţine acest apartament în mod neîntrerupt în baza unui contract de închiriere, prelungit succesiv, existent şi în momentul apariţiei L. 112/1995.

Pentru aceste motive, prima instanţă a considerat întemeiată cererea reclamantului de a i se vinde imobilul închiriat, astfel că în baza art. 9 din L. 112/1995, a admis acest capăt de cerere din acţiunea formulată.

Referitor la precizarea de acţiune, instanţa de fond a reţinut că reclamantul locuieşte în acel apartament împreună cu familia lui, care este compusă din:  el şi soţia, cei doi copii împreună cu soţiile lor şi cu cei doi copii minori ai acestora, fiind vorba, de 8 persoane, precum şi faptul că  fiii reclamantului nu deţin în proprietate alt imobil, după cum reiese din declaraţiile notariale date pe proprie răspundere , depuse la dosar, formulând şi aceştia cerere pentru acordarea unui spaţiu locuibil.

S-a mai reţinut din adresa nr. 5639/8.12.2005 a Serviciului tehnic din cadrul Primăriei Oradea, că apartamentul nr. 9 a fost artificial împărţit în două unităţi locative în perioada comunistă, fiind închiriat la două familii, ignorându-se faptul că el reprezintă o singură unitate locativă, cu o singură, baie, bucătărie şi hol comun pentru două familii diferite şi avându-se în vedere situaţia familiei reclamantului, care este formată din 8 membri ce locuiesc în 3 camere, instanţa de fond a considerat că trebuie respectate prevederile art. 3 alin. 2 din L. 112/1995 şi art. 2 lit. a şi b din L. 114/1996 actualizată, considerente pentru care a admis în parte şi precizarea de acţiune formulată, în sensul că a obligat  Statul Român – proprietarul imobilului, să închirieze reclamantului şi celelalte două camere rămase libere după evacuarea celeilalte familii, care fac parte integrantă din spaţiul deja închiriat acestuia.

În ceea ce priveşte obligaţia de a vinde aceste două camere către reclamant, instanţa de fond a respins acest capăt de cerere, faţă de faptul că în prezent, nu există un contract de închiriere valabil încheiat pentru acest spaţiu şi în baza art. 274 C.Pr.Civ., fiind în culpă procesuală, faţă de poziţia de opunere la acţiunea precizată a reclamantului, a obligat Statul Român şi Primăria Oradea, în solidar, la plata sumei de 519,3 lei cheltuieli de judecată în favoarea reclamantului, reprezentând cheltuieli cu timbrajul în prezenta acţiune şi onorariu avocaţial, menţionat pe delegaţia de la fila 4 dosar şi dovedit cu chitanţa de la fila 35 dosar.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat apel Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor în  reprezentarea Ministerului Economiei şi Finanţelor, pentru Statul Român şi Administraţia Imobiliară Oradea.

Prin cererea de apel apelanta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor în  reprezentarea Ministerului Economiei şi Finanţelor, pentru Statul Român a solicitat admiterea apelului, modificarea în parte a sentinţei apelate, în sensul respingerii acţiunii formulate faţă de Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor.

Prin cererea de apel, apelanta Administraţia Imobiliară Oradea a învederat instanţei că prin HCL 21/2007 Consiliul Local al Municipiului Oradea a aprobat înfiinţarea, organizarea şi funcţionare instituţiei publice de interes local, Administraţia Imobiliară Oradea, cu personalitate juridică, în subordinea Consiliului Local Oradea şi potrivit art. 2 din actul normativ mai sus amintit Administraţia Imobiliară Oradea se înfiinţează prin desprinderea Direcţiei Patrimoniu din actuala structură a Primăriei Municipiului Oradea, iar potrivit art. 4, obiectul de activitate al său constă în administrarea, gestionarea, închirierea, întreţinerea şi vânzarea fondului imobiliar aflate în administrarea Consiliului Local.

