Litigii cu profesionişti. Procedura Insolvenţei. Tardivitate acţiune în anulare.

Litigii cu profesionişti. Procedura Insolvenţei. Tardivitate acţiune în anulare.

Termenul pentru introducerea acţiunii în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 79 şi art.80 din lege este de un an şi începe să curgă de la data expirării termenului stabilit pentru depunerea raportului privind cauzele şi împrejurările care au determinat starea de insolvenţă.

Acţiunea în anulare nu va putea fi introdusă însă mai tarziu de 18 luni de la data deschiderii procedurii, indiferent când a expirat termenul pentru intocmirea raportului de către administrator.

Prin urmare regula este  introducerea acţiunii in anulare în termen de un an care curge de la data expirării termenului de depunere a raportului şi, numai in subsidiar, legiuitorul a prevăzut şi termenul maxim de 16 luni, care se aplică atunci când termenul general de un an nu expiră înainte de trecerea a 16 luni din diverse motive, neaplicabile în speţă.

Practic, stabilirea celor două termene, general de un an şi special de 16 luni la art. 81 alin. (1) din Legea insolvenţei, limitează introducerea acţiunii în anulare de momentul la care se împlineşte primul din cele două termene de mai sus. Astfel, dacă unul din acestea s-a împlinit (cum este cel general în cauză), celălalt (cel special aici) nu mai poate fi aplicat.

(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI SECŢIA A VI-A CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 1413 din 25.06.2013)

Prin sentinţa civilă nr.1592 din 18.02.2013, pronunţata de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VII-a Civilă, în dosarul nr.46560/3/2012, s-au respins excepţia tardivităţii acţiunii in anulare, exceptia inadmisibilitatii actiunii, exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a paratului SC R SA.

In baza art. 79 rap la art. 80 alin. 1 lit. c si art. 80 alin. 2 lit. e din Legea nr. 85/2006, s-a admis  actiunea in anulare şi s-a dispus  anularea contractelor de cesiune de creanta nr. GD369/06.04.2011, nr. GD573/06.06.2011 si nr. GD677/04.07.2011, incheiate intre parata debitoare SC R M SA si paratul SC A I SA cu privire la debitorul cedat SC R SA.

Au fost repuse partile in situatia anterioara incheierii contractelor de cesiune de creanta si pe cale de consecinta, tribunalul a constatat neexecutate fata de parata debitoare SC R M SA, obligatiile de plata rezultate din contractul de redifuzare nr 5317/4/2008.2307.

Au fost obligaţi  paratii SC A I si SC R SA in solidar la plata catre parata debitoare SC R M SA a sumei de 4.713.381,73 lei reprezentand debit principal.

A constatat existenta unui drept de regres al paratului SC R SA impotriva paratului SC A I SA cu privire la sumele platite in baza contractelor de cesiune de creanta anulate.

S-a respins  capatul de cerere privind obligarea paratilor la plata penalitatilor de intarziere, constatand ca intarzierea in executarea obligatiilor se raporteaza la data prezentei hotarari, data de la care au fost anulate contractele de cesiune si s-a constatat obligatia de plata a debitului principal catre debitoarea SC R M SA.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că, în ce priveşte excepţia tardivităţii acţiunii in anulare, actiunea a fost formulata in termenul de 16 luni de la deschiderea procedurii prevazut de art. 81 din legea insolventei.

În ce priveşte excepţia inadmisibilitatea chemarii SC R SA in judecata intrucat nu are calitate procesuala, instanţa a avut in vedere prevederile art. 80 alin. 1 din Legea 85/2006  şi ca atare  tribunalul a apreciat că este corecta formularea actiunii in anulare si in contradictoriu cu paratul SC R SA.

Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că,  în speta, in perioada 06.04.2011- 04.07.2011, au fost incheiate intre societatea debitoare SC R M SA si paratul SC A I SA contractele de cesiune de creanta nr. GD 369/06.04.2011, nr. GD 573/06.06.2011 si nr. GD 677/04.07.2011, avand ca obiect cesiunea creantelor datorate de paratul SC R SA catre debitoare.

Incheierea contractelor de cesiune de creanta s-a realizat in perioada definita de lege ca perioada suspecta, respectiv cu foarte putin timp inainte de deschiderea procedurii insolventei, ultimul contract de cesiune de creanta fiind incheiat cu doua luni inainte de intrarea debitoarei (la cererea sa) in procedura insolventei.

La momentul incheierii contractelor de cesiune de creanta, paratul SC A I SA administra in fapt societatea debitoare, in baza contractului de manangement si asigurare a resurselor de finantare nr. GD1029/24.10.2010, incheiat cu aceasta.

