Litigii de muncă-Drepturi salariale

Indemnizaţia de conducere prevăzută de Legea 344/2002 privind bibliotecile nu se mai acordă începând cu anul 2010având în vedere dispoziţiile art.30 alin.6 din Legea 330/2009 potrivit cărora „Pentru persoanele ale căror sporuri cu caracter permanent acordate în luna decembrie 2009 nu se mai regăsesc în anexele la prezenta lege şi nu au fost incluse în salariile de bază, în soldele funcţiilor de bază sau, după caz, în indemnizaţiile lunare de încadrare, sumele corespunzătoare acestor sporuri vor fi avute în vedere în legile anuale de salarizare, până la acoperirea integrală a acestora.”

În acelaşi timp, art. 15 din Legea nr. 330/2009 „ (1) Pentru personalul care ocupă o funcţie de conducere, diferenţierea salariilor de bază se face potrivit art. 13, utilizându-se două niveluri de salarizare corespunzătoare celor două grade, respectiv trepte de salarizare în cazul funcţionarilor publici, care conţin indemnizaţia de conducere, sporul de vechime, precum şi sporurile cuprinse în coeficienţii de ierarhizare, prevăzuţi în anexele la prezenta lege.  (2) Nivelul de salarizare corespunzător gradului, respectiv celor două trepte de salarizare în cazul funcţionarilor publici se stabileşte de ordonatorul principal de credite, potrivit prevederilor prezentei legi.”.

Tribunalul Mehedinţi – sentinţa din 14.04.2016

Constată că la data de 09.11.2015 reclamanta UE a chemat în judecată UAT Dîrvari solicitând diferenţele de drepturi salariale rezultate din calcularea incorectă a salariului conform Legii 284/2010 şi Legii 334/2002.

A motivat că este angajată ca bibliotecar comunal de peste 26 ani, conform carnetului de muncă iar de la data punerii în aplicare a Legii 284/2010 cât şi în prezent a primit un salariu de încadrare de 1959 lei aşa cum reiese după un calcul corect, adică la un număr de 58 clase de salarizare corespunde un coeficient de ierarhizare de 4,09 conform art.10 alin.2 din Legea 284/2010 care înmulţit cu 600 lei conform art.10 alin.4 rezultă un salariu de 2454 lei.

Pentru calcularea sporului de vechime cuvenit conform art. 11(3) trebuiau adăugate 9 clase de salarizare pentru o vechime în muncă de peste 20 ani şi rezultă 67 clase de salarizare şi un coeficient de ierarhizare de 5,10 care înmulţit cu valoarea de 600 lei rezultă un salariu lunar de 3010 lei.

De asemenea nu i s-a acordat nici indemnizaţia de conducere prevăzută de Legea 334/2002 art.5 alin.3.

În consecinţă a solicitat cu titlu de despăgubiri suma brută de 59940 lei pentru o perioadă de 36 luni.

În anul 2014 în perioada 21.01.2014 -30.04.2014 şi 01.08.2014 -31.08.2014 s-a aflat în incapacitate de muncă şi a solicitat şi recalcularea indemnizaţiei având în vedere salariul lunar de care trebuia să beneficieze 3624 lei.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 40, art. 160, art. 171 alin.1 şi 2 art. 253 C.muncii, art. 52 lit. b), art. 70, 74 din Legea 334/2002 şi Legea 284/2010.

Pârâta UAT Dîrvari a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată deoarece reclamanta a fost încadrată conform categoriei Cultură – Bibliotecar şi a beneficiat de toate drepturile salariale iar modul de încadrare salarială a fost verificat şi de AJPPS Mehedinţi, nefiind semnalate nereguli.

Referitor la rectificarea indemnizaţiei de boală s-a susţinut că pârâta nu are calitatea procesuală de a face modificările respective.

Reclamanta a depus răspuns la întâmpinare arătând că aceasta nu corespunde cerinţelor art. 205(2) lit. c), d), e) invocate de pârâtă.

