Obiectul judecăţii în recurs. Natura juridică a unei bănci.

Hotărâre judecătorească. Motivare. Obiectul judecăţii în recurs. Natura juridică a unei bănci.

Împrejurarea că instanţa de apel nu a răspuns, punctual, fiecărui argument de fapt ori de drept invocat de recurent nu determină, în mod automat, casarea deciziei, ci implică o evaluare a măsurii în care această instanţă a analizat, în mod real, toate chestiunile esenţiale ce i-au fost devoluate prin apelul declarat.

O atare evaluare este concordantă cu principiile ce se desprind din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a stabilit că, dacă dreptul la un proces echitabil, garantat de art.6 alin.(1) din Convenţie, implică, în special, obligaţia instanţei de a proceda la o analiză efectivă a argumentelor şi propunerilor de probe ale părţilor, el nu poate fi, totuşi, înţeles, în sensul că impune un răspuns amănunţit pentru fiecare argument.

Dimensiunea acestei obligaţii poate să varieze în funcţie de natura hotărârii.

Obligaţia instanţei de a răspunde argumentelor părţilor nu echivalează cu obligaţia acesteia de a examina orice susţinere, chiar dacă este contrară legii, fundamental eronată ori străină de specificul cauzei, ci doar argumentele pertinente, formulate în strictă concordanţă cu legea aplicabilă ori obiectul judecăţii.

Sfera de acţiune a instanţei de recurs este limitată, întrucât acesta nu judecă din nou cauza, ci verifică doar modul în care probele administrate se reflectă în soluţia pronunţată.

Pentru a stabili dacă o bancă este persoană juridică de interes public, esenţială este nu natura capitalului său (public ori privat), ci specificul activităţii desfăşurate şi măsura în care această activitate poate fi asimilată unui serviciu public.

Recunoaşterea băncilor ca fiind de instituţii de interes public a fost consacrată, relativ recent, şi legislativ, prin modificările aduse legii contabilităţii nr.82/1991 prin OUG nr.37/1991 (art.34 alin.(2), incluzând în această categorie, instituţiile de credit, societăţile de asigurare ş.a).

-Art. 2481 Cod procedură penală.

(Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală

Decizia penală nr.1083 din 25.05.2012)

Deliberând asupra recursurilor formulate, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 1071 din 19.04.2007, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. 86/299/2003, s-au dispus următoarele:

I. În temeiul art. 25 Cod penal raportat la art. 248-248/1 Cod penal, cu aplicarea art. 75 alin.1 lit.a Cod penal a fost condamnat inculpatul K.C la 13 ani închisoare.

În temeiul art. 31 (2) Cod penal raportat la art. 43 din Legea 82/1991 republicată, raportat la art. 289 Cod penal cu aplicarea art. 41 (2) Cod penal şi art. 75 (1) lit. a Cod penal a fost condamnat acelaşi inculpat la 5 ani închisoare.

În temeiul art. 33 lit. a raportat la art. 34 lit. b Cod penal, inculpatul va executa pedeapsa cea mai grea, de 13 ani închisoare.

S-a făcut aplicarea dispoziţiile art. 71-64 lit. c Cod penal.

II. În temeiul art. 31 (2) Cod penal raportat la art. 43 din Legea nr. 82/1991 republicată raportat la art. 289 Cod penal cu aplicarea art. 41 (2) Cod penal şi art. 75 (1) lit.a Cod penal a fost condamnat inculpatul E.M.K la 5 ani închisoare.

S-a făcut aplicarea dispoziţiile art. 71-64 lit. c Cod penal.

III. În temeiul art. 248-2481 Cod penal cu aplicarea art. 75 (1) lit.a Cod penal a fost condamnat inculpatul K.M  la 11 ani închisoare.

În temeiul art. 31 (2) Cod penal raportat la art. 43 din Legea nr. 82/1991 republicată raportat la art. 289 Cod penal cu aplicarea art. 41 (2) Cod penal şi art. 75 (1) lit. a Cod penal a fost condamnat acelaşi inculpat la 5 ani închisoare.

În temeiul art. 33 lit. a raportat la art. 34 lit. b Cod penal, inculpatul va executa pedeapsa cea mai grea, de 11 ani închisoare.

S-a făcut aplicarea dispoziţiile art. 71-64 lit. c Cod penal.

În temeiul art. 88 Cod penal, s-a dedus din durata pedepsei durata arestării preventive a inculpatului din perioada 02.06.2002-29.07.2003.

IV. În temeiul art. 31 (2) Cod penal raportat la art. 43 din Legea nr. 82/1991 republicată, raportat la art. 289 Cod penal cu aplicarea art. 41 (2) Cod penal şi art. 75 (1) lit.a Cod penal a fost condamnat inculpatul T.M.F la 5 ani închisoare.

S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 71-64 lit. c Cod penal.

V. În temeiul art. 31(2) Cod penal raportat la art. 43 din Legea 82/1991 republicată, raportat la art. 289 Cod penal cu aplicarea art. 41(2) Cod penal şi art. 75(1) lit. a Cod penal a fost condamnat inculpatul T.K la 5 ani închisoare.

S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 71-64 lit. c Cod penal

VI.  În temeiul art. 248-248/1 Cod penal cu aplicarea art. 75 (1) lit. a Cod penal a fost condamnată inculpata Y.C.F la 11 ani închisoare.

În temeiul art. 31 (2) Cod penal raportat la art. 43 din Legea nr. 82/1991 republicată raportat la art. 289 Cod penal cu aplicarea art. 41 (2) Cod penal şi art. 75 (1) lit. a Cod penal, a fost condamnată aceeaşi inculpată la 5 ani închisoare.

În temeiul art. 33 lit. a raportat la art. 34 lit. b Cod penal inculpata va executa pedeapsa cea mai grea, de 11 ani închisoare.

S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 71-64 lit. c Cod penal.

VII. În temeiul art. 248-248/1 Cod penal cu aplicarea art. 75 (1) lit. a Cod penal a fost condamnat inculpatul Y.L.H la 11 ani închisoare.

În temeiul art. 31 (2) Cod penal raportat la art. 43 din Legea nr. 82/1991 republicată raportat la art. 289 Cod penal cu aplicarea art. 41 (2) Cod penal şi art. 75 (1) lit. a Cod penal, a fost condamnat acelaşi inculpat la 5 ani închisoare.

În temeiul art. 271 din Legea nr. 31/1990 republicată cu aplicarea art. 41 (2) Cod penal, a fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă de 5 ani închisoare.

În temeiul art. 33 lit. a raportat la art. 34 lit. b Cod penal inculpatul va executa pedeapsa cea mai grea, de 11 ani închisoare.

S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 71-64 lit. c Cod penal.

VIII.  În temeiul art. 248-248/1 Cod penal cu aplicarea art. 75 (1) lit.”a” Cod penal a fost condamnat inculpatul D.C la 9 ani închisoare.

În temeiul art. 31 (2) Cod penal raportat la art. 43 din Legea nr. 82/1991 republicată raportat la art. 289 Cod penal cu aplicarea art. 41 (2) Cod penal şi art. 75 (1) lit. a Cod penal, a fost condamnat acelaşi inculpat la 5 ani închisoare.

În temeiul art. 33 lit. a raportat la art. 34 lit.b Cod penal, inculpatul va executa pedeapsa cea mai grea, de 9 ani închisoare.

S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 71-64 lit. a teza a doua, lit. b şi c Cod penal.

În temeiul art. 353 C.p.p. s-a menţinut măsura sechestrului asiguratoriu dispusă prin ordonanţa nr. 00069/10.05.2001 de către organul de cercetare penală, referitor la bunurile inculpaţilor.

În temeiul art. 14 raportat la art. 346 Cod procedură penală şi art. 998-999 Cod civil au fost obligaţi inculpaţii către partea civilă BANCA TURCO ROMÂNĂ, prin lichidator FONDUL DE GARANTARE A DEPOZITELOR ÎN SISTEMUL BANCAR, la plata a 59.421.921,04 USD şi 11.326.199,99 EUR, în echivalent în lei la data plăţii, cu dobânda legală calculată de la data de 31.03.2003 până la data achitării integrale a debitului.

În temeiul art. 191 (2) Cod procedură penală au fost obligaţi inculpaţii la plata a 4.000 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că, la data de 12 februarie 2001, Direcţia Supraveghere din cadrul Băncii Naţionale a României a sesizat Inspectoratul General al Poliţiei cu privire la faptul că Banca Turco-Română S.A. a fost angajată peste limita de expunere prevăzută de normele B.N.R., prin semnarea unor contracte de garantare/finanţare a unor credite acordate grupului B (acţionarul majoritar al băncii) de/prin bănci corespondente externe cu capital turcesc din Olanda, Viena, Geneva, Malta, Bahrein şi Cipru de Nord.

În plus, prin nedepunerea contractelor respective la Banca Turco-¬Română S.A. şi prin emiterea documentelor de plasare/prelungire a depozitelor respective ca depozite la termen, şi nu ca depozite colaterale sau credit, s-a urmărit ascunderea conţinutului economic real al operaţiunilor menţionate, întocmindu-se în acest fel situaţii financiare (bilanţ, raportări către B.N.R.) nereale. Pentru angajamentele de creditare sau finanţare date în favoarea grupului B. nu au fost constituite garanţii şi nici nu au fost percepute comisioane, astfel încât, în urma nerambursării creditelor respective de către grupul B. şi a imposibilităţii executării unor garanţii (datorită inexistenţei lor), depozitele plasate la Dinamic Bank Of Cyprus, în sumă de 19,9 milioane USD şi 8,8 milioane EURO, au fost executate de banca respectivă.

În aceeaşi situaţie se afla şi creditul fiduciar acordat prin Banque Francaise de L'Orient Geneva, în sumă de 30,8 milioane USD, care, la scadenţa finală din 1 februarie 2001, nu a fost rambursat.

Din documentele intrate în posesia B.N.R. a rezultat că semnăturile prin care Banca Turco-Română S.A. a fost angajată în tranzacţiile menţionate au fost date de: Y.L.H - fost preşedinte; M.F.T - fost preşedinte; K.T - fost vicepreşedinte; M.F - fost vicepreşedinte; M.K - fost vicepreşedinte; C.D - vicepreşedinte; F.Y.C – vicepreşedinte, de această situaţie având cunoştinţă şi K.C - preşedinte al B H A.S. care, în această calitate, a cunoscut că grupul B. era beneficiar al sumelor în discuţie, iar, în calitatea lui de membru al Consiliului de Administraţie al Băncii Turco-Române S.A., a aprobat un bilanţ nereal, fals.

Sesizarea Băncii Naţionale a României s-a bazat şi pe raportul întocmit de către Direcţia Supraveghere privind situaţia financiară şi prudenţială a Băncii Turco-Române S.A. la data de 31 ianuarie 2001, prin care s-a propus atât deschiderea procedurii falimentului, cât şi retragerea autorizaţiei de funcţionare a Băncii Turco-Române S.A.

Conform statutului B.T.R., Consiliul de Administraţie avea ca atribuţii, conform art. 13, întocmirea bilanţului contabil şi a contului de profit şi pierderi şi prezentarea către Adunarea Generală a Acţionarilor a propunerilor privind destinaţia profitului (lit.a) şi a bugetului de venituri şi cheltuieli pentru următorul exerciţiu financiar" (lit.b); stabilirea politicii băncii privind resursele, creditele şi dobânzile (lit.k); aprobarea veniturilor şi cheltuielilor băncii, a investiţiilor proprii (...) (lit.l); decide asupra constituirii de garanţii asupra activelor băncii, în limita admisă de lege şi prezentul Statut (lit.x). De asemenea, în art. 15 se stipula că "Preşedintele angajează BANCA potrivit sarcinilor, responsabilităţilor şi împuternicirilor stabilite de Consiliul de Administraţie al Băncii" şi că "atribuţiile şi competenţele vicepreşedinţilor se stabilesc de Consiliul de Administraţie al băncii, la propunerea Preşedintelui băncii".

În art. 16 se precizează că "activităţile desfăşurate de bancă vor crea obligaţii din punct de vedere legal doar dacă vor purta semnătura a cel puţin doi conducători, a căror poziţie va fi specificată în lista semnăturilor autorizate, aprobată de Comitetul de Direcţie. "

Dispoziţiile art. 12 din Statut prevăd că "pentru valabilitatea deciziilor Consiliului de Administraţie este necesară prezenţa a cel puţin jumătate din numărul administratorilor, iar deciziile Consiliului de Administraţie se iau cu majoritatea absolută a membrilor prezenţi" şi că "membrii Consiliului de Administraţie sunt răspunzători, conform legii, pentru îndeplinirea tuturor obligaţiilor lor, aşa cum sunt menţionate în mandatul pe care îl deţin." 

Instanţa a reţinut că acţionarii B.T.R erau o persoană fizică şi patru persoane juridice, din rândul acestora din urmă detaşându-se B. H. A.S., cu un aport de capital de 219.456.000.000 lei (din 345.600.000.000 lei), un număr de acţiuni de 219.456.000 (din totalul de 345.600.000) şi o participaţie la beneficii/pierderi de 63.5000%.

Obiectul de activitate al B.T.R cuprindea prestarea de servicii bancare comerciale şi de investiţii către persoane fizice şi juridice, colectarea depozitelor în lei şi în valută, acordarea de credite pe termen scurt, mediu şi lung şi efectuarea oricăror altor operaţii bancare asociate cu operaţiunile de import-export: emiterea şi gestiunea instrumentelor de plată şi de credit; plăţi şi decontări; transferuri de fonduri; emiterea scrisorilor de garanţie, confirmarea scrisorilor de garanţie, vânzarea sau cumpărarea de cecuri emise de B.T.R sau de altă bancă străină, consultanţă bancară.

La data de 8 ianuarie 1997, cu ocazia Adunării Generale Extraordinare a Acţionarilor, Y.L.H. a fost numit în funcţiile de preşedinte al Consiliului de Administraţie şi preşedinte executiv al B.T.R. La data de 4 martie 1997, cu ocazia Adunării Generale Extraordinare a Acţionarilor BTR, inc. K. M. a fost numit în funcţiile de vicepreşedinte al Consiliului de Administraţie şi vicepreşedinte executiv al B.T.R. S.A. La data de 8 aprilie 1997, la sediul B.T.R a avut loc Adunarea Generală a Actionarilor, având ca ordine de zi modificarea componenţei Consiliului de Administraţie. Astfel, numărul membrilor Consiliului s-a modificat de la 7 membri la 9 membri, din noua structură făcând parte inculpaţii Y.L.H (presedinte), D.C., K.M şi Y. C. F., vicepreşedinţi.

La data de 3 mai 2000, cu ocazia Adunării Generale Ordinare a Acţionarilor B.T.R, a fost aprobată numirea inc. T.F.M în funcţiile de preşedinte al B.T.R. şi preşedinte al Consiliului de Administraţie al Băncii. De asemenea, a fost aprobată numirea inc. T.K în funcţiile de vicepreşedinte al B.T.R., respectiv vicepreşedinte al Consiliului de Administraţie al Băncii. La data de 20 iunie 2000, cu ocazia Adunării Generale Ordinare a Actionarilor de la B.T.R, inc. E. M. K a fost numit în funcţiile de vicepreşedinte al Consiliului de Administraţie şi vicepreşedinte executiv al B.T.R.

În perioada 03.02.1998 - 27.10.2000, conducerea B.T.R a constituit, iar ulterior, a prelungit, fără a aduce la cunoştinţa acesteia, la patru bănci străine partenere, plasamente în valută cărora, deşi iniţial aveau destinaţia de depozite la termen, ulterior, în baza unor contracte de garanţie sau de credit, li s-a schimbat această destinaţie, devenind depozite colaterale pentru garantarea unor facilităţi de creditare acordate grupului B.H., al cărui preşedinte era inculpatul K. C., membru în Consiliul de Administraţie al B.T.R. Deşi aceste depozite trebuiau înregistrate în conturile 1313 şi 901 (ca depozite colaterale sau angajamente la alte bănci), ele erau, în mod nereal, înregistrate în contul 1312, depozite la termen. Tot în mod eronat au fost raportate şi B.N.R-ului, întrucât, în caz contrar, s-ar fi reţinut că încalcă normele privind indicatorii de prudenţialitate care trebuiau, în mod periodic, calculaţi şi raportaţi băncii centrale. Băncile străine la care s-au efectuat în acest interval plasamente în valută şi valoarea depozitelor colaterale constituite sunt relevate în cuprinsul raportului de expertiză contabilă (vol. 2 DUP- filele 92-93).

Ca urmare a demersurilor făcute la nivelul băncilor străine la care s-au constituit aceste plasamente (Es Bank Ag Viena, Finansbank Holland Suisse, Banque Francaise De L’Orient, Demirbank), a reieşit natura juridică reală a fiecărui depozit în parte, astfel: Finansbank Holland Suisse a comunicat că suma de 10 milioane de dolari a fost folosită drept depozit colateral, conform instrucţiunilor B.T.R; Demirbank a comunicat că depozitele de 35 mil. dolari şi 8,8 mil. euro au fost transferate la Dinamic Bank of Cyprus, care, la rândul ei, a învederat că acestea erau depozite colaterale.

Cu toate că procedura aplicabilă în cazul acestor plasamente (ce reprezentau garanţii sau credite) implica constituirea unor garanţii reale şi achitarea unor comisioane, grupului B nu i s-au solicitat asemenea garanţii, cu scopul de nu se putea determina natura reală a sumelor şi a nu permite identificarea acestora. Astfel, din raportul privind situaţia financiară şi prudenţială a B.T.R, întocmit la data de 31.01.2001 de către Banca Naţională, reiese că, în urma verificărilor, „s-a constatat că B.T.R nu a solicitat constituirea de garanţii pentru angajamentele date şi nu a perceput comisioane la aceste angajamente, în scopul de a nu permite identificarea acestora ca depozite colaterale şi de a induce în eroare asupra naturii reale a acestor sume”.

Conform aceluiaşi raport, B.T.R a calculat şi transmis B.N.R un nivel nereal al fondurilor proprii, denaturând astfel conţinutul raportărilor de prudenţă bancară, încălcându-se dispoziţiile art. 69 din Legea nr. 58/1998. La data de 31.12.2000, toţi indicatorii de prudenţă bancară calculaţi în funcţie de fondurile proprii ale băncii s-au situat în afara limitelor reglementate, devenind irelevanţi.  Ca urmare a crizei de lichidităţi, B.T.R nu a fost în măsură să-şi îndeplinească obligaţiile stabilite de către B.N.R prin Regulamentul nr. 4/1998, respectiv constituirea rezervei minime obligatorii la nivelul prevăzut. Tot ca urmare a aceleiaşi crize, B.T.R a înregistrat situaţii în care instrumentele de debit nu au fost onorate integral, în termen de cel puţin 30 zile de la data debitării contului clientului. S-a concluzionat că B.T.R se încadrează, la data de 31.01.2001, în prevederile art. 2 (1) lit.”a” din Legea nr. 83/1998 privind procedura falimentului bancar „o bancă este considerată insolvabilă dacă … nu a onorat integral creanţe certe, lichide şi exigibile, în termen de cel puţin 30 zile”.

Consecinţa celor constatate a fost aceea de a se propune deschiderea procedurii falimentului Băncii Turco-Române şi retragerea autorizaţiei de funcţionare a acesteia, finalizată cu declanşarea acestei proceduri.

Instanţa a reţinut că, deşi nu existau reglementări interne ale B.T.R privind posibilitatea constituirii de depozite colaterale la alte bănci în străinătate, s-au efectuat asemenea plasamente, fără a exista vreo solicitare scrisă din partea grupului B, însoţită de o documentaţie aferentă, prevăzută, de altfel, de normele bancare, fără ca aceste plasamente să fie discutate în Consiliul de Administraţie şi aprobate ca atare şi fără a se emite scrisori de garanţie bancară.

În ceea ce priveşte contractele încheiate, instanţa de fond a reţinut că, în perioada 23 iunie 1999 - 26 iulie 1999, inculpaţii Y L H şi K.M, preşedinte şi, respectiv, vicepreşedinte ai B.T.R, au semnat şi transmis Sucursalelor Malta şi Bahrain ale Demirbank, 14 contracte. Aşa cum reiese din conţinutul acestor contracte, având în vedere facilitatea de credit acordată B. I.T. T. V. S. A.S., începând de la data utilizării până la scadenţa finală, B.T.R a acceptat irevocabil şi necondiţionat ca investiţiile sale pe piaţa monetară către aceste sucursale să constituie garanţii valabile, pe durata facilităţii de credit către Bayindir Insaat Turizm Ticaret Ve Sanay A.S.

Totodată, s-a angajat să plătească sume de dobândă semestriale, datorate acestor bănci, dacă ele ar rămâne neplătite de către Bayindir Insaat Turizm Ticaret Ve Sanay A.S. La scadenţa finală a facilităţii de credit, dacă suma principalului nu este plătită împreună cu dobânda acumulată, B.T.R autoriza băncile să-şi lichideze contul din investiţia sa pe piaţa monetară.

Practic, diferenţa de conţinut între cele 14 contracte-angajament consta din valoarea garanţiei constituite (valoarea depozitului), termenele şi dobânda percepută pentru creditul acordat. Sumele totale ale garanţiilor BTR pentru facilităţile de credit acordate de Demirbank companiei B.Insaat Turizm Ticaret Ve Sanay A.S. au fost de 34.950.000 USD, din care, la sucursala Malta -12.000.000 USD şi la sucursala Bahrain - 22.950.000 USD; 6.800.000 EUR la sucursala Malta; 4.000.000 DEM, la sucursala Malta.

I. La data de 23 iunie 1999, inculpaţii Y. L. H. şi K. M. au semnat şi transmis sucursalei Bahrain a Demirbank contractul-angajament privind facilitatea de credit de 4 mil. USD acordată de aceasta grupului B. pe o durată de 1 an şi o săptămână, începând de la data utilizării, până la scadenta finală din data de 4 iulie 2000, când banca străină era autorizată să lichideze contul din investiţia pe piaţa monetară, cu valoarea creditului nerambursat, împreună cu dobânda acumulată.

Depozitul la termen în valoare de 4.000.000 USD constituit la această bancă pe perioada 24 iunie - 26 iulie 1999 şi înregistrat în contabilitatea BTR în contul 1312 ca „depozit la termen la bănci", cu NC DY 28 - SLIP 26546 din 24 iunie 1999 a fost transformat în depozit colateral începând cu data de 26 iulie 1999 constituind garanţie, conform contractului-angajament din 23 iunie 1999, pentru facilitatea de credit acordată de Demirbank pentru Bayindir.

II. La data de 24 iunie 1999, inculpaţii Y. L. H. şi K. M. au semnat şi transmis sucursalei Bahrain a Demirbank contractul-angajament referitor la facilitatea de credit pentru suma de 5.000.000 USD acordată de aceasta companiei Bayindir cu durata de 1 an şi o săptămână, începând de la data utilizării până la scadenta finală din 3 iulie 2000, prin care banca străină era autorizată să lichideze contul din investiţia pe piaţa monetară, cu valoarea creditului nerambursat împreună cu dobânda acumulată. Depozitul la termen în valoare de 5.000.000 USD, constituit la această bancă pe perioada 23 iunie 1999 - 23 iulie 1999 şi înregistrat în contabilitatea BTR în contul 1312 "Depozite la termen la bănci", cu NC DY 29-SLIP 26502 din 23 iunie 1999, a fost transformat în depozit colateral, începând cu data de 23 iulie 1999, constituind garanţie, conform contractului-angajament din 24 iunie 1229, pentru facilitatea de credit acordată de Demirbank companiei Bayindir.

III. La data de 30 iunie 1999, aceiaşi inculpaţi au semnat şi transmis sucursalei Malta contractul-angajament referitor la facilitatea de credit de 5 mil. USD, acordată de aceasta grupului B. pe o durată de 1 an şi o săptămână, începând de la data utilizării până la scadenta finală, 7 iulie 2000, prin care aceasta era autorizată să lichideze contul din investiţia pe piaţa monetară cu valoarea creditului nerambursat de B. împreună cu dobânda acumulată.

Depozitul la termen în valoare de 5.000.000 USD, constituit la Demirbank pe perioada 29 iunie 1999 - 29 iulie 1999 şi înregistrat în contabilitatea BTR în contul 1312 "Depozite la termen la bănci", cu NC DY 26/SLIP 2666 din 29 iunie 1999, a fost transformat în depozit colateral începând cu data de 31 iulie 1999, constituind garanţie, conform contractului-angajament din 30 iunie 1999, pentru facilitatea de credit acordată de Demirbank companiei Bayindir.

IV. La data de 8 iulie 1999, aceiaşi inculpaţi au semnat şi transmis sucursalei Bahrain a Demirbank un contract-angajament referitor la facilitatea de credit de 1.000.000 USD, acordată de aceasta companiei B. pe o durată de 1 an şi o săptămână, începând de la data utilizării şi până la scadenţa finală din 17 iulie 2000, banca străină fiind autorizată să lichideze contul de investiţii pe piaţa monetară cu valoarea creditului nerambursat de B., împreună cu dobânda acumulată.

Depozitul la termen în valoare de 1.000.000 USD, constituit la Demirbank pe perioada 7 iulie 1999 - 12 august 1999 şi înregistrat în contabilitatea BTR în contul 1312 "Depozite la termen la bănci", cu NC DY 26/SLIP 26936 din 7 iulie 1999, a fost transformat în depozit colateral, începând cu data de 11 august 1999, constituind garanţie conform contractului-angajament din 8 iulie 1999, pentru facilitatea de credit acordată de Demirbank companiei B.

V. La data de 19 iulie 1999, inculpaţii Y. L. H. şi K. M.au semnat şi transmis sucursalei Bahrain a Demirbank un contract-angajament privind facilitatea de credit de 3.000.000 USD, acordată de aceasta Companiei B. cu o durată de 1 an şi o săptămână, începând de la data utilizării până la scadenta finală din 27 iulie 2000, banca străină fiind autorizată să lichideze contul din investiţia pe piaţa monetară cu valoarea creditului nerambursat de B., împreună cu dobânda acumulată.

Depozitul la termen în valoare de 3.000.000 USD, constituit la Demirbank pe perioada 16 iulie 1999 - 19 august 1999 şi înregistrat în contabilitatea BTR în contul 1312 "Depozite la termen la bănci", cu NC DY 29/SLIP 27302 din 16 iulie 1999, a fost transformat în depozit colateral începând cu data de 19 august 1999, constituind garanţie, conform contractului angajament din 19 iulie 1999, pentru facilitatea de credit acordată de Demirbank Companiei Bayindir.

VI. La data de 21 iulie 1999, inculpaţii Y. L. H. şi K. M.au semnat şi transmis Sucursalei Bahrain a Demirbank contractul-angajament privind facilitatea de credit de 4 mil. USD, acordată de aceasta Companiei B.pe o durată de 1 an şi o săptămână, începând cu data utilizării până la scadenta finală din 3 august 2000, banca străină fiind autorizată să lichideze contul din investiţia pe piaţa monetară cu valoarea creditului nerambursat de Bayindir, împreună cu dobânda acumulată.

Depozitul la termen în valoare de 4.000.000 USD, constituit la Demirbank pe perioada 20 iulie 1999 - 20 august 1999, înregistrat în contabilitatea BTR în contul 1312 "Depozite la termen la bănci", cu NC DY 117/SLIP 27414 din 20 iulie 1999, a fost transformat în depozit colateral începând cu data de 20 august 1999, constituind garanţie, conform contractului-angajament din 21 iulie 1999, pentru facilitatea de credit acordată de Demirbank Companiei Bayindir.

VII. La data de 2 iulie 1999, inculpaţii Y. L.H. şi K. M. au semnat şi transmis Sucursalei Malta a Demirbank contractul-angajament referitor la facilitatea de credit de 2 mil USD, acordată Companiei B. pe o durată de 1 an şi o săptămână, începând cu data utilizării până la scadenţa finală din 10 iulie 2000, banca străină fiind autorizată să lichideze contul din investiţia pe piaţa monetară cu valoarea creditului nerambursat de B., împreună cu dobânda acumulată.

Depozitul la termen în valoare de 2.000.000 USD, constituit la Demirbank pe perioada 1 iulie 1999 - 2 august 1999 şi înregistrat în contabilitatea BTR în contul 1312, cu NC DY 30/SLIP 26782 din 1 iulie 1999 a fost transformat în depozit colateral începând cu data de 2 august 1999, constituind garanţie, conform contractului-angajament din 7 iulie 1999, pentru facilitatea de credit acordată de Demirbank Companiei B.

VIII. La data de 29 iunie 1999, aceiaşi inculpaţi au semnat şi transmis Sucursalei Malta a Demirbank contractul-angajament privind facilitatea de credit de 5 mil USD, acordată de aceasta Companiei B. pe o durată de 1 an şi o săptămână, începând de la data utilizării până la scadenta finală din 6 iulie 2000, banca străină fiind autorizată să lichideze contul din investiţia pe piaţa monetară cu valoarea creditului nerambursat de B. împreună cu dobânda acumulată.

Depozitul la termen în valoare de 5.000.000 USD, constituit la Demirbank pe perioada 28 iunie 1999 - 28 iulie 1999 şi înregistrat în contabilitatea BTR în contul 1312, cu NC DY 30/SLIP 26638 din 28 iunie 1999, a fost transformat în depozit colateral începând cu data de 28 iulie 1999, constituind garanţie, conform contractului-angajament din 29 iunie 1999, pentru facilitatea de credit acordată de Demirbank Companiei Bayindir.

IX. La data de 9 iulie 1999, aceiaşi inculpaţi au semnat şi transmis sucursalei Malta a Demirbank contractul-angajament privind facilitatea de credit de 2.150.000 USD, acordată de aceasta companiei B. pe o durată de 1 an şi o săptămână, începând de la data utilizării şi până la scadenţa finală din 18 iulie 2000, când aceasta era autorizată să lichideze contul din investiţia pe piaţa monetară a BTR cu valoarea creditului nerambursat de B., împreună cu dobânda acumulată. Depozitul la termen în valoare de 2.150.000 USD, constituit la DEMIRBANK pe perioada 8 iulie 1999 - 12 august 1999 şi înregistrat în contabilitatea BTR în contul 1312, cu NC DY 22/SLIP 26988 din 8 iulie 1999, a fost transformat în depozit colateral începând cu data de 12 august 1999, constituind garanţie, conform contractului-angajament din 9 iulie 1999 pentru facilitatea de credit acordată de Demirbank companiei Bayindir.

X. La data de 15 iulie 1999, cei doi inculpaţi au semnat şi transmis Sucursalei Malta a Demirbank contractul-angajament privind facilitatea de credit de 3.800.000 USD, acordată de aceasta companiei B. pe o durată de 1 an şi o săptămână, începând de la data utilizării până la scadenta finală din 24 iulie 2000, când banca străină era autorizată să lichideze contul din investiţia pe piaţa monetară a BTR cu valoarea creditului nerambursat de B., împreună cu dobânda acumulată.

Depozitul la termen în valoare de 3.800.000 USD, constituit la Demirbank pe  perioada 14 iulie 1999 - 16 august 1999 şi înregistrat în contabilitatea BTR în contul 1312 "Depozite la termen la bănci", cu NC DY 33/SLIP 27199 din 14 iulie 1999, a fost transformat în  depozit colateral începând cu data de 16 august 1999, constituind garanţie, conform contractului-angajament din 5 iulie 1999, pentru facilitatea de credit acordată de Demirbank Companiei B.