In virtutea contractului de management si asigurare resurse de finantare, paratul cunostea cu exactitate situatia patrimoniala a debitoarei, chiar din cuprinsul intampinarii formulate reiesind ca a acordat imprumuturi societatii debitoare, a platit salarii si a achitat facturi furnizori, debitoarea nemaiavand asadar lichidatati suficiente pentru plata datoriilor, fiind in stare iminenta de insolventa.

Rezulta asadar ca cele trei contracte de cesiune de creanta, incheiate in pragul insolventei debitoarei, au avut drept scop recuperarea unei parti din creanta detinuta de SC A I SA, intrarea debitoarei in procedura insolventei diminuand considerabil sansele recuperarii sumei investite, prin participarea tuturor creditorilor la masa credala.

In acest mod, s-a sustras de la masa credala suma de 4.885.455,8 lei, contractele incheiate fiind in dauna creditorilor.

Intentia frauduloasa a tuturor partilor implicate in contractele incheiate a fost  dovedita, fiind incidente dispozitile art. 80 alin 1 lit. c din legea insolventei cu privire la anularea transferurilor patrimoniale realizate cu intentia tuturor partilor de a sustrage bunuri de la urmarirea de catre creditori sau de a le leza in orice alt fel drepturile.

Ca atare, contractele de cesiune de creanta incheiate in cauza, reprezinta transferuri patrimoniale frauduloase, realizate in dauna creditorilor, urmand a fi anulate in baza dispozitiilor art. 80 alin 1 lit. c si art. 80 alin. 2 lit. e din Legea 85/2006.

Cu privire la capatul de cerere vizand obligarea paratilor la plata penalitatilor de intarziere, instanta a constatat ca acesta este neintemeiat, prezenta cauza avand ca obiect actiunea in anulare, in cadrul careia, instanta poate dispune doar asupra repunerii partilor in situatia anterioara incheierii actului atacat, aceasta presupunand reluarea obligatiilor din punctul in care se aflau la momentul intocmirii actului fraudulos.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs S.C. A I S.A, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei civile recurate, şi, pe cale de consecinţă, respingerea cererii de chemare in judecată, invocând următoarele motive de recurs intemeiate pe disp. art. 304 pct.5, pct.6, pct.9 Cod proc. civ.:

1. În mod greşit instanţa a schimbat calitatea persoanei care a formulat acţiunea şi a ignorat excepţia lipsei calităţii procesuale active invocate prin întâmpinare.

Debitoarea reclamantă a formulat cererea prin administratorul special (fără indicarea numelui în concret), iar calitatea atât pentru exerciţiul dreptului de chemare în judecată cât şi pentru exerciţiul dreptului de reprezentare în judecată a fost justificată de apărătorul avocat T A printr-o împuternicire avocaţială semnată de administratorul special.

Prin precizarea depusă la termenul din 06.02.2013, reclamanta debitoare, prin apărătorul împuternicit tot de către administratorul special, a indicat expres ca temei al cererii formulate dispoziţiile art.86 alin. l din Legea nr.85/2006, motivându-şi solicitarea pe dreptul de denunţare unilaterală a contractelor.

La termenul din data de 13.02.2013, când au avut loc şi dezbaterile, instanţa a luat act de o nouă precizare orală a temeiului cererii, făcută de data aceasta de administratorul judiciar desemnat, HM E IPURL, care a indicat drept temei al acţiunii dispoziţiile art.80 alin. l lit.c din Legea nr.85/2006.

Astfel, instanţa a apreciat, în ciuda cadrului procesual stabilit în momentul învestirii, că reclamant în cauză este de fapt administratorul judiciar. HM E IPURL. care nu a formulat cererea de chemare în judecată, iar societatea debitoare, care a depus acţiunea şi care şi-a îndeplinit pana atunci obligaţiile procesuale in calitate de reclamant poate fi transformată în parat.

Prin transformarea calităţilor procesuale instanţa a încălcat principiul disponibilităţii, schimbând cadrul procesual fixat prin cererea de chemare în judecată, fiind incident astfel cazul de recurs prevăzut de art.304 pct.5 C.proc.civ.

Ca urmare a depăşirii limitelor învestirii şi a transformării calităţilor procesuale, instanţa a ignorat excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată de pârâta în mod legal, prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei.

Prin voinţa expresă a legii, debitorul, într-o astfel de acţiune în anulare, nu poate avea calitate procesuală activă.

