Litigii cu profesioniştii – acţiune în anulare a hotărârii aga. Contestaţie în anulare. Tardivitate.

Litigii cu profesioniştii – acţiune în anulare a hotărârii AGA. Contestaţie în anulare. Tardivitate.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 319 alin. 2 teza a II-a C.proc.civ., rezultă că legiuitorul a adoptat sistemul unui termen dublu: un termen subiectiv de 15 zile, calculat cu începere de la data când contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre şi un termen obiectiv de un an, socotit de la data când hotărârea ce se atacă a rămas irevocabilă. Acesta din urmă este un termen limită, înăuntrul căruia partea interesată trebuie să cunoască hotărârea şi să exercite contestaţia în anulare împotriva acesteia.

Aşadar, termenul de exercitare a contestaţiei în anulare este de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre, dar legea cere ca acest moment să nu se situeze după împlinirea unui an de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.

(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI SECŢIA A VI-A CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 1314 din 13.06.2013)

Prin decizia civilă nr. 1409/28.06.2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a V-a Civilă, în dosarul nr. 16345/3/2008, a fost respins recursul declarat de recurentul I.A. împotriva sentinţei civile nr. 17406/10.10.2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a Civilă, în contradictoriu cu intimata S.C. R S.R.L., iar recurentul a fost obligat la plata către intimată a sumei de 4.960 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de recurs a constatat că primul motiv invocat, circumscris art. 304 pct. 5 C.proc.civ., nu este întemeiat, deoarece revenirea primei instanţe asupra încheierii prin care a dispus emiterea unei adrese către expertul contabil pentru a răspunde unor obiecţiuni nu se constituie într-o măsură prin care s-ar fi încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. 2 C.proc.civ., o asemenea încheierea având caracter preparatoriu, care nu îl leagă pe judecător. A mai reţinut că nici cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 9 şi 3041 C.proc.civ., nu este fondat, deoarece prima instanţă a răspuns tuturor motivelor invocate, nefiind necesar ca fiecare argument al părţii să fie examinat, ci numai cele care sunt relevante, având aşadar aptitudinea să influenţeze soluţia. Astfel, a notat că instanţa de fond a prezentat considerentele sale asupra tuturor susţinerilor invocate, cu referire la pretinsa încălcare a drepturilor de acţionar. Totodată, instanţa de recurs a apreciat că şi cea de-a treia critică este nefondată, deoarece textul art. 8.3 din proiectul de divizare este clar şi nesusceptibil de interpretare în sensul urmărit de recurent, care a afirmat că operaţiunea nu are un obiect determinat, fapt care ar lovi actul juridic de nulitate, potrivit art. 948 pct. 3 şi 964 C.civ.

În continuare, s-a mai luat act de faptul că recurentul a susţinut că în cererea de chemare în judecată a criticat proiectul de divizare care a fost aprobat, arătând că dispoziţiile art. 8.3 şi 8.5 ale proiectului încalcă art. 250 alin. 3 lit. b) din Legea nr. 31/1990, precum şi că nu a regăsit argumentele instanţei faţă de această afirmaţie. Curtea a constatat însă că lectura cererii de chemare în judecată nu relevă invocarea de către reclamantul-recurent a art. 250 alin. 3 lit. b) din Legea nr. 31/1990, aşa încât a apreciat că judecătorul fondului nu putea să încalce principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil, precizând şi că o hotărâre a adunării generale nu poate fi examinată pe cale judecătorească din considerente de oportunitate, ci doar din perspectiva legii şi a actului constitutiv. De altfel, a apreciat că divizarea a avut o fundamentare economică solidă.

Totodată, instanţa de recurs a apreciat ca fiind neîntemeiată şi critica recurentului referitoare la lipsa consimţământului valabil şi serios, de vreme ce nu s-a probat existenţa vreuneia din împrejurările care l-ar fi putut altera.

Nici ultima critică a recurentului nu a fost aptă să determine admiterea recursului; astfel, Curtea a evocat prevederile art. 2433 alin. 1 şi 3 din Legea nr. 31/1990 şi pe cele ale art. 6 din Legea nr. 26/1990, în forma în vigoare la data de 04.02.2008, când judecătorul delegat a numit pe Dl. George Constantinescu pentru efectuarea expertizei şi a subliniat că în cauză nu s-a promovat recurs împotriva încheierii nr. 6071/04.02.2008, aşa încât dispoziţiile judecătorului delegat au rămas irevocabile şi nu mai pot fi cenzurate.