XI. La data de 19 iulie 1999, cei doi inculpaţi au semnat şi transmis Sucursalei Malta - Demirbank contractul-angajament privind facilitatea de credit de 3.300.000 EUR, acordată de aceasta Companiei B. pe o durată de 1 an şi o săptămână, începând de la data utilizării până la scadenta finală din 26 iulie 2000, când aceasta era autorizată să lichideze contul din investiţia pe piaţa monetară a BTR cu valoarea creditului nerambursat de B., împreună cu dobânda acumulată.

Depozitul la termen în valoare de 3.300.000 EUR, constituit la Demirbank pe perioada 6 iulie 1999 - 16 august 1999 şi înregistrat în contabilitatea BTR cont 1312, cu NC DY 2/SLIP 27253 din 16 iulie 1999, a fost transformat în depozit colateral începând cu data de 17 iulie 1999, constituind garanţie, conform contractului-angajament din 19 iulie 1999, pentru facilitatea de credit acordată de Demirbank Companiei B..

XII. La data de 21 iulie 1999, aceiaşi inculpaţi au semnat şi transmis Sucursalei Malta a Demirbank contractul-angajament privind facilitatea de credit de 500.000 EUR, acordată de aceasta Companiei B. pe o durată de 1 an şi o săptămână, începând de la data utilizării şi până la scadenţa finală din 1 august 2000, când banca străină era autorizată să lichideze contul din investiţia pe piaţa monetară cu valoarea creditului nerambursat de B. împreună cu dobânda acumulată.

Depozitul la termen în valoare de 500.000 EUR, constituit la Demirbank pe perioada 19 iulie 1999 - 18 august 1999 şi înregistrat în contabilitatea BTR contul 1312, cu NC DY 2/SLIP 27308 din 19 iulie 1999, a fost transformat în depozit colateral începând cu data de 18 august 1999, constituind garanţie, conform contractului-angajament din 21 iulie 1999, pentru facilitatea de credit acordată de Demirbank Companiei B.

XIII. La data de 21 iulie 1999, inculpaţii au semnat şi transmis Sucursalei Malta a Demirbank contractul angajament privind facilitatea de credit pentru suma de  4 mil. DEM acordată de aceasta Companiei B. pe o durată de 1 an şi o săptămână, începând de la data utilizării până la scadenta finală din 2 august 2000, când banca străină era autorizată să lichideze contul din investiţia pe piaţa monetară a BTR cu valoarea creditului nerambursat de B., împreună cu dobânda acumulată.

Depozitul la termen în valoare de 4.000.000 DEM, constituit la Demirbank pe perioada 19 iulie 1999 - 18 august 1999, înregistrat în contul 1312 "Depozite la termen la bănci", cu NC DY /SLIP 27305 din 19 iulie 1999, a fost transformat în depozit colateral începând cu data de 18 august 1999 constituind garanţie, conform contractului-angajament din 21 iulie 1999, pentru facilitatea de credit acordată de Demirbank Companiei B..

XIV. La data de 19 iulie 1999, inculpaţii Y. L. H. şi K. M. au semnat şi transmis Sucursalei Malta Demirbank contractul-angajament privind facilitatea de credit de 3 mil. EUR, acordată de aceasta Companiei B.pe o durată de 1 an şi o săptămână, începând de la data utilizării până la scadenţa finală din 3 august 2000, când banca străină era autorizată să lichideze contul din investiţia pe piaţa monetară a BTR cu valoarea creditului nerambursat de B., împreună cu dobânda acumulată.

Depozitul la termen în valoare de 3.000.000 EUR, constituit la Demirbank pe perioada 26 iulie 1999 - 26 august 1999 şi înregistrat în contul 1312 "Depozite la termen la bănci", cu NC DY 2/SLIP 27570 din 26 iulie 1999, a fost transformat în depozit colateral începând cu data de 17 august 1999, constituind garanţie, conform contractului-angajament din 19 iulie 1999, pentru facilitatea de credit acordată de Demirbank Companiei Bayindir. Transferul s-a efectuat în baza contractului de girare în valoare de 22.000.000 USD, semnat cu această bancă la data de 4.09.2000, de conducătorii BTR T. M. F. – preşedinte şi T.K. - vicepreşedinte.

Prin transferarea drepturilor asupra garanţiei, în sumă de 22.000.000 USD, către Dinamic Bank, nu s-a creat un risc sau prejudiciu suplimentar, având în vedere caracterul irevocabil şi necondiţionat al garanţiilor instituite încă din luna iulie 1999 pe depozitele BTR de la Demirbank. În baza SLIP deal-ului nr. 44519 şi a notei contabile nr. DY 6 din 4 octombrie 2000, suma de 22.000.000 USD a fost transferată de la Demirbank şi plasată la Dinamic Bank pe perioada 4 octombrie 2000 - 6 noiembrie 2000, cu o dobândă de 12%, adică 242.000 USD.

Plasamentele prezentate la punctele VII-X, în valoare totală de 12.950.000 USD, constituie garanţii pentru facilităţile acordate de Demirbank - Sucursala Bahrain, în sumă de 7.000.000 USD şi de Demirbank - Sucursala Malta, în sumă de 5.950.000 USD, companiei Bayindir, fiind transferate în totalitate la Dinamic Bank Offshore LTD Lefkosa.

Transferul, în valoare de 13.000.000 USD, s-a efectuat în baza contractului (angajament) de girare, semnat de această bancă la data de 29.09.2000, de conducătorii BTR T.M. F., E. M. K. Deoarece scadenţa finală a celor 4 contracte de garanţie, semnate de Y.L.H - preşedinte şi K. M.¬ - vicepreşedinte, se împlinise încă din luna iulie 2000, iar creditele folosite de către Bayindir nu au fost rambursate, Demirbank urma să treacă la executarea acestor garanţii, gajurile având caracter irevocabil şi necondiţionat.

În aceste condiţii, alternativa de urmat de BTR pentru ca Demirbank să nu execute garanţiile era prelungirea termenelor scadenţă a garanţiilor pentru o perioadă scurtă, care să ofere grupului de firme Bayindir timpul necesar achitării creditului. În consecinţă, contractele de garanţie deja existente şi ajunse la maturitate, s-au transferat în beneficiul Dinamic Bank prin încheierea angajamentului de girare, semnat de conducerea băncii aflată în funcţie la data de 29.09.2000.

În conţinutul documentului de angajament în valoare de 13.000.000 USD, prin care s-au prelungit termenele de scadenţă a contractelor de garanţie, se face referire la obiectul garanţiei şi valoarea contractelor iniţiale. Prin transferarea drepturilor asupra garanţiei în sumă de 13.000.000 USD către Dinamic Bank nu s-a creat un risc sau prejudiciu suplimentar, având în vedere caracterul irevocabil şi necondiţionat al garanţiilor instituite încă din iunie şi iulie 1999 pe depozitele BTR de la Demirbank, s-a evitat temporar executarea depozitelor de către banca creditoare.

În baza SLIP deal-ului nr. 45427 şi a notei contabile nr. DY 12 din 31 octombrie 2000, suma de 13.000.000 USD a fost transferată de la Demirbank şi plasată la Dinamic Bank pe perioada 30 octombrie 2000 - 30 noiembrie 2000, cu o dobândă de 12%, adică 134.333,33 USD.

Plasamentele prezentate la punctele XI-XIII, în valoare totală de 3.800.000 EUR şi 4.000.000 DEM, constituite în garanţie pentru facilităţile acordate de Demirbank Sucursala Malta către Bayindir, s-au transferat în totalitate la Dinamic ¬Bank Lefkosa. Transferul, în valoare de 5.800.000 EUR, s-a efectuat în baza contractului de angajament semnat cu banca la data de 29.09.2000, de conducătorii BTR  T. M. F. – preşedinte şi T.K.- vicepreşedinte.

Deoarece scadenţa finală a celor 3 contracte de garanţie, semnate de Y. L. H. - preşedinte şi K. M. vicepreşedinte, se împlinise încă de la sfirşitul lunii iulie 2000, iar creditele folosite de către Bayindir nu au fost rambursate, Demirbank urma să treacă la executarea acestor garanţii, gajurile având caracter irevocabil şi necondiţionat.

În aceste condiţii, singura alternativă de urmat de BTR pentru ca Demirbank să nu execute garanţiile, era prelungirea termenelor de scadenţă a garanţiilor pentru o perioadă scurtă, care să ofere grupului de firme Bayindir timpul necesar achitării creditului. În consecinţă, contractele de garanţie deja existente şi ajunse la maturitate au fost transferate în beneficiul Dinamic Bank Offshore LTD Lefkosa, prin încheierea angajamentului de girare semnat de conducerea băncii aflată în funcţie la data de 29.09.2000.

În conţinutul documentului de angajament în valoare de 5.800.000 EUR, prin care s-au prelungit termenele de scadenţă a contractelor de garanţie până la data de 30.11.2000, se fac menţiuni referitoare la obiectul garanţiei şi valoarea contractelor iniţiale. Prin transferarea drepturilor asupra garanţiei, în sumă de 5.800.000 EUR, către Dinamic Bank, nu s-a creat un risc sau prejudiciu suplimentar, având în vedere caracterul irevocabil şi necondiţionat al garanţiilor instituite încă din iunie şi iulie 1999 pe depozitele BTR de la Demirbank, s-a evitat temporar executarea depozitelor de către banca creditoare.

În baza SLIP deal-ului nr. 45430 şi a notei contabile nr. DY 13 din 31 octombrie 2000, suma de 5.800.000 EUR a fost transferată de la Demirbank şi plasată la Dinamic Bank pe perioada 30 octombrie 2000 - 30 noiembrie 2000, cu o dobândă de 12%, adică 59.933,33 EUR . ¬

Dinamic Bank a confirmat prin telex valoarea depozitului, perioada, precum şi procentul de dobândă.

Plasamentul prezentat la punctul 14, în valoare totală de 3.000.000 EUR, constituit drept garanţie pentru facilitatea acordată de Demirbank  - Sucursala Malta companiei Bayindir s-a transferat în totalitate la Dinamic Bank Offshore LTD Lefkosa, în baza contractului de girare, semnat cu banca la 4.09.2000, de către T.M. F. - preşedinte şi T. K.-vicepreşedinte.

Deoarece contractul de garanţie semnat de Y.L. H. - preşedinte şi K.M.- vicepreşedinte, ajunsese la scadenţa finală încă de la data de 3 august 2000, iar creditele folosite de către Bayindir nu au fost rambursate, Demirbank nu mai putea amâna executarea acestor garanţii, gajurile având caracter irevocabil şi necondiţionat.

În aceste condiţii, alternativa de urmat de BTR, pentru ca Demirbank să nu execute garanţiile, era prelungirea termenelor de scadenţă a garanţiilor pentru o perioadă scurtă, care să ofere grupului de firme Bayindir timpul necesar achitării creditului. Prin transferarea drepturilor asupra garanţiei, în sumă de 3.000.000 EUR, către Dinamic Bank nu s-a creat un risc sau prejudiciu suplimentar, avînd în vedere caracterul irevocabil şi necondiţionat al garanţiei instituite din iulie 1999 pe depozitul Băncii Turco-Române de la Demirbank, ci s-a evitat temporar executarea depozitelor de către banca creditoare.

În baza SLIP deal-ului nr. 45434 şi a notei contabile nr. DY 14 din octombrie 2000, suma de 3.000.000 EUR. a fost transferată de la Demirbank şi plasată la Dinamic Bank pe perioada 4 octombrie 2000 - 3 noiembrie 2000, cu o dobândă de 12%.

În perioada februarie 1998 - august 1999, BTR a efectuat la Finansbank - Sucursalele din Geneva şi Amsterdam plasamente în sumă totală de 14.000.000 USD.

I. Astfel, la data de 4 februarie 1998, inculpatii Y.L. H., D. C., preşedinte şi, respectiv vicepreşedinte ai B.T.R, au semnat şi transmis Finansbank Suisse S.A Geneva adresa prin care banca se angaja irevocabil şi accepta blocarea sumei de 4.000.000 USD, plasată ca depozit la termen, la data de 3 februarie 1998, pentru garantarea creditelor pe care aceasta urma să le acorde companiei Bayindir.

Depozitul la termen în valoare de 4.000.000 USD, constituit la Finansbank şi înregistrat în contabilitatea BTR în cont 1312 "Depozite la termen la bănci", cu nota contabilă nr. DY 24/SLIP nr.12050 din 3 februarie 1998, a devenit, începând cu data de 4 februarie 1998, depozit colateral, drept garanţie pentru facilitatea de credit acordată de către această bancă pentru Bayindir Group Companies.

II. La data de 4 august 1999, inculpaţii K. M. şi Y. C. F., vicepreşedinţi B.T.R, au încheiat cu Finansbank Olanda NV Amsterdam actul juridic denumit "titlu de girare a depozitului", cu privire la investiţia pe piaţa monetară a sumei de 700.000 USD pe perioada 5 august 1999 - 6 septembrie 1999, precizând că această investiţie va fi reînnoită lunar. În acest document se stipulau următoarele: "Noi, Banca Turco-Română S.A., acceptăm în mod irevocabil şi necondiţionat prin prezentul document ca investiţia noastră pe piaţa monetară ... va servi drept colateral pentru acordarea unui împrumut de către banca dumneavoastră către Bayindir Insaat Turizm Ticaret Ve San. A.S., pe perioada 6 august 1999 -10 august 2000. Suntem de acord ca Finansbank (Holland) N.V. să împrumute această sumă la Bayindir Insaat Turizm Ticaret Ve San. A.S. drept capital circulant.

În cazul în care Bayindir Insaat Turizm Ticaret Ve San. A.S. nu îşi îndeplineşte obligaţiile către FINANSBANK (HOLLAND) N.V. conform facilităţilor de credit FINANSBANK (HOLLAND) N. V. este autorizată în mod irevocabil şi necondiţionat prin prezentul document să utilizeze depozitul nostru pentru a stinge, rambursa obligaţiile lui BAYINDIR INSAAT TURIZM TICARET VE SAN. A.S.”

Depozitul la termen în valoare de 7.000.000 USD, constituit la Finansbank şi înregistrat în contabilitatea BTR în contul 1312 "Depozite la termen la bănci", cu Nota contabilă nr. DY 24/SLIP nr. 28150 din 4 august 1999 a devenit, începând cu aceeaşi dată, depozit colateral, cu titlu de garanţie pentru facilitatea de credit acordată de această bancă Companiei Bayindir.

III. La data de 10 august 1999, inculpaţii Y. L. H. şi K.M. - preşedinte şi, respectiv, vicepreşedinte ai B.T.R, au încheiat cu Finansbank Olanda NV Amsterdam contractul "Titlu De Girare A Depozitului", cu privire la investiţia pe piaţa monetară a sumei de 3.000.000 USD, pe perioada 9 august 1999 - 9 septembrie 1999, stipulându-se că această investiţie va fi reînnoită lunar, fără a se face mişcări de fonduri pentru suma principalului. De asemenea, B.T.R accepta, în mod irevocabil şi necondiţionat, ca investiţia de 3.000.000 USD să servească drept depozit colateral, pentru garantarea împrumutului acordat de Finansbank Companiei Bayindir, pe perioada 10 august 1999 - 16 august 2000.

Depozitul la termen a fost reînnoit lunar, pe întreaga perioadă a împrumutului acordat de Finansbank Companiei Bayindir, cu scadenta finală la data de 16 august 2000.

Depozitul în  valoare de 3.000.000 USD, constituit la Finansbank la data de 13 august 1999 şi înregistrat în contul 1312 "Depozite la termen la bănci", cu nota contabilă nr. DY 27/SLIP nr. 28409 din 13 august 1999, a fost transformat în depozit colateral, cu titlu de garanţie pentru facilitatea de credit acordată de către această bancă companiei Bayindir prin documentul semnat la data de 10 august 1999. Transformarea celor 3 plasamente ale BTR la FINANSBANK în depozite colaterale nu a fost evidenţiată în contabilitate ca atare, respectiv în contul 1313 "Depozite colaterale la bănci" şi în contul din afara bilanţului 901"Angajamente în favoarea altor bănci".

Înregistrările din evidenţa contabilă a B.T.R, neconforme cu realitatea, s-au datorat faptului că angajaţii din cadrul departamentelor funcţionale ale băncii (Direcţia de arbitraj, trezorerie, back-office, contabilitate şi control) nu au cunoscut destinaţia reală dată de conducerea băncii disponibilităţilor băneşti plasate ca depozite la termen şi reînnoite prin mesaje SWIFT de confirmare şi tickete deal-uri (SLIP), deoarece conducerea nu a pus la dispoziţia acestor departamente documentele de angajare faţă de Finansbank a acestor depozite.

În luna octombrie 2000, inculpaţii T. M. F., T. K., preşedinte şi, respectiv vicepreşedinte ai B.T.R, au prelungit integral plasamentele în valoare totală de 14 mil. USD, care reprezentau garanţii pentru facilităţile de credit acordate de Finansbank grupului  Bayindir. Astfel, inculpaţii au semnat la data de 27 octombrie 2000 un „Titlu de Girare a Depozitului”, prin care se prelungeau plasamentele în valoare de 7 mil. USD şi respectiv 3 mil. USD create la Finansbank Olanda, în baza Titlurilor de Girare a Depozitelor semnate la datele de 4 august 1999 şi 10 august 1999 de către inculpaţii Y.L.H şi K.M.

Întrucât scadenţa celor 2 titluri de girare a depozitelor se împlinise la datele de 10 august 2000 şi 16 august 2000, iar Bayindir nu rambursase creditele, Finansbank Olanda urma să treacă la executarea garanţiilor (depozite), girurile având caracter irevocabil şi necondiţionat.

La data de 25 octombrie 2000, aceiaşi inculpaţi  au prelungit plasamentul în valoare de 4 mil. USD constituit la Finansbank Elveţia în baza adresei angajament semnată la data de 4 februarie 1998, de către inculpaţii Y.L.H şi D.C.

În perioada 1999 - 2000, B.T.R a încheiat cu Esbank Ag Viena 7 contracte de girare pentru suma totală de 24.080.000 USD.Astfel, în lunile august şi septembrie 1999, inculpaţii Y.L.H, K.M, preşedinte şi, respectiv vicepreşedinte, au încheiat 5 contracte de girare în valoare de 14.000.000 USD şi 6.000.000 EUR. De la data semnării lor, contractele de girare semnate cu Esbank AC Viena au fost evidenţiate în contabilitatea BTR în contul 1312 "Depozite la termen la bănci", cu  prelungirea lunară a plasamentelor şi încasarea lunară a dobânzilor, regăsindu-se lunar în soldul acestui cont din balanţele de verificare, aflate la dosarul cauzei.

La datele de 4 şi 5 mai 2000, inculpaţii Y.C.F şi D.C, vicepreşedinţi ai B.T.R, au încheiat cu Esbank 2 contracte de girare în valoare de 5 mil. USD, prin care se garantau toate datoriile prezente şi viitoare ce ar fi apărut ca urmare a împrumuturilor acordate de Esbank Companiei Bayindir prin contractele de credit încheiate. Contractele aveau acelaşi conţinut şi aceeaşi formă ca şi contractele de girare anterioare încheiate cu Esbank.

De la data semnării, aceste acte juridice au fost înregistrate în contabilitate în contul 1312 "Depozite la termen la bănci", cu prelungirea lunară a plasamentelor şi cu încasarea lunară a dobânzilor, regăsindu-se lunar în soldul acestui cont din balanţele de verificare aflate la dosarul cauzei.

Neevidenţierea acestor depozite colaterale conform naturii lor juridice reale s-a datorat faptului că angajaţii Băncii Turco-Române S.A. din cadrul departamentelor funcţionale (direcţia de arbitraj, trezorerie, back-office, contabilitate şi control) nu cunoşteau destinaţia reală dată disponibilităţilor băneşti, plasate ca depozite la termen şi reînnoite lunar prin mesaje SWIFT de confirmare şi tickete dealuri (SLIP), deoarece inculpaţii Y.L.H, K.M, Yalcinkaya Cetin Figen nu au pus la dispoziţia acestor departamente contractele de girare pe care le-au semnat. Cu privire la prelungirea plasamentelor la Esbank, raportul de expertiză contabilă a reţinut că, la data de 31 octombrie 2000, cele 7 contracte de girare în valoare de 19.000.000 USD şi 6.000.000 EUR figurau în soldul contului 1312 "Depozite la termen la bănci", ca, urmare a reînnoirilor prin tichete dealuri (SLIP) şi a notelor contabile aferente prelungirilor acestor depozite la termen, BTR a efectuat prelungirea depozitelor aflate în conturi la Esbank până la data scadenţei sau ulterior scadenţei împrumuturilor pe care această bancă le acordase pentru Bayindir, aspect rezultat şi din mesajul swift transmis în data de 13 noiembrie 2000 de Esbank. La data de 27 noiembrie 2000, Esbank AC a transmis prin telefax o declaraţie privitoare la executarea depozitelor colaterale ale BTR în sumă de 19 mil. USD şi 6 mil. EUR, ca urmare a nerambursării de către Bayindir a împrumuturilor scadente la 13.11.2000.

În perioada 28 decembrie 1999 - 31 ianuarie 2000, inculpaţii Y.L.H, K.M, preşedinte şi, respectiv, vicepreşedinte ai B.T.R, au încheiat cu Banque Francaise De L'Orient 3 contracte fiduciare în valoare totală de 4 mil. USD.

Transferul sumelor care au făcut obiectul contractelor fiduciare s-a efectuat la data semnării contractelor. Pentru derularea contractului semnat la data 28 decembrie 1999, B.T.R a transferat, în contul său de valută deschis la Banque Francaise, suma de 10.000.000 USD pentru constituirea a 2 depozite la termen, plasamentele fiind evidenţiate în contabilitatea BTR în contul 1312 "Depozite la termen la bănci". La scadentă, cele două depozite au fost prelungite cu SLIP nr. 34293 şi Nota contabilă nr. DY 17 din 28 ianuarie 2000, pentru perioada 28 ianuarie 2000 - 28 februarie 2000, urmând ca la această valoare să funcţioneze ca depozite la termen, cu încasarea lunară a dobânzii de 12%  pe an. Ultima prelungire a celor două depozite la termen (în fapt, contracte fiduciare), în sumă totală de 10.000.000 USD s-a făcut la data de 30 octombrie 2000, cu SLIP nr. 45351 şi Nota contabilă DY 10 din 30 octombrie 2000, pentru perioada 30 octombrie 2000¬-30 noiembrie 2000, fiind înregistrat în contabilitatea Băncii Turco¬ Române în contul 1312 "Depozite la termen la bănci", denaturându-se astfel conţinutul real al operaţiunii efectuate.

Pentru cel de-al doilea contract fiduciar, semnat la data de 18 ianuarie 2000, BTR a transferat în aceeaşi zi în contul de valută deschis la Banque Francaise suma de 15.000.000 USD. Plasamentul a fost înregistrat cu Nota contabilă nr. DY 4 şi SLIP 33752 din 18 ianuarie 2000 în cont 1312 "Depozite la termen la bănci", funcţionând ca depozit la termen cu încasarea lunară a dobânzii de 12% pe an. Ultima prelungire a depozitului la termen (în fapt, contract fiduciar) în sumă de 15.000.000 USD s-a realizat la data de 25 octombrie 2000, cu SLIP nr. 45261 şi Nota contabilă DY 10 din 26 octombrie 2000, pe perioada 25 octombrie 2000 - 27 noiembrie 2000 şi s-a înregistrat în contabilitate în contul 1312 "Depozite la termen la bănci", denaturându-se astfel conţinutul real al operaţiunii efectuate.

Pentru cel de-al treilea contract fiduciar, semnat la data de 31 ianuarie 2000, B.T.R a transferat, la data de 1 februarie 2000, în contul său de valută deschis la Banque Francaise, suma de 5.000.000 USD. Plasamentul a fost înregistrat cu Nota contabilă DY 17 şi SLIP 34391 din 1 februarie 2000 în evidenta contabilă în contul 1312 "Depozite la termen la bănci", funcţionând ca depozit la termen cu încasarea lunară a dobânzii de 12%. Ulterior, s-a procedat la prelungirea depozitului la termen (în fapt, contract fiduciar) la data de 10 octombrie 2000 cu SLIP nr. 45108 şi Nota contabilă DY 8/23 octombrie 2000, pe perioada 10 octombrie 2000 - 10 noiembrie 2000 şi s-a înregistrat în contabilitatea BTR în contul 1312 "Depozite la termen la bănci", denaturându-se astfel conţinutul real al operaţiunii efectuate.

Înregistrările efectuate în evidenţele contabile ale B.T.R, prin care s-a denaturat conţinutul operaţiunilor derulate cu Banque Francaise de l'Orient, s-au datorat faptului că angajaţii BTR din cadrul departamentelor funcţionale (direcţia de arbitraj, trezorerie, back-office, contabilitate şi control) nu au cunoscut destinaţia dată disponibilităţilor băneşti plasate ca depozite la termen şi reînnoite lunar prin mesaje SWIFT de confirmare şi prin tickete deal-uri (SLIP), deoarece inculpaţii Y.L.H şi K.M nu au pus la dispoziţia acestor departamente cele 3 contracte fiduciare încheiate cu Banque Francaise.

Prin adresa nr. 3024 din 10 aprilie 2001, B.T.R a învederat că Bayindir nu i-a solicitat în scris a garanta creditele mai sus-menţionate şi nu a depus documentaţia necesară în vederea garantării acestor credite. Garantarea firmei Bayindir nu a fost discutată în şedinţele Consiliului de Administraţie şi, în consecinţă, nici aprobată de conducerea băncii. Atribuţiile şi responsabilităţile Consiliului de Administraţie, precum şi procedurile sale de lucru şi durata mandatului membrilor acestuia sunt stabilite în Statutul băncii. S-a mai precizat că, din procesele-verbale ale Consiliului de Administraţie, nu rezultă ca B.T.R să fi fost informată, în mod formal, despre creditele luate de firma turcă şi garantarea lor de către B.T.R, în vederea înregistrării în contabilitate şi nici despre faptul că firma turcă nu şi-a restituit creditele.

De asemenea, prin adresa nr. 226/15 ianuarie 2002, B.T.R a precizat că nu exista nicio reglementare internă a sa, care să permită constituirea de depozite colaterale la bănci din străinătate. Raportările privind plasamentele B.T.R la alte bănci din străinătate se făceau către Banca Naţională a României zilnic, prin modem, iar la finele lunii se transmiteau electronic.

Garantarea de către o societate bancară a executării obligaţiilor unei persoane fizice sau juridice ce le avea faţă de partenerii săi de afaceri, în baza unor contracte comerciale, se realiza prin emiterea unei scrisori de garanţie bancară, înregistrarea în contabilitate a depozitelor mai sus menţionate se realizează de către Departamentul Back-Office din subordinea Direcţiei Trezorerie ".

Din pct. 2 intitulat "Modalitatea de lucru" din "Indicaţiile de lucru”, privind aplicarea "Normelor de funcţionare" a pieţei monetare interbancare în lei" nr. 4/1995 BNR, ale Băncii Turco-Române S.A - Direcţia Trezorerie, a rezultat că tranzacţiile încheiate între B.T.R şi alte bănci comerciale în piaţa monetară interbancară, prin acceptarea de către ambele părţi a valorii depozitului, a perioadei şi a nivelului de dobândă se înscriu în slip deal de către dealer, care le semnează. Slip dealul în original se remite back-office -ului, pentru a fi transmisă reconfirmarea prin S. W.I.F. T. sau telex, după caz.

Reconfirmarea cuprinde, cel puţin, următoarele elemente: contrapartida; data încheierii tranzacţiei; suma tranzacţionată; timpul tranzacţiei; rata dobânzii; corespondenţii părţilor; modalitatea de încheiere a tranzacţiei.

O copie a slip deal-ului se transmite în ziua încheierii tranzacţiei la Serviciul resurse şi plasamente, în vederea întocmirii ordinului de plată în cazul depozitelor plasate sau luării în evidenţă pentru urmărirea intrării sumelor în cazul depozitelor atrase. Operarea în contabilitatea internă a băncii se asigură de către back-office, autorizarea înregistrărilor efectuându-se la sfârşitul zilei de către salariatul direcţiei cu astfel de atribuţii. Slip deal-ul, împreună cu un exemplar din nota contabilă şi reconfirmarea depozitului, se păstrează în arhiva Direcţiei Trezorerie. Exemplarul 2 din nota contabilă ataşat la jurnalul operaţiunilor zilei se transmite Direcţiei de contabilitate şi control. Ambele exemplare din nota contabilă se vizează de directorul adjunct al Direcţiei Trezorerie.

Instanţa de fond a avut în vedere şi declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, reţinând că martorul G. B.a îndeplinit funcţia de arbitrajist la BTR (în perioada 1996-1998 ), şef serviciu (iunie 1998 - mai 1999 ) şi director al Departamentului Arbitraj (iunie 1999 - octombrie 2000), iar dintre atribuţiile aferente acestei ultime funcţii erau şi acelea de administrare a fondurilor în lei şi în valută puse la dispoziţie. In privinţa plasamentelor în valută către Banque Francaise de l'Orient, Demirbank, Es Bank Ac Viena, Finansbank N. V. Olanda, Dinamic Bank, martorul a precizat că erau ordonate, în mod exclusiv, de conducerea băncii, şi anume inculpaţii T, T şi  Y, care îi transmiteau atât sumele, cât şi termenele şi băncile unde urmau a fi plasate depozitele, iar el, la rândul său, transmitea aceste informaţii subalternilor pentru a efectua operaţiunile.

Martorul a mai arătat că, la scadenta fiecărui depozit, cerea preşedintelui să-i comunice instrucţiunile referitoare la depozite privind prelungirea lor; unele depozite au fost făcute începând cu anul 1998, fiind doar prelungite termenele, iar altele au fost constituite pe parcurs. După încheierea tranzacţiilor, ticketele acestora erau preluate de back¬-office şi prelucrate în contabilitate. Tot timpul a cunoscut faptul că banii erau plasaţi în depozite la termen şi nu a fost informat de către conducere că acestea au fost transformate în depozite colaterale, nu a văzut contracte de garanţie încheiate între B.T.R şi băncile sus-menţionate, în tickete nu se menţiona niciodată existenţa unor astfel de înţelegeri. Departamentul său avea doar atribuţii de a executa dispoziţiile de plasament şi nu avea atribuţia de a da avize consultative. Dispoziţiile pe care le primea priveau ce plasamente trebuiau făcute şi la ce bănci, fără a i se aduce la cunoştinţă natura depozitului.

Martora O. S. a fost angajată în perioada 1994-2001 în cadrul B.T.R la Trezorerie iar, în perioada 1998-2001, a îndeplinit funcţia de şef serviciu la Departamentul de operaţiuni arbitraj, având ca îndatoriri de serviciu prelucrarea tuturor tranzacţiilor făcute de arbitrajişti, ceea ce însemna atât înregistrarea în contabilitate, cât şi efectuarea de mesaje în vederea confirmărilor cu băncile. Si aceasta a arătat că nu a deţinut nici un fel de informaţii privind eventuale depozite colaterale, acest lucru aflându-l la sfârşitul anului 2000.