Astfel, potrivit art. 85 alin. (6) din Legea nr. 85/2006, singura calitate procesuală pe care o poate primi debitorul în cadrul acţiunii în anulare prevăzute la art. 79 şi art. 80 este cea de pârât, calitate în care va fi citat prin administratorul special.

2. În mod greşit instanţa a respins excepţia tardivităţii formulării cererii de  chemare în judecată, deşi acţiunea a fost depusă după trecerea termenului de l an de la depunerea raportului, termen prevăzut de art. 81 alin, l din Legea nr.85/2006.

În considerarea Legii insolvenţei, cererile întemeiate pe dispoziţiile art. 80 din Legea nr. 85/2006, care reglementează acţiunile în anularea constituirilor sau transferurilor de drepturi patrimoniale către terţi şi pentru restituirea de către aceştia a bunurilor transmise şi a valorii altor prestaţii executate, se circumscriu aceluiaşi regim juridic ce presupune, printre altele, şi respectarea unui termen imperativ, de decădere, de 1 an, depăşit în cauza de faţă.

Astfel, potrivit art. 81 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, acţiunea pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor, precum şi pentru anularea constituirilor sau transferurilor de drepturi patrimoniale, la care se referă art. 79 şi 80, poate fi introdusă de administratorul judiciar/lichidator în termen de 1 an de la data expirării termenului stabilit pentru întocmirea raportului prevăzut de art. 20 alin. (1) lit. b), dar nu mai târziu de 16 luni de la data deschiderii procedurii.

Acest termen imperativ de 1 an, în care trebuie formulată acţiunea în anulare, s-a împlinit la data de 18.11.2012, termenul stabilit în cauză de judecătorul sindic pentru întocmirea raportului asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă a debitorului, iar acţiunea reclamantei a fost înregistrată la data de 04.12.2012.

Judecătorul sindic a dispus deschiderea procedurii insolvenţei împotriva debitoarei S.C. R M S.A. la data de 07.09.2011, pronunţându-se prin aceeaşi încheiere şi asupra depunerii de către administratorul judiciar a raportului asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia insolvenţei debitorului, în termen de 20 de zile de la data desemnării sale, respectiv de la data de 07.09.2011.

Prin  încheierea din  data de  20.10.2011, judecatorul-sindic a admis cererea formulată de administratorul judiciar R S.P.R.L. şi a prelungit termenul pentru depunerea raportului asupra  cauzelor şi împrejurărilor care  au  dus  la  apariţia stării de insolvenţă cu încă 30 de zile, respectiv până la data de 18.11.2011;

Administratorul judiciar R S.P.R.L. a publicat în BOPI raportul asupra cauzelor si împrejurărilor care au dus la apariţia  stării  de  insolvenţă a debitoarei S.C. R M S.A. la data de Ol. 11.2011.

 În mod greşit instanţa a respins excepţia tardivităţii, apreciind că deşi a fost depăşit termenul de 1 an, acţiunea este formulată în cele 16 luni de la deschiderea procedurii.

Instanţa a aplicat greşit dispoziţiile art.81 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, ignorând faptul că termenul de 16 luni are o natură subsidiară, funcţionând ca o limită maximă doar în ipoteza în care termenul de depunere a raportului este prelungit succesiv prin voinţa judecătorului sindic şi pentru a asigura o durată rezonabilă a procedurii. Este incident astfel cazul de casare prevăzut de art.304 pct.9 C.proc.civ.

În cauza de faţă, termenul de 16 luni de la data deschiderii procedurii nu era operant pentru că data până la care trebuia depus raportul şi de la care a început să curgă termenul de 1 an a avut un caracter fix, stabil, şi nu a fost variabilă material, termenul începând să curgă delal8.11.2011.

3. În mod greşit instanţa a admis acţiunea în anulare, instanţa pronunţându-se ultra petita, acordând ceea ce nu s-a cerut, şi încălcând principiul relativităţii efectelor contractelor reglementat de dispoziţiile art.973 C.civ.

Extinzând nepermis obiectul judecăţii şi încălcând limitele învestirii, instanţa  s-a pronunţat ultra petita constatând  atât neexecutate  faţă de debitoarea R M obligaţiile de plată rezultate din contractul de redifuzare nr.5317/4/2008 cât şi existenţa unui drept de regres al pârâtului R împotriva pârâtului A cu privire la sumele plătite în baza contractelor de cesiune anulate, deşi acestea nu au fost  cerute  prin" cererea introductivă sau printr-o cerere reconvenţională.

