Renunţare la judecată. condiţii. act de dispoziţie efectuat de mandatar fără procură specială. nulitate hotărâre. Art. 246 Cod procedură civilă Art. 69 al. 1 Cod procedură civilă

DREPT PROCESUAL CIVIL.

RENUNŢARE LA JUDECATĂ. CONDIŢII.

ACT DE DISPOZIŢIE EFECTUAT DE MANDATAR FĂRĂ PROCURĂ SPECIALĂ.

NULITATE HOTĂRÂRE.

 Art. 246 Cod procedură civilă

Art. 69 al. 1 Cod procedură civilă

Renunţarea la judecată efectuată de către mandatarul părţii fără a deţine o procură specială în acest sens, constituie temei de nulitate a hotărârii contravenind dispoziţiilor art. 69 al. 1 Cod procedură civilă.

Decizia civilă nr. 694/2012-R

din 22.02.2012 (dosar nr. 5822/296/2008)

Prin sentinţa civilă nr.1295/24.02.2010 pronunţată de Judecătoria S. M. în dosar nr.5822/296/2008 a fost respinsă excepţia neacceptării succesiunii în termen de către reclamantă, excepţie invocată de pârâta G. A.şi a fost admisă în parte acţiunea reclamantei P. M. împotriva pârâţilor G. A., O. C. şi O. A. În consecinţă s-a constatat nulitatea absolută a certificatului de moştenitor autentificat sub nr.92/2007, s-a constatat că masa succesorală rămasă după def.P. M.(dec.09.10.2005) se compune din cota de 1 parte din imobilul apartament în litigiu, s-a constatat că vocaţie la succesiunea de mai sus au descendenţii P. V. junior şi reclamanta, precum şi soţul supravieţuitor P. V. senior, dintre care doar reclamanta a acceptat succesiunea în termenul legal, şi s-a constatat că masa succesorală rămasă după def.P.V.e senior (dec.23.06.2008) se compune din cota de 1 parte din apartamentul menţionat anterior, cu titlu de bun propriu şi cota de 1 parte din masa succesorală rămasă după def.P. M. (dec.09.10.2005), reclamanta fiind cea care a acceptat şi această succesiune în termenul legal.

 De asemenea s-a constatat nulitatea relativă a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.4658/14.12.2007 prin care def.P. V. senior a vândut în timpul vieţii sale întregul apartament în cauză cumpărătorului O. C., respingându-se însă capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului subsecvent, autentificat sub nr.177/21.01.2008, prin care pârâtul O. C. a vândut acelaşi apartament pârâtei G.A.

 Totodată a fost obligat pârâtul O. C. să predea reclamantei obiectele de mobilier, un frigider şi un aragaz care sunt bunuri proprii ale reclamantei, respingându-se celelalte capete de cerere ca neîntemeiate şi fiind obligat pârâtul O. C. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate reclamantei, iar reclamanta la plata cheltuielilor de judecată ocazionate pârâtei G. A.

 Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut că din actele şi lucrările dosarului a rezultat, sub aspectul stării de fapt, că reclamanta este fiica def.P. M. (dec.09.10.2005) şi a def.P. V. senior (dec.23.06.2008), ambii figurând ca proprietari tabulari ai apartamentului cu două camere, bucătărie, baie şi antreu situat în mun.Satu Mare şi identificat conform datelor de carte funciară, cu titlu juridic cumpărare în baza deciziei nr.287/1970.

 S-a mai reţinut că în urma decesului mamei reclamantei s-a eliberat certificatul de moştenitor autentificat sub nr.92/28.11.2007, în care a fost înscris ca moştenitor exclusiv soţul supravieţuitor P. V. senior, tatăl reclamantei, acesta din urmă omiţând în mod deliberat să o menţioneze pe descendenta de gradul I a defunctei, în speţă pe reclamantă.

 Faţă de această stare de fapt şi reţinând că în temeiul certificatului de moştenitor de mai sus tatăl reclamantei şi-a înscris în cartea funciară un drept de proprietate exclusivă, dispunând ulterior ca atare asupra întregului imobil în litigiu, coroborat cu temeiurile faptice şi juridice invocate de reclamantă în ce priveşte nulitatea certificatului de moştenitor nr.92/2007 menţionată anterior, în special frauda la lege, instanţa de fond a apreciat ca fiind întemeiat acest capăt de cerere al reclamantei prin prisma disp.art.2 din Decretul nr.167/1958 raportat la art.88 din Legea nr.36/1995.