Cu privire la documentele aferente acestor plasamente şi care i-au fost prezentate de către poliţie, martora a declarat că aparţin B.T.R, iar notele contabile au fost înregistrate de departamentul Back-Office, la modul de plasamente la termen, cu avizul său, însă data la care s-au făcut plasamentele respective, precum şi documentele pe baza cărora s-au făcut înregistrările contabile, nu dovedesc că ar fi fost vorba de altfel de tranzacţii şi nu cele de tipul depozite la termen, necunoscând faptul că aceste depozite la termen sunt de fapt depozite colaterale. Toate înregistrările efectuate de Back-Office erau preluate automat în sistemul informatic şi transmise Departamentului Contabilitate.

Martora D.C. a arătat că, din luna decembrie 1997 şi până în luna iulie 2002, a îndeplinit succesiv funcţiile de economist şi de şef serviciu contabilitate în centrala băncii, având ca atribuţii de serviciu întocmirea situaţiilor raportate la Banca Naţională a României, situaţii lunare cerute de conducerea băncii ori de firma de credit. De asemenea, s-a ocupat de calculul activului, al indicatorilor de performanţă ai băncii, de situaţia patrimoniului şi de situaţiile financiare trimestriale şi bilanţul contabil  şi a precizat că  înregistrările contabile se efectuau de către fiecare departament în parte, până la nivel de balanţe lunare, situaţiile de venituri, şi cheltuieli pentru fiecare zi, datorită sistemului contabil al băncii care permitea acest lucru, la sfârşitul fiecărei zile, erau prelucrate şi se scotea balanţa de verificare centralizată.

Referitor la plasamentele financiare făcute de BTR la bănci din străinătate, a declarat că evidenţa contabilă se întocmea la Departamentul Back-Office din cadrul Trezoreriei, în baza documentelor întocmite în acest sens. Şef al acestui departament era O. S. De fiecare dată, în perioada 1998-2000, în contabilitate aceste plasamente apăreau înregistrate ca şi depozite la termen, cu termene de maxim o lună. De asemenea, apărea şi dobânda încasată în baza depozitelor. Aceste date le prelua şi le includea în balanţele de verificare, iar ulterior în bilanţ. Bilanţul era semnat de către directorul direcţiei contabilitate şi preşedintele băncii ori în lipsă, de un vicepreşedinte.

Nu a cunoscut faptul că s-au făcut plasamente financiare la bănci străine, pe care ulterior conducerea băncii le-a transformat în garanţii şi credite acordate firmei Bayindir din Turcia şi nu a văzut nici un contract fiduciar ori un alt fel de contract încheiat de conducerea băncii cu bănci din străinătate. Toate raportările către B.N.R. şi bilanţurile contabile au fost întocmite de bună-credinţă, în baza datelor existente în contabilitate şi a documentelor ce reflectau operaţiunile efectuate.

Martorul C.A. a deţinut, din luna ianuarie 1994, calitatea de director al Direcţiei de contabilitate, iar în luna februarie 2001 a fost numit în Consiliul de  Administraţie al băncii, având ca atribuţii de serviciu organizarea contabilităţii, ţinerea la zi a evidenţei contabile, întocmirea de raportări către conducerea băncii şi către BNR, întocmirea contului de profit şi pierderi şi a bilanţului contabil, pe care îl semna alături de preşedinţia băncii. Acesta a arătat că sistemul contabil al băncii permitea ca, la compartimentul Back¬-office de la Dealing, să se efectueze înregistrări contabile primare direct pe calculator.

Zilnic, directorul de la Trezorerie primea un exemplar al balanţei operaţiunilor pentru vizare, după care o trimitea la compartimentul contabilitate. Tot acesta aviza şi trimiterea swift-urilor de către angajaţii din subordinea sa. Director de Back-Office, în perioada 1999-2000, a fost V. C., iar la Dealing era B. G. Martorul a arătat că nu a cunoscut faptul că şefii Băncii Turco-Române S.A. au transformat unele depozite la termen în depozite colaterale şi că au semnat cu diverse bănci contracte fiduciare, în baza cărora banii au fost folosiţi pentru creditarea şi pentru garantarea grupului de firme Bayindir din Turcia.

Aceste contracte nu au fost depuse în bancă, iar semnatarii lor nu au încunoştinţat banca despre semnarea şi încheierea lor. Având în vedere faptul că nu a cunoscut existenţa contractelor şi nu le-a deţinut, toate înregistrările contabile şi raportările la BNR le-a întocmit în baza datelor deţinute, iar plasamentele valutare au fost înregistrate ca depozite la termen. Toate aceste raportări şi bilanţul contabil pe anul 2000 le-a semnat cu bună-credinţă. Din 8.11.2000, când a aflat de la B.N.R. despre aceste operaţiuni, a înregistrat aceste operaţiuni astfel: sumele de la¬ Dinamic Bank le-a înregistrat ca  debite în sarcină grupului Bayindir şi a constituit pentru ele comisioane nedeductibile fiscal, neexistând relaţii comerciale cu ele. Sumele de la Banque Francaise de l'orient nu erau scadente decât în ianuarie 2001 şi le-a înregistrat ca şi depozite colaterale, fără a se constitui provizioane, iar la scadenţa lor, le-a considerat credite în sarcina firmei Bayindir şi a constituit provizioane deductibile fiscal. Martorul a mai arătat că au rămas nerecuperaţi aproximativ 54 mil.USD plus dobânzi. Înregistrările au fost reflectate în bilanţul contabil pe anul 2000, iar martorul a mai relevat că din momentul anunţului privind incapacitatea de plată a BTR lumea a intrat în panică şi atât băncile care aveau depozite, cât şi clienţii au început să formuleze cereri de retragere. Datoriile băncii au fost achitate într-un procent de 92%, rămânând datorii de 45 mil. dolari. Martorul a mai arătat că grupul Bayindir a achitat mare parte din datoriile sale, însă chiar dacă ar fi achitat şi restul de 45 mil. lei rezultatul ar fi fost acelaşi, întrucât imaginea băncii a avut mult de suferit şi nu s-ar mai fi putut desfăşura o activitate normală. Faptul că s-a practicat o dobândă de 12% în condiţiile în care pe piaţă se întâlnea o dobândă de 6% la depozite de acest gen şi deoarece aceasta a fost încasată la timp a făcut ca deturnarea acestor depozite de la destinaţia lor, reflectată în contabilitate, să nu fie percepută ca atare şi totodată să nu existe suspiciuni cu privire la natura acestor depozite.

Martora Ş.A. a lucrat ca arbitrajist (în perioada mai 1997 - iulie 1999) şi şef de departament în perioada iulie 1999 - ianuarie 2001). Ca arbitrajist, avea ca atribuţii primirea situaţiei fondurilor în lei şi valută de la Serviciul Trezorerie. În ceea ce priveşte fondurile în valută, lua legătura iniţial cu preşedintele băncii – L. Y. şi apoi cu M. A. - director de marketing, care indicau unde, cât şi pe ce perioadă să se plaseze fondurile  sau dacă trebuiau prelungite. In calitate de şef de departament, verifica modalitatea operaţiunilor, urmărea menţinerea raportului valută/leu, în limitele stabilite de BNR, întocmea documentele pentru licitaţiile de titluri de stat emise de Ministerul de Finante. Aproape toate fondurile erau canalizate către bănci turceşti, deoarece dobânda era foarte mare în raport cu cea oferită de băncile occidentale, aproape dublă.

Arbitrajul purta conversaţia prin Dealing cu banca ce le era indicată în urma încheierii tranzacţiei, in Back-Office se verifica corectitudinea întocmirii tichetului cu datele tranzacţiei, prin comparare cu copia conversaţiei purtate între bănci, prin intermediul Dealing-ului. Tichetul era semnat de cel care îl întocmea, de oricare alt coleg şi apoi, în baza lui, se întocmea mesajul swift de confirmare a depozitului, mesaj ce era transmis la banca cu care se încheia tranzacţia. De asemenea, acea bancă transmitea un mesaj swift de confirmare a depozitului, iar în urma primirii acestui mesaj se întocmea nota contabilă şi se înregistra în contabilitate. Mesajul swift de confirmare se oprea la linia 57, fără nici un fel de altă precizare, ceea ce înseamnă depozit la termen.

Nu a ştiut că depozitele în valută erau depozite colaterale, nefiind informaţi de conducere sau de altcineva de acest lucru. A aflat despre existenţa contractelor colaterale de la directorul Cinteză în noiembrie 2000, după izbucnirea scandalului

În ceea ce priveşte Dinamic Bank, confirmările de depozit erau trimise prin fax şi nu prin swift, iar arbitrajul a întocmit tichete în baza acestor confirmări şi nu prin conversaţie directă. Martora nu a văzut niciun contract de depozit colateral până în decembrie 2000, când Esbank Viena sau Banque Francaise de l'orient de Geneve au transmis prin fax o copie a unui contract semnat de preşedintele T şi vicepreşedintele K. T..

În urma cererii exprese din partea BNR, Banque Francaise de l'orient de Geneve sau Esbank Viena au transmis pe fax un contract de depozit colateral semnat de preşedintele T şi vicepreşedintele K. T. Finansbank Olanda şi Finansbank Elveţia nu au răspuns, ci doar au înapoiat depozitele.

Faptul că băncile la care existau unele depozite au executat contractele de colateral l-a aflat de la oficialii BNR în decembrie 2000.

Martorul S. R. L., arbitrajist în perioada noiembrie 1999 - ianuarie 2001, având atribuţii referitoare la încheierea de tranzacţii de atragere/plasare disponibilităţi în lei şi valută în sistem interbancar pe piaţa internă şi externă, a precizat că nu cunoştea faptul că aceste depozite ar fi fost colaterale la credite, aspect despre care a aflat aproximativ în luna decembrie 2000, în urma unor informări asupra rezultatelor controalelor efectuate de BNR în condiţiile dificultăţilor financiare ale BTR înregistrate la sfârşitul anului 2000. Toate depozitele pe care le-a operat erau libere de sarcini şi nu puteau fi folosite ca garanţii. Cu toate că ceea ce făcea departamentul său constituia un acord de principiu, acesta nu era suficient pentru efectuarea operaţiunilor respective, perfectarea efectivă fiind făcută de către structurile de back oficce şi aprobată în contabilitate de alte structuri. Martorul a mai precizat că orice persoană din conducerea băncii putea da dispoziţii sau indicaţii cu privire la plasamentele în valută.

Fiind audiat în faza de urmărire penală, martorul C. N., director al Direcţiei Supraveghere din Banca Naţională a României, a declarat că primul semnal privind imposibilitatea recuperării sumelor în valută plasate în străinătate a fost dat la începutul lunii noiembrie 2000, de către fostul preşedinte al BTR L. Y. şi fostul vicepreşedinte C. D., care s-au prezentat la BNR la viceguvernatorul coordonator al Direcţiei Supraveghere B.M. şi i-au comunicat că s-ar părea că există probleme cu depozitele respective.

În aceeaşi seară (6-7 noiembrie),L. Y. a fost chemat la BNR  şi, în prezenţa Guvernatorului BNR E. G., a viceguvernatorului B. M. şi a lui, a declarat că nu sunt niciun fel de probleme cu depozitele respective. Din documentele prezentate echipei de control, nu a rezultat că depozitele sunt angajate în favoarea unui terţ şi nici raportările făcute de BTR nu au evidenţiat caracterul de colateral al depozitelor respective şi nici angajamentul Băncii faţă de Grupul Bayindir. Contractele în baza cărora depozitele respective au fost angajate nu au fost găsite la sediul BTR.

În faza de urmărire penală, inc. M. K. a arătat că, în perioada febr. 1997 - 4 mai 2000, a lucrat ca vicepreşedinte în cadrul B.T.R şi răspundea de departamentele de marketing, relaţii cu publicul, investigaţii, credite. În legătură cu plasamentele bancare făcute de BTR în scopul de a garanta creditele obţinute de la aceste bănci de către compania Bayindir, a susţinut că acest fapt era posibil, în conformitate cu art.1 pct A din Regulamentul de funcţionare al BTR. Totodată, a arătat că nu îşi aminteşte nimic în legătură cu contractele angajament prin care, în perioada 23.06.1999 - 26.07.1999, în numele BTR, în calitate de vicepreşedinte şi Y.L., în calitate de preşedinte, au transmis la Demirbank - Sucursala Malta şi Demirbank - Sucursala Bahrain acceptul irevocabil şi necondiţionat ca plasamentele BTR la această bancă să constituie garanţie pentru facilităţile de credit acordate Grupului Bayindir.

A mai arătat şi faptul că în perioada în care sumele sus menţionate au fost plasate la Demirbank, BTR avea suficiente disponibilităţi bancare, întrucât clienţii interni ai băncii nu solicitaseră credite. În legătură cu evidenţierea în contabilitate a acestor plasamente drept depozite la termen în loc de depozite colaterale, a precizat că nu cunoaşte nimic, întrucât departamentele de contabilitate şi trezorerie intrau în subordinea altor vicepreşedinţi. Cu ocazia Adunărilor Generale ale Acţionarilor se discuta despre dobânzile încasate la plasamentele de la băncile din străinătate, însă nu se făcea referire la adevărata lor natură juridică, respectiv depozite colaterale. Inculpatul a mai arătat că nu îşi aduce aminte dacă a semnat vreun contract prin care BTR să îşi fi luat angajamentul să garanteze necondiţionat credite ale grupului Bayindir.

D.C, audiat fiind de organele de urmărire penală, a arătat că în încheierea contractelor cu alte bănci, Banca Turco-Română trebuia să fie reprezentată de către două persoane din conducerea băncii, existând în acest sens o listă autorizată a semnăturilor cu persoanele care puteau angaja banca, între care figura şi el. În momentul în care a semnat contractul din 04.02.1998, a făcut-o la sugestia lui Y.L.H împreună cu alte documente, bazându-se pe încrederea reciprocă care exista de mulţi ani între ei, la acea dată necunoscând adevăratul obiect al contractului.

Aceleaşi precizări le-a făcut şi cu privire la necunoaşterea de către el a obiectului contractului în valoare de 6 milioane de dolari, pe care l-a semnat la data de 2 septembrie 1999 la sugestia aceluiaşi Y.L.H, care, la acea dată, îndeplinea funcţia de preşedinte al Băncii Turco-Române. La datele de 4 şi 5 mai 2000, la cererea preşedintelui interimar la acea dată al Băncii Turco-Române, respectiv Y. C. F., a semnat două contracte care aveau ca obiect garantarea a două credite în valoare de 4 milioane şi, respectiv, 1 milion dolari, acordate grupului Bayindir de către Esbank AG Viena. A precizat  că, iniţial, s-a opus semnării acestor contracte, însă a cedat datorită atât insistenţelor lui Y. C. F., cât şi asigurărilor acestuia că finanţarea va fi pe o perioadă foarte scurtă, maxim o lună, şi că nu vor fi nici un fel de probleme pentru Banca Turco-Română. De asemenea, Y. C. F.  i-a spus că C. K. avea nevoie urgentă de aceste sume de bani, pentru o perioadă foarte scurtă.

Nu a văzut nici o cerere de constituire a depozitelor colaterale în valoare de 4 şi 1 milion dolari formulată de către grupul Bayindir şi nici nu i-a cerut lui Y.C.F. să îi arate un asemenea document,  având încredere în spusele sale.

Până la sfârşitul lunii noiembrie 2000, toate sumele din depozitele colaterale ce au făcut obiectul celor patru contracte sus-menţionate semnate de el au fost restituite de băncile din străinătate ca urmare a achitării creditelor de către grupul Bayindir. În consecinţă, prin semnarea de către el a acestor contracte, nu a cauzat niciun prejudiciu. Inculpatul a mai arătat că cele patru contracte nu au fost supuse aprobării Consiliului de Administraţie şi nu a cunoscut nimic în legătură cu încheierea altor contracte de depozite colaterale de către Banca Turco-Română cu alte bănci din străinătate în favoarea grupului Bayindir.

Potrivit Legii bancare nr. 58/1998, cu modificările şi completările ulterioare şi a Regulamentului nr. 3 din 23 decembrie 1997 privind operaţiunile valutare, băncile din România, constituite în formă juridică ca societăţi comerciale pe acţiuni, pot deschide şi menţine conturi în valută în străinătate şi pot efectua operaţiuni valutare, în nume şi cont propriu. În tem. art. 8 din Legea  nr. 58/1998, băncilor li se permite să desfăşoare, în limita autorizaţiei acordate, o serie de activităţi, printre care emiterea de garanţii şi asumarea de angajamente; transferuri de fonduri; acceptarea de depozite.

Potrivit prevederilor cuprinse în  Cap. IV art. 17 din Regulamentul nr. 3/1997 privind operaţiunile valutare, băncile puteau deschide şi menţine conturi în valută şi străinătate pentru activitatea desfăşurată în baza autorizaţiei de funcţionare, fără obligaţia de obţinere prealabilă a autorizaţiei Băncii Naţionale a României. În conturile în valută deschise la bănci în străinătate, rezidenţii, inclusiv Banca Turco-Română S.A., pot efectua operaţiuni valutare, aşa cum sunt definite la pct.l.17 din Regulamentul nr. 3: "încasările, plăţile, compensările, transferurile, creditările, precum şi orice alte tranzacţii exprimate în valute şi care se pot efectua prin transfer bancar, în numerar, cu instrumente de plată sau prin alte modalităţi de plată agreate sau acceptate de bănci". De asemenea, băncile din România au posibilitatea legală de a garanta sau credita agenţi economici privaţi români sau străini, pentru obţinerea de către aceştia a unor credite din străinătate, dar cu respectarea strictă a prevederilor legale şi a normelor proprii de lucru.

Banca Turco-Română S.A. nu avea elaborate şi aprobate norme proprii de lucru, care să permită constituirea de depozite colaterale în valuta la bănci în străinătate. Cu toate acestea, ignorându-se dispoziţiile legale, Banca Turco-Română S.A.a fost angajată peste limita de expunere prevăzută de normele Băncii Naţionale a României, prin semnarea unor contracte de garantare/finanţare a unor credite acordate de/prin bănci corespondente externe, cu capital turcesc, din Olanda, Viena, Geneva, Malta, Bahrein şi Cipru de Nord, grupului Bayindir, acţionarul majoritar al băncii. Prin nedepunerea contractelor respective la Banca Turco-¬Română S.A. şi prin emiterea documentelor de plasare/prelungire a depozitelor respective ca depozite la termen şi nu ca depozite colaterale sau credit, s-a urmărit ascunderea conţinutului economic real al operaţiunilor respective, întocmindu-se în acest fel situaţii financiare (bilanţ, raportări către B.N.R.) nereale. Pentru angajamentele de creditare sau finanţare date în favoarea grupului Bayindir nu au fost constituite garanţii şi nici nu au fost percepute comisioane. Ca urmare a nerambursării creditelor respective de către grupul Bayindir şi imposibilităţii executării unor garanţii (datorită inexistenţei lor), depozitele plasate la Dinamic Bank Of Cyprus, în sumă de 19,9 milioane USD şi 8,8 milioane EURO au fost executate de banca respectivă.

Conform raportului BNR, B.T.R a calculat şi transmis BNR un nivel nereal al fondurilor proprii, iar prin aceasta a denaturat conţinutul raportărilor de prudenţă bancară, încălcându-se dispoziţiile art. 69 din Legea 58/1998. La data de 31.12.2000, toţi indicatorii de prudenţă bancară calculaţi în funcţie de fondurile proprii ale băncii s-au situat în afara limitelor reglementate, devenind irelevanţi.  Ca urmare a crizei de lichidităţi, BTR nu a fost în măsură să-şi îndeplinească obligaţiile stabilite de către BNR prin Regulamentul nr 4/1998, respectiv constituirea rezervei minime obligatorii la nivelul prevăzut. Tot ca urmare a aceleiaşi crize, BTR a înregistrat situaţii în care instrumentele de debit nu au fost onorate integral, în termen de cel puţin 30 zile de la data debitării contului clientului. S-a concluzionat că BTR se încadrează la data de 31.01.2001 în prevederile art. 2(1) lit.”a” L83/1998 privind procedura falimentului bancar „ o bancă este considerată insolvabilă dacă … nu a onorat integral creanţe certe, lichide şi exigibile în termen de cel puţin 30 zile”.

La data de 31 ianuarie 2001, patrimoniul net negativ pe care îl înregistra Banca Turco-Română demonstra starea de insolvabilitate a acesteia. Constituirea la cele 4 bănci străine de plasamente sub formă de depozite colaterale în sumă de 122.800.000 echivalent în USD, pentru garantarea împrumuturilor acordate de aceste bănci, companiei Bayindir I. T. T, a condus la confruntarea băncii cu scăderea dramatică a lichidităţilor băncii, situând-o în poziţia de împrumutat net pe piaţa monetară interbancară, situaţie ce nu a mai putut fi gestionată de conducerea băncii. Ca urmare a acestei constituiri a depozitelor colaterale la băncile din străinătate, pentru garantarea facilităţilor de credit acordate grupului Bayindir de băncile respective, pe seama împrumuturilor făcute de pe piaţa interbancară internă şi utilizarea disponibilităţilor existente în conturile şi depozitele clienţilor băncii, Banca Turco-Română a intrat într-o lipsă acută de lichidităţi care, în cele din urmă, a dus la falimentul acesteia.

Consecinţele relevate mai sus s-au datorat îndeplinirii în mod defectuos a atribuţiilor de serviciu de către inculpaţii Y.L.H, K.M, Y. C. F. şi D.C.

Astfel, inculpaţii Y.L.H, în calitate de preşedinte al BTR,  K.M, vicepreşedinte BTR, Y. C. F., vicepreşedinte şi D.C, vicepreşedinte au angajat banca peste limita de expunere prevăzută de normele Băncii Naţionale a României, prin semnarea unor contracte de garantare/finanţare a unor credite acordate de bănci străine grupului Bayindir, iar prin aceasta, ca urmare a modului în care s-au derulat contractele, aşa cum am relevat mai sus, au produs nu numai o pagubă însemnată patrimoniului părţii civile, ci şi o tulburare însemnată a bunului mers a acesteia, finalizându-se cu intrarea acesteia în procedura de faliment.

În drept, s-a apreciat că fapta inculpaţilor întruneşte conţinutul constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice în formă calificată, prevăzută şi pedepsită de art. 248 raportat la art. 2481 C.p. Aceştia au săvârşit fapta cu intenţie, prevăzând şi acceptând că, prin aceasta, vor cauza o tulburare însemnată bunului mers al instituţiei ai cărei funcţionari sunt, şi totodată o pagubă patrimoniului său. Inculpaţii au săvârşit fapta împreună, devenind incidente dispoziţiile art. 75 lit. „a” C.p., fapta fiind săvârşită în circumstanţa agravantă prevăzută de acest text.

În ceea ce-l priveşte pe inculpatul K.C., instanţa a reţinut în sarcina sa săvârşirea infracţiunii de instigare la abuz în serviciu contra intereselor publice, în formă calificată, prevăzută de. de art. 25 C.p. rap la art 248 C.p. comb cu art. 2481 C.p., cu aplicarea art. 75 lit. „a” C.p. Acesta, în calitate de membru al Consiliului de Administraţie al BTR, i-a determinat pe ceilalţi inculpaţi să-şi îndeplinească în mod defectuos atribuţiile de serviciu. Astfel, inculpatul a avut calitatea de membru al Consiliului în virtutea faptului că era preşedinte majoritar al companiei Bayindir, acţionar majoritar al BTR, determinând pe ceilalţi inculpaţi cu putere de decizie referitor la stabilirea naturii fiecărui depozit constituit, să-i ajute compania al cărei reprezentant era, să obţină facilităţi de creditare de la bănci străine prin garantarea acestor  împrumuturi. Inculpatul K.C., în calitatea sa de administrator al Băncii Turco-Române şi de preşedinte al Consiliului de Administraţie al Companiei Bayindir Holding - acţionar majoritar al BTR, a impus conducerii executive a acestei bănci, din perioada 1998 ¬- aprilie 2000, angajarea disponibilităţilor băneşti aflate în conturile băncii ca depozite colaterale la bănci din străinătate, pentru finanţarea şi garantarea împrumuturilor contractate de Bayindir.

Procedeul utilizat de L.Y. - preşedinte şi M. K. - vicepreşedinte, semnatarii documentelor de constituire a depozitelor colaterale utilizate pentru garantarea creditelor contractate de Bayindir, a fost cunoscut şi monitorizat de K.C., fiind astfel conceput pentru a se eluda prevederile din Legea bancară nr. 58/1998, respectiv articolele nr. 29-31, 44 şi 45. Toate plasamentele de natura celor descrise mai sus s-au făcut în interesul exclusiv al acestei companii, care, în cele din urmă, neachitându-şi datoriile la scadenţă, a determinat colapsul financiar al B.T.R, ce a dus la falimentul acesteia.

Faţă de împrejurările în care au fost săvârşite faptele, gradul de pericol social al acestora, urmarea imediată şi celelalte criterii de individualizare,  instanţa s-a orientat spre pedeapsa închisorii în cuantum diferit pentru inculpatul K. C. şi inculpatul D.C, având în vedere, în ceea ce-l priveşte pe primul, contribuţia sa decisivă la determinarea celorlalţi inculpaţi de a săvârşi faptele de abuz în serviciu, iar în ceea ce-l priveşte pe cel de-al doilea, faptul că era minoritar în consiliul de administraţie, puterea de decizie mai mare aparţinea celorlalţi inculpaţi, fapt care nu-l absolvă  însă pe acesta de vinovăţie, întrucât nu a fost forţat în niciun fel să participe la punerea în practică a deciziei de a schimba natura juridică a  anumitor plasamente, iar în situaţia în care ar fi intrat în dezacord cu ceilalţi membri, nu l-a împiedicat nimeni să nu semneze contractele angajament şi să semnaleze caracterul ilicit al acestor operaţiuni.

Din modalitatea de săvârşire a faptelor a reieşit că, pentru a se ascunde natura acestor plasamente, s-a procedat la înregistrarea lor în contabilitate în contul de depozite la termen (cont 1312) şi nicidecum în contul specific depozitelor garanţii (cont 1313 şi 901). Aceste înregistrări au fost efectuate de către diverşi funcţionari din cadrul departamentelor de contabilitate, trezorerie, back oficce, funcţionari care, aşa cum a reieşit din probatoriul administrat în cauză, nu au cunoscut adevărata natură a acestor depozite, întrucât datele nu le erau prezentate de către conducerea BTR, nu au avut niciun moment acces la documentaţia aferentă acestor depozite şi au aflat adevărul de abia la momentul constatării incapacităţii de plată a BTR.

Deşi art. 57 din Legea nr. 58/1998 (Legea bancară) prevede că: "Băncile trebuie să ţină permanent evidenţa contabilă în concordanţă cu prevederile legii contabilităţii şi ale reglementărilor specifice date în aplicarea acesteia şi să întocmească situaţii financiare adecvate, pentru a reflecta în mod corespunzător operaţiunile şi condiţia lor financiară. ", plasamentele sub formă de depozite la bănci străine, în sumă de 108.000.000 USD şi 14.800.000 EUR, la data de 31.10.2000 erau evidenţiate în contabilitatea Băncii Turco-Române S.A în contul 1312 "Depozite la termen la bănci", deşi acestea reprezentau, în fapt, depozite colaterale constituite de Banca Turco-Română la bănci din străinătate, pentru garantarea facilităţilor de credit acordate de acestea grupului Bayindir.

Cu privire la acest aspect, în concluziile raportului de expertiză contabilă se precizează că, în conformitate cu Planul de conturi şi Normele metodologice de utilizare a acestuia, aprobat de Ministerul Finanţelor şi Banca Naţională a României în data de 1 august 1997, sub nr. 1418, respectiv nr. 344, operaţiunile respective trebuiau reflectate în contul 1313 "Depozite Colaterale la Bănci", iar angajamentul Băncii Turco-Române în favoarea băncilor străine, asumat în numele grupului Bayindir, trebuia înregistrat în conturi în afara bilanţului, respectiv în contul 901 "angajamente în favoarea altor bănci".

Raportul de expertiză contabilă reţine şi că, prin neevidenţierea în contabilitate şi în rapoartele întocmite de Banca Turco-Română a garanţiilor acordate grupului Bayindir, s-au încălcat dispoziţiile art. 2 din Legea contabilităţii nr. 82/1991, art. l din Ordinul ministrului finanţelor şi al guvernatorului Băncii Nationale a României nr. 1418/344/1997, art. 19 din Planul de conturi pentru societăţi bancare, aprobat prin Ordinul Ministrului Finanţelor şi al Guvernatorului Băncii Nationale a României nr. 1418/344/1997 şi art. 54, 56-57, 69 alin. l lit. a,c,d şi f din Legea bancară nr. 58/1998.

Actele materiale de determinare a acestor funcţionari de a efectua înregistrări inexacte în contabilitatea BTR au fost efectuate la intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale şi întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de participaţie improprie la fals intelectual, prevăzută  de art. 31(2) C.p. rap. la art. 43 din Legea 82/1991 republicată, raportat la art. 289 Cod penal, cu aplicarea art. 41 (2)  Cod penal şi art. 75(1) lit. a Cod penal. La data întocmirii actului de sesizare, infracţiunea descrisă mai sus era reglementată de art. 40 din Legea 82/1991, ulterior republicată, dându-se textelor o nouă renumerotare, iar prevederile art. 40 din forma iniţială a legii se regăsesc întru-totul, fără vreo deosebire în textul art. 43. Întrucât nu s-a dat decât o nouă renumerotare, nu sunt incidente dispoziţiile art. 13 C.p., nefiind în prezenţa unei legi mai favorabile.

Instanţa a reţinut vinovăţia inculpaţilor K. C., K.M, Y.L.H, Y. C. F., D.C, E. M. K., T. M. F., T. K. în ceea ce priveşte săvârşirea cu intenţie a infracţiunii prevăzută  de art. 31(2) C.p. rap. la art. 43 din legea din Legea 82/1991 republicată, raportat la art. 289 Cod penal, cu aplicarea art. 41(2) Cod penal şi art. 75(1) lit.”a” Cod penal. Aceştia, în calitate de preşedinţi, vicepreşedinţi, membrii ai Consiliului de Administraţie au determinat angajaţii BTR să efectueze înregistrări inexacte în contabilitate ce au avut drept consecinţă denaturarea elementelor de activ şi pasiv ce se reflectă în bilanţ.

În ceea ce-l priveşte pe inculpatul  Y.L.H, a reţinut în sarcina sa şi săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 271 pct. 2 din Legea 31/1990 republicată, cu aplicarea art. 41(2) Cod penal. Acesta, în calitate de preşedinte executiv al BTR şi preşedinte al Consiliului de Administraţie, la datele de 19.03.1999 şi 30.03.2000, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a prezentat, cu rea credinţă, acţionarilor, cu ocazia Adunării Generale a Asociaţilor, bilanţuri contabile inexacte, cu scopul de a ascunde situaţia reală a BTR.  Art. 271 pct. 2 reia integral textul art. 265 pct. 2 al Legii 31/1990, în forma sa iniţială, instanţa nefăcând aplicaţia art. 13 C.p. pentru aceleaşi considerente expuse mai sus referitor la Legea 82/1991.