Pe de altă parte din cuprinsul întâmpinării rezultă clar că la stabilirea drepturilor salariale nu s-a ţinut cont de legea în vigoare, respectiv Legea 284/2010 şi în special Legea 334/2002 art. 52 lit. b) şi anexa 1 .

Referitor la Legea 284/2010 deşi în fluturaşul de salariu se regăseşte treapta IA şi sunt corect trecute clasele de salarizare, salariul brut nu corespunde acestor indicaţii fiind incorect calculat.

De asemenea nu au fost acordate clasele de salarizare corespunzătoare sporului de vechime respectiv 9 clase pentru o vechime de peste 20 ani.

La solicitarea instanţei la dosarul cauzei au fost depuse de către pârâtă înscrisuri privind încadrările salariale ale reclamantului în perioada din litigiu.

Examinând actele dosarului instanţa reţine următoarele:

Reclamanta UE este angajată cu contract individual de muncă la UAT Dîrvari în funcţia de bibliotecar.

Prin acţiunea introductivă reclamanta a solicitat diferenţele de drepturi salariale pentru perioada 2012 -2015, criticând în esenţă, neaplicarea corectă a dispoziţiilor Legii 284/2010.

Începând cu anul 2010 prin Legea 330/2009 salariul de bază pentru personalul din sectorul bugetar se determină prin înmulţirea coeficientului de ierarhizare prevăzut pentru fiecare funcţie cu valoarea de referinţă.

Prin Legea 284/2010 Legea cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice a fost stabilită aceeaşi regulă de calcul a  salariului de bază, respectiv înmulţirea coeficientului de ierarhizare corespunzător  claselor de salarizare cu valoare de referinţă.

Prin art.10 alin.2 din Legea 284/2010 au fost stabilite coeficienţii de ierarhizare corespunzător claselor de salarizare.

Însă Legea 284/2010 deşi în vigoare nu şi-a găsit aplicabilitatea practică.

Astfel în anul 2011 salarizarea personalului plătit din fondurile publice s-a făcut prin Legea 285/2010 care prevede că începând cu 01 ianuarie 2011 cuantumul brut al salariilor de bază, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010 se majorează cu 15 %.

Nici în anul 2012 Legea 284/2010 nu a fost aplicată, salarizarea personalului din sectorul bugetar făcându-se conform Legii 283/2010 care prevede la art. 1 că în anul 2012 cuantumul brut al salariilor de bază se menţine la acelaşi nivel cu cel care se acordă personalului plătit din fonduri publice pentru luna decembrie 2011.

Deoarece prin Legea 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar salariile au fost reduse cu 25 % iar prin Legea 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice s-a aprobat recuperarea parţială a acestei diminuări, în anul 2012 prin OUG 19/2012 au avut loc două majorări în două etape respectiv cu 8% începând cu iunie 2012 faţă de nivelul acordat pentru luna mai 2012 şi cu 7,4 % începând cu 01 decembrie 2012faţă de nivelul acordat pentru luna noiembrie 2012.

Salarizarea personalului din sectorul bugetar în anul 2013 nu s-a făcut în baza Legii cadru 284/2010 ci în conformitate cu OUG 84/2012 iar în anul 2013 se menţin salariile din  anul 2012.

Nici în anul 2014 nu a fost aplicată Legea 284/2010, salarizarea făcându-se în anul respectiv în conformitate cu OUG 103/2013, salariile menţinându-se la nivelul anului 2013.

Legea 284/2010 nu s-a aplicat nici în anul 2015, când salarizarea s-a făcut conform OUG 83/2014.

Potrivit art. 1 din OUG 83/2014 cuantumul brut al salariilor de bază se menţin la acelaşi nivel cu cel ce se acordă în luna decembrie 2014 şi se aplică valoarea de referinţă şi coeficientul de ierarhizare corespunzător clasei de salarizare prevăzut în anexele la Legea cadru 284/2010.