În acelaşi timp, acordând ceea ce nu s-a cerut, instanţa a încălcat şi principiul relativităţii contractelor reglementat de art.973 C.Civ. consecinţele capătului principal de cerere - anularea contractelor de cesiune de creanţă, aşa cum au fost acestea consfinţite de către judecătorul sindic fiind într-o flagrantă contradicţie cu dispoziţiile menţionate.

Mai mult,  instanţa nu a luat în considerare faptul că o sumă importantă din creanţa invocată de reclamantă prin cerere,  aferenta contractului de cesiune de creanţă nr. GD369/06.04.2011. a fost deja achitată de debitorul cedat S.C. R S.A., astfel cum rezultă din cuprinsul Anexei nr. 2 la convenţia de cesiune a unui drept de creanţă nr. GD369/06.04.2011, conform căreia „ca urmare a adresei ANAF de înfiinţare a popririi, R a virat la bugetul statului contravaloarea facturii nr. 8325841/14.03.2011, emisă de R M pentru luna februarie 2011, în cuantum de 1.816.004.70 lei.

Aşadar, pe fondul achitării acestei sume de către debitorul cedat, anterior notificării sale cu privire la cesiune, prevederile convenţiei de cesiune au rămas fără obiect în ceea ce priveşte cesiunea creanţei aferente lunii februarie 2011.

De asemenea, instanţa nu a luat în considerare susţinerile paratei în sensul că acţiunea este împiedicată de dispoziţiile art. 82 din Legea nr. 85/2006.

4.  Cu privire la fondul cauzei, recurenta arată că reclamanta nu face în niciun moment dovada existenţei legăturii de cauzalitate între maniera de derulare a convenţiilor de cesiune încheiate între A şi S.C. R M S.A. şi cauzele care au determinat insolvenţa acestei societăţi.

În cazul de faţă, nu s-a făcut în niciun moment dovada că A a fost părtaşă la fraudă, iar prezumţia relativă de fraudă instituită de prevederile art. 85, alin. 3 din Legea nr. 85/2006 nu se extinde asupra terţului subdobânditor, adică asupra subscrisei în cazul de faţă.

Întrucât cererea reclamantei de anulare a contractelor de cesiune este neîntemeiată, pe cale de consecinţă, şi cel de-al doilea capăt 'de cerere, vizând obligarea A în solidar cu S.C. R S.A., a sumei totale de 4.713.381,73 lei, este neîntemeiată, întrucât această sumă a fost plătită către A în mod legal, în virtutea unor contracte valabile de cesiune, care nu au fost niciodată anulate.

Totodată, o suma importanta din creanţa invocata de reclamanta prin cerere, in cuantum de 1.816.004.70 lei, aferenta contractului de cesiune de creanţa nr. GD369/06.04.2011. a fost deja achitata de debitorul cedat S.C. R S.A.. astfel cum rezulta din cuprinsul Anexei nr. 2 la convenţia de cesiune a unui drept de creanţa nr. GD369/06.04.2011, conform căreia „ca urmare a adresei ANAF de înfiinţare a popririi, R a virat la bugetul statului contravaloarea facturii nr. 8325841/14.03.2011, emisa de R M pentru luna februarie 2011, in cuantum de 1.816.004.70 lei.

Împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat recurs parata R S.A., solicitând  admiterea recursului, modificarea în totalitate atât a  încheierii din 13.02.2013 cât şi a Sentinţa nr. 1592 din 18.02.2013 şi pe cale de consecinţă, în principal,  respingerea acţiunii în anulare formulată de intimata R M SA ca fiind formulată tardiv în raport de dispoziţiile art. 81 din Legea nr. 85/2006, respingerea  acţiunii în anulare formulată de intimata R M SA ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, în speţă recurenta, în subsidiar, respingerea acţiunii în anulare formulată de intimata R M SA ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

Recurenta a formulat următoarele motive de recurs întemeiate  art.304 pct.5, pct.6 şi 9 C.proc.civ.

Judecătorul sindic a respins în mod greşit excepţia tardivităţii acţiunii.

1. Prin încheierea din data de 13.02.2013 când au avut loc dezbaterile în cauză şi pronunţarea amânată la 18.02.2013, instanţa a respins excepţia tardivităţii pe care o ridicase în temeiul art. 81 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 (Legea insolvenţei).

Interpretarea dată de instanţă art. 81 alin. (1) din Legea insolvenţei este greşită, deoarece instanţa a aplicat termenul special de 16 luni în pofida faptului că termenul general de 12 luni se împlinise iar termenul special nu mai putea fi aplicat.