La individualizarea pedepselor aplicate inculpaţilor, instanţa de fond a avut în vedere dispoziţiile art. 72 C.p., gradul de pericol social al faptei fiind ridicat, urmările imediate deosebit de grave şi cu implicaţii majore nu numai în privinţa părţii civile, ci şi asupra clienţilor prejudiciaţi ai acesteia, rezonanţa faptelor săvârşite fiind de natură a zdruncina încrederea în stabilitatea sistemului bancar. De asemenea, a reţinut atitudinea nesinceră a inculpaţilor care nu şi-au recunoscut faptele, au îngreunat desfăşurarea cercetărilor prin diverse cereri nejustificate referitoare la modalitatea de citare, în condiţiile în care erau la curent cu învinuirile ce li se aduc, pasivitatea lor faţă prejudiciul suferit de către partea civilă.

În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, instanţa de fond a reţinut din concluziile raportului de expertiză contabilă că Banca Turco¬ Română a plasat şi a menţinut în conturile în valută deschise la băncile străine menţionate, începând cu data de 3 februarie 1998 până la data de 1 februarie 2001, suma totală de 108.000.000 USD şi 14.800.000 EUR.

În perioada 13 noiembrie 2000 - 3 aprilie 2001, a fost recuperată suma totală de 62.166.666.67 USD şi 6.000.000 EUR (echivalent în dolari de 5.080.000) ca urmare a rambursării către băncile străine a unei părţi din creditele acordate grupului Bayindir sau prin încasarea directă a unor sume de la persoane fizice şi juridice ce aparţin grupului Bayindir. Sumele recuperate şi sumele rămase de recuperat din depozitele plasate la aceste bănci sunt prezentate în anexa nr. 63. Prejudiciul cauzat BTR  la data de 31 decembrie 2002, ca urmare a nerecuperării în totalitate a sumelor plasate la bănci în străinătate pentru garantarea facilităţilor de credit acordate companiei Bayindir Insaat Turizm Ticaret ve Sanayi AS, este în valoare totală de 59.421.921,04 USD plasamente nerecuperate şi dobânda aferentă şi 11.326.199,99 EUR plasamente nerecuperate şi dobânda aferentă până la data de 31.03.2003.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel inculpaţii D.C, L. H. Y., T. M. F., T. K., M. K. E., K.M, K. C. şi Y. C. F.

În dezvoltarea motivelor de apel, inculpatul K. C. a solicitat, în esenţă, să se constate încălcarea dreptului său la apărare atât în faza de urmărire penală, cât şi  în faţa primei instanţe. Totodată, a solicitat înlăturarea mijloacelor de probă nelegal administrate şi pronunţarea unei soluţii de achitare, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a rap. la art. 10 lit. a C.p.p. În subsidiar, a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii penale apelate şi pronunţarea unei soluţii de încetare a procesului penal, în temeiul art. 11 pct. 2 lit.b C.p.p. rap. la art. 10 alin.1 lit. f C.p.p.

Apelantul-inculpat a susţinut că fapta reţinută în sarcina sa nu există, situaţie ce impunea valorificarea procesuală a cazului de împiedicare a punerii în mişcare şi exercitării acţiunii penale prevăzut de art. 10 alin. 1 lit. a C.p.p, iar, în măsura în care ar exista realmente acte materiale ce ar putea întruni conţinutul constitutiv al laturii obiective a unor infracţiuni, încadrarea juridică nu este cea reţinută de către instanţă, ceea ce impunea schimbarea încadrării juridice şi încetarea procesului penal, conform art. 10 alin. 1 lit. f Cpp.

Încadrarea juridică a faptei în norma incriminatoare din partea specială a Codului penal apare ca fiind greşită, în raport de împrejurarea că actele materiale reţinute reprezintă acte de comerţ, de decizie de afaceri, ce nu intră sub incidenţa legii penale, ceea ce obligă la valorificarea procesuală a cazului de împiedicare a punerii în mişcare şi exercitării acţiunii penale prevăzut în art. 10 lit. a din Codul de procedură penală. Probatoriul administrat nu a făcut dovada certă a existenţei efective a unor acte de participare la săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală, neputându-se reţine săvârşirea unei infracţiuni, în condiţiile în care atitudinea sa psihică prezumată nu s-a materializat în acte materiale efective.

Inculpatul a susţinut că, în perioada de referinţă, nu a avut calităţile la care se face referire în rechizitoriu şi în sentinţa penală, nu a decis şi nu putea să decidă în legătură cu operaţiunile bancare incriminate, nu avea calitatea de acţionar semnificativ al firmei turce BAYNDIR şi nu era nici preşedinte al CA, astfel încât nu avea nici posibilitatea şi nici interesul de a determina operaţiunile bancare menţionate.

Pe de altă parte, a arătat că nu s-a probat legătura cauzală dintre operaţiunile bancare menţionate şi starea de insolvenţă, în realitate, această consecinţă datorându-se presiunii mediatice şi impactului psihologic creat, manifestat în cereri intempestive de retragere a disponibilităţilor băneşti, apte, în orice economie de piaţă insuficient consolidată, de a deprecia echilibrul fragil specific sistemului bancar dintre sursele atrase şi sursele investite .

Totodată, inculpatul K.C a invocat caracterul de capital privat şi nu public, respectiv de persoană juridică de drept privat şi nu public dată băncilor prin Legea nr. 15/1990, Legea nr. 33/1991 şi apoi prin Legea nr. 58/1998, respectiv prin decizia nr. 1/1995 a Plenului Curţii Constituţionale. În acest context normativ, rezultă că, pe de o parte, BTR nu făcea parte din sfera patrimonială ocrotită de art. 248 C.pen. şi că, pe de altă parte, dată fiind calitatea persoanei menţionate, nici infracţiunea de fals intelectual la Legea contabilităţii nu subzistă.

Încadrarea juridică corectă exclude însă încadrarea faptelor pretins săvârşite şi în art. 246 C.pen, având în vedere prevalenţa legii speciale, în detrimentul celei generale. Or, pentru infracţiunea la legea societăţilor comerciale, în măsura în care s-ar proba comiterea acesteia, răspunderea penală ar fi înlăturată, dată fiind incidenţa prevederilor art. 10 lit. f C.p.p.

Sub acest din urmă aspect, a susţinut că  fapta ar putea constitui instigare la săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 272 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată (fost art. 266 alin. 2), constând în folosirea, cu rea credinţă, a bunurilor sau creditului societăţii, într-un scop contrar intereselor acesteia, respectiv cea de instigare la săvârşirea infracţiunii de bancrută frauduloasă, prevăzută de art. 282 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare.

Cu privire la faptele intrând sub incidenţa legii penale (a căror existenţă nu este dovedită în cauză), s-a mai arătat că încadrarea juridică corectă este cea prevăzută de art. 25 din Codul penal raportat la art. 214 alin. 1 din Codul penal, faptă pentru care lipseşte plângerea prealabilă şi se impune încetarea procesului penal.

Apelantul inculpat D.C a arătat, în esenţă, că încadrarea juridică reţinută în actul de sesizare a instanţei şi în sentinţa apelantă este greşită, în condiţiile în care Banca Turco Română a fost înregistrată ca societate comercială pe acţiuni la data de 22.12.1993 şi a avut cinci acţionari, o persoană fizică şi patru persoane juridice de drept privat (între care cea mai importantă era BAYINDIR HOLDING AS, cu 219.456.000 de acţiuni din totalul de 345.600.000 şi o participaţie de 63.500 %, aşa cum rezultă din înscrisurile aflate în vol.3, filele 308-320). Potrivit Legii nr. 15/1990, Legii nr. 33/1991, a deciziei de plen nr. 1/1995 a Curţii Constituţionale şi a practicii judiciare ulterioare, patrimoniul băncilor, indiferent de natura capitalului, constituie avut privat si nu public, împrejurare din care decurge cea mai importantă consecinţă juridică în plan penal, şi anume încadrarea juridică.

Prin urmare, S.C „BTR" S.A nu făcea parte din domeniul public, aşa cum este reglementat acest domeniu în art. 145 C.p, ceea ce înseamnă că inculpatul D.C nu avea calitatea de funcţionar public, încadrarea juridică corectă fiind era cea prev. de art. 246 comb. cu art. 2481 rap. la art. 258 Cp.

Invocând faptul că pretinsa neîndeplinire corespunzătoare a atribuţiilor de serviciu este cuprinsă în speţă, teoretic, în conţinutul infracţiunii de fals, inculpatul D.C a apreciat eronată condamnarea sa pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 248 C.p. În acest sens, a arătat că primul contract de credit - încheiat la 04.02.1998 împreună cu Y. L. H., preşedintele băncii – a fost prelungit la data de 25.10.2000 de către inculpaţii T. M. F. şi T. K., suma de 4.000.000 USD fiind astfel plasată sub forma unui nou depozit pe perioada 17 octombrie 2000 - 14 noiembrie 2000. Al doilea contract de credit, încheiat la 05.05.2000 cu Es Bankag Viena, a fost rambursat în luna noiembrie a aceluiaşi an, ceea ce nu poate atrage nicio consecinţă juridică penală, lipsind urmarea unei astfel de acţiuni. Prin urmare, inculpatul a apreciat că fapta sa, de a încheia cele două contracte de credit, nu a produs niciun prejudiciu BTR, întrucât, în primul caz, garanţia nu a fost executată de banca elveţiană până la 25.10.2000, când, prin prelungirea contractului de către alte persoane, s-a constituit un nou depozit, (ceea ce face ca legătura de cauzalitate cu activitatea inculpatului D.C să înceteze), iar, în al doilea caz, contractul a fost executat, creditul fiind rambursat integral în luna noiembrie a anului 2000, ceea ce lipseşte de vreun efect ilicit penal activitatea inculpatului-apelant.

Or, din examinarea art. 246 şi art. 248 C.p., rezultă că doar cel de-al doilea text conţine sintagma „o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii din cele la care se referă art. l45'', infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzând ca urmări ale activităţii ilicite doar „vătămarea intereselor legale ale unei persoane". Cum cauzarea vătămării are o expresie materială, instanţa de fond trebuia să o cuantifice într-un prejudiciu, fapt care nu s-a întâmplat în speţă, instanţa făcând referire doar la un debit, şi nu la un prejudiciu.

Pe de altă parte, inculpatul a invocat omisiunea instanţei de a preciza care au fost atribuţiile de serviciu prin încălcarea cărora ar fi săvârşit infracţiunea de abuz în serviciu, ceea ce face ca un element esenţial al infracţiunii să nu existe. Făcând referire la declaraţiile date pe parcursul procesului, care se coroborează cu concluziile raportului de expertiză contabilă expuse la fila 82 a raportului şi cu raportul de audit, inculpatul D.C a susţinut că a avut convingerea inexistenţei vreunui depozit grevat de sarcini, fapta sa neputând cauza o tulburare gravă băncii. Prin urmare, a solicitat schimbarea încadrării juridice si achitarea sa, conform art. 10 lit. d Cod procedură penală.

În subsidiar, a solicitat schimbarea încadrării juridice în infracţiunea prev. de art. 272 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, lege specială, ce se aplică prioritar celei generale. Între reglementările prevăzute de art. 246 Cod penal şi art. 272 pct. 2 din Legea nr. 31/1990 (republicată), există asemănări (privind desfăşurarea unei activităţi cu încălcarea legii de către subiectul activ al infracţiunii care are drept consecinţă producerea unei tulburări sau pagube şi deosebiri), dar şi deosebiri (domeniul de activitate - instituţii publice respectiv societăţi comerciale - , calitatea subiectului - funcţionar public, respectiv reprezentant legal, caracterul general al incriminării, în primul caz, şi caracterul special al incriminării, în cel de-al doilea).

Cum apelantul-inculpatul a acţionat în activitatea sa în calitate de a vicepreşedinte al băncii, adică de reprezentant legal al acesteia în baza unui contract de muncă, folosirea creditelor contractate la 04.02.1998 şi 05.05.2000 constituie infracţiunea prev. de art. 272 pct. 2 din Legea nr. 31/1990 (republicată).

Cu referire la participaţia improprie la infracţiunea de fals din Legea contabilităţii, prev. de art. 31 al. 2 Cp rap. la art. 43 din Legea nr. 82/1991 (republicată)  rap. la art. 289 Cp, cu aplicarea art. 41 al. 2 C.p. s-a arătat că infracţiunea din legea contabilităţii are acelaşi conţinut cu cea de fals intelectual, ceea ce implică preexistenţa unui înscris oficial. Or, S.C „BTR" S.A nu este o instituţie publică şi, ca atare, ea nu emite înscrisuri oficiale, ci înscrisuri sub semnătură privată, neexistând în speţă, înscrisuri contrafăcute în vreuna dintre modalităţile prevăzute de art. 288 C.p. Prin urmare, s-a solicitat achitarea inculpatului conform, art. 10 lit. d C.p.p., precum şi constatarea omisiunii instanţei de fond de a face aplicarea art. 348 C.p.p. privind anularea înscrisurilor falsificate, omisiune explicabilă prin aceea că nici în cuprinsul rechizitoriului nu au fost indicate aceste înscrisuri.

Inculpata Y. C. F. a invocat nelegalitatea procedurii de citare cu ocazia judecării cauzei în fond, dar şi greşita încadrare juridică a faptei în dispoziţiile art. 248 C.p., apreciind, similar coinculpaţilor, că ea ar putea constitui infracţiunea prev. de art. 246 C.p. În acest sens, a susţinut că nu rezultă care au fost atribuţiile de serviciu exercitate defectuos şi nici care a fost prejudiciul cauzat prin fapta sa, având în vedere că, în raportul de expertiză, s-a arătat că sumele menţionate în cele trei contracte semnate de apelantă au fost restituite B.T.R.

Apelanta-inculpată a invocat şi inexistenţa unor dovezi din care să rezulte participaţia sa improprie la comiterea faptei de fals la legea contabilităţii, precum şi inadmisibilitatea acţiunii civile exercitate în procesul penal de către partea civilă, în condiţiile în care aceasta din urmă a înţeles să se adreseze instanţei civile cu acţiune separată.

Inculpatul K.M a criticat sentinţa din perspectiva încadrării juridice, arătând că, pentru motive similare celor expuse de coinculpaţi, banca avea un capital integral privat, că falimentul acesteia nu a fost generat de îndeplinirea necorespunzătoare a atribuţiilor de serviciu, solicitând achitarea sa pentru ambele infracţiuni, conform art. 10 lit. a C.p.p., ori, în subsidiar, conform art. 10 lit. d C.p.p.

Inculpatul L. H. Y. a invocat citarea sa la instanţa de fond cu nerespectarea dispoziţiilor internaţionale relevante în materie, omisiunea instanţei de fond de a se pronunţa asupra cererii de refacere a expertizei contabile, dar şi împrejurarea că prejudiciul pretins cauzat nu a fost stabilit cu exactitate, o parte a sumelor de bani fiind restituite. Prin urmare, a solicitat achitarea sa conform art. 10 lit. d C.p.p. iar, pentru infracţiunile prevăzute de art. 246 C.p. şi art. 272 din Legea nr. 31/1990, să se constate lipsa plângerii prealabile.

Inculpaţii T. M. F., T. K., M. K. E. au invocat, sub un prim aspect, inexistenţa faptei de falsificare, dată fiind absenţa, din formularul bilanţului anual, a unei rubrici separate pentru depozite garanţie, în care să se fi omis a se menţiona depozitele la care se face referire în speţă. Invocând şi inexistenţa unor atribuţii de serviciu ale inculpatului E. M. K. de a semna documente financiar contabile, cei trei apelanţi au solicitat, în principal, achitarea lor conform art. 10 lit. a C.p.p. iar, în subsidiar, încetarea procesului penal ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie specială a răspunderii penale.

Pe latură civilă, cei trei apelanţi au invocat greşita lor obligare solidară la plata despăgubirilor civile, în condiţiile în care acuzaţia ce li se aduce pe latură penală nu are vreo legătură cu producerea prejudiciului suferit de BTR, iar expertiza contabilă a evidenţiat modalitatea în care inculpaţii au reuşit să limiteze, la acel moment, prejudiciul adus băncii.

Prin decizia penală nr. 143/A din data de 20.04.2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a penală, s-au admis apelurile formulate de inculpaţii D.C, L. H. Y., T. M. F., T. K., M. K. E., K.M, K.C şi Y. C. F., s-a desfiinţat, în parte, sentinţa penală apelată şi rejudecând, s-au dispus următoarele:

În baza art. 301-302 C.p.p. rap. la art. 122 alin. 1 lit. d C.pen cu referire la art. 124 C.pen s-a admis excepţia prescripţiei răspunderii penale şi în consecinţă:

În baza art. 11 alin. 1 pct. 2 lit. b C.p.p. rap. la art. 10 alin. 1 lit. g C.p.p.  s-a încetat procesul penal pornit faţă de apelanţii inculpaţi K.C, E. M. K., K.M, T. M. F., T. K., Y. C. F., D.C sub aspectul infracţiunii prev. de art. 31 (2) C.p. raportat la art. 43 din Legea 82/1991 republicată, raportat la art. 289 C.p. cu aplicarea art. 41(2) C.p. şi art. 75(1) lit.”a” C.p..

În baza art. 11 alin. 1 pct. 2 lit. b C.p.p. rap. la art. 10 alin. 1 lit. g C.p.p.  s-a încetat procesul penal pornit faţă de apelantul inculpat Y. L. H. sub aspectul infracţiunii prev. de art. 31 (2) Cod penal raportat la art. 43 din Legea 82/1991 republicată, raportat la art. 289 Cod penal, cu aplicarea art. 41(2) Cod penal şi art. 75(1) lit.”a” Cod penal, precum şi sub aspectul infracţiunii prev. de art. 271 Legea 31/1990 republicată cu aplicarea art. 41(2) Cod penal.

S-a respins ca nefondată cererea de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea prev. de art. 248 combinat cu art. 248/1 C.pen în infracţiunea prev. de art. 246 C.pen combinat cu art. 248/1 C.pen  rap. la art. 258 C.pen.

S-a respins ca nefondată cererea de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea prev. de art. 248 combinat cu art. 248/1 C.pen în infracţiunea prev. de art. 272 pct. 2 din Legea nr. 31/1990.

S-a respins ca nefondată cererea de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea prev. de art. 248 combinat cu art. 248/1 C.pen în infracţiunea prev. de art. 25 C.pen rap. la art. 214 alin. 1 C.pen.

În temeiul art. 345 alin. 2 C.p.p. a fost condamnat inculpatul D.C la o pedeapsă de 7 (şapte) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 248-248/1 C.p. cu aplicarea art. 75 (1) lit.”a” C.p.

Pe durata prev. de art. 71 C.pen i s-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 64 alin. 1 lit. a teza a doua şi lit. b C.pen.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.

S-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de intimata parte civilă Banca Turco-Română, în sensul obligării inculpaţilor apelanţi la plata cheltuielilor de judecată aferente apelului.

În temeiul art. 192 alin. 3 C.p.p., cheltuielile judiciare avansate pentru soluţionarea apelurilor au rămas în sarcina statului.

Sintetizând acuzaţiile aduse inculpaţilor prin actul de sesizare, tribunalul a reţinut că, în perioada 3 februarie 1998 – 27 octombrie 2000, la solicitarea inc. K.C, preşedinte al Companiei Bayindir Insaat Turizm Ticaret Ve Sanayi A.S. Turcia şi membru în Consiliul de Administraţie al Băncii Turco-Române S.A., conducerea acestei din urmă bănci (respectiv inculpaţii Y. L. H. şi T. F. M. - foşti preşedinţi; T. K., E. M. K., K.M, D.C şi Y. C. F., toţi foşti vicepreşedinţi) a constituit şi prelungit, fără a aduce la cunoştinţa C.A., la un număr de patru bănci partenere străine, plasamente în valută cu caracteristicile iniţiale de depozite la termen, după care, în baza unor contracte de garanţie sau de credit, a transformat aceste depozite în depozite colaterale, destinate garantării unor facilităţi de credit acordate de aceste bănci grupului Bayindir Holding.

Fapta inculpatului K.C, de a-i determina cu intenţie pe inculpaţii L. H. Y, D.C, K.M şi Y. C. F. ca, în perioada 1998-2000, să îşi îndeplinească defectuos atribuţiile de serviciu, cauzând astfel o pagubă de 59.421.921,04 USD şi de 1.326.199,99 EUR, precum şi o tulburare însemnată bunului mers al B.T.R. întruneşte elementele constitutive ale instigării la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, în formă calificată.

Faptele aceluiaşi inculpat de a-i ajuta cu intenţie, împreună cu alte persoane, la diferite intervale de timp, dar în executarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în perioada 1998-2000, pe angajaţii compartimentului de resort din cadrul B.T.R să efectueze înregistrări inexacte în contabilitate, respectiv să evidenţieze depozitele colaterale şi creditele în favoarea Companiei Bayindir Insaat Turizm Ticaret Ve San As în contul 1312 (Depozite la termen la bănci) în loc de conturile 1313 (depozite colaterale la bănci) şi 901 (Angajamente în favoarea altor bănci), întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de participaţie improprie la fals intelectual, prev. de art. 31 alin. 2 C.pen rap. la art. 40 din Legea nr. 82/1991 combinat cu art. 289 C.p. cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.p. şi art. 75 lit. a C.pen.

Cu referire la inculpaţii E. M. K., T. M. F. şi T. K. s-a reţinut că i-ar fi ajutat cu intenţie, împreună cu alte persoane, la diferite intervale de timp, dar în executarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în cursul anului 2000, pe angajaţii compartimentului de resort din cadrul B.T.R să efectueze înregistrări inexacte în contabilitate, respectiv să evidenţieze depozitele colaterale şi creditele în favoarea Companiei Bayindir Insaat Turizm Ticaret Ve San As în contul 1312 (Depozite la termen la bănci) în loc de conturile 1313 (depozite colaterale la bănci) şi 901 (Angajamente în favoarea altor bănci), faptă ce întruneşte, în cazul fiecărui inculpat, elementele constitutive ale aceleiaşi infracţiuni de participaţie improprie la fals intelectual.

În sarcina inculpatului K.M, s-a reţinut că, în calitate de vicepreşedinte al B.T.R., împreună cu mai multe persoane, cu ştiinţă, prin îndeplinirea defectuoasă, în perioada 1998-2000, a atribuţiilor de serviciu, a cauzat o pagubă de 59.421.04 USD şi de 11.326.199,99 EUR, precum şi o tulburare însemnată bunului mers al BT.R., faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice în formă calificată.  Acelaşi inculpat i-ar fi ajutat cu intenţie, împreună cu alte persoane, la diferite intervale de timp, dar în executarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în cursul anului 2000, pe angajaţii compartimentului de resort din cadrul B.T.R. să efectueze înregistrări inexacte în contabilitate, respectiv să evidenţieze depozitele colaterale şi creditele în favoarea companiei Bayindir în contul 1312 (Depozite la termen la bănci) în loc de conturile 1313 (depozite colaterale la bănci ) şi 901 (Angajamente în favoarea altor bănci), faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de participaţie improprie la fals intelectual.

Cu referire la inculpata Y. C. F. s-a reţinut că, în calitate de vicepreşedinte al Băncii Turco-Române SA, împreună cu mai multe persoane, cu ştiinţă, prin îndeplinirea defectuoasă, în perioada 1998 – 2000, a atribuţiilor de serviciu, a cauzat o tulburare însemnată bunului mers al B.T.R, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, în formă calificată. Fapta aceleiaşi inculpate, care, împreună cu alte persoane, la diferite intervale de timp, dar în executarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în cursul anilor 1998-2000, i-a ajutat pe angajaţii compartimentului de resort din cadrul B.T.R. să efectueze înregistrări inexacte în contabilitate, respectiv să evidenţieze depozitele colaterale şi creditele în favoarea companiei Bayindir în contul 1312, în loc de conturile 1313 şi 901,  întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de participaţie improprie la fals intelectual.

Cu referire la inculpatul Y. L. H., s-a reţinut că, în calitate de preşedinte al B.T.R., împreună cu mai multe persoane, cu ştiinţă, prin îndeplinirea defectuoasă, în perioada 1998-2000, a atribuţiilor de serviciu, a cauzat o pagubă de 59.421.04 USD şi de 11.326.199,99 EUR, precum şi o tulburare însemnată bunului mers al B.T.R., faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice în formă calificată. Faptele aceluiaşi inculpat Y.L.H, care i-a ajutat cu intenţie, împreună cu alte persoane, la diferite intervale de timp, dar în executarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în cursul anilor 1998 - 2000, pe angajaţii compartimentului de resort din cadrul B.T.R. să efectueze înregistrări inexacte în contabilitate, respectiv să evidenţieze depozitele colaterale şi creditele în favoarea companiei în contul 1312, în loc de conturile 1313 şi 901  întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de participaţie improprie la fals intelectual.

Tot în sarcina inculpatului Y.L.H, s-a reţinut că, în calitate de preşedinte al Consiliului de Administraţie şi preşedinte executiv al B.T.R., a prezentat acţionarilor, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, cu rea credinţă, la datele de 19 martie 1999 şi 30 martie 2000, cu ocazia Adunărilor Generale ale Asociaţilor, bilanţuri contabile inexacte, în vederea ascunderii situaţiei reale a Băncii Turco-Române, faptă reţinută ca întrunind elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 265 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen.

În privinţa inculpatului D.C, s-a reţinut că, în calitate de vicepreşedinte al Băncii Turco-Române, împreună cu mai multe persoane, cu ştiinţă, prin îndeplinirea defectuoasă, în perioada 1998-2000, a atribuţiilor de serviciu, a cauzat o tulburare însemnată bunului mers al B.T.R, fapta întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, în formă calificată. Acelaşi inculpat i-a ajutat cu intenţie, împreună cu alte persoane, la diferite intervale de timp, dar în executarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în cursul anilor 1998 - 2000, pe angajaţii compartimentului de resort din cadrul B.T.R., să efectueze înregistrări inexacte în contabilitate, respectiv să evidenţieze depozitele colaterale şi creditele în favoarea companiei Bayindir în contul 1312, în loc de conturile anterior menţionate, fapte ce întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de participaţie improprie la fals intelectual.

Reevaluând împrejurările cauzei, Tribunalul a considerat temeinică şi legală aprecierea instanţei de fond în sensul că, deşi nu existau reglementări interne ale B.T.R privind posibilitatea constituirii de depozite colaterale la alte bănci în străinătate, s-au efectuat asemenea plasamente, fără a exista vreo solicitare scrisă din partea grupului Bayindir, însoţită de documentaţia aferentă prevăzută de normele bancare, fără ca aceste plasamente să fie discutate în Consiliul de Administraţie si aprobate ca atare si fără a se emite scrisori de garanţie bancară. Un asemenea procedeu de lucru demonstrează cu certitudine voinţa unor persoane din structurile de conducere al unităţii bancare, respectiv a unor persoane capabile să angajeze banca în relaţiile cu alte societăţi contractante.

Tribunalul a avut în vedere menţiunile raportului  de expertiză contabilă efectuată în faza de urmărire penală, referitoare la faptul că, în acord cu dispoziţiile Legii nr. 58/1998 şi ale Regulamentului nr. 3/23 decembrie 1997 privind operaţiunile valutare, băncile din România, constituite în formă juridică ca societăţi comerciale pe acţiuni, pot deschide şi menţine conturi în valută în străinătate şi pot efectua operaţiuni valutare, în nume şi în cont propriu.

În baza articolului 8 din Legea bancară nr. 58/1998, băncilor li se permite să desfăşoare, în limita autorizaţiei acordate, activităţi precum emiterea de garanţii şi asumarea de angajamente, transferuri de fonduri, acceptarea de depozite. Potrivit prevederilor capitolului IV art. 17 din Regulamentul nr. 3/1997, băncile pot deschide şi menţine conturi în valută şi în străinătate pentru activitatea desfăşurată în baza autorizaţiei de funcţionare, fără obligaţia de obţinere prealabilă a autorizaţiei Băncii Naţionale a României. În conturile în valută deschise la bănci în străinătate, rezidenţii, inclusiv Banca Turco-Română SA, pot efectua operaţiuni valutare, aşa cum sunt definite la pct. 1.17 din Regulamentul nr. 3: „încasările, plăţile, compensările, transferurile, creditările, precum şi orice alte tranzacţii exprimate în valute şi care se pot efectua prin transfer bancar, în numerar, cu instrumente de plată sau prin alte modalităţi de plată agreate sau acceptate de bănci. Băncile din România au posibilitatea legală de a garanta sau credita agenţii economici privaţi români sau străini, pentru obţinerea de către aceştia a unor credite din străinătate, dar cu respectarea strictă a prevederilor legale şi a normelor de lucru.

Conform raportului de expertiză contabilă, Banca Turco-Română nu avea însă elaborate norme proprii de lucru, care să permită constituirea de depozite colaterale în valută la bănci în străinătate. În absenţa unor asemenea norme interne, care ar fi fost aprobate de către Consiliul de Administraţie, constituirea unor plasamente la alte bănci în străinătate, în favoarea unor agenţi economici ai căror administratori erau de fapt membri în Consiliul de Administraţie al B.T.R, nu reprezintă decât dovada existenţei unei intenţii frauduloase.

Constituirea unor depozite colaterale la bănci din străinătate fără a exista vreo solicitare scrisă din partea grupului Bayindir, însoţită de documentaţia aferentă prevăzută de normele bancare, demonstrează că inculpaţii K.C, Y.L.H, K.M, D.C şi Y. C. F. (primul în calitate de preşedinte, ceilalţi în calitate de vicepreşedinţi ai Băncii Turco-Române) au acceptat posibilitatea destabilizării unei instituţii financiare din România, în dorinţa de a sprijini agenţi economici din străinătate.

Noua conducere a Băncii Turco-Române, instituită în urma Adunării Generale a Acţionarilor din data de 03.05.2000, a luat cunoştinţă de natura reală a plasamentelor făcute de Banca Turco-Română la băncile din străinătate, respectiv că aceste plasamente au fost transformate în depozite colaterale şi utilizate pentru garantarea, irevocabilă şi necondiţionată, a creditelor contractate de compania Bayindir Insaat Turizm Ticaret ve Sanayi AS Turcia, fără ca banca să fi obţinut garanţii pentru acoperirea riscului de nerambursare a creditelor. Conştientizând riscul la care Banca Turco-Română a fost expusă, noua conducere a băncii a efectuat, prin F. T. şi K. T., demersuri la conducerea Bayindir Holding, personal la preşedintele acestui grup - K.C, solicitând rambursarea de urgenţă a creditelor şi eliberarea garanţiilor constituite de B.T.R prin scrisoarea din data de 15 iunie 2000.

În acelaşi sens, la data de 13 iulie 2000, T. F. a expediat lui K.C o scrisoare având următorul conţinut: „aşa cum am discutat ieri la telefon, România se află într-o serioasă criză financiară (...) Este timpul propice pentru a duce la îndeplinire angajamentele făcute de dumneavoastră BTR-ului. În urma numeroaselor convorbiri purtate, aţi afirmat că, până la finalul anului 2000, veţi stăpâni situaţia existentă şi, mai înainte de sfârşitul lunii iulie, va fi redusă suma de 35 milioane USD, urmând ca, în timp, la împlinirea termenelor, să fie micşorată această sumă. Până în momentul de faţă, nu a fost realizată nici o evoluţie în acest sens”.