Împotriva acestei decizii, I.A. a formulat contestaţie în anulare, solicitând anularea sa şi stabilirea unui nou termen, în vederea rejudecării recursului.

În motivare, contestatorul a prezentat un istoric al litigiului şi a arătat că instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra tuturor motivelor invocate, deşi formal, s-ar putea părea că le-a grupat şi, în acest mod, le-ar fi răspuns global.

Astfel, invocând prevederile art. 318 C.proc.civ., contestatorul a susţinut că instanţa de recurs nu a examinat motivul de casare care viza în principal stabilirea de către Tribunal a unei situaţii de fapt nereale, dar nici critica privind revenirea de către prima instanţă asupra măsurii de a emite adresă către expert pentru a răspunde unor obiecţiuni, mai ales prin prisma vătămării suferite, context în care a apreciat că încheierea de încuviinţare a probelor are un caracter interlocutoriu.

Făcând apel la jurisprudenţa C.E.D.O., care impune instanţelor să asculte în mod efectiv părţile, contestatorul a apreciat că instanţa de recurs nu a analizat pretenţiile sale, cu atât mai mult cu cât invocase şi art. 3041 C.proc.civ., neprezentând niciun raţionament asupra cauzei ilicite, încălcării ordinii publice şi lipsei unei fundamentări economice a operaţiunii atacate.

La data de 30.04.2013, intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestaţiei în anulare, fie pe cale de excepţie – context în care a invocat tardivitatea formulării acesteia –, fie ca inadmisibilă/nefondată. 

Analizând, în baza art. 137 alin. 1 C.proc.civ., excepţia tardivităţii formulării contestaţiei în anulare, Curtea reţine următoarele:

Potrivit art. 319 alin. 2 C.proc.civ., „Contestaţia se poate face oricând înainte de începutul executării silite, iar în timpul ei, până la împlinirea termenului stabilit la art. 401 alin. 1 lit. b) sau c). Împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită, contestaţia poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă”.

Cu toate că decizia atacată este una susceptibilă de executare silită – sub aspectul măsurii de obligare a recurentului-contestator la plata cheltuielilor de judecată – nu această parte a dispozitivului a fost contestată prin calea extraordinară de atac, aşa încât va fi examinat textul de lege citat mai sus, prin prisma cele de-a doua teze.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 319 alin. 2 teza a II-a C.proc.civ., rezultă că legiuitorul a adoptat sistemul unui termen dublu: un termen subiectiv de 15 zile, calculat cu începere de la data când contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre şi un termen obiectiv de un an, socotit de la data când hotărârea ce se atacă a rămas irevocabilă. Acesta din urmă este un termen limită, înăuntrul căruia partea interesată trebuie să cunoască hotărârea şi să exercite contestaţia în anulare împotriva acesteia.

Aşadar, termenul de exercitare a contestaţiei în anulare este de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre, dar legea cere ca acest moment să nu se situeze după împlinirea unui an de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.

În speţă, decizia atacată a fost pronunţată la data de 28.06.2012, iar contestatorul a luat cunoştinţă de aceasta la data de 18.12.2012, atunci când la sediul Biroului Executorului Judecătoresc B.I. i s-au înmânat toate documentele care au constituit dosarul de executare nr. 1053/2012, inclusiv decizia; în acest sens, Curtea notează că la acel moment contestatorul a semnat un proces-verbal.

Calea de atac a contestaţiei în anulare a fost promovată la data de 08.03.2013, după împlinirea termenului legal.

În aceste condiţii, Curtea a admis excepţia de tardivitate şi, ca o consecinţă, a respins contestaţia în anulare, ca tardivă.

Stabilind, astfel, culpa contestatorului în promovarea contestaţiei, l-a obligat pe acesta, în aplicarea art. 274 alin. 1 C.proc.civ., la plata către intimată a sumei de 6.533 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Domenii speta

Spete similare