Acţiunea în anulare este suspusă ca regulă termenului de un an care curge de la data expirării termenului de depunere a raportului care este de 40  de zile de la data numirii administratorului judiciar. Acest termen, de cele mai multe ori, se va împlini  înaintea termenului special de 16 luni, deoarece tot ca regulă administratorul judiciar este numit prin încheierea de deschidere a procedurii insolvenţei iar de la acel moment raportul trebuie depus în 40 de zile, ceea ce înseamnă că termenul de un an va expira la aproximativ 13 luni şi 10 zile de la data deschiderii procedurii (adică cele 40 de zile pentru depunere raport şi termenul de un an pentru introducerea acţiunii).

Cu toate acestea, legiuitorul a prevăzut şi termenul maxim de 16 luni, care se aplică atunci când termenul general de un an nu expiră înainte de trecerea a 16 luni din diverse motive.

În cauză a fost considerat greşit incident termenul special, deoarece:

Procedura insolvenţei împotriva debitoarei R M SA (R), a fost declanşată la data de 07.09.2011 în dosarul nr. 58935/3/2011

La aceeaşi dată a fost numit şi administratorul judiciar, care avea obligaţia astfel să depună raportul privind cauzele insolvenţei până la 18.10.2011 (termenul de 40 de zile).

Pentru că raportul a fost depus şi publicat în BPI la data de 01.11.2011, rezultă că în cauză nu au fost incidente elemente care să amâne data de la care să curgă termenul general, care astfel a început la 18.10.2011, şi a expirat la 18.10.2012, cu aproape 2 luni înainte de data înregistrării acţiunii în anulare (04.12.2012).

Mai mult, chiar dacă ar admite că termenul a început să curgă de la publicarea raportului la 01.11.2011, când orice parte interesată putea să ia la cunoştinţă de acesta, termenul de introducere a acţiunii în anulare s-ar fi împlinit la 01.11.2012, iar acţiunea în anulare este introdusă tot peste termen la 04.12.2012.

Practic, stabilirea celor două termene, general de un an şi special de 16 luni la art. 81 alin. (i) din Legea insolvenţei, limitează introducerea acţiunii în anulare de momentul la care se împlineşte primul din cele două termene de mai sus. Astfel, dacă unul din acestea s-a împlinit (cum este cel general în cauză), celălalt (cel special aici) nu mai poate fi aplicat.

2. Judecătorul sindic a respins in mod greşit excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a recurentei  R.

Efectul anulării unui transfer patrimonial încheiat între debitorul în insolvenţă şi un terţ este obligarea celui din urmă, parte la contractul anulat, să restituie averii debitorului bunul sau valoarea acestuia.

Din aceste motive, având în vedere pe de-o parte că R este terţ la contractul anulat, iar pe de altă parte că efectul anulării contractului nu se putea răsfrânge potrivit art. 83 decât asupra părţilor din acel contract, în mod corect s-a invocat excepţia calităţii procesuale pasive, judecătorul sindic respingând greşit această excepţie.

Mai mult, instanţa nu motivează din ce cauză respinge excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a R, având în vedere faptul că R achitase deja datoria către cesionar precum şi de dispoziţiile exprese ale art. 83 din Legea insolvenţei.

Mai exact, ţinând cont că obiectul acţiunii îl constituia anularea cesiunii de creanţă dintre intimata R M şi intimata A, şi ţinând cont de faptul că R achitase deja creanţa către cesionara A înainte de începerea acţiunii în anulare, instanţa trebuia să constate în raport de dispoziţiile art. 83 din Legea insolvenţei că „terţul dobânditor" din contractul de cesiune de creanţă era cesionara A, deoarece aceasta a dobândit prin transfer dreptul de creanţă al R M, şi că doar aceasta putea fi obligată la restituirea bunului sau a valorii sale, adică a creanţei.

3. Sentinţa este neîntemeiată.

În situaţia în care instanţa va trece peste motivele privind excepţia de procedură şi cea de fond indicate mai sus, Sentinţa nr. 1592 din 18.02.2013 este neîntemeiată, deoarece: (i) nu există o daună cauzată creditorilor, (ii) o parte din creanţele cesionate fusese deja achitată către un creditor al R prin poprire, şi (iii) judecătorul sindic putea obliga doar intimata A la plată nu şi pe R deoarece aceasta a plătit sumele integral către cesionar.

a) Nu există o daună cauzată creditorilor

Pentru a putea fi aplicate dispoziţiile art. 79 din Legea insolvenţei este necesar ca actul supus anulării să fi cauzat daune creditorilor.