Tribunalul a reţinut, conform actelor aflate la dosar, că demersurile întreprinse de conducerea B.T.R. pe lângă persoanele responsabile din grupul Bayindir Holding nu au determinat rambursarea creditelor şi achitarea dobânzilor acumulate, astfel că, începând cu luna iulie 2000, o parte din creditele pentru care s-au constituit garanţiile au ajuns la scadenţă, iar depozitele colaterale puteau fi executate de băncile la care au fost constituite. Noua conducere a unităţii bancare a gestionat depozitele colaterale existente la data preluării funcţiei şi scadente în următoarele două luni, adoptând proceduri de amânare şi evitare a executării garanţiilor, recurgând la semnarea cu băncile finanţatoare a unor acte de prelungire a garanţiilor acordate prin depozitele colaterale.

Singura variantă avută la dispoziţie de către Banca Turco-Română S.A pentru ca Demirbank să nu procedeze la executarea silită a garanţiilor era prelungirea termenelor de scadenţă a garanţiilor pentru o perioadă scurtă, care să ofere grupului Bayindir timpul necesar achitării creditului. Prin transferarea drepturilor asupra garanţiei băncii Dinamik Bank nu s-a creat un risc sau un prejudiciu suplimentar, având în vedere caracterul irevocabil şi necondiţionat al garanţiilor instituite încă din iunie şi iulie 1999 pe depozitele Băncii Turco-Române de la DemirBank, s-a evitat temporar executarea depozitelor de către banca creditoare.

Din datele prezentate în raportul de expertiză efectuat în cauză a rezultat că Banca Turco-Română a plasat şi a menţinut în conturile în valută deschise la băncile străine menţionate, începând cu data de 3 februarie 1998 până la data de 01 februarie 2001, suma totală de 108.000.000 USD şi 14.800.000 EUR.

În intervalul 13 noiembrie 2000 - 3 aprilie 2001 a fost recuperată suma totală de 62.166.666.67 USD şi 6.000.000 EUR (echivalent în dolari de 5.080.000) ca urmare a rambursării către băncile străine a unei părţi din creditele acordate grupului Bayindir sau prin încasarea directă a unor sume de la persoane fizice şi juridice care aparţin grupului Bayindir.

Tribunalul a apreciat că, din documentele avute la dispoziţie de către expert, rezultă că procedeul utilizat de L. Y., în calitate de preşedinte şi M. K. - vicepreşedinte (semnatarii documentelor de constituire a depozitelor colaterale utilizate pentru garantarea creditelor contractate de Bayindir), a fost cunoscut şi monitorizat de către K.C, fiind conceput pentru a se eluda prevederile din Legea Bancară nr. 58/1998.

Raportul de expertiză a evidenţiat modalitatea în care constituirea, la cele patru bănci străine, de plasamente sub formă de depozite colaterale în sumă de 122.800.000, echivalent USD, pentru garantarea împrumuturilor acordate de aceste bănci companiei Bayindir, a condus la confruntarea băncii cu scăderea dramatică a lichidităţilor, situând banca în poziţia de împrumutat net pe piaţa monetară interbancară, situaţie ce nu a mai putut fi gestionată de conducerea băncii, care a recurs la demisie. Constituirea depozitelor colaterale la băncile din străinătate pentru garantarea facilităţilor de credit acordate grupului Bayindir de băncile respective, pe seama împrumuturilor făcute de pe piaţa interbancară internă şi utilizarea disponibilităţilor existente în conturile şi depozitele clienţilor băncii, a determinat ca Banca Turco-Română să intre într-o lipsă acută de lichidităţi care, în cele din urmă, a dus la falimentul băncii.

Acelaşi mijloc de probă a evidenţiat că, prin modul de lucru adoptat de conducerea B.T.R, au fost încălcate mai multe prevederi legale, respectiv art. 38 alin. 1 , art. 45 lit. a, c, e şi f, art. 57 din Legea Bancară nr. 58/1998; art. 1 - 3, art. 6, 7 10 şi 12 din Normele Băncii Naţionale a României privind limitarea riscului de credit al Băncilor, art. 5 din Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 2/2000, art. 4 din Regulamentul Băncii Naţionale a României, art. 4 din Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 9/1999, art. 40 din Legea contabilităţii nr. 82/1991.

Luând în considerare conţinutul infracţiunii prevăzute de art. 248 C.p., dar şi înţelesul termenilor prevăzuţi de art. 258 C.pen ori art. 145 C.p., Tribunalul a concluzionat că Banca Turco-Română este o societate comercială cu capital privat, astfel încât nu poate fi, din punct de vedere al naturii juridice, o instituţie publică (astfel cum este reglementat regimul juridic al instituţiilor publice prin acte normative speciale, cum ar fi, spre exemplu, Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului şi a Ministerelor)

În schimb, tribunalul a apreciat că unitatea bancară are calitatea de persoană juridică de interes public, aspect ce rezultă din specificul activităţii bancare, astfel cum este reglementat prin dispoziţii speciale, dar şi din împrejurarea că societăţile bancare se află sub supravegherea unei instituţii publice - Banca Naţională a României, aceasta fiind instituţia cu mai multe competenţe specifice. În acest sens, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 13 Legea nr. 83/1998 („procedura falimentului unei bănci se porneşte, de regula, după constatarea de către Banca Naţionala a României că aplicarea masurilor de supraveghere specială, desfăşurate in scopul redresării băncii respective, nu a condus la evitarea stării de insolvabilitate."), dar şi ale art. 17 din acelaşi act normativ („Banca Naţionala a Romanici, in calitatea sa de autoritate de supraveghere bancara, va putea introduce cerere împotriva băncii fata de care s-au aplicat masuri de supraveghere si administrare specială si care nu au condus la redresarea băncii aflate in situaţia de a nu onora integral plăţile").

Modul de reglementare al dispoziţiilor legate de falimentul bancar demonstrează cu certitudine că societatea comercială bancară este o persoană juridică de interes public, chiar contextul în care capitalul este privat. Acest aspect este demonstrabil şi pe baza consecinţelor pe care le provoacă un faliment bancar la nivelul întregii societăţi, cazurile în care o parte din sumele aflate în depozitele unei astfel de unităţi bancare au fost restituite clienţilor băncii din bani publici fiind relativ recente. Procedura falimentului bancar, atribuţiile Băncii Naţionale a României, constând în aplicarea unor măsuri speciale de supraveghere şi de administrare, desfăşurate in scopul redresării băncii, plasează societatea comercială bancară într-o poziţie specială faţă de alte societăţi cu capital privat cu alt obiect de activitate. Legiuitorul a reglementat posibilităţile Băncii Naţionale a României de a interveni, în cazul în care o unitate bancară se confruntă cu probleme, tocmai pentru a evita la maxim consecinţele unui faliment bancar, conştient de consecinţele sociale pe care le poate provoca un asemenea fenomen.

În consecinţă, reţinând caracterul de instituţie de interes public al Băncii Turco-Române, tribunalul a reţinut că încadrarea corectă este cea prevăzută de art. 248 C.pen, nu de art. 246 C.pen. aşa cum s-a solicitat prin cererea de schimbare a încadrării juridice. Elementul material al laturii obiective a infracţiunii prev. de art. 248 C.pen. poate consta într-o inacţiune - nu se îndeplineşte un act sau într-o acţiune - îndeplineşte în mod defectuos un act, prin act înţelegându-se orice activitate sau operaţiune pe care subiectul activ trebuie să o îndeplinească în conformitate cu atribuţiile sale de serviciu.

Urmarea imediată constă în cauzarea unei tulburări însemnate bunului mers al instituţiei la care se referă art. 145 C.pen. Conform celor arătate în doctrină, tulburarea bunului mers al unui organ sau instituţii de stat ori al unei unităţi la care se referă art. 145 C.pen, presupune orice fel de atingere sau stânjenire a activităţii acestora, de o anumită gravitate sau de o anumită proporţie. A doua urmare constă în cauzarea unei pagube patrimoniului unui organ sau unei instituţii de stat ori al unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145 C.pen., în acest caz, infracţiunea fiind una de rezultat, astfel că existenţa ei este determinată de paguba cauzată, care trebuie să fie efectivă, concretă şi să prezinte o anumită însemnătate.

Verificând toate aceste condiţii impuse de legiuitor pentru existenţa infracţiunii, tribunalul a reţinut că, urmare a constituirii depozitelor colaterale la băncile din străinătate, pentru garantarea facilităţilor de credit acordate grupului Bayindir de băncile respective, pe seama împrumuturilor făcute de pe piaţa interbancară internă şi utilizarea disponibilităţilor existente în conturile şi depozitele clienţilor băncii, Banca Turco-Română a intrat într-o lipsă acută de lichidităţi care, în cele din urmă a dus la falimentul băncii, aspect demonstrat de raportul de expertiză dispus în cauză.

Responsabile de producerea acestei urmări sunt persoanele care au semnat actele juridice de constituire a depozitelor colaterale şi de acordare a creditelor în favoarea Grupului Bayindir Insaat Turizm Ticaret ve Sanayi AS Turcia, respectiv inculpaţii K.M, Y. C. F., K.C, Y. L. H. şi D.C. Cu privire la inculpaţii Y. L. H. şi K.M, semnatarii contractelor angajament cu DemirBank şi a contractelor fiduciare cu Banque Francaise de L Orient, acte juridice ce au avut ca urmare executarea depozitelor colaterale, respectiv nerecuperarea creditelor, precum şi cu privire la K.C, care a contribuit Ia instigarea celor doi, în mod corect s-a reţinut şi cauzarea unei pagube cu consecinţe deosebit de grave, evaluată la 59.421.921,04 USD şi 11.326.199,99 EUR, în patrimoniul Băncii Turco-Române SA.

Direcţia de Supraveghere din Banca Naţională a României a decis, de altfel, prin hotărârea nr. 21/09 septembrie 2000, instituirea măsurii de supraveghere specială la Banca Turco-Română SA, începând cu data de 10 noiembrie 2000. În perioada desfăşurării acţiunii de supraveghere specială, conducerea B.T.R. a fost asigurată de către inculpatul D.C, în calitate de vicepreşedinte, de către V. C., director al Departamentului Trezorerie şi de martorul C. A., director al Departamentului Contabilitate.

Conform atribuţiilor stabilite, Comisia de Supraveghere Specială instituită la Banca Turco-Română a procedat la verificarea modului de înregistrare în contabilitatea băncii a sumelor plasate de Banca Turco-Română la bănci din străinătate, a implicaţiilor înregistrărilor contabile aferente acestor operaţiuni asupra situaţiei economico - financiare şi fundamentale a băncii, precum şi a impactului crizei de lichiditate cu care se confruntă banca asupra modului de realizare de către aceasta a rezervei minime obligatorii. În aceste condiţii, s-a constatat că depozitele colaterale constituite de Banca Turco-Română SA pentru garantarea facilităţilor de credit acordate de acestea în favoarea Grupului Bayindir, respectiv creditele acordate acestuia la bănci din străinătate, trebuiau reflectate, potrivit Planului de Conturi pentru societăţile bancare, în contul 1313 - depozite colaterale la bănci, respectiv în contul 901 - Angajamente în favoarea altor bănci. S-a stabilit că, pentru depozitele plasate de Banca Turco-Română SA la băncile din străinătate sub formă de colaterale, nu au fost solicitate contragaranţii de la beneficiarii facilităţilor de credit şi banca nu a încasat comisioane în acest sens.

În referire la expunerile mari şi împrumuturile nete acordate persoanelor aflate în relaţii speciale cu banca, la datele de 31 octombrie 2000 şi, respectiv 30 noiembrie 2000, din datele puse la dispoziţia Comisiei de Supraveghere Specială de către Banca Turco-Română au rezultat următoarele:

1. Expunerea Băncii faţă de grupul Bayindir, determinată de Comisia de Supraveghere Specială, a reprezentat, la data de 31 octombrie 2000, 199,9% din fondurile proprii calculate de bancă, faţă de numai 13.78% cât a raportat banca, urmare a faptului că aceasta nu a inclus, în expunerea faţă de grupul Bayindir, depozitele colaterale constituite în favoarea acestuia la bănci din străinătate.

Pentru data de 30 noiembrie 2000, expunerea băncii faţă de grupul menţionat, stabilită de Comisia de Supraveghere Specială reprezenta 156,79% din fondurile proprii determinate de Banca Turco-Română SA pentru 30 noiembrie 2000, urmare a constituirii de către bancă de provizioane specifice de risc, în sumă 4,042 milioane USD pentru depozite colaterale.

S-a reţinut, în consecinţă, încălcarea prevederilor art. 6 din Normele Băncii Naţionale a României nr. 8/1999 privind limitarea riscului de credit al băncilor, potrivit cărora: „nivelul unei expuneri mari nu poate depăşi 20% din fondurile proprii ale băncii", precum şi ale art. 45 lit. b din Legea nr. 58/1998 - Legea Bancară, conform căruia: „băncile trebuie să respecte cerinţele prudenţiale în ceea ce priveşte expunerea maximă faţă de un singur debitor, exprimată procentual, ca raport între valoarea totală a acestuia şi nivelul fondurilor proprii ale băncilor.

Conform raportului de expertiză efectuat în cauză, în timpul verificărilor, Comisia de Supraveghere a Băncii Naţionale a României a solicitat conducerii Băncii Turco-Române retragerea plasamentelor financiare făcute la băncile din străinătate, raportate în contabilitate şi în situaţiile lunare transmise Băncii Naţionale a României ca „depozite la termen la Bănci", împrejurare în care s-a constatat că plasamentele respective nu pot fi utilizate de bancă, acestea fiind constituite ca depozite colaterale pentru garantarea facilităţilor de credit acordate companiei Bayindir Insaat Turizm Ticaret ve Sanayi AS Turcia.

În consecinţă, conducerea Băncii Naţionale a României a întreprins demersuri pe lângă autoritatea centrală bancară din Turcia şi pe lângă Bayindir Holding - acţionarul majoritar, pentru determinarea beneficiarului de credite garantate de Banca Turco-Română S,A cu depozitele constituite la bănci străine, în sensul de a rambursa creditele acordate, respectiv de a debloca disponibilităţile plasate în străinătate în depozite colaterale şi a sumelor executate de băncile la care au fost acordate garanţiile, recurgând totodată la o atitudine prudenţială în comunicările date, cu referire Banca Turco - Română, încercând în acest fel să se evite declanşarea procedurii de faliment la această bancă.

Urmare a acestui comportament, prin care s-a amânat declanşarea procedurii de faliment, Banca Turco-Română S.A a reuşit să recupereze din plasamentele făcute la băncile din străinătate, în sumă de 122 milioane de dolari,  suma de 67.246.666 USD, fiind diminuat în acest fel prejudiciul creat Băncii Turco-Române şi clienţilor săi, cu echivalentul sumei recuperate de la băncile depozitare sau de la beneficiara creditelor - Bayindir Insaat Turizm Ticaret ve Sanayi AS Turcia.

Conform concluziilor aceluiaşi raport de expertiză: ”din documentele avute la dispoziţie, expertiza nu poate stabili cuantumul pagubelor înregistrate de persoanele fizice şi juridice ce au avut deschise conturi la Banca Turco-Română SA, situaţia acestor pagube va putea fi cunoscută la închiderea procedurii de lichidare, aflată în sarcina Fondului de Garantare a depozitelor din Sistemul Bancar”.

În mod contrar celor afirmate în notele scrise, în calitate de preşedinte al Consiliului de Administraţie al Băncii Turco-Române S.A şi de reprezentant al acesteia, care a încheiat şi semnat în perioada 1998-1999 angajamente de garantare şi finanţare a Companiei Bayindir Insaat Turizm Ticaret ve Sanayi AS Turcia, inculpatul Y. L. H. a semnat bilanţurile contabile aferente anilor 1998-1999. Aceste documente contabile conţineau date inexacte referitoare la plasamentele efectuate la băncile din străinătate, în sensul că erau înregistrate ca depozite la termen, deşi în realitate erau depozite colaterale (sumele remise Demirbank, Finansbank şi Esbank AG Viena) sau credite (prin Banque Francaise de 1 Orient Geneva) pentru compania Bayindir Insaat Turizm Ticaret ve Sanayi AS Turcia.

Pe baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, la datele de 19 martie 1999 şi 30 martie 2000, inculpatul Y. L. H. a prezentat aceste bilanţuri inexacte acţionarilor Băncii Turco-Române SA, privind aprobarea bilanţurilor contabile pe anii 1998-1999.

Mijloacele de probă administrate demonstrează că inculpaţii care au semnat actele juridice de constituire a depozitelor colaterale şi de acordare a creditelor în favoarea grupului Bayindir Insaat Turizm Ticaret ve Sanayi AS Turcia au contribuit la tulburarea însemnată cauzată bunului mers al Băncii Turco-Române, respectiv la falimentul acestei instituţii. Or, cei care au semnat aceste acte, expunând Banca Turco-Română unui risc imens, plasând banca în poziţia de împrumutat net pe piaţa monetară interbancară sunt exact inculpaţii K.M, Y. C. F., K.C, Y.L.H şi D.C.

În consecinţă, tribunalul nu a reţinut apărările formulate de inculpata Y. C. F. prin concluziile depuse la dosar, apărări conform cărora, la data semnării de către apelanta inculpată a contractelor, aceasta nu ar fi cunoscut şi nici nu ar fi avut cum să cunoască faptul că valoarea lor nu depăşea limitele plafonului stabilit prin art. 6 din Normele BNR nr. 8/1999. Chiar în ipoteza în care inculpata apelantă nu ar fi avut cunoştinţă de cuantumul exact al acestor valori, acceptând să semneze acte extrem de importante pentru situaţia economică a Băncii Turco-Române, în necunoaştere, ea a acceptat eventualitatea producerii unei grave tulburări bunului mers al instituţiei financiare.

Sub aspectul laturii subiective, o asemenea poziţie psihică este reprezentarea intenţiei indirecte: necunoscând precis toate datele cauzei şi acceptând să angajeze banca în aceste condiţii, inculpata a acceptat şi eventualitatea angajării băncii peste limita maximă de expunere. În calitatea de reprezentant legal al Băncii Turco-Române, inculpata nu se poate apăra prin susţinerea că nu ar avea cunoştinţă de normele BNR nr. 8/1999, în condiţiile în care legea este prezumată a fi cunoscută de către toţi destinatarii acesteia, iar normele la care s-a făcut referire impun tuturor reprezentanţilor instituţiilor financiare o regulă de prudenţă. În consecinţă, nu se poate reţine nici lipsa unei legături de cauzalitate între prejudiciul produs în patrimoniul BTR şi activitatea apelantei inculpate, în condiţiile în care prin semnarea acelor contracte, banca a fost expusă unor riscuri ce au culminat cu falimentul său.

Cu referire la apelanţii inculpaţi T. M. F., T. K. şi E. M. K., s-a reţinut că, deşi au fost numiţi în funcţii de conducere în cadrul Băncii Turco-Române, în condiţiile în care această unitate bancară se confrunta cu mari probleme financiare, ei nu pot invoca în apărare faptul că nu cunoşteau semnificaţia corectă a conturilor, fiind vorba de o informaţie extrem de accesibilă persoanelor care activează în domeniul bancar. Acceptând efectuarea de înregistrări inexacte, respectiv evidenţierea unor depozite colaterale şi credite (factori prin care orice bancă este expusă riscului de pierdere a lichidităţilor) în contul destinat depozitelor la termen la bănci, cei trei inculpaţi au reuşit să ascundă controlului de specialitate destinaţia reală a sumelor şi, implicit, să ascundă faptul că unitatea bancară se află într-o situaţie financiară extrem de dificilă.

Totodată, tribunalul a avea în vedere dispoziţiile art. 43 din Legea contabilităţii, care incriminează o modalitate specifică de fals intelectual - falsul comis în legătură cu înregistrările în contabilitate, denaturându-se prin aceasta evidenţa rezultatelor operaţiilor comerciale. Fapta specifică este descrisă integral în norma de încriminare, însă, în privinţa sancţiunii, legea face trimitere la infracţiunea de fals intelectual din Codul penal (art. 289) care sancţionează asemenea fapte cu închisoarea de la 6 luni Ia 5 ani. Alegând această tehnică de incriminare, legiuitorul a urmărit să absoarbă în norma de incriminare (devenită normă de trimitere) limitele de sancţionare prevăzute în art. 289 C.pen (devenită normă împrumutată).

Starea de pericol pe care o creează astfel de acte ilegale rezultă din însăşi materialitatea lor. Spre deosebire de falsul intelectual în înscrisuri oficiale incriminat de art. 289 C.pen, în raport de care s-ar putea concepe necesitatea unui rezultat material, şi anume existenţa actului oficial, semnat, parafat, sigilat, cu un conţinut alterat prin fals, în cazul infracţiunii prevăzute de art. 43 din Legea nr. 82/1991 (fost 40 din Legea nr. 82/1991) este suficientă efectuarea unor înregistrări inexacte sau omisiunea de a înregistra în contabilitate vreuna dintre operaţiunile comerciale.

Referirea pe care art. 43 al Legii nr. 82/1991 o face la infracţiunea de fals intelectual în înscrisuri oficiale are în vedere numai limitele de sancţionare, nu şi elementele constitutive ale infracţiunii, care se regăsesc în totalitate descrise în art. 43 din Legea nr. 82/1991 şi care se referă la falsificarea unor documente ce nu constituie înscrisuri oficiale. Este adevărat că în textul menţionat se arată că, prin efectuarea înregistrărilor inexacte ori a omisiunii de a înregistra, se vor produce anumite consecinţe, cum ar fi denaturarea veniturilor şi a cheltuielilor, a rezultatelor financiare şi a elementelor patrimoniale ce se reflectă în bilanţul contabil, dar aceasta este o descriere a consecinţelor implicite ale acţiunii, asupra cărora legiuitorul a înţeles să atragă atenţia, spre a justifica necesitatea şi importanţa incriminării faptelor respective. De altfel, este cunoscut că orice înregistrare greşită în evidenţele contabile, ca şi omiterea efectuării unor înregistrări obligatorii, falsifică situaţia tuturor rezultatelor pe care le evidenţiază registrele contabile, ca o consecinţă inevitabilă, aşa cum alterarea unui termen al unei operaţii matematice falsifică rezultatul operaţiei în întregimea sa.

În consecinţă, contrar celor susţinute în motivele de apel depuse la dosar, tribunalul a reţinut că în cauză nu este reţinută o infracţiune de fals intelectual, ci o infracţiune prevăzută de Legea nr. 82/1991, astfel încât nu se pune problema analizei condiţiilor prevăzute de lege pentru existenţa infracţiunii de fals intelectual.

Cu referire la poziţia apelanţilor inculpaţi T. M. F., T. K. şi E. M. K., care nu ar fi întreprins nicio faptă prin care să se cauzeze Băncii Turco-Române pierderi financiare, tribunalul a reţinut că într-adevăr, infracţiunea prevăzută în art. 43 al Legii nr. 82/1991 nu pretinde ca element constitutiv producerea unui rezultat efectiv, deoarece legea nu cuprinde printre elementele constitutive ale incriminării şi necesitatea producerii unor consecinţe imediate determinate.

În cauză însă, prejudiciul provocat Băncii Turco-Române este şi consecinţa acestor înregistrări inexacte in contabilitate, astfel încât, în măsura în care situaţia ar fi fost corectată la timp, în sensul că s-ar fi procedat la înregistrarea corectă în conturile prevăzute pentru fiecare activitate, perspectivele de redresare şi recuperare a pierderilor ar fi fost mult mai mari.

În aceste condiţii, nu se poate reţine că inculpaţii T. M. F., T. K. şi E.M. K. nu ar fi răspunzători de prejudiciul cauzat.

Referitor la susţinerile din motivele de apel, conform cărora instanţa de fond ar fi procedat la judecarea cauzei cu procedura de citare nelegal îndeplinită, tribunalul a reţinut că, in cursul urmăririi penale, s-a dispus luarea măsurii arestării preventive a inculpaţilor, reţinându-se lipsa datelor necesare pentru stabilirea domiciliilor acestora, iar ulterior, conform informaţiilor comunicate de Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră - Serviciul Punct de Comandă Operativ, a rezultat că inculpaţii au părăsit teritoriul României.

În cursul urmăririi penale, au fost formulate trei cereri de citare prin comisie rogatorie, însă toate demersurile în acest sens au rămas fără nici un rezultat. Doar inculpatul K.M a fost extrădat de autorităţile judiciare bulgare la data de 02 iunie 2003, procedându-se la arestarea acestuia de către procuror.

De asemenea, în cursul apelului, s-a procedat la efectuarea unei comisii rogatorii, însă niciunul dintre cetăţenii de origine turcă nu s-a prezentat în faţa instanţei, preferând să recurgă la serviciile unor apărători  aleşi, astfel încât, faţă de dispoziţiile art. 291 alin. 3 Cpp, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 202/2010, nu a mai fost necesară citarea acestora, considerându-se că au termen în cunoştinţă.

În final, s-a reţinut că neanularea unor înscrisuri nu poate fi considerată o neaplicare a dispoziţiilor art. 348 C.p.p., în condiţiile în care era vorba de o înregistrare inexactă în registrele de resort ale unei unităţi bancare. Potrivit art. 445 alin. 2 C.p.p. „când înscrisul declarat fals a fost anulat în totalitatea lui, se face menţiune despre aceasta pe fiecare pagină, iar în caz de anulare parţială, numai pe paginile care conţin falsul". Conform alin. 3 al aceluiaşi articol, „înscrisul declarat fals rămâne la dosarul cauzei".

În cauză, registrele unităţii bancare în care s-a consemnat inexact nu pot fi material anulate de judecătorul delegat cu executarea şi nici nu pot rămâne la dosarul cauzei, fiind necesare în procedura specială a falimentului bancar, cadru în care se va dispune în mod definitiv cu privire la toate evidenţele de resort ale instituţiei financiare supuse respectivei proceduri.

Sub aspectul infracţiunii prev. de art. 31 alin. 2 C.pen rap. la art. 40 din Legea nr. 82/1991 combinat cu art. 289 C.pen, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen şi art. 75 lit. a C.pen, tribunalul a reţinut că a intervenit termenul de prescripţie specială a răspunderii penale, faptele fiind comise anterior anului 2000.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs, în termen legal, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi inculpaţii K.C, K.M, Y. C. F., D.C, Y.L.H, T. M. F., T. K. şi E. M. K.

În dezvoltarea motivelor de recurs, Ministerul Public a criticat decizia din perspectiva cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 pct. 172 şi 14 C.p.p., arătând că instanţa de apel a omis înlăturarea dispoziţiilor art. 33-34 C.p. şi, implicit, a pedepsei rezultante, deşi inculpaţii mai aveau de executat o singură pedeapsă, aplicată pentru o singură infracţiune.

Pe de altă parte, s-a apreciat că pedeapsa de 7 ani închisoare aplicată în apel inculpatului D.C este netemeinică, raportat la contribuţia importantă a acestuia la săvârşirea infracţiunii reţinute în sarcina sa, la pedepsele aplicate coinculpaţilor, dar şi la calitatea recurentului de cetăţean român, cunoscător mai bun, prin urmare, al legilor şi al consecinţelor nerespectării lor.

Inculpatul D.C a invocat, sub un prim aspect, incidenţa cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 9 C.p.p., arătând că hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază respingerea cererii de schimbare a încadrării juridice a faptei, din abuz în serviciu în infracţiunea prev. de art. 272 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, ceea ce echivalează cu nesoluţionarea căii de atac.

Acelaşi recurent-inculpat a criticat decizia şi din perspectiva următoarelor cazuri de casare:

- art. 3859 pct. 17 C.p.p. referitor la încadrarea juridică a faptei; în acest sens, inculpatul a apreciat că Banca Turco-Română nu făcea parte din domeniul public, astfel cum este reglementat acest domeniu de art. 145 C.p., inculpatul neavând, prin urmare, calitatea de funcţionar public. În consecinţă, reiterându-se argumentele invocate în apel, dar şi decizii de speţă, s-a arătat că intervenţia unei instituţii publice în activitatea unor societăţi comerciale nu imprimă acestora din urmă caracter de interes public, încadrarea juridică corectă fiind cea prevăzută de art. 246 C.p. rap. la art. 2481 C.p. cu aplic. art. 258 Cp.

- art. 3859 pct. 172 C.p.p. referitor la aplicarea greşită a legii, în sensul omisiunii instanţelor de a aplica dispoziţiile art. 348 C.p.p. şi de a desfiinţa înscrisurile considerate false, având în vedere că instanţele anterioare nu şi-au exercitat rolul activ şi nu s-au pronunţat cu privire la desfiinţarea înscrisurilor considerate false, chiar dacă acestea nu au fost indicate de către parchet în rechizitoriu.

- art. 3859 pct. 18 C.p.p. referitor la grava eroare de fapt săvârşită prin condamnarea inculpatului; în speţă, împrejurarea reţinută eronat este cea a încheierii celor două contracte, în zilele de 04.02.1998 şi 05.05.2000, prin care banca nu a fost prejudiciată întrucât, în primul caz, garanţia nu a fost executată de banca elveţiană până la data de 25.10.2000, când, prin prelungirea contractului din 04.02.1998 de către alte persoane, s-a constituit un nou depozit, ceea ce face ca legătura de cauzalitate cu fapta inculpatului D.C să înceteze. În al doilea caz, creditul a fost rambursat integral în luna noiembrie 2000, ceea ce lipseşte de vreun efect ilicit penal activitatea inculpatului.

Deşi instanţele au reţinut că infracţiunea s-a consumat în forma producerii unei tulburări însemnate bunului mers al BTR, respectiv falimentarea băncii, nu au precizat care au fost atribuţiile de serviciu prin încălcarea cărora inculpatul D. ar fi săvârşit infracţiunea de abuz în serviciu.

S-a arătat, totodată, că cele două contracte se află depuse la dosarul de urmărire penală doar în copie, ceea ce le pune la îndoială autenticitatea.

- art. 3859 pct. 14 C.p.p. referitor la greşita individualizare a pedepsei, atât sub aspectul cuantumului, cât şi al modalităţii de executare, raportat la perioada îndelungată de timp scursă de la data comiterii faptelor, la conduita procesuală a inculpatului şi la circumstanţele sale personale favorabile.

În cursul dezbaterilor orale, inculpatul D.C a invocat, din perspectiva dispoziţiilor art. 3859 pct. 172 C.p.p, şi greşita reţinere a incidenţei dispoziţiilor art. 75 lit. a C.p., dar şi omisiunea indicării momentului consumării  infracţiunii de abuz în serviciu.

În concluziile scrise formulate ulterior închiderii dezbaterilor, inculpatul D.C a solicitat să se constate că schimbarea încadrării juridice în infracţiunea prev. de art. 246 C.p. ar avea drept consecinţă constatarea lipsei plângerii prealabile (cerinţă introdusă prin Legea nr. 58/2008 şi aplicabilă în speţă în raport de prevederile art. 13 C.p.) şi constatarea împlinirii termenului de prescripţie specială de 12 ani, la data de 05.05.2012.

Inculpatul Y.L.H a criticat hotărârile din perspectiva  cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 pct. 10, 18, 21 C.p.p., arătând că fapta de abuz în serviciu reţinută în sarcina sa a primit o greşită încadrare juridică, întrucât BTR este o persoană juridică având capital integral privat, ce nu face parte dintre persoanele prevăzute de art. 145 C.p., iar inculpaţii nu au avut calitatea de funcţionari publici.