Prin decizia civilă nr.84/A din 13 martie 2009, Tribunalul Bihor a respins ca nefondate apelurile civile introduse de apelanţii STATUL ROMÂN prin MINISTERUL ECONOMIEI ŞI FINANŢELOR, reprezentat de D.G.F.P. BIHOR şi ADMINISTRAŢIA IMOBILIARĂ ORADEA - PRIMĂRIA ORADEA în contradictoriu cu intimaţii F. V.şi S.C.C.T.I. BIHOR SA, împotriva sentinţei civile nr. 4820 din 02 iulie 2008 pronunţată de Judecătoria Oradea, pe care a păstreat-o în totalitate.

A obligat partea apelantă să plătească părţii intimate F. V. suma de 500 lei, cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut următoarele:Referitor la apelul declarat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor, în reprezentarea Ministerului Economiei şi Finanţelor pentru Statul Român, instanţa de apel a apreciat criticile  privind excepţia lipsei calităţii procesuale pasive ca fiind nefondată, avându-se în vedere faptul că, potrivit situaţiei CF 12023 Oradea, nr. top. 773/1, imobilul situat administrativ în Oradea, str. P., nr. 4, a intrat în proprietatea Statului Român cu titlu de naţionalizare, în baza Decretului 92/1950, drept înscris sub B 2 din această Carte Funciară.

Împrejurarea că Ministerul Economiei şi Finanţelor în reprezentarea Statului Român, nu are calitatea de parte în contractul de închiriere nr. 644/25.05.2007, privind apartamentul nr. 9 din imobilul de mai sus, nu poate conduce la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Economiei şi Finanţelor în reprezentarea Statului Român, câtă vreme, imobilul ap. 9 constituie proprietatea Statului Român, iar Ministerul Economiei şi Finanţelor are calitatea de reprezentant al acestuia, atât în temeiul dispoziţiilor art. 12 alin. 4 şi 5 din Legea 213/1998, astfel alin. 5 stipulează că „în litigiile prevăzute la alin. 4 Statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor…”, precum şi în temeiul OG 14/1997.

Pentru aceste considerente instanţa de apel a apreciat apelul formulat ca fiind nefondat, şi l-a respins ca atare.

Referitor la apelul declarat de Administraţia Patrimoniului Imobiliar, instanţa de apel a reţinut că imobilul în litigiu, reprezentând apartamentul nr. 9 din casa colectivă înscrisă în CF 12023 Oradea, nr. top.  773/1 este deţinut cu titlu de chirie de către reclamantul intimat împreună cu familia acestuia din data de 29.05.1974, contract care a fost prelungit succesiv, ultima dată în baza cererii nr. 99171 din data de 08.05.2007 formulată de către intimat, sens în care a fost încheiat contractul de închiriere nr.644/25.05.2007.

Conform fişei suprafeţei locative la contractul de închiriere de mai sus, acest apartament este compus din 3 camere, o bucătărie, o baie şi dependinţe.

Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că reclamantul intimat a solicitat instituţiilor abilitate extinderea spaţiului său de locuit şi asupra unei părţi din imobil compusă din 2 camere, ocupată de o altă familie, cu privire la care s-a pronunţat evacuarea prin sentinţa civilă nr. 2123/2004 a Judecătoriei Oradea,  ambele locuinţe, atât cea ocupată de reclamantul intimat cu titlu de chirie, cât şi cea ocupată de familia L., evacuată, au ca şi spaţii comune : hol, baie şi bucătărie, aspect care se desprinde din adresa nr. 5639 din 18.12.2005, emisă de către Serviciul Tehnic din cadrul Direcţiei Patrimoniu al Primăriei Oradea.

Cât priveşte locuinţa închiriată reclamantului intimat în baza contractului de închiriere din anul 1974, prelungit succesiv şi reînnoit prin contractul nr. 644/25.05.2007, din răspunsurile comunicate de către Comisia Locală de aplicare a Legii 112/1995 şi Comisia Locală de aplicare a Legii 10/2001 Oradea, se reţine că acest imobil nu a format obiectul vreunei cereri de restituire sau a unei notificări în condiţiile Legii 10/2001.

Conform dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995 „Chiriaşii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a preţului...”.