 Prima instanţă a mai reţinut că, sub aspect procedural, a fost investită cu excepţia neacceptării succesiunii interne de către reclamantă, excepţie invocată de către pârâta G. A., pe care a respins-o ca neîntemeiată raportat la împrejurarea că în cauză s-a făcut dovada acceptării succesiunii în termenul legal de 6 luni, acceptare tacită constând în lăsarea de către reclamantă a fiicei sale minore să locuiască în apartamentul obiect al masei succesorale mai înainte de expirarea termenului de 6 luni anterior evocat.

 Pe de altă parte, din probele administrate în cauză a rezultat că celălalt descendent, P. V. junior, nu a acceptat în termenul legal moştenirea în cauză.

 Referitor la capetele de cerere privind constatarea nulităţii absolute a celor două contracte de vânzare-cumpărare subsecvente, instanţa de fond a reţinut, în privinţa celui dintâi contract, autentificat sub nr.4658/14.12.2007, că motivul invocat de către reclamantă, acela al preţului neserios, se prezintă a fi neîntemeiat. Astfel, s-a reţinut că def.P. V. senior a vândut cumpărătorului O. C. apartamentul obiect al masei succesorale în schimbul preţului de 22.000 Euro, în condiţiile în care potrivit concluziilor expertizei tehnice judiciare efectuate în prima instanţă a rezultat că în anul 2007 un astfel de apartament avea o valoare de aproximativ 31.500 Euro. În aceste circumstanţe, instanţa de fond a apreciat că preţul este doar vilil, iar nu neserios, ipoteza care are drept consecinţă juridică nulitatea absolută a unui act juridic doar în situaţia în care contractant este un minor cu capacitate de exerciţiu restrânsă, circumstanţă care nu se regăseşte însă în cauză.

 Ca atare, instanţa de fond  a constatat că în speţă nu sunt întrunite condiţiile de existenţă a motivului de nulitate absolută invocat de către reclamantă, în schimb a apreciat, pe baza depoziţiilor testimoniale administrate în primă instanţă că, consimţământul vânzătorului P. V. senior a fost viciat cu ocazia încheierii contractului autentic nr.4658/14.12.2007, pe fondul consumului de băuturi alcoolice şi a constrângerii morale exercitate de către cumpărătorul O. C., împrejurare care determină însă sancţiunea juridică a nulităţii relative a respectivului contract, iar nu pe aceea a nulităţii absolute.

 În privinţa celui de-al doilea contract de vânzare-cumpărare, încheiat între vânzătorul O.C. şi pârâta G.A., instanţa de fond a constatat că în cauză nu s-a dovedit complicitatea acesteia din urmă la manoperele săvârşite de către pârâtul O.C., s-a reţinut că pârâta G. A. venise de scurtă vreme în mun.Satu Mare, în urma divorţului din mun.Craiova faţă de fostul soţ, aflând despre intenţia de vânzare a apartamentului prin mijloace de informare în masă. Întrucât nu s-a făcut dovada pretinsei rele credinţe a cumpărătoarei G. A., prima instanţă a făcut aplicarea în cauză a prezumţiei legale relative de bună credinţă a pârâtei de mai sus astfel încât, reţinând că în speţă cumpărătoarea G. A. s-a prevalat de teoria aparenţei în drept fundamentată pe eroarea comună şi invincibilă, a apreciat ca neîntemeiat capătul de cerere al reclamantei vizând constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentic nr.177/21.01.2008.

 Asupra capătului de cerere privind bunurile mobile în cauză, instanţa de fond  a constatat că, potrivit martorilor audiaţi în cauză reclamanta a dobândit prin eforturi proprii obiectele de mobilier, frigiderul şi aragazul, pe care le-a depozitat în apartamentul obiect al masei succesorale anterior înstrăinării acestuia prin contractul de vânzare-cumpărare nr.4658/2007, astfel încât l-a obligat pe pârâtul O. C. la restituirea acestora.