Aceasta deoarece, prin anularea respectivului act se urmăreşte creşterea patrimoniului debitoarei în insolvenţă, astfel încât să fie posibilă efectuarea plăţilor către creditorii înscrişi la masa credală.

În speţă însă, această condiţie nu este îndeplinită pentru că prin cesiunile de creanţă supuse anulării nu s-a cauzat nicio daună creditorilor.

În acest sens se arată că înainte de a se efectua cesiunile de creanţă, debitoarea R avea împotriva R o creanţă în cuantum total de 8.353.381,73, valoare ce rezultă din însumarea celor trei drepturi de creanţă ce au fost cesionate.

Ca efect al cesiunilor de creanţă efectuate, dreptul de creanţă de 8.353.381,73 al debitoarei a devenit un drept de creanţă pentru suma de 8.336.004,70 lei, faţă de cesionara A, reprezentând preţul cesiunii de creanţă.

Cu alte cuvinte, ca efect al cesiunii, nu a existat o diminuare a patrimoniului debitoarei R M, şi nici nu au fost prejudiciaţi creditorii acesteia, atâta timp cât dreptul de creanţă al debitoarei faţă de R a fost înlocuit cu un drept de creanţă de cvasi aceeaşi valoare faţă de A, drept de creanţă reprezentat de preţul cesiunii.

Toate cesiunile de creanţă s-au făcut la aproximativ valoarea nominală a creanţelor transferate, în aşa fel încât pe de-o parte, apare ca puţin probabilă vreo intenţie de fraudare a părţilor, având în vedere diferenţa de doar aproximativ 0,20% dintre valoarea creanţelor transferate şi preţul cesiunii, iar pe de altă parte, nu se poate admite că există o daună faţă de creditori, având în vedere că debitoarea R a rămas în continuare titulara unor drepturi de creanţă iar diferenţa de 17.377,03 lei este nesemnificativă în raport cu drepturile creditorilor din procedura insolvenţei.

Prin urmare, deoarece nu există o daună în defavoarea creditorilor R urmare a încheierii contractelor de cesiune de creanţă se impune modificarea în tot a Sentinţei atacate.

b) Suma de 1.816.004,70 lei trebuia oricum dedusă din cuantumul total solicitat de  R.

Suma de 1.816.004,70 lei ce a făcut obiectul contractului de cesiune de creanţă nr. GD 369 din 06.04.2011 trebuie oricum dedusă din cuantumul total pretins de reclamantă, deoarece această sumă a fost achitată de R către ANAF ca urmare a unei popriri având ca debitor pe R M.

Astfel, deşi dispoziţiile art. 1395 Vechiul cod civil stabilesc în mod clar că „dacă mai înainte de notificarea cesiunii făcută de cedent sau cesionar debitorului, acesta plătise cedentului, liberarea sa va fi valabilă", şi deşi R  a plătit ANAF (creditor al debitorului Realitatea, acesta din urmă la rândul său creditorul nostru) la 13.04.2011, înainte de notificarea cesiunii, instanţa încalcă aceste dispoziţii legale şi hotărăşte menţinerea sumei de 1.816.004,70 lei, deşi plata făcută de R către ANAF a fost valabilă şi liberatorie faţă de R.

c) Doar cesionarul A putea fi obligat să restituie valoarea către debitoare deoarece R a efectuat plata integrală către cesionarul A.

În primul rând, instanţa de fond ignoră ceea ce este esenţial pentru soluţionarea cauzei, anume faptul că după cesiunea de creanţă R a achitat şi stins datoria faţă de cesionar.

Mai mult, deşi R nu  a solicitat anularea actelor de plată prin care s-a stins prin compensare datoria dintre R şi A, ulterior cesiunii, instanţa a procedat la obligarea în solidar cu A la restituirea sumei de 4.713.381,73 lei corespunzătoare creanţelor cesionate fără nicio justificare.

Astfel, deşi după notificarea cesiunii R a procedat la plata către noul creditor, anume cesionara A, instanţa  obligă din nou pe R să efectueze acum o plată către cedent, ca urmare a anulării cesiunii de creanţă.

În acest sens, art. 83 din Legea insolvenţei, specifică în mod expres că în caz de anulare a unui contract fraudulos în temeiul art. 79-80 din lege, doar dobânditorul, adică aici cesionarul A, poate fi obligat la restituirea valorii bunului, adică a creanţei aici.