Din coroborarea probelor administrate în cauză şi având în vedere dispoziţiile textului de lege mai sus enunţat, instanţa de apel a reţinut că reclamantul intimat îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare privind imobilul deţinut cu titlu de chirie, de altfel, conform înscrisurilor depuse la dosar, încă din anul 2003, prin actul nr. 15952/17.10.2003, apelanta şi-a exprimat acordul în vederea perfectării de către intimat a contractului de vânzare-cumpărare cu unitatea specializată, respectiv intimata SCCTI Bihor, sens în care, prin adresa nr. 96047 din 17.06.2006, a Direcţiei Patrimoniu,  adresată Instituţiei Prefectului judeţului Bihor, s-a arătat că prin eliberarea actului cu nr. 15952/17.10.2003 a emis dovada solicitată de către SCCTI Bihor.

Aşa cum rezultă din situaţia CF 12023 Oradea,  conform menţiunilor efectuate sub B 3, casa colectivă a fost defalcată pe apartamente, iar potrivit menţiunilor ulterioare de Carte Funciară, o parte din  aceste apartamente au fost înstrăinate chiriaşilor prin contracte de vânzare-cumpărare, intabulări efectuate în cursul anului 2003 sub B4-B9.

Şi din cuprinsul Adresei nr. 168 din  02.03.2009, emisă de intimata SCCTI Bihor, rezultă că imobilul casă colectivă din litigiu este format din 13 apartamente, din care 3 apartamente(nr. 15, 16, 17) sunt spaţii cu altă destinaţie decât locuinţă, iar din restul de 10 apartamente locuinţă, 7 apartamente au fost vândute foştilor chiriaşi. Inclusiv apelanta prin adresa nr. 69167 din 03.03.2009 a comunicat instanţei că deţine în administrare apartamentele 9, 9/A, 10 şi 11.

Din Lista Monumentelor Istorice 2004 rezultă că şi imobilul în litigiu, Casa A. este trecută la poziţia 228, iar prin criticile aduse sentinţei apelate, apelanta Administraţia Patrimoniului Imobiliar a invocat şi acest aspect, fără însă ca acest motiv să fie invocat în faţa instanţei de fond pentru a-l analiza şi a se pronunţa asupra lui, fiind invocat direct în calea de atac a apelului, aspecte faţă de care instanţa de apel, având în vedere dispoziţiile art. 294 cod procedură civilă,  apreciază ca inadmisibil a fi invocat direct în apel.

Chiar şi în situaţia în care s-ar trece peste acest aspect, instanţa de apel a reţinut că reclamantul intimat se află în aceeaşi situaţie juridică cu foştii chiriaşi ai apelantei, actuali proprietari ai apartamentelor cumpărate, cărora Instituţiile administrative ale Statului le-a recunoscut dreptul la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare a locuinţelor pe care le-a deţinut cu titlu de chirie şi prin refuzul de a încheia contractul de vânzare-cumpărare cu intimatul, în condiţiile în care sunt  îndeplinite cerinţele prevăzute de Legea 112/1995, iar demersurile, inclusiv avizul privind vânzarea-cumpărarea acestui imobil sunt anterioare Listei Monumentelor Istorice din 2004, se impune a se avea în vedere şi speranţa legitimă pe care o justifică intimatul în condiţiile art. 1 din protocolul 1 al CEDO, în condiţiile în care cea mai mare parte a apartamentelor din casa colectivă în litigiu au fost înstrăinate foştilor chiriaşi cu titlu de vânzare-cumpărare, recunoscându-li-se acestora acest drept în condiţiile Legii nr. 112/1995, mai puţin reclamantului intimat, aflat în aceeaşi situaţie juridică.

Sub aspectul dispoziţiilor instanţei de fond privind obligarea  apelantei la încheierea contractului de închiriere, instanţa de apel a apreciat că în mod corect şi în deplină concordanţă cu probele administrate în cauză, prima instanţă a reţinut că cele două apartamente, astfel cum figurează în prezent, au constituit o singură unitate locativă, aspect care se desprinde din  adresa nr. 5639 din 18.12.2005 emisă de Serviciul Tehnic din cadrul Direcţiei Patrimoniu al Primăriei Oradea, fiind avut în vedere şi numărul de persoane din familia reclamantului intimat în funcţie de venitul cărora este stabilită şi chiria pentru apartamentul închiriat, astfel cum rezultă din Fişa de calcul emisă de Direcţia Economică, fila 40 dosar fond.