 În privinţa celorlalte bunuri succesorale invocate de reclamantă prima instanţă a reţinut că existenţa acestora nu a fost dovedită în cauză, iar referitor la capătul de cerere privind rectificarea şi radierea înscrierilor de carte funciară a avut în vedere faptul că în şedinţa publică din data de 29.10.2008 reclamanta a renunţat la judecată în privinţa acestora.

 Totodată, instanţa de fond a făcut aplicarea în cauză a dispoziţiilor art.274 Cod de procedură civilă în privinţa cheltuielilor de judecată ocazionate părţilor în primă instanţă şi solicitate de acestea.

Împotriva sentinţei de mai sus a promovat apel reclamanta P.M.

Prin decizia civilă nr. 83/Ap din 30 martie 2011 pronunţată de Tribunalul S. M. în dosar nr.  5822/296/2008, s-a respins apelul declarat de apelanta – reclamantă P. M., împotriva sentinţei civile nr. 1295/24.02.2010 pronunţată de Judecătoria Satu Mare în dosar nr. 5822/296/2008, în contradictoriu cu intimaţii – pârâţi G. A., O. A. şi O. C.

Apelanta – reclamantă a fost obligată să plătească intimatei – pârâte G. A. suma de 1860 lei cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a pronunţa în acest mod, instanţa de apel a avut în vedere următoarele aspecte:

În privinţa necercetării argumentelor apelantei reclamante în susţinerea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.177/2008, argumente structurate pe dispoziţiile art.1303 Cod civil şi ale art.6 din OGR nr.12/1998, un prim aspect reţinut de către instanţa de apel este acela că, aşa cum rezultă şi din considerentele sentinţei atacate (fila nr.184, alin.1 din dosarul primei instanţe), aspectul vizând neseriozitatea preţului din perspectiva art.1303 Cod civil a fost analizat de către instanţa de fond ,aceasta din urmă pronunţându-se în sensul că diferenţa de preţ de la 31.500 euro stabilită conform expertizei în cauză la 22.000 euro stipulată în contractul atacat, s-ar putea încadra eventual în ipoteza de vilitate a preţului, care însă nu produce consecinţele juridice alegate de către apelanta reclamantă, atâta vreme cât în speţă nu s-a constatat îndeplinirea şi a celorlalte condiţii legale, în special cele privind minoritatea uneia dintre părţile contractante.

 Referitor la motivul de nulitate structurat pe dispoziţiile art.12 din Legea nr.87/1994 invocat de către apelanta reclamantă, tribunalul a reţinut că potrivit normei juridice evocate menţionarea în acte a unei sume mai mici decât cea reală, cu scopul de a se realiza sustragerea de la plata unor taxe datorate Statului Român, constituie evaziune fiscală, în acord cu cele susţinute de către apelantă. Totuşi, în ipoteza dovedirii unei atare stări de fapt, reclamanta are posibilitatea de a sesiza autorităţile statale competente în materia constatării şi sancţionării faptei de evaziune fiscală, fără însă ca o eventuală astfel de constatare să conducă în mod implicit, automat, la nulitatea contractului de vânzare-cumpărare astfel încheiat.

 Pe aceeaşi linie de gândire, tribunalul a constatat caracterul nefondat şi al criticilor fundamentate pe dispoziţiile art.6 din OGR nr.12/1998, structurate pe argumentul că preţul de 22.000 euro stipulat în contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate se cere este în realitate mai mic decât cel convenit de părţile în contract şi plătit efectiv, stipulaţie realizată cu scopul exclusiv de a se sustrage parţial de la plata unor taxe datorate Statului Român.

 De altfel, această susţinere a apelantei reclamante, în sensul că în realitate s-ar fi plătit 28.000 euro ca preţ real al apartamentului în litigiu vine în contradicţie cu argumentul invocat anterior, acela al neseriozităţii preţului, raportat la valoarea apartamentului constatată la nivelul de 31.500 euro prin expertiza judiciară în cauză.