În cazul de faţă angajatorul a aplicat dispoziţiile legale de mai sus, fapt rezultat din dispoziţiile de încadrare salarială a salariaţilor din cadrul UAT Dîrvari deci şi în ceea ce o priveşte pe reclamantă.

Mai mult reclamanta nu a contestat modul de încadrare salarială stabilit de pârât în conformitate cu legile anuale de salarizare în situaţia în care ar fi fost nemulţumită de calculul salariului.

Având în vedere că în perioada din litigiu Legea 284/2010 nu a fost aplicată pretenţiile reclamantei din acest punct de vedere sunt  nefondate.

Referitor la aplicarea dispoziţiilor art. 52, lit. b) din Legea 334/2002 se constată pretenţiile reclamantei de asemenea nefondate.

În conformitate cu dispoziţiile  art. 30 din Legea nr. 330/2009, „(1) Începând cu 1 ianuarie 2010, sporurile, acordate prin legi sau hotărâri ale Guvernului, şi, după caz, indemnizaţiile de conducere, care potrivit legii făceau parte din salariul de bază, din soldele funcţiilor de bază, respectiv din indemnizaţiile lunare de încadrare, prevăzute în notele din anexele la prezenta lege, se introduc în salariul de bază, în soldele funcţiilor de bază, respectiv în indemnizaţiile lunare de încadrare corespunzătoare funcţiilor din luna decembrie 2009, atât pentru personalul de execuţie, cât şi pentru funcţiile de conducere.

 (2) Sporurile specifice pe categorii de personal şi domenii de activitate sunt cele prevăzute în cap. III şi în anexele la prezenta lege. 

(3) Reîncadrarea personalului se face corespunzător tranşelor de vechime în muncă şi pe funcţiile corespunzătoare categoriei, gradului şi treptei profesionale avute în luna decembrie 2009.

 (5) În anul 2010, personalul aflat în funcţie la 31 decembrie 2009 îşi va păstra salariul avut, fără a fi afectat de măsurile de reducere a cheltuielilor de personal din luna decembrie 2009, astfel: a) noul salariu de bază, solda funcţiei de bază sau, după caz, indemnizaţia lunară de încadrare va fi cel/cea corespunzătoare funcţiilor din luna decembrie 2009, la care se adaugă sporurile care se introduc în acesta/aceasta potrivit anexelor la prezenta lege; b) sporurile prevăzute în anexele la prezenta lege rămase în afara salariului de bază, soldei funcţiei de bază sau, după caz, indemnizaţiei lunare de încadrare se vor acorda într-un cuantum care să conducă la o valoare egală cu suma calculată pentru luna decembrie 2009.

 (6) Pentru persoanele ale căror sporuri cu caracter permanent acordate în luna decembrie 2009 nu se mai regăsesc în anexele la prezenta lege şi nu au fost incluse în salariile de bază, în soldele funcţiilor de bază sau, după caz, în indemnizaţiile lunare de încadrare, sumele corespunzătoare acestor sporuri vor fi avute în vedere în legile anuale de salarizare, până la acoperirea integrală a acestora.”

În acelaşi timp, art. 15 din Legea nr. 330/2009 „ (1) Pentru personalul care ocupă o funcţie de conducere, diferenţierea salariilor de bază se face potrivit art. 13, utilizându-se două niveluri de salarizare corespunzătoare celor două grade, respectiv trepte de salarizare în cazul funcţionarilor publici, care conţin indemnizaţia de conducere, sporul de vechime, precum şi sporurile cuprinse în coeficienţii de ierarhizare, prevăzuţi în anexele la prezenta lege.  (2) Nivelul de salarizare corespunzător gradului, respectiv celor două trepte de salarizare în cazul funcţionarilor publici se stabileşte de ordonatorul principal de credite, potrivit prevederilor prezentei legi.”.