În contextul tuturor acestor considerente, instanţa de apel a apreciat apelurile formulate ca fiind nefondate, respingându-le ca atare împotriva sentinţei apelate, pe care a păstrat-o în totalitate şi în temeiul art. 274 cod procedură civilă, reţinând culpa procesuală a apelanţilor, i-a obligat pe aceştia în favoarea intimatului F. V. la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, conform împuternicirii avocaţiale şi chitanţei de plată(filele 10 şi 25 dosar apel).

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţi  STATUL ROMÂN reprezentat de  MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE BUCUREŞTI, prin DIRECŢIA  GENERALĂ A FINANŢELOR PUBLICE  BIHOR şi CONSILIUL LOCAL ORADEA – ADMINISTRAŢIA  IMOBILIARĂ ORADEA.

Recurentul pârât Ministerul Finanşţelor Publice pentru Statul Român, reprezentat prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate în sensul respingerii acţiunii.

În motivarea cererii, sunt învederate următoarele:

-greşit instanţa a respins excepţia privind lipsa calităţii procesuale pasive invocată de Ministerul Finanţelor Publice;

-Statul Român nu a fost parte în contractul încheiat între pârâtul intimat şi Primăria Oradea, calitate procesuală pasivă în speţă având acesta, care este parte în contract;

-imobilul din litigiu este monument istoric, în speţă fiind incidente prevederile art.III pct.9 din anexa Legii nr.213/1998 şi respectiv cel de al doilea criteriu menţionat în art.3 din lege;

-instanţa de apel nu a avut în vedere art.274 alin.3 Cod procedură civilă, raportat la complexitatea cauzei munca depusă de avocat nefiind proporţională cu cuantumul onorariului stabilit.

În drept sunt invocate dispoziţiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă.

Recurenta pârâtă Administraţia Imobiliară Oradea a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului şi respingerea cererii de chemare în judecată.

În motivarea cererii de recurs, sunt învederate următoarele:

-potrivut Listei Monumentelor Istorice din anul 2004, emisă de către Ministerul Culturii şi Cultelor, imobilul este monument istoric;

-în mod eronat, instanţa de apel nu a luat în considerare prevederile art.29 din O.G.nr.68/1994, art.11 şi art.III punctul 9 din Legea nr.213/1998;

-în soluţionarea capătului de cerere privind obligarea la încheierea contractului de închiriere şi pentru restul camerelor din imobil, instanţa trebuie să aibă în vedere intenţia locatorului,a proprietarului, care este singurul în măsură să decidă cu privire la compartimentarea unui apartament aflat în proprietatea sa;

-numărul mare al membrilor familiei precum şi faptul că în trecut apartamentul avea o altă structură, nu pot constitui un temei legal pentru admiterea primului capăt de cerere;

-vânzarea nu poate fi încuviinţată şi având în vedere faptul că Palatul Adorian face obiectul acţiunii în revendicare formulate de către moştenitorii lui Adorian Emil.

În drept sunt invocate dispoziţiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, Legea nr.213/1998, O.U.G.nr.68/1994 şi art.44 din Constituţia României.

Intimatul F. V., prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului, cu motivarea că în mod corect s-a reţinut necesitatea introducerii în cauză a Statului Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, Statul fiind titular al dreptului de proprietate asupra imobilului în cauză, de asemenea, intimatul susţine că întruneşte condiţiile cerute de lege pentru a putea cumpăra.

Examinând decizia recuartă prin prisma motivelor de recurs, precum şi din oficiu, instanţa a reţinut următoarele:

Soluţia instanţei de fond, de admitere în parte a acţiunii cu consecinţa obligării pârâtului Statul Român să vândă reclamantului spaţiul închiriat şi respectiv să închirieze acestuia celelalte camere din acelaşi imobil, este găsită de instanţa de recurs ca fiind nelegală, în mod greşit tribunalul pronunţând decizia recurată prin păstrarea în totalitate a sentinţei judecătoriei.

În primul rând este de reţinut că instanţa de apel a dat o interpretare eronată prevederilor art.294 din Codul de procedură civilă, text în temeiul căruia a apreciat ca inadmisibilă invocarea directă în apel a motivului vizând includerea imobilului din litigiu în Lista Monumentelor istorice din 2004.