 Nu în ultimul rând, simpla afirmaţie a unora dintre părţi în faţa primei instanţe, în sensul că preţul real convenit de părţi a fost altul decât cel stipulat în contractul de vânzare-cumpărare, în absenţa unei alte dovezi care să vină în sprijinul unei astfel de ipoteze, nu este de natură să răstoarne valoarea şi puterea probantă a unui act autentic, întocmit în faţa notarului public, aşa cum este cazul contractului de vânzare-cumpărare nr.177/2008.

 În ce priveşte pretinsa reaua credinţă a cumpărătoarei G. A. şi legătura subiectivă a acesteia cu vânzătorul O. C. vizând întreprinderea unor manopere frauduloase de înstrăinare a apartamentului în litigiu cu fraudarea intereselor reclamantei, tribunalul a constatat că aceasta nu a fost dovedită în cauză şi nu a rezultat nici din lucrările dosarului nr.681/P/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Satu Mare (ataşat în copie), instanţa de fond realizând o temeinică şi legală aplicare în cauză a prezumţiei de bună credinţă instituită prin dispoziţiile art.1899 alin.2 Cod civil, precum şi în privinţa valorii juridice a aparenţei în drept fundamentate pe eroarea comună şi invincibilă în legătură cu apartamentul obiect al vânzării, raportat la starea de fapt rezultată în cauză şi reţinută şi de către prima instanţă, în sensul că pârâta cumpărătoare G. A.venise de scurtă vreme în mun.Satu Mare, a aflat despre intenţia de vânzare din mijloace de comunicare în masă, iar toţi martorii audiaţi (atât în litigiul civil, cât şi în dosarul de urmărire penală) au relevat împrejurarea că niciodată nu s-a făcut referire la eventualitatea unor litigii privind imobilul în cauză, aspect ce se coroborează şi cu inexistenţa unor înscrieri în cartea funciară operate în acest sens la iniţiativa persoanelor interesate, cu scopul de a avertiza eventualii terţi subdobânditori.

 Referitor la motivele de apel vizând netemeinicia soluţiei instanţei de fond prin care s-a luat act la renunţarea de judecată asupra capătului de cerere privind rectificarea şi radierea înscrierilor de carte funciară, motive fundamentate pe inexistenţa unui mandat special din partea reclamantei în acest sens, tribunalul a reţinut că, aşa cum rezultă din actele de la dosar, în urma înregistrării cererii introductive în primă instanţă de către reclamantă, i s-a pus în vedere acesteia, la termenul de judecată din data de 01.10.2008 să completeze timbrajul cu suma de 2.722,58 lei taxă judiciară de timbru pentru capătul de cerere privind rectificarea şi radierea înscrierilor de carte funciară, taxă de timbru supusă reexaminării de către reclamantă şi respinsă irevocabil prin încheierea de şedinţă din 13.10.2008 .

 În urma stării de fapt astfel rezultate, la următorul termen de judecată, cel din data de 29.10.2008, când ar fi operat sancţiunea anulării respectivului capăt de cerere ca netimbrat, în condiţiile art.20 alin.3 din Legea nr.146/1997 republicată cu modificările ulterioare, reprezentanta reclamantei, av.Moisa Veronica a declarat în şedinţă publică în faţa instanţei, că înţelege să renunţe la judecată în privind acestui capăt de cerere, făcându-se aplicarea în cauză a dispoziţiilor art.246 Cod de procedură civilă.

 Raportat la cele de mai sus, un prim aspect reţinut de către instanţa de fond este acela că potrivit dispoziţiilor art.723 alin.1 Cod de procedură civilă, „drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună credinţă şi potrivit scopului în vederea căreia au fost recunoscute de lege”.

 În speţă, tribunalul a reţinut că, corespunde adevărului că potrivit dispoziţiilor art.246 Cod de procedură civilă, întrucât renunţarea la judecată reprezintă în plan procesual un act de dispoziţie juridică al părţii litigante, rezultă că atunci când mandatarul acestei părţi, aşa cum este cazul avocatului acesteia, înţelege să realizeze un atare act de dispoziţie juridică, acesta trebuie să obţină de la mandantele său un mandat special în acest sens.

 Din această perspectivă tribunalul a apreciat că, criticile reprezentantei apelantei pârâte vizând inexistenţa unui asemenea mandat şi nelegalitatea sentinţei apelate din acest motiv ar părea ca fiind fondate.