În raport de dispoziţiile legale menţionate, se constată pretenţiile reclamantei nefondate, cu atât mai mult cu cât aceasta nu a contestat nici încadrarea salarială făcută în baza Legii 330/2009.

Curtea constată că sporul de conducere nu poate fi acordat reclamantei din perspectiva incidenţei Legii nr.330/2009, invocat de recurenta pârâtă prin motivele de recurs, dispoziţiile art.52 lit. b) din Legea  nr.334/2002  prevăzând în mod expres că acest spor poate  fi acordat  potrivit prevederilor legale, aceste prevederi legale fiind reprezentate de dispoziţiile Legea nr. 330/2009, menţionate anterior .

Faţă de aceste considerente nici petitul privind recalcularea indemnizaţiei de concediu medical nu este întemeiată.

Această sentinţă a rămas definitivă ca urmare a neapleării de către părţi.

Tip: sentinţă nr.1329

Şedinţa din 09.04.2015

Autor: Liliana Sfinţescu

Domeniu asociat:

Litigiu muncă -

Acordare grupa I de muncă în procent de 100% şi eliberarea unei adeverinţe

Condiţiile de încadrare a salariaţilor în grupele I şi II de muncă sunt reglementate de prevederile art. 3-7 din Ordinul nr.50/1990, în conformitate cu care beneficiază de încadrarea în grupe personalul care este în activitate şi care lucrează efectiv la locurile de muncă şi în activităţile prevăzute în anexele 1 şi 2.

Pe lângă cerinţa prevăzută de art.7, a stabilirii locurilor de muncă cu condiţii deosebite în baza determinărilor efectuate de organele  Ministerului Sănătăţii sau de laboratoarele de specialitate proprii ale unităţilor, confirmate de inspectorii de stat teritoriali pentru protecţia muncii, Ordinul nr.50/1990 mai impune în art.6 condiţia nominalizării salariaţilor care se încadrează în grupele de muncă, de către conducerea unităţilor împreună cu sindicatele  libere din unităţi.

Tribunalul Mehedinţi – sentinţa din 09.04.2015

Constată că la data de 20.01.2015 reclamantul MZG a chemat în judecată pârâta SC L SA pentru a fi obligată să elibereze o adeverinţă cu acordarea grupei I de muncă în procent de 100 % pentru perioada 15.10.1983 -13.06.1996, având în vedere că a prestat muncă în condiţii de grupa I de muncă, conform Ordinului 50/1990.

A solicitat şi plata cheltuielilor de judecată.

A motivat că în perioada 15.10.1983 – 13.06.1996 şi-a desfăşurat activitatea în cadrul societăţii pârâte având meseria de laminator.

Conform HG 1223/1990 privind activitatea de construcţii montaj şi Ordinul 50/1990 pentru precizarea locurilor de muncă, activităţile şi categoriile profesionale cu condiţii deosebite care se încadrează în grupele I şi II de muncă în vederea pensionării SC L SA trebuia să-i acorde grupa I de muncă.

În data de 22.10.2013 societatea a eliberat adeverinţa nr. 2084/22.10.2013 însă fără a preciza procentul de 100%.

Cu toate că în toată perioada a lucrat în secţia de laminare în condiţii care presupuneau un efort fizic ridicat, cu expunere permanentă la zgomot, noxe, praf, temperaturi ridicate de 12500 C.

De asemenea Ordinul 50/1990 nu face distincţie între categoriile de persoane care beneficiază de grupă de muncă ci stabileşte meseriile şi locurile de muncă pentru care se acordă grupă de muncă.

A invocat şi practică judiciară a Tribunalului Mehedinţi.

 În drept a invocat art. 40, alin.2, lit. c) Codul Muncii, art. 279, 280 Codul Muncii., Ordinul 50/1990.

A solicitat proba testimonială şi expertiză tehnică de specialitate.

Pârâta SC L SA a formulat întâmpinare solicitând respingerea acţiunii ca nefondată.