Totodată, inculpatul Y.L.H a invocat omisiunea instanţelor de fond şi de apel de a se pronunţa pe cererea sa de refacere a expertizei contabile, cerere motivată de întocmirea expertizei în absenţa sa, pe baza unor înscrisuri în fotocopie pe care nu le recunoaşte.

În cursul dezbaterilor orale, acelaşi recurent-inculpat a invocat, din perspectiva art. 3859 pct. 18 C.p.p., lipsa de acurateţe a concluziilor expertului contabil, ca urmare a interpretării logico-juridice eronate a documentelor puse la dispoziţie, sens în care a arătat că, la fila 7 din raport, există un tabel în care sunt menţionate două unităţi bancare diferite, iar instanţele anterioare şi-au însuşit, în mod greşit, concluziile expertizei, fără a efectua propriile verificări. De asemenea, a arătat că  înscrisul aflat la fila 112, anexa 3, semnat în data de 24.06.1999, şi prezentat ca autentic, a fost obţinut de la un terţ, respectiv „Baindir Bank”, bancă la care, în acea perioadă, preşedinte era inculpatul T. M. Totodată, a arătat că în anexa nr. 41 din raportul de expertiză (fila 262/dosar), dar şi în celelalte anexe, expertul a menţionat, în mod eronat, un transfer al depozitelor între cele două bănci, „Demir Bank” şi „Dinamic Bank”, în anexele raportului de expertiză existând adăugiri, ştersături şi neconcordanţe între datele de transfer.

Totodată, a precizat că raportul conţine şi aspecte nereale, referitoare la semnarea unui document cu „Demir Bank”, în data de 09.07.1999, din verificarea intrărilor/ieşirilor în/din ţară ale inculpatului (fila 335) rezultând că acesta a părăsit România în data de 08.07 şi s-a întors în data de 12.07, aspect care s-ar circumscrie cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 10 C.p.p. În plus,  încă de 11.04.2000, inculpatul nu a mai avut atribuţii în cadrul băncii, sens în care a trimis scrisori către toţi directorii de sucursale, cărora le-a învederat faptul că inculpatul T. urma să-i preia funcţia.

Pentru aceste considerente, a solicitat achitarea sa întrucât fapta nu este dovedită iar, în subsidiar, casarea deciziei penale şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea refacerii expertizei contabile.

Inculpatul K.C a criticat decizia din perspectiva următoarelor cazuri de casare:

- art. 3859 pct. 21 C.p.p. referitor la nelegala sa citare în faza de urmărire penală şi la judecarea cauzei în fond; în acest sens, s-a arătat că, pe parcursul judecării cauzei în fond, a fost citat la o adresă greşită – S., T. S S. nr… sau greşit la locul de muncă, fără a fi citat vreodată la adresa indicată chiar de către inculpat, respectiv S., T. K. C.. M., Turcia şi fără să existe la dosar procesul verbal de afişare a citaţiei la uşa Consiliului Local Sector 1;

- art. 3859 pct. 9 C.p.p. referitor la lipsa oricărei motivări a instanţei de apel cu privire la cererile inculpatului privind administrarea de probe în apărare (expertiză grafică, expertiză grafologică, expertiză financiar-contabilă etc.) ori înlăturarea mijloacelor de probă ilegal obţinute, cu referire la expertiza supusă sancţiunii nulităţii (ca urmare a efectuării ei fără citarea inculpatului şi pe baza unor înscrisuri întocmite în altă limbă şi netraduse). Omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra acestor cereri esenţiale pentru recurentul-inculpat ar justifica, în opinia sa, casarea deciziei şi din perspectiva prevederilor art. 3859 pct. 10 C.p.p., dată fiind absenţa analizei instanţei de apel cu privire la celelalte critici formulate, respectiv: nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la prezentarea materialului de urmărire penală (ca urmare a necitării inculpatului), absenţa oricăror probe vizând raporturile inculpatului cu B.T.R, calitatea sa de acţionar ori preşedinte al grupului Bayindir ori desfăşurarea de către acesta a unor acte de influenţare/determinare a membrilor C.A, nelegalitatea încadrării juridice (ca urmare a nestabilirii, în echivalentul monedei naţionale, a unui prejudiciu superior limitei de 200.000 lei), nepronunţarea primei instanţe asupra cererii de schimbare a încadrării juridice în infracţiunea prevăzută de art. 214 alin. 1 C.p. ori infracţiunea prev. de Legea nr. 31/1990, asupra cererii de încetare a procesului penal (ca urmare a depăşirii duratei rezonabile a procesului) ori a celei de valorificare a prevederilor art. 741 C.p. şi art. 13 C.p., greşita individualizare a pedepsei, neintroducerea în cauză a părţii responsabile civilmente, nevalorificarea, pe latură civilă, a sentinţei comerciale nr. 78/11.01.2011 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a VII-a Comercială, restituirea cauzei la procuror în vederea efectuării urmăririi penale de către organul competent, cu respectarea regulilor de desfăşurare a procesului penal.

În cursul dezbaterilor orale, s-a solicitat, în subsidiar, redozarea pedepsei aplicate din perspectiva dispoziţiilor art. 3859 pct. 14 C.p.p.

Inculpatul K. M. a criticat hotărârile din perspectiva cazurilor de casare prevăzute de:

- art. 3859 pct. 17 C.p.p., arătând că B.T.R este o persoană juridică de drept privat, cu capital integral particular, a cărei organizare şi funcţionare este supusă dispoziţiilor Legii nr. 31/1990. Prin urmare, banca nu putea avea în consiliul de administraţie funcţionari publici, iar recurentul putea răspunde doar în calitate de administrator, conform art. 272 pct. 2 din Legea nr. 31/1990.

- art. 3859 pct. 18 C.p.p. referitor la grava eroare de fapt derivată din efectuarea expertizei pe baza unor înscrisuri în copie, cu ignorarea faptului că toate prelungirile contractelor de depozite colaterale s-au realizat ulterior datei de 03.05.2000, când a expirat mandatul de reprezentant al inculpatului K. Totodată, a arătat că, în mod greşit, expertul a avut în vedere dobânzile acumulate, şi nu gradul de inflaţie de la acel moment, efectuând un calcul eronat de reactualizare a sumei.

În cursul dezbaterilor, în subsidiar, faţă de dispoziţiile art. 3859 pct. 14 C.p.p, s-a solicitat reducerea cuantumului pedepsei şi suspendarea executării acesteia.

Inculpata Y. C. F.  a criticat hotărârile din perspectiva cazurilor de casare prevăzute de:

- art. 3859 pct. 17 C.p.p. referitor la greşita încadrare juridică a faptei; în acest sens, inculpata a făcut referire la prevederile art. 145 C.p., art. 147 alin. 1 C.p. şi la decizia nr. 1/1995 a Curţii Constituţionale, arătând că banca nu este o instituţie publică sau de interes public, iar inculpata nu putea avea calitatea de funcţionar public – subiect activ al infracţiunii prevăzute de art. 248 – art. 2481 C.p.p., încadrarea juridică corectă fiind cea prevăzută de art. 246 C.p. rap. la art. 2481 C.p. şi art. 258 C.p.

- art. 3859 pct. 9, teza a II-a C.p.p., sub aspectul contradicţiei existente între considerente şi dispozitiv, în ceea ce priveşte reţinerea expresă a calităţii inculpaţilor de funcţionari, conform art. 258 C.p., în contradicţie cu soluţia de respingere a cererii de schimbare a încadrării juridice în infracţiunea prev. de art. 246 C.p. rap. la art. 2481 C.p.

- art. 3859 pct. 10 C.p.p.  ca urmare a omisiunii instanţei de fond de a se pronunţa cu privire la raportul de expertiză contabilă întocmit în cauza comercială şi sentinţa civilă pronunţată în acelaşi dosar (sentinţă executorie, judecata recursului fiind însă suspendată), prin care s-a respins cererea B.T.R de angajare a răspunderii inculpatei, la raportul de audit  întocmit în anul 1999 de către P. W. H. C., referitor la situaţia lichidităţilor şi care demonstrează buna credinţă a inculpatei, care nu a cunoscut faptul că se depăşeşte nivelul de expunere al băncii de 20%.

- art. 3859 pct. 12 şi pct. 17 C.p.p. referitor la neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu şi inexistenţa vreunei legături de cauzalitate între acţiunea inculpatei şi tulburarea însemnată a activităţii băncii, având în vedere că sumele indisponibilizate prin semnătura sa au fost restituite integral, înainte de intrarea băncii în faliment, în anul 2002. Totodată, inculpata a arătat că nivelul maxim de expunere prevăzut de Normele nr. 8/1999 fusese deja depăşit ca urmare a acţiunilor desfăşurate de coinculpaţii Y. şi K., împrejurare evidenţiată de raportul de expertiză contabilă, dar şi de declaraţiile martorilor D.C., C. A., Ş.A., C. N..

Pe de altă parte, invocând prevederile Legii nr. 58/1993, ale Regulamentului nr. 3/1997 al BNR şi ale Statutului BTR, recurenta-inculpată a arătat că banca era angajată legal prin semnăturile conjuncte a două persoane de pe lista de semnături autorizate, fără a fi necesară o hotărâre a C.A; semnarea celor două contracte de gaj s-a realizat la rugămintea expresă a B.T.R, iar semnatarii nu au cunoscut situaţia reală a depozitelor băncii.

Sub aspectul infracţiunii de fals, inculpata a arătat că nu avea atribuţii de ţinere a contabilităţii şi că nu există probe că ar fi încercat să determine funcţionarii să efectueze înregistrări inexacte în contabilitate, impunându-se achitareasa, conform art. 11 pct. 2 lit. a C.p.p. rap. la art. 10 lit. d C.p.p.

- art. 3859 pct. 14 C.p.p., referitor la greşita individualizare a pedepsei, având în vedere că inculpata are un copil minor, că beneficiază de recomandări favorabile şi că nu este cunoscută cu antecedente penale, împrejurări ce justifică redozarea pedepsei, înlăturarea circumstanţei agravante prev. de art. 75 lit. a Cp şi suspendarea condiţionată conform art. 81 C.p.

- Pe latură civilă, inculpata a arătat că inexistenţa unei legături de cauzalitate dintre fapta sa şi prejudiciul cauzat BTR reclamă angajarea  răspunderii civile doar a inculpaţilor Yurokoglu şi Murat Koncavar.

Inculpaţii T. M. F., T. K. şi E.M.K. au criticat hotărârile din perspectiva cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 pct. 172, 12 şi 18 C.p.p., arătând că, deşi în cauză a intervenit prescripţia specială a răspunderii penale, solicită continuarea procesului penal şi achitarea lor, în temeiul disp. art. 11 alin. 2 lit. a Cpp rap. la art. 10 lit. a C.p.p.

În acest sens, reiterând criticile coinculpaţilor referitoare la calitatea băncii de persoană juridică de drept privat, cei trei recurenţi au arătat că BTR nu putea emite înscrisuri oficiale, iar eventuala falsificare a înscrisurilor sub semnătură privată cu ocazia întocmirii lor, fără a se folosi vreuna dintre manoperele prevăzute de art. 288 C.p., nu constituie infracţiune. Referitor la inculpatul E., s-a mai arătat că, în calitate de vicepreşedinte, nu avea nicio responsabilitate cu privire la semnarea de bilanţuri, de documente financiar-fiscale şi de informări către BNR.

Sub aspectul laturii civile a cauzei, s-a invocat incidenţa dispoziţiilor art. 3859 pct. 18 Cpp, invocându-se grava eroare de fapt a instanţelor, care au dispus obligarea inculpaţilor la repararea prejudiciului, deşi nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale în ceea ce priveşte legătura de cauzalitate.

Făcând referire la raportul de expertiză contabilă, inculpaţii au arătat că activitatea lor nu a produs băncii un risc sau un prejudiciu suplimentar, ci, dimpotrivă, în perioada relativ scurtă de desfăşurare a activităţii profesionale, au încercat să limiteze şi să reducă paguba existentă şi de care au luat cunoştinţă ulterior numirii în cadrul unităţii bancare. Pe de altă parte, cei trei recurenţi au invocat faptul că infracţiunea prevăzută de Legea nr. 82/1991 este o infracţiune de pericol, nesusceptibilă să cauzeze B.T.R vreun prejudiciu ori o tulburare însemnată, nefiind astfel îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Pe parcursul soluţionării recursurilor, toţi recurenţii-inculpaţi (cu excepţia inculpatului K.C) au beneficiat de asistenţă juridică din partea apărătorilor aleşi, fără a se prezenta însă personal la dezbaterile asupra cauzei (cu excepţia inculpatului D.C).

Inculpatul K.C a indicat Curţii o nouă adresă din Turcia pentru a fi citat, însă cererea de asistenţă judiciară internaţională formulată în acest sens a evidenţiat faptul că inculpatul nu este cunoscut la adresa specificată (filele 1-18 vol 2 dosar recurs).

În şedinţa publică din data de 23.04.2012, Curtea a respins cererea inculpatului K.C, formulată prin apărător, de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene ori de administrare de probe şi a încuviinţat doar administrarea probei cu înscrisuri, considerentele avute în vedere fiind pe larg expuse în încheierea de la acea dată.

Examinând actele dosarului decizia penală atacată prin prisma cazurilor de casare invocate, dar şi în conformitate cu dispoziţiile art. 3859 alin. 3 C.p.p., Curtea reţine următoarele:

Sub un prim aspect, Curtea apreciază necesar a analiza cu prioritate legalitatea deciziei instanţei de apel prin prisma motivelor formale de recurs invocate de către recurenţii-inculpaţi, date fiind efectele pe care aceste cazuri de casare le-ar putea avea asupra deciziei recurate, conform prevederilor art. 38515 pct. 2 lit. c C.p.p.

În acest sens, constată că doar patru dintre cei opt recurenţi-inculpaţi au criticat hotărârile anterior pronunţate din perspectiva unor erori de drept procesual, respectiv inculpaţii K.C, D.C, Y.L.H şi Y. C. F.. Spre deosebire de primii trei recurenţi menţionaţi, care au motivat recursul cu respectarea termenului prevăzut de art. 38510 alin. 2 C.p.p., inculpata Y. C. F. a formulat motivele de recurs după expirarea acestui termen, motiv pentru care criticile sale vor fi analizate doar în măsura în care, conform dispoziţiilor art. 3859 alin. 3 C.p.p. şi art. 38510 alin. 21 C.p.p., ele ar putea fi luate în considerare şi din oficiu.

În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 21 C.p.p.,  invocat de inculpatul K.C, cu referire la efectuarea judecăţii în primă instanţă, fără a se proceda la citarea sa la adresa indicată în acest scop, Curtea constată lipsa de suport a acestei susţineri.

Înscrisurile aflate la filele 34-35 - vol. 1 dosar fond, relevă neechivoc faptul că însuşi apărătorul ales al inculpatului K.C, dl. avocat G.D., a indicat atât domiciliul inculpatului (S.T. S. S. nr. ….), cât şi reşedinţa acestuia (PRF. Dr. B. T. B. H. no…. D…), solicitând citarea la aceste adrese.

Instanţa de fond a procedat la citarea recurentului la ambele adrese indicate, citaţia emisă iniţial la domiciliu fiind restituită cu menţiunea „plecat” (filelele 82-83 vol. 1 dosar fond), iar citaţiile repetate, transmise la adresa de reşedinţă, fiind înmânate numitului E. B. – avocat al B. H.sau altor persoane, aşa cum rezultă din înscrisurile aflate la filele 235-237, 311-312, 363-370, 300-400 (vol. 1 dosar fond) şi 21-23, 310 (vol. 3 dosar fond).

Totodată, se constată că, pentru termenul din data de 11.04.2007, la care s-au purtat dezbaterile în fond, au fost ataşate la dosar atât dovada de îndeplinire a procedurii de citare la uşa instanţei, cât şi a celei de citare prin afişare la Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti (filele 320, 322 vol. 3 dosar fond) conform dispoziţiilor instanţei de fond cuprinse în încheierea din data de 31.01.2007, în acord cu exigenţele art. 177 alin. 8 şi 178 al. 21 C.p.p.

Adresa la care a făcut referire recurentul, respectiv S. T. K. C. M., Turcia nu a fost indicată de către apărătorul acestuia, pe parcursul judecării cauzei în fond, ca fiind o adresă la care inculpatul ar locui şi la care s-ar putea realiza citarea sa. Această adresă se regăseşte doar într-un înscris depus la dosarul nr. 6108/2003 al Tribunalului Bucureşti – Secţia a II-a Penală (având ca obiect contestaţie în anulare, filele 10-12), înscris reprezentând copie a certificatului de naştere al inculpatului şi în care se indică adresa menţionată ca loc al naşterii inculpatului, nicidecum reşedinţă declarată a acestuia.

În acest context, Curtea constată că, pe parcursul judecării cauzei în fond, inculpatul K.C a fost citat în mod legal la adresele indicate de către apărătorul său, fiind vădit neîntemeiată critica adusă hotărârii sub acest aspect.

În ceea ce priveşte pretinsa omisiune a organelor judiciare de a proceda la citarea legală a recurentului şi în faza de urmărire penală (omisiune enunţată sumar în motivele de recurs, fără a fi însă detaliată), Curtea constată că această împrejurare nu poate fi cenzurată prin prisma cazului de casare invocat de către recurent. Prevederile art. 3859 pct. 21 C.p.p. limitează cenzura instanţei de recurs doar la situaţiile, limitativ prevăzute, de eventuală nelegalitate a procedurii de citare în primă instanţă sau în apel, iar nu în faza de urmărire penală.

Prin urmare, evaluarea măsurii în care organele de urmărire penală au procedat la chemarea legală a inculpatului spre a fi ascultat nu este posibilă în recurs din perspectiva cazului de casare invocat, inculpatul însuşi limitându-se la a formula, în acest sens, o simplă alegaţie, fără a detalia critica sa. În acest context, notând şi împrejurarea că, în faza de urmărire penală, a fost dispusă în mod repetat efectuarea unei comisii rogatorii având ca obiect citarea inculpatului K.C, alături de coinculpaţi, iar citaţiile au fost înmânate de către autorităţile turce solicitate registraturii firmei identificate la adresă (filele 381, 533 vol. 1 d.u.p), Curtea nu identifică motive de casare a hotărârilor din această perspectivă.

Deşi recurentul Y.L.H a făcut trimitere, în motivele scrise de recurs, la cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 21 C.p.p., din examinarea argumentelor de fapt invocate atât în motivarea scrisă, cât şi în cursul dezbaterilor orale, rezultă că acest inculpat a formulat, în realitate, doar critici cu privire la legalitatea şi acurateţea expertizei contabile efectuate în cauză, critici ce vor fi analizate ulterior.

Din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 9 C.p.p., au criticat decizia instanţei de apel atât inculpatul K.C, cât şi inculpaţii D.C şi Y. C. F..

Inculpatul K.C a invocat nemotivarea soluţiei instanţei de apel asupra cererilor formulate de către recurent şi vizând administrarea de probe în apărare (expertiză grafică, expertiză grafologică, expertiză financiar-contabilă etc.) ori înlăturarea mijloacelor de probă ilegal obţinute, cu referire la expertiza contabilă.

Din examinarea încheierii din data de 06.04.2011, întocmită cu ocazia  dezbaterilor în apel, rezultă că tribunalul s-a pronunţat asupra cererii inculpatului K.C de a se constata nulitatea urmăririi penale (reţinând că o atare solicitare ar putea fi valorificată doar din perspectiva dispoziţiilor art. 381 C.p.p.), asupra solicitărilor acestuia de a se proceda la traducerea în limba română a tuturor înscrisurilor ce au stat la baza operaţiunilor financiar-bancare (reţinând că nu se justifică o atare măsură în apel), de a se efectua expertize grafice, grafologice, financiar-contabile, de a se proceda la reascultarea martorilor ori a inculpatului însuşi, prin comisie rogatorie. Soluţia instanţei de apel sub acest aspect, ca şi argumentele ce au stat la baza dispunerii ei, sunt consemnate la pagina 5 a încheierii de dezbateri, rezultând astfel, în mod neechivoc, că tribunalul s-a pronunţat, motivat, asupra tuturor cererilor formulate de către recurent în cel de-al doilea grad de jurisdicţie.

Examinarea părţii expozitive a deciziei instanţei de apel relevă faptul că tribunalul a motivat şi soluţia de respingere a cererii de schimbare a încadrării juridice formulate de către inculpatul D.C, fiind neîntemeiată critica adusă de acest recurent, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 9 C.p.p.

Astfel, analizând detaliat înţelesul termenului prevăzut de art. 145 C.p., precum şi specificul activităţilor desfăşurate de către Banca Turco-Română, instanţa de apel a concluzionat că faptele deduse judecăţii realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, în forma prevăzută de art. 248 C.p. rap. la art. 2481 C.p. Argumentele instanţei de apel se regăsesc, în detaliu, la paginile 37-38 ale deciziei, tribunalul făcând trimitere la acestea şi în finalul hotărârii sale, când, reafirmând natura băncii de a fi o instituţie de interes public, a concluzionat în sensul neincidenţei prevederilor art. 214 alin. 1 C.p. ori a dispoziţiilor Legii nr. 31/1990.

În acest context, este neîndoielnic faptul că soluţia instanţei de apel asupra cererii de schimbare a încadrării juridice a fost amplu motivată, prin sublinierea tuturor argumentelor de fapt ori a normelor legale apreciate relevante în calificarea juridică corectă a faptei, fiind nejustificată solicitarea de casare a deciziei din această perspectivă.

În ceea ce priveşte critica adusă de către recurenta Y. C. F.prin raportare la acelaşi caz de casare prevăzut de art. 3859 pct. 9, teza a II-a C.p.p. (respectiv cea referitoare la contradicţia existentă între considerente şi dispozitiv cu privire la calitatea inculpaţilor de „funcţionari”, conform art. 258 C.p., în contradicţie cu soluţia de respingere a cererii de schimbare a încadrării juridice în infracţiunea prev. de art. 246 C.p. rap. la art. 2481 C.p.), Curtea constată că recurenta a motivat recursul cu depăşirea termenului prevăzut de lege, iar acest caz de casare nu se regăseşte printre cele prevăzute de art.  3859 alin. 3 C.p.p., ce ar putea fi luate în considerare şi din oficiu.

Prin urmare, nu se justifică analiza acestei critici, invocată, de altfel, doar în mod formal, dat fiind conţinutul de ansamblu al deciziei penale, din care rezultă că tribunalul a apreciat corectă încadrarea juridică reţinută prin sentinţa instanţei de fond şi neîntemeiate criticile tuturor inculpaţilor sub acest aspect.

Critica recurentului - inculpat Y.L.H adusă atât deciziei instanţei de apel, cât şi sentinţei, din perspectiva cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 10 C.p.p., este neîntemeiată. Recurentul-inculpat a invocat omisiunea instanţelor învestite în primele două grade de jurisdicţie de a se pronunţa asupra cererii sale de refacere a expertizei contabile efectuate în faza de urmărire penală.

Curtea constată că, la dosarul instanţei de fond, a fost înaintată de către parchet o cerere de efectuare a unei noi expertize contabile, adresată iniţial organului de urmărire penală, cerere care, până la data sesizării Curţii Constituţionale (respectiv încheierea din data de 06.04.2005), nu a fost discutată, date fiind impedimentele de ordin procedural ivite (lipsă de procedură).

O cerere similară a fost formulată de către apărătorii aleşi ai inculpatului  Y.L.H şi ulterior reluării procesului după suspendare, respectiv la 28.02.2006, însă apărătorii nu s-au prezentat în instanţă pentru a susţine această cerere, iar asistenţa juridică a inculpatului a fost asigurată în continuare de către apărător din oficiu. Acesta din urmă nu a înţeles să reitereze nemijlocit cererea în cursul cercetării judecătoreşti, iar instanţa de fond nu a procedat, la rândul său, la punerea în discuţie, din oficiu, a cererii formulate.

O atare omisiune nu reclamă însă în mod automat casarea hotărârii, deoarece, învestit cu soluţionarea apelurilor, în virtutea efectului integral devolutiv al acestor căi de atac, tribunalul a evaluat în mod nemijlocit măsura în care se impune refacerea expertizei şi s-a pronunţat în mod expres asupra acestui aspect, la solicitarea coinculpatului K.C. În încheierea din data de 06.04.2011, la care Curtea a făcut anterior referire, Tribunalul a reţinut că lipsa inculpaţilor de la efectuarea expertizei nu justifică refacerea acesteia, deoarece o atare împrejurare le este exclusiv imputabilă şi nu o pot invoca, prin urmare, pentru a justifica refacerea actelor de procedură.

Contrar susţinerilor formulate în recurs de către inculpatul Y.L.H, Curtea reţine că acesta din urmă nu a solicitat în apel efectuarea unei noi expertize contabile, inculpatul lipsind de la toate termenele de judecată fixate de tribunal, la fel ca şi apărătorul său ales (a cărui împuternicire se află la fila 4, vol. 1 apel). Invocarea omisiunii instanţei de fond de a se pronunţa asupra utilităţii expertizei a reprezentat o critică adusă soluţiei acestei instanţe, expusă în motivele scrise de apel aflate la filele 246-247 (vol. 1 apel), şi în considerarea căreia apărătorul a solicitat rejudecarea cauzei de către aceeaşi instanţă de fond, iar nu refacerea expertizei în cel de-al doilea grad de jurisdicţie.

Or, în condiţiile în care inculpatul Y.L.H apreciase că s-ar impunea refacerea expertizei pentru acelaşi argument ca şi coinculpatul K.C, rezultă neîndoielnic că o atare susţinere a fost evaluată de către tribunal cu ocazia dezbaterii probatoriului, fiind lipsită de suport critica adusă deciziei din această perspectivă.

În ceea ce priveşte menţiunile eronate inserate în cuprinsul raportului de expertiză contabilă cu privire la perioada în care recurentul Y. s-ar fi aflat în România şi ar fi putut ori nu să semneze documentul încheiat cu „Demir Bank”, în data de 09.07.1999, Curtea constată că această chestiune trebuie examinată prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 3859 pct. 18 C.p.p., iar nu a cazului de casare la care a făcut referire recurentul.

Curtea constată lipsite de suport şi criticile aduse de către inculpatul  K.C din perspectiva prevederilor art. 3859 pct. 10 C.p.p., întrucât instanţa de apel s-a pronunţat asupra cererilor formulate de inculpat, cenzurând motivat toate criticile ce ar fi putut influenţa, în mod real, soluţia procesului.

Aşa cum s-a subliniat în considerentele prezentei decizii, este neechivoc faptul că tribunalul s-a pronunţat, în şedinţa din data de 06.04.2011, asupra cererii inculpatului a se constata nulitatea urmăririi penale (chestiunea demersurilor făcute în faza de urmărire pentru chemarea inculpaţilor fiind analizată şi la pagina 43 a deciziei), asupra pretinsei nulităţi a expertizei contabile (derivate din necitarea sa ori întocmirea pe baza unor înscrisuri în limba turcă), dar şi asupra tuturor cererilor de probatorii formulate în apel. Decizia tribunalului cuprinde, de asemenea, o expunere amplă a tuturor argumentelor de fapt şi de drept apreciate relevante pentru stabilirea faptelor comise de către inculpaţi şi pentru corecta lor calificare juridică, fiind neîndoielnic că, în privinţa recurentului K.C, tribunalul a concluzionat asupra vinovăţiei sale bazându-se, cu precădere, pe probele cu înscrisuri şi pe expertiza contabilă efectuată în cauză.

Totodată, tribunalul a evaluat toate argumentele esenţiale ce au stat la baza solicitării de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea de abuz în serviciu în cea prevăzută de art. 214 C.p. ori în cea prevăzută de legea nr. 31/1990, aspect evidenţiat anterior în considerentele prezentei decizii şi a cărui reiterare este inutilă.

Împrejurarea că instanţa de apel nu a răspuns, punctual, fiecărui argument de fapt ori de drept invocat de către recurentul K.C nu determină, în mod automat, casarea deciziei, ci implică o evaluare a măsurii în care această instanţă a analizat, în mod real, toate chestiunile esenţiale ce i-au fost devoluate prin apelul declarat. O atare evaluare este concordantă cu principiile ce se desprind din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a stabilit că, dacă dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 alin. 1 din Convenţie, implică, în special, obligaţia instanţei de a proceda la o analiză efectivă a argumentelor si a propunerilor de probe ale părţilor, el nu poate fi, totuşi, înţeles în sensul că impune un răspuns amănunţit pentru fiecare argument. Dimensiunea acestei obligaţii poate să varieze în funcţie de natura hotărârii. În plus, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă, care nu si-a motivat decât pe scurt hotărârea, prin preluarea motivării instanţei inferioare sau altfel, să fi analizat în mod real chestiunile esenţiale ce i-au fost supuse judecăţii si să nu se fi mulţumit cu a aproba pur si simplu concluziile unei instanţe inferioare (Perez împotriva Franţei [MC], nr. 47287/99, CEDO 2004-I, hotărârea Van de Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994 şi Jahnke si Lenoble impotriva Frantei, dec. nr. 40.490/98, CEDO 2000-IX).

Or, prin raportare la aceste exigenţe, Curtea constată că hotărârea instanţei de apel reflectă o evaluare judicioasă a ansamblului chestiunilor de fapt şi de drept relevante pentru lămurirea completă a cauzei, iar argumentele inculpatului K.C, neanalizate în cuprinsul deciziei, nu erau de natură a influenţa soluţia procesului şi, prin urmare, nu justifică anularea hotărârii.

Pretinsa nelegalitate a încadrării juridice, determinată de inexistenţa unei cuantificări a prejudiciului în monedă naţională, ignoră total răspunsul neechivoc al expertului la punctul 4 al concluziilor expertizei (filele 96-97 vol 2 d.u.p), iar lipsa oricărui suport faptic a acestei susţineri făcea complet inutilă o analiză critică expresă.

Invocarea omisiunii primei instanţe de a se pronunţa asupra cererii de schimbare a încadrării juridice în infracţiunea prevăzută de art. 214 alin. 1 C.p. ori infracţiunea prevăzută de Legea nr. 31/1990, asupra cererii de încetare a procesului penal (ca urmare a depăşirii duratei rezonabile a procesului) ori a celei de valorificare a prevederilor art. 741 C.p. şi art. 13 C.p. reflectă o eroare fundamentală în care se află recurentul. Aceasta deoarece toate aceste susţineri au fost formulate nu în faţa primei instanţe (apărătorul ales nefiind prezent la judecata în fond), ci în faţa instanţei de apel.

Pe de altă parte, Curtea constată că solicitarea de încetare a procesului penal a avut ca situaţie premisă dispunerea prealabilă a schimbării încadrării juridice în infracţiunea prevăzută de art. 214 alin. 1 C.p. ori în cea prev. de art. 272 din Legea nr. 31/1990. Soluţia tribunalului de a respinge această cerere de schimbare a încadrării juridice făcea, în mod logic, absolut inutilă examinarea măsurii în care era necesară plângerea prealabilă pentru aceste din urmă infracţiuni ori a chestiunii împlinirii termenului de prescripţie.