 Pornind de la dispoziţiile art.723 alin.1 Cod de procedură civilă anterior menţionate, tribunalul a apreciat că renunţarea la judecată realizată de către reprezentanta reclamantei în faţa instanţei de fond la termenul de judecată din data de 29.10.2008 nu a fost exercitată potrivit scopului reglementat prin art. 246 Cod de procedură civilă, ci pentru a se eluda, pe o cale ocolită, sancţiunea procedurală a anulării capătului de cerere în cauză ca netimbrat.

 Practic, făcând aplicarea particulară a normei procedurale de mai sus în raport cu principiul general „nemo auditur propriam turpitudinem allegans” potrivit căruia nimănui nu-i este permis să-şi invoce propria culpă, reţinând totodată că atât cu ocazia dezbaterii pricinii în fond, cât şi în apel, apelanta reclamantă a avut ca reprezentant una şi aceeaşi persoană, tribunalul a constatat că în cauză motivul de apel astfel invocat nu poate fi primit.

 Tribunalul a mai reţinut că în virtutea dispoziţiilor art.723 alin.2 Cod de procedură civilă, apelanta reclamantă are deschisă calea procedurală a solicitării de despăgubiri faţă de mandatarul său procesual, în măsura în care apreciază că exercitarea drepturilor sale procesuale s-a realizat cu depăşirea mandatului pe care l-a dat avocatului său.

 În speţă însă aceste circumstanţe exced controlului judiciar ce face obiectul prezentului apel, nefiind nici invocate ori susţinute ca atare, astfel încât prin prisma considerentelor ce preced tribunalul a respins ca nefondat apelul promovat în cauză, făcând totodată aplicarea dispoziţiilor art.274 raportat la art.298 Cod de procedură civilă în privinţa cheltuielilor de judecată ocazionate în apel intimatei pârâte G. A., raportat la înscrisurile doveditoare de la dosar, împuternicirea avocaţială nr. 37/28.09.2010 şi chitanţa nr.6117336/28.09.2010.

Împotriva acestei decizii, în termen a declarat recurs, reclamanta P.M., solicitând modificarea hotărârii atacate, admiterea apelului şi schimbarea în parte a sentinţei instanţei de fond, în sensul de a se constata nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentic nr. 177/21.01.2008 cu privire la apartamentul înscris în CF individual nr. 17728 nr. top. 4095/4/54 Satu Mare şi radierea din cartea funciară a înscrierilor de sub B.3,4,5, cu consecinţa înscrierii dreptului de proprietate al reclamantei cu titlu juridic de moştenire, şi cu plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului sunt formulate următoarele critici:

-preţul menţionat în contract de 22.000 Euro este unul neserios, raportat la preţul stabilit prin expertiză (31.500 Euro) confirmat şi cu preţurile practicate de agenţiile imobiliare;

-instanţa nu a ţinut cont de probele administrate în dosarul penal, probe ce confirmă mijloacele frauduloase folosite de intimatul O. C. pentru a-l determina pe tatăl recurentei să semneze declaraţia la notar şi contractul autentic (a se vedea declaraţiile martorilor G. G., K.I., H. A., K., R. A., M. A. M.);

-preţul de 22.000 Euro nu numai că este neserios, dar nu a fost primit niciodată de tatăl recurentei, deoarece dacă ar fi primit suma de 22.000 Euro, având şi o pensie rezonabilă, nu se justifica ca acesta să fie nevoit să vândă haine şi alte lucruri pentru a-şi procura bani de băutură, iar la moartea sa, intervenită la şase luni de la semnarea actelor, din acel preţ să nu mai rămână nici un ban;

-în ce priveşte nulitatea celui de-al doilea contract, în mod greşit reţine instanţa faptul că reclamanta ar fi invocat reaua-credinţă a cumpărătorului deoarece, din motivele de apel rezultă cu claritate că s-a insistat asupra incidenţei dispoziţiilor art. 38 din Legea nr. 7/1996, subliniindu-se totodată că buna-credinţă, nu o poate absolvi de consecinţele anulării primului contract, în condiţiile în care acţiunea a fost introdusă în termenul legal de trei ani;

-în fine, instanţa de apel reţine în mod greşit că deşi renunţarea la judecată cu privire la capătul de cerere privind rectificarea de carte funciară nu s-a făcut în conformitate cu dispoziţiile art. 246 Cod procedură civilă, acest lucru poate antrena doar răspunderea mandatarului său.