A motivat că unitatea, respectând dispoziţiile art. 6 din Ordinul 50/1990 a emis decizia nr. 62/22.04.1992 şi decizia nr. 183/1997 prin care au fost nominalizate persoanele care au beneficiat de grupă de muncă în perioada 1992- 1998, însă reclamantul nu a fost nominalizat prin aceste decizii.

Unitatea a acordat grupă de muncă doar în perioada în care a desfăşurat activitate de producţie oţel, adică de laminare şi doar dacă au fost îndeplinite cumulativ condiţiile menţionate de ordinul 50/1990.

Dacă cel puţin una din condiţii nu a fost îndeplinită societatea nu a acordat grupă de muncă dar a acordat sporuri salariale.

În cazul reclamantului timpul lucrat în condiţii deosebite nu a reprezentat peste 50 % din timpul normal, iar de la angajare şi până la data de 01.06.1993 a lucrat în Secţia de laminare iar de la data de 01.06.1993 – până la data de 13.06.1994 a lucrat la atelierul armături.

La nivelul societăţii perioadele de producţie a oţelului beton au alternat cu perioadele de stagnare când se reparau şi întreţineau utilajele, astfel că în fiecare an a existat un număr determinat de zile în care se lamina, în total un număr de 960 zile în intervalul 1988 -1993, conform Notei nr. 246/24.01.1994.

În răspunsul la întâmpinare reclamantul a arătat că apărările pârâtei nu sunt întemeiate deoarece prin Ordinul 50/1990 rezultă că locul de muncă unde şi-a desfăşurat activitatea a depăşit nivelul de noxe, astfel că este îndreptăţit să i se acorde grupa I de muncă.

S-au depus la dosar copia carnetului de muncă, copiile deciziilor nr. 62/22.04.1992, 183/1997, Nota 246/1994, decizia nr. 886/1987, adresa nr. 237/1987 şi adresa nr.2767/1993.

Examinând actele dosarului se constată următoarele:

Conform înscrierilor din carnetul de muncă reclamantul MZG a fost încadrat prin transfer în interesul serviciului începând cu data de 06.08.1987 la societatea pârâtă, fosta Întreprindere Metalurgica, în perioada 1983-05.08.1997, fiind angajat la C S Reşiţa.

Faţă de această situaţie va fi examinată perioada în care reclamantul s-a aflat în raporturi de muncă cu pârâta respectiv 06.08.1987 -13.06.1994.

Prin acţiunea introductivă reclamantul a solicitat obligarea angajatorului să elibereze o adeverinţă privind încadrarea în grupa I de muncă invocând dispoziţiile art. 40, alin.2, lit. c) Codul Muncii.

Conform art. 40, alin.2, lit. c) Codul Muncii angajatorului îi revine printre alte obligaţii şi aceea de a acorda salariaţilor toate drepturile ce decurg din lege din contractul colectiv de muncă aplicabil şi din  contractul individual de muncă.

Conform art. 40, alin.2, lit. h) angajatorul este obligat să elibereze la cerere toate documentele care atestă calitatea de salariat a solicitantului.

Respectând aceste dispoziţii legale angajatorul a eliberat reclamantului, fost salariat adeverinţa nr. 2084/22.10.2013 din care rezultă calitatea de salariat a acestuia, sporurile de care a beneficiat acordate în baza Legii 10/1972, Legii 57/1974 şi CCM.

Reclamantul a susţinut că în adeverinţa respectivă nu se face menţiunea încadrării în grupa I de muncă, în procent de 100 %.

Pârâta nici nu poate elibera un astfel de înscris deoarece pe parcursul derulării raporturilor de muncă reclamantul nu a fost încadrat în grupa I de muncă conform Ordinului 50/1990.