Mai mult, potrivit art. 84 din Legea insolvenţei, dacă un terţ – subdobânditor dobândeşte bunul respectiv, atunci acesta poate fi obligat la restituire doar dacă nu a achitat preţul bunului respectiv sau dacă cunoştea sau trebuia să cunoască faptul că transferul iniţial (aici cesiunea de creanţă) era susceptibil a fi anulat.

În speţă însă, R a fost terţ faţă de contractul de cesiune, iar în contextul în care preţul cesiunii a fost aproape egal cu cel al valorii creanţei, nu a existat nici un element care ar fi putut să denote faptul că cesiunea ar putea fi anulată.

La dosar, recurenta R a depus următoarele înscrisuri: Extras de pe portalul instanţelor de judecată privind dosarul de insolvenţă al R M SA, dosar nr. 58935/3/2011 Tribunalul Bucureşti, Extras BPI privind debitoarea R M SA,  Corespondenţă primită de la cesionarul A la data de 13.04.2011, privind notificarea cesiunii de creanţă,  Extras de cont B T privind plăţile făcute de la ANAF pe 13.04.2011.

Intimata SC. R M S.A., reprezentata legal de HM E IPURL in calitate de administrator judiciar si de B F, in calitate de administrator special, a formulat intampinare, prin care a solicitat  respingerea recursurilor formulate de recurentele R SA si A I având in vedere următoarele motive:

Dispoziţiile art.80 alin. 2 din legea insolventei reglementează posibilitatea anularii încheiate de debitor in cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii, daca operaţiunile au fost realizate cu persoane aflate in anumite raporturi juridice cu debitorul, dovedindu-se ca sunt in dauna creditorilor. Dispoziţiile avute in vedere instituie o prezumţie potrivit cu care incheierea unor asemenea acte a fost posibila datorita influentei persoanei care a profitat de poziţia deţinuta in societate si de informaţiile la care avea acces despre posibila declanşare a procedurii. In acest sens art.80 alin.2 lit. e din legea insolventei incriminează operaţiunile încheiate de debitor ,,cu orice alta (persoana fizica sau juridica, deţinând o pozitie dominanta asupra debitorului sau activităţii sale". In perioada 06.04.2011-04.07.2011 au fost încheiate intre debitoarea R M SA si recurentul A I SA contractele de cesiune de creanţe nr.GD 369/06.04.2011, GD 573/06.06.2011 si GD 677/04.07.2011 având ca obiect cesiunea creanţelor datorate de recurenta R SA către debitoare.

Încheierea contractelor s-a realizat in perioada definita expresis verbis de lege ca fiind perioada suspecta, respectiv cu foarte puţin timp înainte de deschiderea procedurii insolventei, ultimul contract de cesiune de creanţa fiind încheiat cu doua luni inaintea intrării debitoarei din proprie voinţa in procedura reglementata de Legea nr.85/2006.

La momentul incheierii contractelor de cesiune de creanţe recurentul A I administra in fapt societatea debitoare in baza contractului de management si asigurare a resurselor de finanţare nr.GDI029/24.10.201. Aşa-zisa buna-credinţa de care se prevalează recurenta R SA la momentul încheierii contractelor de cesiune de creanţa este total neadevarata pentru ca contractele incheiate in cauza au fost făcute in daune creditorilor R M SA prin transferul unei sume de bani din patrimoniul debitoarei in patrimoniul recurentei A I.

Condiţia sine qua non este existenta acestei intenţii frauduloase a tuturor pârtilor implicate in contractele incheiate si acesta intenţie este dovedita cu prisosinţa in cauza, fiind incidente dispoziţiile art.80 alin.1 lit. c din legea insolventei cu privire la anularea transferurilor patrimoniale realizate cu intenţia tuturor pârtilor de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditor sau de a le leza in orice fel drepturile.

În apărare, intimata a depus înscrisuri, printre care, Extras din BPI nr.13.518/15.12.2011 privind publicarea completării la raportul privind cauzele şi împrejurările care au dus la insolvenţa SC R M.

Asupra recursurilor:

Având în vedere că ambele recurente au invocat ca prim motiv de recurs tardivitatea acţiunii in anulare, Curtea a analizat acest motiv de recurs, comun, celor două cereri de recurs,  prin  acelaşi corp de considerente:

Potrivit art. 81 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 „Acţiunea pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna creditorilor, precum şi pentru anularea constituirilor sau transferurilor de drepturi patrimoniale, la care se referă art. 79 şi 80, poate fi introdusă de administratorul judiciar/lichidator în termen de un an de la data expirării termenului stabilit pentru întocmirea raportului prevăzut la art. 20 alin. (1) lit. b), dar nu mai târziu de 16 luni de la data deschiderii procedurii."