În drept, invocă dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8, 9 Cod procedură civilă.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata G. A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că în cauză nu s-a făcut dovada complicităţii intimatei la acţiunile săvârşite de celălalt intimat O. C.

Examinând recursul, prin prisma motivelor invocate precum şi din oficiu, Curtea a reţinut următoarele:

Referitor la constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 465/14.12.2007, întemeiată pe neseriozitatea preţului, curtea a reţinut că în mod corect au apreciat instanţele de fond şi apel că această cerere este neîntemeiată.

Seriozitatea preţului în sensul dispoziţiilor art. 1303 Cod civil, presupune de principiu existenţa unei proporţii între cuantumul preţului stipulat în contract şi valoarea reală a bunului vândut.

S-a reţinut că în speţă diferenţa dintre preţul menţionat în contract şi valoarea stabilită prin expertiză se înscrie în limite rezonabile, echivalenţa între ele fiind de altfel relativă, ea trebuind raportată nu numai la valoarea bunului, ci şi la subiectivitatea părţilor.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea temei de nulitate absolută –eroarea obstacol- este de observat faptul că acesta nu a fost invocat nici la prima instanţă şi nici în apel, prin urmare nu poate face obiect de analiză nici în recurs.

 Cu referire la cel de-al doilea contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 177/21.01.2008, s-a apreciat că este de observat faptul că prin acţiunea introductivă reclamanta a solicitat constatarea nulităţii absolute a acestuia precum şi rectificarea înscrierilor de sub B.3,4 şi 5 din CF nr. 17728, nr. top. 4095/54, în sensul radierii acestor înscrieri.

Prin hotărârea instanţei de fond s-a respins cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului subsecvent, reţinându-se totodată în considerente că în şedinţa publică din 29.10.2008, reclamanta  a renunţat la judecată cu privire la capătul de cerere având ca obiect rectificarea de carte funciară.

Art. 246 Cod procedură civilă prevede că reclamantul poate să renunţe oricând la judecată, fie verbal în şedinţă, fie prin cerere scrisă. 

Art. 69 (1) Cod procedură civilă prevede totodată că renunţările privitoare la drepturile în  judecată, renunţările precum şi propunerile de tranzacţie nu se pot face decât în temeiul unei procuri speciale.

În cauză, renunţarea la judecată s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor mai sus evocate, în sensul că actul de dispoziţie a fost efectuat de mandatarul părţii, fără a avea o procură specială din partea acestuia.

Acest aspect nu reprezintă o chestiune ce ţine de raporturile dintre parte şi avocat şi care ar trebui rezolvată în cadrul acestor raporturi –aşa cum susţine instanţa de apel- ci constituie un temei de nulitate a hotărârii.

În altă ordine de idei, s-a apreciat că nici instanţa de fond şi nici instanţa de apel nu au analizat cererea de anulare a contractului subsecvent, respectiv de rectificare a cărţii funciare, prin prisma temeiului juridic invocat de reclamantă, şi anume dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 7/1996.

Faţă de considerentele mai sus reţinute, şi având în vedere faptul că instanţele de fond şi apel nu au cercetat fondul cauzei în ceea ce priveşte nulitatea contractului subsecvent, raportat la temeiul de drept invocat, Curtea în baza art. 312 alin. 1 şi 5 coroborat  cu art. 316 şi 296 Cod procedură civilă a admis recursul şi a casat parţial hotărârea atacată în sensul admiterii apelului declarat de petenta P. M., împotriva sentinţei civile nr. 1295/2010 pronunţată de Judecătoria S.M., care a fost desfiinţată parţial cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi instanţă cu privire la capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare  autentificat sub nr. 177/21.01.2008 şi rectificarea situaţiei de carte funciară.

Au fost totodată să fie menţinute restul dispoziţiilor din sentinţă, iar cheltuielile de judecată să fie avute în vedere la rejudecarea cauzei.

Domenii speta

Spete similare