Respectând prevederile art. 6 din Ordinul 50/1990 potrivit cărora nominalizarea persoanelor care se încadrează în grupele I şi II de munca se face de către conducerea unităţilor împreună cu sindicatele libere din unităţi, ţinându-se seama de condiţiile deosebite de munca concrete în care îşi desfăşoară activitatea persoanele respective (nivelul noxelor existente, condiţii nefavorabile de microclimat, suprasolicitare fizică sau nervoasa, risc deosebit de explozie, iradiere sau infectare etc. ) pârâta a emis decizia nr 62/22.04.1992 prin care au fost nominalizate persoanele care se încadrează în grupa I de muncă în conformitate cu anexa 1, poziţia 21 din Ordinul 50/1990 începând cu anul 1988.

Prin aceeaşi decizie au fost nominalizate şi persoanele ce se încadrează în grupa a II-a de muncă conform Ordinului 125/1990.

Reclamantul nu figurează printre salariaţii ce se încadrează în grupa I de muncă.

Prin decizia nr. 183/1997 emisă de pârâtă urmare a aprobării propunerii de încadrare în grupe de muncă cât şi a cuprinderii acestora în CCM din 1997 au fost nominalizate persoanele ce se încadrează în grupe de muncă (grupa 1 conform Ordinului 50/1990 anexa 1, poz. 21) în perioadele 1992- 1998.

Din analiza tabelului anexă la decizie rezultă că reclamantul nu figurează printre salariaţii nominalizaţi.

De altfel unitatea nici nu-l putea nominaliza pe reclamant ca persoană ce se încadrează în grupa I de muncă deoarece, potrivit art. 3,4 ,5 din Ordinul 50/1990, beneficiază de încadrarea în grupe de muncă fără limitarea numărului personalul care este în activitate şi care lucrează efectiv la locurile de muncă şi activităţile prevăzute în anexele 1 şi 2.

Încadrarea în grupele I şi II de muncă se va face în situaţia în care cu toate măsurile luate de uniate pentru normalizarea condiţiilor de muncă nivelul noxelor existente la locurile (activităţile, meseriile, funcţiile) prevăzute în aceste grupe depăşeşte nivelul maxim admis prevăzut în Normele republicane de protecţie a muncii.

Existenta condiţiilor deosebite la locurile de munca cu noxe trebuie sa rezulte din determinările de noxe, efectuate de către organele Ministerului Sănătăţii sau de laboratoarele de specialitate proprii ale unităţilor, determinări ce trebuie confirmate de către inspectorii de stat teritoriali pentru protecţia muncii care, la data efectuării analizei, constată ca s-au aplicat toate măsurile posibile de normalizare a condiţiilor şi ca toate instalaţiile de protecţie a muncii funcţionau normal.

De asemenea potrivit art. 7 din Ordinul 50/1990 încadrarea în grupele I şi II de munca se face proporţional cu timpul efectiv lucrat la locurile de munca incluse în aceste grupe, cu condiţia ca, pentru grupa I, personalul să lucreze în aceste locuri cel puţin 50% din programul de lucru.

Ori în cazul reclamantului nu au fost îndeplinite cerinţele cumulative prevăzute de lege.

Până la data de 01.06.1993 reclamantul a lucrat la secţia laminare dar perioadele de producţie au alternat cu perioadele de stagnare, conform Notei 246/24-01-1994 astfel că nu este îndeplinită condiţia impusă de art. 7 din Ordinul 50/1990 cu atât mai mult cu cât se încadrează în grupa I de muncă conform anexei1 pct.21 activitatea de încălzire a metalului, laminarea, tăierea, presarea şi refularea la cald inclusiv ajustajul, finisarea şi sortarea la cald.

Împrejurarea că alţi salariaţi au fost nominalizaţi prin deciziile angajatorului de încadrare în grupa I de muncă nu justifică pretenţiile reclamantului, având în vedere cele expuse mai sus.

Ca atare acţiunea reclamantului va fi respinsă ca nefondată.

Această sentinţă a rămas definitivă ca urmare a  respingerii apelului formulat de  reclamant, ca nefondat prin Decizia nr. 3446/02.09.2015  pronunţată de Curtea de Apel Craiova.

Domenii speta

Spete similare