În egală măsură, vădita contradicţie între cazurile care, conform art. 10 C.p.p., determină încetarea procesului penal şi împrejurarea invocată de către recurent ca temei al acestei soluţii (respectiv desfăşurarea procedurii în limba maternă şi specificul monedei naţionale) justifică opţiunea tribunalului de a nu cenzura o atare susţinere. Obligaţia instanţei de a răspunde argumentelor părţilor nu echivalează cu obligaţia acesteia de a examina orice susţinere, chiar dacă ea este contrară legii, fundamental eronată ori străină de specificul cauzei, ci doar argumentele pertinente, formulate în strictă concordanţă cu legea aplicabilă ori obiectul judecăţii.

Din această perspectivă, Curtea constată întemeiată şi opţiunea tribunalului de a nu analiza susţinerea referitoare la pretinsa abrogare a Codului penal în vigoare printr-o lege abrogată chiar anterior intrării sale în vigoare (cum este cazul Legii nr. 301/2004) ori cea referitoare la abrogarea implicită a art. 146 C.p. prin dispoziţiile art. 741 C.p. (introduse prin Legea nr. 202/2010), ambele susţineri fiind fundamental contrare unor prevederi legale clare şi neechivoce.

Invocarea omisiunii tribunalului de a analiza aspectele vizând greşita individualizare a pedepsei ori latura civilă (prin necitarea părţii responsabile civilmente ori nevalorificarea sentinţei comerciale nr. 78/2011), este, de asemenea, neîntemeiată, inculpatul K.C neformulând în apel critici sub aceste aspecte.

Făcând trimitere la consideraţiile anterioare, referitoare la obligaţia tribunalului de a examina argumentele esenţiale ale părţilor, Curtea constată că şi  critica inculpatei Y. C. F., întemeiată pe motivul de recurs prevăzut de art. 3859 pct. 10 C.p.p., este nefondată.

Tribunalul a examinat în mod efectiv apărările recurentei referitoare la necunoaşterea unor împrejurări esenţiale la data semnării contractelor ori la lipsa unei legături de cauzalitate între fapta reţinută în sarcina sa şi prejudiciul produs Băncii Turco-Române, considerentele avute în vedere regăsindu-se la pagina 40 a deciziei. În urma acestei examinări, tribunalul a concluzionat că fapta inculpatei există şi constituie infracţiunea de abuz în serviciu, iar apărările sale sunt neîntemeiate, concluzia instanţei de apel făcând inutilă evaluarea distinctă a sentinţei comerciale menţionate, ce a tranşat doar din perspectiva legii civile chestiunea răspunderii patrimoniale a conducerii B.T.R.

Pentru aceste considerente, Curtea apreciază neîntemeiate toate motivele formale de recurs invocate de către recurenţii-inculpaţi, urmând a analiza motivele substanţiale de casare învederate în cel de-al treilea grad de jurisdicţie.

În acest sens, se impune examinarea prioritară a susţinerilor critice referitoare la temeinicia situaţiei de fapt reţinute, susţineri formulate din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C.p.p. de către toţi recurenţii-inculpaţi, cu excepţia inculpatei Y. C. F..

Cu titlu preliminar, Curtea notează că eroarea gravă de fapt la care face referire textul de lege nu se confundă cu greşita apreciere a probelor. Spre deosebire de calea de atac a apelului, de a cărei esenţă este examinarea cauzei sub toate aspectele de fapt şi de drept, inclusiv efectuarea unei noi aprecieri a probelor, recursul exercitat în cel de-al treilea grad de jurisdicţie devoluează Curţii un control parţial, limitat la cazurile de casare expres prevăzute de art. 3859 C.p.p. şi vizând, în principal, erori de drept.

Eroarea de fapt determină casarea deciziei doar atunci când ea este „gravă”, respectiv atunci când derivă dintr-o incontestabilă contrarietate între situaţia de fapt reţinută şi conţinutul real al probelor. Sfera de acţiune a instanţei de recurs este, aşadar, limitată, întrucât aceasta nu judecă din nou cauza, ci verifică doar modul în care probele administrate se reflectă în soluţia pronunţată.

Examinând actele dosarului în aceste coordonate, Curtea constată că situaţia de fapt reţinută prin decizia recurată este pe deplin concordantă cu elementele de fapt ce rezultă din întregul probatoriu, neexistând, sub acest aspect, vreo contrarietate de natură a fi cenzurată prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C.p.p.

Ansamblul probator administrat în cauză confirmă împrejurarea că, în perioada 03.02.1998 - 27.10.2000, la solicitarea inculpatului K.C – preşedinte al Companiei Bayindir Insaat Turizm Ticaret vs. Sanayi A.S. şi membru în Consiliul de Administraţie al Băncii Turco-Române, conducerea acestei din urmă bănci a constituit, la patru bănci partenere străine, iar ulterior a prelungit, fără a aduce la cunoştinţa Consiliului de Administraţie, plasamente în valută având iniţial caracteristicile de depozite la termen, dar transformate ulterior, prin contracte de garanţie sau de credit, în depozite colaterale, destinate garantării unor facilităţi de credit acordate de cele patru bănci grupului Bayindir Holding. Valoarea totală a depozitelor colaterale astfel constituite a fost aceea de 107.950.000 USD, 12.800.000 EUR, 4.000.000 DM, toate depunerile fiind înregistrate în contabilitate în contul 1312 „depozite la termen la bănci” şi raportate ca atare Băncii Naţionale a României, iar nu în conturile 1313 şi 901 („depozite colaterale la bănci” respectiv „angajamente în favoarea altor bănci”). 

A) Astfel, în perioada 23.06.1999-26.07.1999, inculpaţii Y. L. H. şi K.M au transmis Demir Bank – Sucursalele Malta şi Bahrain 14 contracte-angajament în baza cărora depozitele la termen existente la aceste bănci, în valoare totală de 34.950.000 USD, 6.800.000 EUR şi 4.000.000 DM, au fost transformate în depozite colaterale, constituind garanţii pentru facilităţile de credit acordate grupului Bayindir. În condiţiile nerambursării creditelor, pentru a se evita executarea garanţiilor de către Demir Bank, inculpaţii T. M.F. şi T. K. (pentru 10 plasamente), respectiv T. M. F. şi E. M. K. (pentru 4 plasamente) au procedat la prelungirea termenelor de scadenţă a garanţiilor, prin operaţiuni descrise pe larg în hotărârea instanţei de fond şi a  căror reluare este inutilă. În această modalitate, au fost recuperate parţial sumele aflate în depozitele colaterale, rămânând nerecuperată 19.900.000 USD şi 8.800.000 EUR.

B) La datele de 04.02.1998, respectiv 10.08.1999, inculpaţii Y. L. H. şi D.C, respectiv Y. L. H. şi K.M au transmis Fnansbank Suisse SA Geneva o adresă, respectiv un titlu de girare al depozitului, prin care depozitele la termen existente la această bancă, în valoare totală de 4.000.000 USD, respectiv 3.000.000 USD, au fost transformate în depozite colaterale, constituind garanţii pentru facilităţile de credit acordate grupului Bayindir. La data de 04.08.1999, inculpaţii K.M şi Y. C. F. au încheiat cu Fnansbank actul denumit titlu de girare al depozitului, prin care depozitul la termen existent la această bancă, în valoare totală de 7.000.000 USD, a fost transformat în depozit colateral, destinat garantării facilităţii de credit acordate aceluiaşi grup.

Cele trei plasamente constituite la Finansbank au fost prelungite, în perioada 25 – 27.10.2000, de către inculpaţii T. M. F. şi T. K., pentru a se evita astfel executarea garanţiilor, fără a se crea prin această operaţiune un nou risc ori un prejudiciu suplimentar pentru Banca Turco-Română. În perioada 13.11.2000-17.11.2000, depozitele colaterale au fost recuperate în totalitate.

C) În perioada august – septembrie 1999, inculpaţii Y. L. H. şi K.M au încheiat cu Esbank AG Viena 5 contracte de girare, în valoare totală de 14.000.000 USD şi 6.000.000 EUR, prin care se garantau toate datoriile prezente şi viitoare ce ar fi apărut ca urmare a împrumuturilor acordate de bancă Companiei Bayindir. La datele de 04.05.2000 şi 05.05.2000, inculpaţii Y.C. F.şi D.C au încheiat două contracte de girare similare, cu o valoare de 5.000.000 USD, având aceeaşi destinaţie. Plasamentele constituite în cele 7 depozite colaterale au fost recuperate în totalitate, în perioada 17.11.-29.11.2000.

 D) În perioada 28.12.1999 - 31.01.2000, inculpaţii Y. L. H. şi K.M au încheiat cu Banque Francaise de lOrient 3 contracte fiduciare, în valoare totală de 40.000.000 USD, reprezentând, în fapt, credite acordate de B.T.R Companiei Bayindir Insaat Turizm Ticaret vs. Sanayi A.S., pe răspunderea băncii române, dar prin intermediul Banque Francaise de lOrient, care a perceput pentru această operaţiune un comision de derulare. Din valoarea totală a acestor credite a rămas nerecuperată suma de 25.933.333,33 USD.

Această situaţie de fapt rezultă din coroborarea împrejurărilor ce rezultă din expertiza contabilă şi din rapoartele privind situaţia financiară şi prudenţială a Băncii Turco-Române, întocmite de către Banca Naţională a României, probe just evaluate de către tribunal şi al căror conţinut real se reflectă în mod concordant în decizia recurată, la fel ca şi în sentinţa instanţei de fond. Aceste mijloace de probă susţin concluzia instanţei în sensul că inculpaţii au decis constituirea depozitelor colaterale deşi grupul Bayindir nu a adresat BTR solicitări formale, scrise, de garantare în această modalitate a împrumuturilor acordate de băncile străine, nu au fost solicitate contragaranţii grupului turcesc şi nici nu au fost încasate comisioane în acest sens.

Scopul urmărit a fost acela de a nu se permite identificarea naturii reale a plasamentelor ca fiind depozite colaterale, constatarea denaturării conţinutului raportărilor de prudenţă bancară şi a încălcării prevederilor art. 6 din Normele BNR nr. 8/1999 şi art. 10 din Normele BNR nr. 10/1999 privind nivelul maxim de 20% al „expunerii mari” ori al „totalului împrumuturilor nete” acordate persoanelor aflate în relaţii speciale cu banca (expunerea BTR faţă de grupul Bayindir fiind, la data de 31.10.2000, de 199,9 % din fondurile proprii ale băncii).

Inculpaţii Y. L. H., K.M, Y. C. F. şi D.C au procedat la încheierea contractelor-angajament, contractelor de girare ori fiduciare descrise, în exercitarea atribuţiilor specifice funcţiilor de preşedinte, respectiv vicepreşedinte deţinute, încălcând însă obligaţiile legale ce le reveneau în conformitate cu Legea nr. 58/1998, Legea nr. 82/1991 şi Normele Băncii Naţionale a României. Fiecare dintre cei doi semnatari ai contractelor anterior menţionate au acţionat în calitate de conducători ai băncii, conform prevederilor art. 23 din Legea nr. 58/1998 şi prevederilor Statului B.T.R, având, prin urmare, obligaţia de a se supune în activitatea lor tuturor reglementărilor şi ordinelor emise de Banca Naţională a României, date în aplicarea legislaţiei privind politica monetară, de credit, valutară, de plăţi, de asigurare a prudenţei bancare şi de supraveghere bancară, conform art. 56 alin. 1, 2 din Legea nr. 58/1998.

Constituirea depozitelor colaterale cu încălcarea normelor anterior menţionate, astfel cum au fost, de altfel, corect detaliate de către instanţe pe baza expertizei contabile şi a rapoartelor B.N.R, reflectă, prin ea însăşi, îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor ce le reveneau inculpaţilor în funcţiile deţinute, prin încălcarea flagrantă a reglementărilor privind politica de credit ori de asigurare a prudenţei bancare, fiind neîntemeiată critica adusă de inculpatul D.C sub acest aspect.

În ceea ce priveşte susţinerea aceluiaşi recurent referitoare la eroarea gravă de fapt, derivată din reţinerea pretins eronată a împrejurării că cele două contracte din datele de 04.02.1998, respectiv 04.05.20000, ar fi cauzat băncii un prejudiciu, Curtea constată că nu există, sub acest aspect, vreo eroare de natură a fi cenzurată prin prisma cazului de casare invocat.

Instanţa de apel, similar celei de fond, a reţinut în mod corect că sumele plasate în depozite colaterale ca urmare a încheierii contractelor din 04.02.1998, 04 – 05.05.2000 (semnate de către D.C) au fost recuperate integral ca urmare a demersurilor noii conduceri a băncii, aspect evidenţiat neechivoc în expertiza contabilă. În pofida acestei împrejurări, constituirea, în sine, a acestor depozite colaterale (grefată pe preexistenţa celorlalte plasamente de aceeaşi natură) a contribuit, şi ea, la confruntarea băncii cu scăderea dramatică a lichidităţilor, situând banca în poziţia de împrumutat net pe piaţa monetară interbancară şi determinând BNR să instituie măsura de supraveghere specială a băncii.

Acţiunile întreprinse în aplicarea acestei măsuri de supraveghere, instituită la data de 09.11.2000 şi prelungită ulterior pe o perioadă de 90 de zile, au fost insuficiente pentru depăşirea stării de insolvabilitate, motiv pentru care, prin raportul din data de 31.01.2001, Direcţia de Supraveghere din cadrul BNR a propus deschiderea procedurii falimentului şi retragerea autorizaţiei de funcţionare a Băncii Turco-Române. Această dată marchează şi momentul producerii tulburării însemnate în activitatea băncii şi, implicit, al consumării infracţiunii de abuz în serviciu, împrejurare care, contrar susţinerilor recurentului, a fost avută în vedere de către instanţele de fond şi de apel, chiar dacă nu în mod explicit.

Este lipsită de suport şi susţinerea inculpatului D.C în sensul că prelungirea depozitelor colaterale de către alte persoane din conducerea băncii ar fi determinat întreruperea legăturii de cauzalitate dintre fapta sa şi tulburarea adusă bunului mers al unităţii bancare, în condiţiile în care, aşa cum s-a subliniat în expertiza contabilă, tocmai intervenţia ulterioară a coinculpaţilor T. M. F. şi T. K. a permis recuperarea parţială a sumelor plasate în depozite şi diminuarea valorii totale a prejudiciului.

Aceleaşi considerente reliefează şi lipsa de suport a criticii aduse de către inculpatul K.M din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C.p.p., respectiv ignorarea faptului că mandatul său a încetat la 03.05.2000, iar toate prelungirile depozitelor au fost dispuse ulterior acestei date. Contrar susţinerilor recurentului, expertul contabil a analizat această împrejurare, iar instanţele au reţinut-o în mod concordant în hotărârile lor, subliniind că prelungirile scadenţelor de către noua conducere a băncii au urmărit doar amânarea executării garanţiilor, fără a crea însă un risc ori prejudiciu suplimentar, dat fiind caracterul irevocabil şi necondiţionat al garanţiilor deja constituite prin actele juridice detaliate anterior.

În ceea ce priveşte criticile formulate de către recurentul Y.L.H. din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C.p.p., Curtea constată că acestea tind, în fapt, la contestarea acurateţei concluziilor expertizei contabile şi a valorii probatorii a înscrisurilor pe care s-a bazat acest mijloc de probă. Susţinerile recurentului nu pun în lumină o contradicţie vădită şi de necontestat între elementele de fapt subliniate în cuprinsul expertizei şi modalitatea în care acestea au fost reţinute şi valorificate prin hotărârile instanţelor de fond şi de apel, de natură a fi cenzurată prin prisma cazului de casare invocat.

Expertiza contabilă reflectă, cu claritate, înscrisurile evaluate de către expert, respectiv documentele puse la dispoziţie, în copie, de către organul de cercetare penală (conform procesului verbal aflat la fila 20 vol. 2 d.u.p), precum şi sistemul informatic electronic al Băncii Turco-Române, aspect detaliat la filele 8-9 ale expertizei. Totodată, aşa cum rezultă din analiza înscrisurilor aflate în vol. 3 d.u.p, dar şi din menţiunile expertizei – fila 44, documentele privind plasamentele existente la cele patru bănci din străinătate au fost înaintate de acestea din urmă Băncii Naţionale a României, în perioada de supraveghere specială instituită de Consiliul de Administraţie al acestei instituţii. Această împrejurare explică şi motivul pentru care data fax-lui diferită, în cazul documentului datat 23.06.1999, de cea a încheierii actului în sine ori faptul că documentele aflate la dispoziţia expertului sunt în copie, aspecte invocate de către recurent.

De altfel, o particularitate esenţială a faptelor imputate inculpaţilor în prezenta cauză este tocmai aceea că toate documentele prin care aceştia au constituit ori prelungit depozitele colaterale nu au fost aduse la cunoştinţa Băncii Turco-Române şi nu au fost înscrise în evidenţele contabile ale acesteia, împrejurare ce justifică şi neidentificarea, în mod fizic, a exemplarelor originale. Faptul că expertul a avut la dispoziţie doar fotocopii nu are nicio relevanţă asupra legalităţii expertizei, cât timp aceste copii proveneau de la băncile străine partenere şi au fost înaintate Băncii Naţionale a României, fiind traduse în limba română de un interpret autorizat.

Nerelevantă este şi împrejurarea că expertul contabil nu a indicat, „punctual”, documentele primite de la inculpatul T. M. F., conform procesului verbal aflat la 35 vol. 2 al dosarului de urmărire, cât timp este neîndoielnic că expertul avea dreptul să consulte şi să valorifice probator orice document relevant pus la dispoziţie de către părţi, iar înscrisurile pe care s-a întemeiat expertiza sunt detaliate în opisul anexelor ataşat atât expertizei de bază, cât şi suplimentului la aceasta. În plus, examinarea atentă a dosarului de urmărire penală relevă faptul că documentele puse la dispoziţia expertului, la data de 23.12.2003, de către T.M. F., se regăsesc la filele 410 – 551 ale vol. 2 d.u.p, fiind prezentate organelor de cercetare penală de către apărătorul ales al inculpatului T. M. F., conform cererii datate 18.12.2003 (file 410).

Susţinerile inculpatului Y. L. H. în sensul că unele dintre documentele pe care s-a bazat expertiza ar fi false sunt lipsite de orice suport. Documentele datate 04.05.2000 şi 05.05.2000 nu poartă numele ori semnătura recurentului Y., fiind acte juridice semnate de coinculpaţii Y.C.F. şi D.C şi necontestate de aceştia din urmă pe parcursul întregului proces.

Faptul că au fost depuse la dosar înscrisuri în aparenţă identice cu cele două anterior menţionate, purtând, pe lângă semnătura celor doi inculpaţi, şi pe cea a coinculpatului T. M. F., nu ridică vreun dubiu Curţii asupra autenticităţii ori realităţii documentelor pe care s-a bazat expertiza. Contractele de girare puse la dispoziţie de către B.N.R (filele 180-183 vol. 2 d.u.p) sunt identice cu cele prezentate de inculpatul T. M. (filele 454-457 vol 2 d.u.p), cu excepţia semnăturii pentru conformitate existente pe acestea din urmă, în colţul dreapta sus.

Contextul aplicării acestei semnături nu are însă o minimă relevanţă juridică asupra validităţii ori efectelor juridice pe care contractele le-au produs chiar de la data întocmirii lor, deoarece, la acea dată, inculpatul T.M. F.nu începuse să îşi exercite funcţie de preşedinte al B.T.R. Aceasta deoarece, deşi numirea sa în funcţie a fost aprobată prin hotărârea A.G.A din data de 03.05.2000, exercitarea efectivă a atribuţiilor funcţiei a început doar după aprobarea primită din partea B.N.R la data de 26.05.2000, conform art. 25 alin. 2 din Legea nr. 58/1998, aspecte ce rezultă, de altfel din înscrisurile aflate la filele 294-297 vol. 3 dup.

Prin urmare, este lipsită de bază factuală invocarea unor consecinţe juridice ale prezenţei unei a treia semnături pe înscrisul depus în recurs, motive pentru care Curtea nu apreciază necesar a insista asupra acestui element.

Este nefundamentată şi invocarea caracterului fals al înscrisului datat 09.07.1999, ca urmare a faptului că, la acea dată, aşa cum rezultă din relaţiile existente la dosar, inculpatul Y. L. H. nu s-ar fi aflat pe teritoriul României. La dosar se află şi înscrisuri datate 08.07.1999, cu o zi anterioară celei menţionate, fiind plauzibil ca înscrisul datat 09.07.1999 să fi fost semnat cu o zi înainte. Indiferent de acest aspect, realitatea operaţiunii aprobate de recurentul-inculpat prin acest document rezultă şi din alte mijloace de probă, evidenţiate în rapoartele B.N.R ori în cuprinsul expertizei.

Aceeaşi este şi situaţia înscrisului datat 24.06.1999, înscris care reflectă o operaţiune reală, constatată prin expertiză, neavând relevanţă identitatea persoanei care a expediat, pe fax, documentul ce a servit ca mijloc de probă.

Contestarea realităţii împrejurărilor evidenţiate în expertiză cu privire la transferurile creditelor şi gajurilor existente la Demirbank către Dinamicbank, transferuri realizate în baza contractelor de girare încheiate la 04.09.2000 şi 29.09.2000, reflectă doar propriile aprecieri ale recurentului asupra naturii juridice a operaţiunilor atestate de aceste înscrisuri, contrar conţinutului lor, aprecieri asupra cărora Curtea nu apreciază necesar să insiste, dată fiind imposibilitatea sa de a da o nouă apreciere probelor existente.

Inculpatul K.C a făcut trimitere la cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C.p.p., din perspectiva condamnării sale în absenţa unor probe care să dovedească raporturile avute cu B.T.R ori consorţiul de firme de naţionalitate turcă, calitatea de acţionar deţinută ori efectuarea unor acte materiale de determinare a operaţiunilor de garantare a creditelor ori de influenţare a factorilor de decizie din cadrul B.T.R.

Reamintind limitele în care instanţa de recurs este abilitată să cenzureze situaţia de fapt, respectiv în condiţiile restrictive ale constatării unei discrepanţe vădite între ceea ce rezultă în mod neechivoc din probatoriul existent şi ceea ce au reţinut instanţele de fond şi de apel, Curtea constată că toate susţinerile recurentului exced specificului cazului de casare invocat. Apărările formulate de către inculpat reflectă propria sa apreciere a probatoriului şi tind la cenzurarea acestui proces de evaluare de către instanţa de recurs, ignorându-se însă faptul că o atare abilitate este recunoscută doar instanţelor sesizate în primele două grade de jurisdicţie, în faţa cărora, legal citat, recurentul ar fi avut posibilitatea să îşi valorifice argumentele critice referitoare la probatoriu.

Din perspectiva exigenţelor art. 3859 pct. 18 C.p.p., Curtea constată că nu există vreo contrarietate între modalitatea în care se reţine a se fi comis fapta de instigare la abuz în serviciu şi elementele ce rezultă din înscrisurile ori declaraţiile persoanelor ascultate în cauză.

Extrasele din registrul comerţului din datele de 31.05.2000 şi 29.08.2000 (filele 299-311 vol. 3 d.u.p) atestă că inculpatul K.C a deţinut funcţia de administrator al Băncii Turco-Române şi membru în C.A, fiind unul dintre cei 11 membri ai acestui consiliu, conform prevederilor statutului B.T.R. Aceleaşi mijloace de probă relevă faptul că acţionarul majoritar al B.T.R era Bayindir Holding A.S, cu cotă de participare de 63,50%.

Înscrisurile depuse în recurs de către partea civilă atestă că, în perioada 1998-2000, inculpatul K.C a deţinut funcţia de preşedinte al Consiliul de Administraţie al Bayindir Holding (filele 196-201 vol. 3 recurs), aspect ce rezultă şi din înscrisurile depuse la dosar de către recurentul-inculpat (filele 80 şi urm. vol. 2 recurs).

Aceleaşi înscrisuri relevă calitatea inculpatului de membru al Consiliului de Administraţie al Bayindir Insaat Turizm Ticaret Ve Sanay A.S. (beneficiarul direct al creditelor acordate de cele patru bănci străine menţionate în prezenta cauză) şi persoană împuternicită cu gradul 1 de semnătură, conform circularei din 02.12.1998 (f. 203 vol. 3 recurs), dar şi înscrisurilor depuse de însuşi recurent în volumul 2 al dosarului de recurs, anterior menţionate.

Ansamblul acestor elemente de fapt conduce la concluzia că inculpatul K.C, în calitate de preşedinte al acţionarului majoritar al B.T.R, dar şi de membru al C.A al companiei Bayindir beneficiare, a avut atât interesul, cât şi oportunitatea de a determina structura de conducere a băncii române (în care deţinea, de asemenea, calitatea de administrator) să semneze contractele prin care se garantau creditele acordate grupului Bayindir. Ascendentul deţinut de inculpat asupra celorlalţi membri ai Consiliului de Administraţie al B.T.R, conferit de însăşi poziţia sa în cadrul Bayindir Holding, a reprezentat factorul determinant pentru succesul actelor de instigare, respectiv însuşirea, de către coinculpaţi, a hotărârii de încheiere nelegală a unor acte juridice prejudiciabile pentru bancă şi executarea integrală a unei astfel de hotărâri.

O atare concluzie rezultă chiar din declaraţia inculpatului D.C din data de 13.05.2003, în care acesta a precizat că, solicitându-i să semneze contractele din datele de 04.05. şi 05.05.2000, inculpata Y. C. F. i-a spus că „C.K. avea nevoie urgentă de aceste sume de bani pentru o perioadă foarte scurtă”, confirmând astfel identitatea dintre autorul moral al rezoluţiei infracţionale şi persoana recurentului-inculpat K..

Mesajele expediate de către inculpaţii M.F.T. şi T. K. inculpatului K.C începând cu data de 15.06.2000 oferă, de asemenea, date certe că acesta din urmă a cunoscut pe deplin riscurile create pentru B.T.R prin constituirea nelegală a unor depozite colaterale, fiind şi persoana cu putere de decizie în limitarea acestor riscuri (filele 497 şi urm. vol. 2 dup).

Deşi au valoarea unor probe indirecte, toate aceste elemente de fapt sunt certe şi pe deplin concordante, din coroborarea lor rezultând dincolo de orice îndoială rezonabilă că inculpatul K.C a solicitat, iar preşedintele şi vicepreşedinţii B.T.R au acceptat să garanteze creditele acordate grupului Bayindir, prin constituirea, cu încălcarea reglementărilor bancare, a depozitelor colaterale analizate în considerentele prezentei decizii.

Reţinând astfel situaţia de fapt, Curtea apreciază neîntemeiate şi criticile formulate de către inculpaţii D.C, K.M, Y.C. F., Y.L.H şi K.C cu privire la încadrarea juridică a faptei de abuz în serviciu, critici formulate din perspectiva cazului de casare prav. de art. 3859 pct. 17 C.p.p. În esenţă, susţinerile tuturor recurenţilor reflectă opinia că Banca Turco-Române este o persoană juridică de drept privat şi, prin urmare, nu s-ar încadra în categoria instituţiilor publice ori a persoanelor juridice de interes public, în sensul prevăzut de art. 145 C.p.

Sub acest aspect, Curtea apreciază juste toate consideraţiile tribunalului, amplu detaliate în decizia sa, şi în acord cu această instanţă, constată că banca este o persoană juridică de interes public, iar actele săvârşite de inculpaţii-recurenţi – membrii în organul de conducere al băncii – atrag răspunderea penală a acestora în calitate de „funcţionari publici”, conform art. 147 alin. 1 C.p.

Este incontestabil că Banca Turco-Română era o instituţie de credit cu capital privat, ceea ce exclude orice eventuală includere, chiar doar formală, în categoria instituţiilor ori autorităţilor publice, împrejurare subliniată corect de către tribunal. Prin urmare, Curtea nu apreciază pertinente considerentele deciziei nr. 1/1993 a Curţii Constituţionale (iar nu nr. 1/1995 cum eronat s-a indicat), care a avut în vedere doar înţelesul şi aplicabilitatea noţiunii de „avut obştesc”, regăsită în Codul Penal, anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 140/1996

Esenţială pentru a stabili însă dacă banca este o persoană juridică de interes public este nu natura capitalului său (public ori privat), ci specificul activităţii desfăşurate şi măsura în care această activitate poate fi asimilată unui serviciu public. Aceasta deoarece noţiunea de persoană de interes public desemnează, în genere, acea persoană juridică de drept privat, autorizată de o autoritate publică să desfăşoare un serviciu public, aflându-se sub supravegherea şi controlul unei autorităţi publice.

Din această perspectivă, se constată că băncile reprezintă instituţii de credit, a căror funcţionare este permisă doar în urma autorizării de către Banca Naţională a României şi în limitele acestei autorizaţii; în activitatea lor, băncile se supun reglementărilor şi ordinelor emise de Banca Naţională a României, date în aplicarea legislaţiei privind politica monetară, de credit, valutară, de plăţi, de asigurare a prudenţei bancare şi de supraveghere bancară; orice modificare în situaţia băncii este supusă aprobării Băncii Naţionale a României, în condiţiile stabilite de aceasta prin reglementări; persoanele desemnate în calitate de conducători ai băncii trebuie să fie aprobate de Banca Naţională a României înainte de începerea exercitării funcţiei (art. 38 şi art. 25 din legea nr. 58/1998, în forma în vigoare la data publicării).

 Conform statutului său, Banca Naţională a României este o instituţie publică, având ca principale atribuţii, printre altele, autorizarea, reglementarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit, în scopul asigurării funcţionării şi viabilităţii sistemului bancar.

Ansamblul acestor prevederi legale ori statutare reflectă condiţiile restrictive în care unitatea bancară ia fiinţă şi îşi desfăşoară ulterior activitatea, fiind, în opinia Curţii, edificatoare pentru a califica activitatea bancară ca fiind una de interes public şi a considera instituţiile de credit ca fiind persoane juridice de interes public, în înţelesul art. 145 C.p., indiferent de inconsecvenţele regăsite în jurisprudenţă.

Curtea notează, în final, că recunoaşterea băncilor ca fiind instituţii de interes public a fost consacrată, relativ recent, şi legislativ, prin modificările aduse Legii contabilităţii nr. 82/1991 prin O.U.G nr. 37/1991 (art. 34 alin. 2 incluzând, în această categorie, instituţiile de credit, societăţile de asigurare s.a).

Reţinând astfel calitatea Băncii Turco-Române, Curtea constată că inculpaţii Y.L.H, D.C, K.M, Y. C. F. au deţinut funcţii echivalente celor de conducători ai acestei instituţii, fiind numiţi ca preşedinte, respectiv vicepreşedinţi, cu aprobarea Băncii Naţionale a României. Prin urmare, la încheierea actelor juridice incriminate în prezenta cauză, inculpaţii au acţionat ca persoane însărcinate să exercite, pe o durată determinată, atribuţii de conducere în interesul unei unităţi de interes public, având, prin urmare, calitatea de funcţionar public şi, implicit, pe cea de subiect activ al infracţiunii prevăzute de art. 248 C.p. rap. la art. 2481 C.p.