În cauză, prin Încheierea de şedinţă  din data de 07.09.2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VII-a civilă, s-a deschis procedura generală de insolvenţă a debitoarei SC R M SA, la cererea, acesteia, fiind numit administrator judiciar R SPRL căruia i s-a pus in vedere să întocmească un raport de activitate in maxim 20 de zile de la numirea sa.

Ulterior, prin Încheierea de la 20.10.2011, judecătorul sindic a admis cererea formulată de administratorul judiciar R SPRL şi a prelungit termenul prevăzut de dispoziţiile art. 59 pentru depunerea raportului asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă a debitorului, cu incă 30 de zile, respectiv pana la data de 18.11.2011.

Acest raport a fost publicat in BPI nr.11674/1.11.2011 (fila 215 dosar fond).

Termenul pentru introducerea acţiunii în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 79 şi art.80 din lege este de un an şi începe să curgă de la data expirării termenului stabilit pentru depunerea raportului privind cauzele şi împrejurările care au determinat starea de insolvenţă.

Acţiunea în anulare nu va putea fi introdusă însă mai tarziu de 18 luni de la data deschiderii procedurii, indiferent când a expirat termenul pentru intocmirea raportului de către administrator.

Prin urmare regula este  introducerea acţiunii in anulare în termen de un an care curge de la data expirării termenului de depunere a raportului şi, numai in subsidiar, legiuitorul a prevăzut şi termenul maxim de 16 luni, care se aplică atunci când termenul general de un an nu expiră înainte de trecerea a 16 luni din diverse motive, neaplicabile în speţă.

Practic, stabilirea celor două termene, general de un an şi special de 16 luni la art. 81 alin. (1) din Legea insolvenţei, limitează introducerea acţiunii în anulare de momentul la care se împlineşte primul din cele două termene de mai sus. Astfel, dacă unul din acestea s-a împlinit (cum este cel general în cauză), celălalt (cel special aici) nu mai poate fi aplicat.

În mod corect susţin recurentele că instanţa a aplicat greşit dispoziţiile art.81 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, ignorând faptul că termenul de 16 luni are o natură subsidiară, funcţionând ca o limită maximă doar în ipoteza în care termenul de depunere a raportului este prelungit succesiv prin voinţa judecătorului sindic.

În aceste condiţii, termenul de un an incepe sa curgă de la data expirării termenului de depunere a raportului, în speţă, 18.11.2011, faţă de dispoziţia judecătorului-sindic care a prelungit termenul initial de depunere a raportului, pentru data de 18.11.2011.

Faptul că publicarea raportului a avut loc mai înainte de acest termen, la data de 1.11.2011, nu schimbă modul de calcul al termenului prevăzut de art. 81 din lege şi nici momentul de la care incepe să curgă faţă de dispoziţiile exprese ale textului de lege menţionat.

De asemenea, nici apărarea intimatei cu privire la faptul că la data de 15.12.2011 a fost publicată în BPI o completare la raportul intocmit de administratorul judiciar, nu poate fi primită, deoarece  în cauză nu a avut loc, din dispoziţia judecătorului sindic, o nouă prelungire a termenului de depunere a raportului, alta decât cea dispusă la data de 20.10.2011, care să marcheze un alt moment de la care să curgă termenul de introducere a acţiunii in anulare.

În consecinţă, având în vedere că termenul de depunere a raportului a fost stabilit pentru data de 18.11.2011, iar acţiunea in anulare a fost introdusă la data de 04.12.2012, cu depăşirea termenului de un an prevăzut de  art. 81 alin.1 din Legea nr.85/2006, tribunalul, în mod greşit, a respins excepţia tardivităţii introducerii acţiunii in anulare.

Pentru aceste motive, Curtea a constatat recursurile fondate şi le-a admis conform art. 312 alin.1 şi alin. 3 Cod proc. civ. raportat la art. 304 pct.9 Cod proc. civ, în sensul că a modificat în tot sentinţa recurată, iar pe fond, a admis excepţia tardivităţii acţiunii în anulare şi a respins acţiunea în anulare ca tardiv introdusă, fiind de prisos a mai analiza celelalte motive de recurs invocate de recurente, faţă de ordinea soluţionării excepţiilor şi de prevederile art. 137 alin.1 Cod proc. civ.

A obligat intimata la plata cheltuielilor de judecată către recurenta S.C. R S.A, faţă de culpa procesuală a acesteia, raportat la art. 274 Cod proc. civ.

Domenii speta

Spete similare