Astfel cât priveşte mijloacele de apărare, articolul 294 alin.1 teza a-II-a din Codul de procedură civilă, trebuie coroborat cu art.292 din Cod, care nu limitează folosirea înaintea instanţei de apel doar a mijloacelor de apărare din primă instanţă, ci prevede că pot fi invocate şi mijloacele de apărare arătate în cererea de apel şi în întâmpinare. În mod nejustificat instanţa de apel a considerat că ar fi inadmisibilă invocarea în apărarea sa de către apelanta Administraţia Patrimoniului Imobiliar a motivului mai sus expus pentru prima oară în apel, în condiţiile în care aspectul aflat în discuţie se constituia într-un mijloc de apărare ce putea fi ridicat în cursul procesului, chiar dacă acesta se afla în etapa apelului. Este evident că aspectul invocat de apelantul pârât nu putea fi socotit drept o cerere nouă, care să nu poată fi invocată pentru prima dată în apel, ci el reprezintă un motiv nou care, invocat pe cale de apărare, este admisibil a se face în apel, pe cale de consecinţă, instanţa nu-l putea înlătura.

În condiţiile în care imobilul din litigiu apare înscris la poziţia 228 al Listei Monumentelor istorice din anul 2004 şi având în vedere prevederile art.29 din O.G.nr.68/1994 concluzia ce se desprinde este aceea că apartamentul pe care intimatul reclamant îl deţinea în calitate de chiriaş în baza contractului de închiriere nr.1476 din 28.01.2000, prelungit succesiv, nu putea face obiectul vânzării.

Argumentului anterior relevat i se alătură şi un alt motiv, şi anume împrejurarea că imobilul situat în Oradea, strada P. –M. 4, în care se află şi apartamentul din litigiu, face obiectul unui litigiu aflat în curs de desfăşurare, pornit de moştenitorii foştilor proprietari tabulari al Palatului A., pretenţia acestora vizând în principal restituirea în natură a imobilului, astfel cum rezultă din înscrisul depus în actuala fază procesuală de către recurenta Administraţia Imobiliară Oradea.

De altfel, în cursul procesului, a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr.12 din 8.09.2009, apartamentul nr.9 fiind vândut intimatului reclamant de către SCCTI Bihor SA Oradea.

Cât priveşte dispoziţia de obligare a Statului Român prin Primăria Oradea să închirieze celelalte camere din acelaşi imobil,s-a apreciat că o atare dispoziţie este lipsită totalmente de orice fundament legal, nesubzistând nici o prevedere legală care să constituie baza naşterii vreunei obligaţii în sarcina părţii pârâte de a-i închiria intimatului reclamant spaţii locative care nu au format obiectul contractului de închiriere încheiat iniţial între părţi, şi aceasta numai în considerarea faptului că respectivele încăperi, in illo tempore, au alcătuit, împreună cu spaţiul închiriat reclamantului, o singură unitate locativă, cu atât mai mult cu cât conform fişei suprafeţei locative închiriate, (fila 16 din dosarul instanţei de apel), alături de intimatul reclamant, în cuprinsul acesteia apare înscrisă doar soţia şi respectiv doi fii majori ai acestora.

Soluţia Instanţei de fond este nelegală şi din perspectiva criticilor aduse acesteia de către recurentul Ministerul Finanţelor Publice, în raport cu care, în mod nejustificat, a fost admisă acţiunea cu consecinţa obligării sale la plata, în solidar, cu cealaltă parte pârâtă, a cheltuielilor de judecată, deşi obligaţia de a vinde şi respectiv de a închiria spaţiile locative pretinse de titularul cererii nu-i incumba acestuia, chiar şi dacă ipotetic s-ar fi dovedit temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii.

Faţă de considerentele ce preced, instanţa, în baza dispoziţiilor art.312 alin.1 şi 3 din Codul de procedură civilă, a admis ambele recursuri, a modificat în totalitate decizia, în sensul că a admis apelurile declarate împotriva sentinţei judecătoriei, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a respins acţiunea sub aspectul tuturor capetelor de cerere.

S-a constatat că părţile recurente nu au solicitat cheltuieli de judecată.