Noţiunea de „funcţionar public”, în înţelesul art. 147 alin. 1 C.p., nu se confundă cu cea prevăzută de Legea nr. 188/1999, ci are o sferă mai largă de aplicare, în care sunt incluse, pe lângă persoanele ce îşi desfăşoară activitatea în cadrul autorităţilor administraţiei publice centrale ori locale, şi persoanele ce exercită însărcinări în interesul altor instituţii/persoane de interes public, în înţelesul reţinut prin considerentele prezentei decizii.

Pentru toate aceste considerente, Curtea apreciază neîntemeiate criticile recurenţilor-inculpaţi Y.L.H, D.C, K.M, Y. C. F., constatând că în sarcina acestora a fost corect reţinută săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, în formă agravată, prevăzută de art. 248 rap. la art. 2481 C.p., iar în sarcina inculpatului K.C – instigare la această infracţiune.

Critica formulată de inculpatul K.M sub aspectul încadrării juridice a faptei, prin invocarea incidenţei dispoziţiilor art. 272 pct. 2 din Legea nr. 31/1990 este, în acest context, nefondată, recurentul ignorând faptul că nu le este imputată, lui ori celorlalţi inculpaţi, simpla constituire a garanţiilor într-un scop contrar intereselor băncii, ci încheierea acestor acte juridice cu încălcarea obligaţiilor legale şi a reglementărilor bancare. Prin urmare, fapta dedusă judecăţii a adus atingere, în principal, relaţiilor sociale referitoare la buna desfăşurare a activităţii de serviciu şi, în subsidiar, relaţiilor sociale de natură patrimonială, complexitatea şi specificul activităţii infracţionale determinând sancţionarea penală a autorilor săi în conformitate cu prevederile art. 248 C.p.

Criticile inculpatei Y. C. F., referitoare la neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu, ca urmare a inexistenţei legăturii de cauzalitate între acţiunea sa şi tulburarea însemnată a activităţii băncii, formulate din perspectiva art. 3859 pct. 12 C.p.p., sunt nefondate. În calitate de vicepreşedinte şi, la un moment, dat, preşedinte interimar, inculpata-recurentă avea obligaţia să se conformeze întocmai reglementărilor bancare, în scopul de a asigura desfăşurarea activităţii băncii în conformitate cu cerinţele legii şi cu regulile unei practici bancare prudente.

Faptul că inculpata a acceptat să angajeze banca prin semnarea contractelor de girare, în absenţa unei solicitări scrise a grupului Bayindir, a documentaţiei necesare şi fără a solicita garanţii reale ori a prezenta băncii şi a supraveghea  înregistrarea în contabilitatea acesteia a actelor juridice semnate, evidenţiază faptul că ea a prevăzut riscul de a cauza o tulburare însemnată instituţiei de credit la a cărei administrare contribuia. Chiar dacă nu a urmărit în mod direct acest rezultat, recurenta a acceptat posibilitatea producerii unei atare urmări, ceea ce caracterizează atitudinea sa subiectivă ca fiind specifică intenţiei indirecte, fiind realizat astfel elementul subiectiv ale infracţiunii de abuz în serviciu. Este nerelevant, sub aspectul laturii subiective a infracţiunii, faptul că inculpata nu a cunoscut cu exactitate situaţia plasamentelor deja constituite prin actele anterioare ale coinculpaţilor, cât timp angajarea băncii prin încheierea unor acte contrare normelor legale ori de prudenţă bancară a contribuit, prin ea însăşi, la criza de lichidităţi finalmente generată.

Prin urmare, Curtea nu apreciază utilă analiza raportului de audit întocmit de Pricewaterhousecoopers, invocat de către recurentă în apărare, acest raport  extrajudiciar întemeindu-se pe o evidenţă contabilă incompletă, cuprinzând menţiuni eronate tocmai ca urmare a abţinerii inculpaţilor de la a prezenta băncii documentele încheiate, în integralitatea lor.

Împrejurarea că sumele ce au făcut obiectelor actelor semnate de către inculpata Y. C. F. au fost ulterior restituite nu are nicio consecinţă asupra existenţei infracţiunii, cât timp, similar coinculpatului D., s-a reţinut că actele inculpatei au cauzat băncii o „tulburare însemnată”, urmare alternativ prevăzută de dispoziţiile art. 248 C.p. Or, la producerea acestei tulburări a contribuit faptul în sine al constituirii colateralelor, indiferent de deciziile luate ulterior de noua conducere a băncii; în acest sens, Curtea constată pertinente consideraţiile anterioare, făcute în analiza criticilor inculpatului Dumitrescu, şi face trimitere la ele, fără a le reitera.

În ceea ce priveşte criticile aduse de inculpata Y. C.F., dar şi de inculpaţii T.M. F., T. K. şi E. M. K. sub aspectul conţinutului constitutiv al infracţiunii prevăzute de art. 31 (2) C.p. rap. la art. 43 din Legea nr. 82/1991 rap. la art. 289 C.p. cu aplicarea art. 41 (2) C.p., Curtea constată că instanţa de apel a reţinut în mod judicios existenţa faptelor şi caracterul lor infracţional, dispunând legal încetarea procesului penal ca urmare a incidenţei prescripţiei speciale a răspunderii penale.

Susţinerile ultimilor trei recurenţi referitoare la calitatea băncii de a fi o persoană juridică de drept privat, ce nu putea emite înscrisuri oficiale sunt, pe de o parte, neîntemeiate. În acest sens, Curtea face trimitere la argumentele anterioare, în virtutea cărora a considerat că banca este o persoană juridică de interes public, în înţelesul art. 145 C.p.

Pe de altă parte, criticile recurenţilor sunt nepertinente, deoarece ele tind la a analiza exclusiv conţinutul constitutiv al infracţiunii de fals intelectual, în forma prevăzută de art. 289 C.p., ignorând faptul că, în realitate, le este imputată o infracţiune distinctă, prevăzută de o lege specială, respectiv Legea nr. 82/1991. Sub acest aspect, trebuie subliniat că norma penală inserată în art. 43 din legea contabilităţii prevede o infracţiune de sine-stătătoare, ce sancţionează o formă aparte de fals intelectual, şi anume cel comis prin alterarea realităţii înregistrărilor în contabilitate, realizată fie printr-o acţiune – efectuarea de înregistrări inexacte – fie printr-o inacţiune – omisiunea efectuării înregistrărilor – , de natură a denatura veniturile, cheltuielile, rezultatele financiare şi celelalte elemente ce se reflectă în bilanţul contabil. Ceea ce împrumută această normă de referire este doar sancţiunea prevăzută de art. 289 C.p., iar nu dispoziţia acestui text, fiind nejustificate, aşadar, trimiterile la conţinutul constitutiv al infracţiunii de fals intelectual prevăzută de codul penal.

Susţinerile tangenţiale ale celor patru recurenţi, în sensul că nu ar fi avut atribuţii de ţinere a contabilităţii, ignoră forma concretă de participaţie reţinută în sarcina lor, respectiv aceea de complici la comiterea, fără vinovăţie, a faptei prevăzute de legea contabilităţii. Or, complice poate fi orice persoană, spre deosebire de autorul infracţiunii care, în cazul anumitor fapte penale, trebuie, doar el, să deţină o calitate specială pentru a putea fi subiect activ al acestora.

Or, omiţând să prezinte persoanelor responsabile de ţinerea contabilităţii toate documentele de constituire a depozitelor colaterale, inculpaţii au contribuit în mod determinant, la înregistrarea eronată, de către aceste persoane, a colateralelor ca fiind depozite la termen, denaturându-se astfel conţinutul bilanţului contabil, dar şi al raportărilor de prudenţă bancară.

Inacţiunea tuturor inculpaţilor semnatari ai acestor înscrisuri a contribuit, în egală măsură, la producerea acestei urmări, după cum aceeaşi finalitate a avut-o şi conduita adoptată de către recurenţii T. M. F., T. K. şi E. M. K. Distinct de demersurile întreprinse pentru limitarea prejudiciului, aceşti trei inculpaţi s-au abţinut de la încunoştinţarea celorlalţi factori de decizie ai Băncii Turco-Române despre existenţa contractelor de care luaseră cunoştinţă, perpetuând astfel, pentru o perioadă de timp, starea de fapt generată de acţiunile predecesorilor lor.

În final, sub aspectul încadrării juridice, Curtea apreciază nejustificată solicitarea de înlăturare a incidenţei circumstanţei agravante prevăzute de art. 75 lit. a C.p., formulată de către recurenţii-inculpaţi. Atât fapta de abuz în serviciu, cât şi cea de instigare la comiterea faptei prevăzute de legea specială, au fost comise prin acţiunea conjugată a mai multor persoane, dintre care unele au acţionat fără vinovăţie. Indiferent de măsura în care răspunderea penală a acestora din urmă poate fi ori nu antrenată, esenţial rămâne faptul obiectiv al concursului adus prin acţiunile lor la săvârşirea infracţiunilor deduse judecăţii,  împrejurare reliefată de probatoriul administrat şi de natură a atrage incidenţa circumstanţei agravante.

Curtea nu va analiza criticile formulate de inculpatul D.C prin “suplimentul” la motivele de recurs depus la dosar la data de 07.05.2012, având în vedere că aceste critici au fost invocate după închiderea dezbaterilor, iar pe de altă parte, chestiunile legate de efectele aplicării art. 258 C.p. din perspectiva exigenţelor art. 13 C.p. ori aspectul termenului de prescripţie, au ca situaţie premisă schimbarea încadrării juridice în infracţiunea prevăzută de art. 246 C.p.

Nu va examina nici critica inculpatului K.C referitoare la necesitatea dispunerii unei soluţii de încetare a procesului penal ca urmare a depăşirii duratei rezonabile de soluţionare a cauzei, având în vedere că o atare împrejurare nu se subsumează situaţiilor prevăzute de art. 10 lit. f - j C.p.p., ce reclamă o atare modalitate de soluţionare a acţiunii penale.

 Critica Ministerului Public, referitoare la omisiunea instanţei de apel de a dispune înlăturarea incidneţei art. 33 lit. a C.p. ca urmare a soluţiei de încetare a procesului penal pentru unele dintre faptele deduse judecăţii este fondată din perspectiva art. 3859 pct. 172 C.p.p. Pedeapsa rămasă de executat de către inculpaţii condamnaţi pentru infracţiunea de abuz în serviciu nu este o pedeapsă rezultantă, aşa cum pare a se deduce din decizia tribubnalului, ci o pedeapsă unică, aplicată pentru o singură infracţiune, împrejurare ce trebuie să se reflecte, în mod clar, în hotărârea definitivă pronunţată în cauză.

În ceea ce priveşte modalitatea de individualizare a tratamentului sancţionator, Curtea reţine că au formulat critici, din perspectiva art. 3859 pct. 14 C.p.p., Ministerul Public şi inculpaţii D.C, K.M, Y.C. F., K.C, dar şi inculpatul Y. L. H.. Indiferent de data motivării recursului, această împrejurare poate fi examinată şi din oficiu, conform art. 3859 alin. 3 C.p.p.

Reevaluând toate particularităţile cauzei prin raportare la criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 C.p., apreciază că decizia tribunalului reflectă o justă evaluare a pedepsei ce trebuie aplicată fiecărui inculpat, cu singura excepţie a inculpatei Y. C. F..

Pedepsele diferenţiate aplicate inculpaţilor K.C (orientată în mod sensibil spre maximul special), K.M, Y. L. H. (orientată spre mediul limitelor speciale) şi D.C (plasată în jumătatea inferioară a limitelor speciale) sunt rezultatul evaluării judicioase a naturii şi împrejurărilor concrete de comitere a faptelor, a modului în care inculpaţii, deşi pe deplin conştienţi de responsabilităţile ce le reveneau în calitate de membri ai consiliului de administraţie al unei instituţii de credit, au ales să încalce, în mod repetat, obligaţiile legale ce le incumbau, în unicul scop al facilitării obţinerii unor sume însemnate de bani de către grupul Bayindir.

Depăşirea, de până la 9 ori, a nivelului maxim admis pentru expunerea băncii faţă de un singur debitor duce la concluzia că inculpaţii au înţeles, prin acţiunile lor, să plaseze fondurile proprii ale băncii la dispoziţia exclusivă a grupului Bayindir, ignorând în mod grav nu doar reglementările ce guvernau activitatea bancară, ci şi interesele băncii şi ale celorlalţi clienţi ai acesteia. O atare atitudine, asumată şi menţinută pe o perioadă semnificativă de timp, a generat un profund dezechilibru în stabilitatea economico-financiară şi situaţia prudenţială a Băncii Turco Române, conducând, finalmente, la falimentul acestei instituţii.

Curtea apreciază că aceste împrejurări sunt determinate pentru a caracteriza gradul de pericol social al faptei ca fiind extrem de ridicat, de natură a reclama, în sine, aplicarea unor pedepse orientate spre mediul ori maximul special prevăzut de lege, în funcţie de contribuţia concretă adusă de fiecare inculpat la desfăşurarea şi consumarea activităţii infracţionale.

Circumstanţele personale ori conduita procesuală a inculpaţilor K.C, K.M, Y. L. H. şi D.C au fost just evaluate de către instanţele inferioare şi se reflectă în pedepsele diferenţiate aplicate. Primii trei recurenţi-inculpaţi nu au dat curs chemărilor organelor judiciare pe parcursul întregului proces, în pofida citării lor regulate (doar inculpatul K.M fiind prezentat organelor de urmărire penală ca urmare a punerii în executare a mandatului de arestare preventivă).

Inculpaţii K.şi Y.au optat pentru a nu se prezenta în faţa instanţei, iar apărătorii aleşi în primele două grade de jurisdicţie s-au prezentat selectiv la termenele de judecată fixate, urmărind însă evoluţia procesului şi invocând, ulterior, în mod nejustificat, neîndeplinirea procedurii de citare. În cazul inculpatului K.C, o atare conduită a fost manifestată şi pe parcursul soluţionării cauzei în recurs, inculpatul indicând spre a fi citat o nouă adresă, unde s-a constatat însă că nu locuieşte şi neprezentându-se în faţa instanţei, personal sau prin apărător ales, în unicul scop al amânării judecării cauzei.

Distinct de consecinţele unei atare conduite în plan procesual, Curtea apreciază că esenţială este neasumarea rolului educativ al procesului pe care ea o relevă. Această împrejurare pune în lumină faptul că cei trei inculpaţi anterior menţionaţi nu au asimilat gravitatea faptei comise, consecinţele sale socialmente periculoase şi nici imperativul de a-şi adapta, în viitor, conduita exigenţelor normelor de drept, împrejurări ce justifică menţinerea cuantumului pedepselor aplicate.

În privinţa inculpatului D.C, toate elementele favorabile subliniate în recurs au fost just evaluate de către instanţa de apel, care a valorificat, în plan sancţionator, atât contribuţia sa concretă la comiterea faptei, cât şi conduita procesuală corespunzătoare, concretizată în prezentarea sa constantă la judecarea cauzei. Date fiind însă circumstanţele reale ale cauzei, astfel cum au fost anterior reţinute, Curtea apreciază că nu se impune însă reducerea cuantumului pedepsei, după cum nu se justifică nici aprecierea că pronunţarea condamnării ar constitui un avertisment suficient pentru inculpat şi, chiar fără executarea pedepsei, sancţiunea şi-ar atinge finalitatea sa preventiv-educativă.

Contribuţia distinctă a acestui inculpat la săvârşirea faptei şi ponderea mai redusă a actelor sale în producerea rezultatului infracţiunii de abuz în serviciu impune însă o diferenţiere a cuantumului sancţiunii aplicate, în raport de ceilalţi inculpaţi anterior menţionaţi, critica Ministerului Public din această perspectivă fiind, şi ea, neîntemeiată.

În schimb, Curtea apreciază că pedeapsa aplicată inculpatei Y. C. F.este excesivă, date fiind, pe de o parte, similaritatea sensibilă între contribuţia acesteia şi a coinculpaului D. la săvârşirea faptelor, iar, pe de altă parte, circumstanţele personale ale inculpatei.

Sub un prim aspect, notează că, spre deosebire de inculpaţii K.M şi Y. L. H., recurenta-inculpată a avut o implicare mai redusă în activitatea frauduloasă desfăşurată, procedând la constituirea a trei colaterale, integral recuperate ulterior. Această împrejurare nuanţează gradul de pericol social concret al faptei şi, aşa cum s-a întâmplat în cazul inculpatului D.C, trebuie avută în vedere la individualizarea sancţiunii.

Pe de altă parte, circumstanţele personale favorabile inculpatei (subliniate de înscrisurile în circumstanţiere depuse în recurs), dar şi conduita sa procesuală de ansamblu, justifică aprecierea că scopul preventiv-educativ al pedepsei poate fi atins, şi în cazul său, prin aplicarea unei pedepse mai reduse, în cuantum de 7 ani închisoare urmând a se dispune în consecinţă.

Considerentele expuse în analiza situaţiei coinculpatului D. îşi păstrează pertinenţa şi, din această perspectivă, Curtea apreciază că nu se justifică o reducerea mai accentuată a cuantumului pedepsei ori stabilirea unei alte modalităţi de executare a sancţiunii.

Pe latură civilă, reţine că, în afara recurenţilor Y. L. şi D.C, inculpaţii au criticat, mai mult sau mai puţin explicit, legalitatea obligării lor la plata despăgubirilor civile, fie din perspectiva inexistenţei unei legături de cauzalitate între faptele reţinute în sarcina lor şi prejudiciul produs băncii, fie din cea a nevalorificării, în planul laturii civile, a efectelor sentinţei comerciale nr. 78/2011.

În ceea ce priveşte chestiunea legăturii de cauzalitate între fapta săvârşită şi rezultatul produs, Curtea apreciază fondată doar critica recurenţilor T. M. F., T. K. şi M. E. K., constatând că infracţiunea reţinută în sarcina acestora nu este susceptibilă de a cauza prejudicii de ordin material. Cei trei inculpaţi au săvârşit o formă specială de fals intelectual, a cărei urmare se concretizează într-o stare de pericol pentru încrederea publică în realitatea menţiunilor inserate în bilanţurile contabile, nicidecum în producerea unei rezultat prejudiciabil palpabil şi evaluabil în bani.

Fiind, prin urmare, o infracţiune esenţialmente de pericol, fapta incriminată de dispoziţiile art. 43 din Legea nr. 82/1991 nu este susceptibilă de a cauza drepturilor patrimoniale ale părţii civile o vătămare materială, astfel încât, din perspectiva exigenţelor art. 998-999 CV.civ, să se justifice antrenarea răspunderii civile a autorilor săi.

Aprecierea tribunalului în sensul că înregistrările eronate în contabilitate determinate de cei trei inculpaţi ar fi contribuit la prejudiciul finalmente cauzat băncii ignoră această particularitate a infracţiunii reţinute în sarcina acestora, dar şi obiectul său juridic. În speţă, mecanismul prin care Banca Turco-Română a fost adusă în stare de insolvabilitate este esenţialmente legat de constituirea frauduloasă a depozitelor colaterale, iar nu de modalitatea în care aceste acte juridice s-au reflectat în contabilitatea instituţiei de credit. Făcând trimitere, în acest sens, la concluziile expertizei, Curtea notează şi faptul că, în privinţa inculpaţilor T. M. F., T. K. şi M. E.K., a rezultat neechivoc că, prin acţiunile lor, nu a fost creat un risc sau prejudiciu suplimentar pentru bancă, fiind limitată în schimb valoarea totală a prejudiciului.

Prin urmare, Curtea apreciază că soluţia de obligare a celor trei inculpaţi la plata despăgubirilor civile este contrară exigenţelor art. 998 - 999 C.civ., urmând a dispune în consecinţă.

În privinţa celorlalţi recurenţi-inculpaţi, făcând trimitere la concluziile aceleiaşi expertize, constată că, indiferent de măsura în care sumele plasate în depozite colaterale au fost ori nu recuperate ulterior, faptul în sine al încheierii acestor acte juridice a contribuit la criza de lichidităţi a părţii civile şi la plasarea băncii în stare de insolvabilitate. Între actele tuturor celor cinci inculpaţi şi rezultatul astfel produs, cuantificabil în bani, există, prin urmare, o legătură de cauzalitate ce justifică antrenarea răspunderii civile a tuturor inculpaţilor responsabili, fiind legală soluţia de obligare la despăgubiri civile a acestora.

În ceea ce priveşte efectele sentinţei comerciale nr. 78/11.01.2011 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a VII-a Comercială asupra soluţiei dispuse pe latură civilă, Curtea notează că, în conformitate cu susţinerile recurentei Y. C. F., această hotărâre nu este irevocabilă. Or, faţă de dispoziţiile art. 22 alin. 2 C.p.p., sentinţa comercială invocată nu poate avea autoritate de lucru judecat pe latură civilă, criticile formulate în acest sens fiind lipsite de suport legal.

În ceea ce priveşte critica inculpatului D.C referitoare la pretinsa omisiune a instanţelor de a aplica dispoziţiile art. 348 C.p.p. şi de a se desfiinţa înscrisurile considerate false, Curtea o constată nefondată. Din perspectiva exigenţelor art. 3859 pct. 172 C.p.p., aplicarea prevederilor art. 348 C.p.p. reclamă, prin ipoteză, existenţa unui înscris falsificat şi, deci comiterea unei infracţiuni de fals în sensul codului penal. Or, în prezenta cauză, aşa cum s-a argumentat în considerentele prezentei decizii, fapta la legea contabilităţii dedusă judecăţii este o infracţiune de sine-stătătoare, pevăzută de o lege specială, ce împrumută doar sancţiunea prevăzută de art. 289 C.p. Cum legea de procedură este de strictă interpretare şi aplicare, în absenţa unui înscris falsificat în înţelesul art. 348 C.p.p., este legală soluţia tribunalului sub acest aspect.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 38515 pct. 2 lit. d C.p.p., Curtea va admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi inculpaţii T. M. F., T. K., E. M. K. şi Y. C. F. împotriva deciziei penale nr. 143/A/20.04.2011 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a II-a Penală şi a sentinţei penale nr. 1071/19.04.2007 a Judecătoriei Sector 1 Bucureşti.

Va casa, în parte, decizia şi sentinţa recurate şi rejudecând, în fond:

1) Va descontopi pedeapsa rezultantă de 13 ani închisoare aplicată inculpatului K.C în pedepsele componente, pe care le va repune în individualitatea lor, astfel:

- 13 ani închisoare aplicată pentru infr. prev. de art. 25 Cod penal raportat la art. 248-2481 Cod penal, cu aplicarea art. 75 (1) lit.”a” Cod penal;

- 5 ani închisoare aplicată pentru infr. prev. de art. 31(2) Cod penal raportat la art. 43 din Legea nr. 82/1991 republicată, raportat la art. 289 Cod penal, cu aplicarea art. 41(2)  Cod penal şi art. 75(1) lit.”a” Cod penal.

În baza art. 11 alin. 1 pct. 2 lit. b C.p.p. rap. la art. 10 alin. 1 lit. g C.p.p. cu referire la art. 122 alin. 1 lit. d C.p. şi art. 124 C.p. va înceta procesul penal faţă de inculpatul K.C  sub aspectul infracţiunii prev. de art. 31 (2) Cod penal raportat la art. 43 din Legea nr. 82/1991 republicată, raportat la art. 289 Cod penal, cu aplicarea art. 41 (2) Cod penal şi art. 75 (1) lit.”a” Cod penal.

Va dispune ca inculpatul K.C  să execute pedeapsa de 13 ani închisoare aplicată pentru infr. prev. de art. 25 Cod penal raportat la art. 248-2481 Cod penal, cu aplicarea art. 75(1) lit.”a” Cod penal.

Va aplica dispoziţiile art. 71-64 lit.”c” Cod penal.

2) Va descontopi pedeapsa rezultantă de 11 ani închisoare aplicată inculpatului K.M în pedepsele componente, pe care le va repune în individualitatea lor, astfel:

- 11 ani închisoare aplicată pentru infr. prev. de art. 248-2481 Cod penal, cu aplicarea art. 75(1) lit.”a” Cod penal

- 5 ani închisoare aplicată pentru infr. prev. de art. 31(2) Cod penal raportat la art. 43 din Legea nr. 82/1991 republicată, raportat la art. 289 Cod penal, cu aplicarea art. 41(2)  Cod penal şi art. 75 (1) lit.”a” Cod penal.

În baza art. 11 alin. 1 pct. 2 lit. b C.p.p. rap. la art. 10 alin. 1 lit. g C.p.p. cu referire la art. 122 alin. 1 lit. d C.p. şi art. 124 C.p. va înceta procesul penal faţă de inculpatul K.M sub aspectul infracţiunii prev. de art. 31 (2) Cod penal raportat la art. 43 din Legea nr. 82/1991 republicată, raportat la art. 289 Cod penal, cu aplicarea art. 41(2)  Cod penal şi art. 75 (1) lit.”a” Cod penal.

Va dispune ca inculpatul K.M să execute pedeapsa de 11 ani închisoare aplicată pentru infr. prev. de art. 248-2481 Cod penal, cu aplicarea art. 75(1) lit.”a” Cod penal.

Va aplica dispoziţiile art. 71-64 lit.”c” Cod penal.

3) Va descontopi pedeapsa rezultantă de 11 ani închisoare aplicată inculpatei Y. C. F. în pedepsele componente, pe care le va repune în individualitatea lor, astfel:

- 11 ani închisoare aplicată pentru infr. prev. de art. 248-2481 Cod penal, cu aplicarea art. 75(1) lit.”a” Cod penal

- 5 ani închisoare aplicată pentru infr. prev. de art. 31(2) Cod penal raportat la art. 43 din Legea nr. 82/1991 republicată, raportat la art. 289 Cod penal, cu aplicarea art. 41(2)  Cod penal şi art. 75 (1) lit.”a” Cod penal.

În baza art. 11 alin. 1 pct. 2 lit. b C.p.p. rap. la art. 10 alin. 1 lit. g C.p.p. cu referire la art. 122 alin. 1 lit. d C.p. şi art. 124 C.p. va înceta procesul penal faţă de inculpata YALCINKAYA CETIN FIGEN sub aspectul infracţiunii prev. de art. 31(2) Cod penal raportat la art. 43 din Legea nr. 82/1991 republicată, raportat la art. 289 Cod penal, cu aplicarea art. 41(2)  Cod penal şi art. 75 (1) lit.”a” Cod penal.

Va reduce cuantumul pedepsei închisorii aplicate inculpatei Y.C.F.pentru infr. prev. de art. 248-2481 Cod penal, cu aplicarea art. 75(1) lit.”a” Cod penal la 7 ani închisoare.

Va aplica dispoziţiile art. 71-64 lit.”c” Cod penal.

4) Va descontopi pedeapsa rezultantă de 11 ani închisoare aplicată inculpatului Y.L.H în pedepsele componente, pe care le va repune în individualitatea lor, astfel:

- 11 ani închisoare aplicată pentru infr. prev. de art. 248-2481 Cod penal, cu aplicarea art. 75 (1) lit.”a” Cod penal;

- 5 ani închisoare aplicată pentru infr. prev. de art. 31(2) Cod penal raportat la art. 43 din Legea nr. 82/1991 republicată, raportat la art. 289 Cod penal, cu aplicarea art. 41(2)  Cod penal şi art. 75(1) lit.”a” Cod penal;

- 5 ani închisoare aplicată pentru infr. prev. de art. 271 Legea nr. 31/1990 republicată cu aplicarea art. 41(2) Cod penal.

În baza art. 11 alin. 1 pct. 2 lit. b C.p.p. rap. la art. 10 alin. 1 lit. g C.p.p. cu referire la art. 122 alin. 1 lit. d C.p. şi art. 124 C.p. va înceta procesul penal faţă de inculpatul Y.L.H sub aspectul infracţiunilor prev. de art. 31(2) Cod penal raportat la art. 43 din Legea nr. 82/1991 republicată, raportat la art. 289 Cod penal, cu aplicarea art. 41(2)  Cod penal şi art. 75(1) lit.”a” Cod penal şi art. 271 Legea 31/1990 republicată cu aplicarea art. 41(2) Cod penal.

Va dispune ca inculpatul Y.L.H să execute pedeapsa de 11 ani închisoare aplicată pentru infr. prev. de art. 248-2481 Cod penal, cu aplicarea art. 75(1) lit.”a” Cod penal.

Va aplica dispoziţiile art. 71-64 lit.”c” Cod penal.

5) Va descontopi pedeapsa rezultantă de 9 ani închisoare aplicată inculpatului D.C în pedepsele componente, pe care le va repune în individualitatea lor, astfel:

- 9 ani închisoare aplicată pentru infr. prev. de art. 248-2481 Cod penal, cu aplicarea art. 75 (1) lit.”a” Cod penal

- 5 ani închisoare aplicată pentru infr. prev. de art. 31(2) Cod penal raportat la art. 43 din Legea 82/1991 republicată, raportat la art. 289 Cod penal, cu aplicarea art. 41(2)  Cod penal şi art. 75(1) lit.”a” Cod penal.

În baza art. 11 alin. 1 pct. 2 lit. b C.p.p. rap. la art. 10 alin. 1 lit. g C.p.p. cu referire la art. 122 alin. 1 lit. d C.p. şi art. 124 C.p. va înceta procesul penal faţă de inculpatul D.C sub aspectul infracţiunii prev. de art. 31(2) Cod penal raportat la art. 43 din Legea nr. 82/1991 republicată, raportat la art. 289 Cod penal, cu aplicarea art. 41 (2)  Cod penal şi art. 75(1) lit.”a” Cod penal.

Va reduce cuantumul pedepsei închisorii aplicate inculpatului D.C pentru infr. prev. de art. 248-2481 Cod penal, cu aplicarea art. 75 (1) lit.”a” Cod penal la 7 ani închisoare.

Va aplica dispoziţiile art. 71-64 lit. a teza a II-a şi lit. b Cod penal.

În baza art. 14 raportat la art. 346 Cod procedură penală şi art. 998-999 Cod civil va obliga doar inculpaţii K.C, K.M, Y.L.H, Y.C. F. şi D.C la plata, către partea civilă BANCA TURCO ROMÂNĂ, prin lichidator FONDUL DE GARANTARE A DEPOZITELOR ÎN SISTEMUL BANCAR, a despăgubirilor civile în cuantum de 59.421.921,04 USD şi 11.326.199,99 EUR, în echivalent lei la data plăţii, cu dobânda legală calculată de la data de 31.03.2003, până la data achitării integrale a debitului.

În baza art. 357 alin. 2 lit. c C.p.p. va ridica măsura sechestrului asigurător dispusă prin ordonanţa nr. 00069/10.05.2001 asupra bunurilor inculpaţilor T. M. F., T. K., E. M. K., dată fiind soluţia dispusă asupra laturii civile în ceea ce îi priveşte.

Va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei recurate.

În baza art. 192 alin. 3 C.p.p. cheltuielile judiciare avansate în recurs rămân în sarcina statului, onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpata Y. C. F., în sumă de 100 lei, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

În baza art. 38515 pct. 1 lit. b C.p.p. va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii K.C, K.M, Y.L.H şi D.C.

În baza art. 192 alin. 2 C.p.p. va obliga inculpaţii Y.L.H şi D.C la câte 500 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, pe inculpatul K.M la plata sumei de 600 lei cu acelaşi titlu (din care onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 100 lei, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei) şi pe inculpatul K.C la plata sumei de 900 lei cu acelaşi titlu (din care onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 400 lei, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei).

Domenii speta

Spete similare