Divorţ

Asupra actiunii civile de fata, constata urmatoarele:

Prin cererea inregistrata sub nr. 7619/180/2015 la Judecătoria Bacău, reclamantul X a chemat in judecata pe parata Y solicitand ca, prin hotararea judecatoreasca ce se va pronunta instanţa să dispună desfacerea căsătoriei, revenirea pârâtei la numele avut anterior căsătoriei, exercitarea autorităţii părinteşti  de către ambii soţi asupra minorului,  stabilirea locuinţei minorului la pârâtă, în Italia, reclamantul să achite pensie de întreţinere în favoarea minorului în cuantum de ¼ din venitul net obţinut,  stabilirea unui program de vizită în favoarea reclamantului cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, cu precizarea că ultimul domiciliu comun al părţilor a fost în Bacău, str. A

Cererea a fost legal timbrata cu taxa judiciară de timbru de 100 lei.

In motivarea cererii reclamantul a aratat în esenţă că părţile au fost căsătorite, din căsătoria acestora a rezultat  un copil în present minor, care se află în Italia la pârâtă. Reclamantul a arătat că a fost nevoit să plece în Italia pentru a-şi întreţine familia, iar pârâta a înţeles să dezvolte o relaţie extraconjugală cu un alt bărbat cât timp reclamantul era plecat la muncă în Italia. Pusă în faţa unor fotografii care ilustrau cu claritate infidelitatea, pârâta a recunoscut într-un final că are o relaţie cu un prieten de familie al părţilor.

În drept au fost invocate dispoziţiile art 373 al 1 lit b şi art 379 cod civ.

In probatiune reclamantul a solicitat proba cu înscrisuri şi martori.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat şi a solicitat , în principal, pe cale de excepţie,  necompetenţa instanţelor române în a pronunţa divorţul şi, în subsidiar,  în situaţia în care instanţa învestită  cu soluţionarea cauzei  nu va dispune declinarea competenţei  şi va putea soluţionarea cauza în fond, solicitând  desfacerea căsătoriei din culpa exclusvă a reclamanutlui- pârât,  revenirea pârâtei- reclamante la numele avut anterior căsătoriei, acela de “T”, exercitarea exclusivă de către pârâta- reclamantă a autorităţii părinteşti în ceea ce priveşte minorul,  stabilirea locuinţei minorului  la reşedinţa pârâtei.- reclamante din Italia, obligarea reclamantului- pârât la plata pensiei de întreţinere în favoarea minorului  în cuantum de 25% din veniturile realizate de reclamant în Italia de la data introducerii cererii până la majoratul acestuia, iar reclamantul- pârât să fie obligat la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea întâmpinării pârâta a arătat, în esenţă că părţile de mai mulţi ani locuiau în Italia, reşedinţa lor comună  nefiind în Bacău, ci în Italia.  Conform legii române, respective art. 914 Cod civil alin. 1 se menţionează că “cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumsripţia  căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor”, locuinţă care a fost în Italia. Pe de altă parte, pârâta a sesizat singură instanţa competentă să soluţioneze acest divorţ,  respectiv Tribunalul din Reggie Maria cu cerere de divorţ, cerere ce a primit termen de judecată la data de 15.12.2015. Pârâta a precizat că reclamantul este cel care a înţeles să aibă o relaţie extraconjugală, locuind chiar în Italia la o altă femeie.  Pârâta a arătat că relaţiile dintre soţi  au fost bune până la un moment dat, respectiv până în momentul în care  pârâta a avut convingerea  că reclamantul întreţine relaţii extraconjugale, situaţie pe care însuşi reclamantul a recunoscut-o. Pârâta a arătat că minorul David este extrem de ataşat de ea, acesta având şi ceva probleme de sănătate, iar reclamantul nu s-a interesat de el.

Reclamantul a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor şi cererilor ca nefondate. În motivare a arătat că, în esenţă că pe rolul instanţei există  dosarul nr. 11058/180/2015 având ca obiect “tăgadă paternitate”, părţile fiind aceleaşi din prezenta cauză.  Reclamantul a arătat că înţelege să invoce  excepţia lipsei calităţii de reprezentant, întrucât întâmpinarea este semnată  de avocat, iar instanţa urmează a verifica existenţa unei procuri valabile la momentul introducerii acesteia în instanţă, în caz contrar solicitând a fi anulate aceste capete de cerere pentru lipsa semnăturii într-o acţiune cu character personal.  Reclamantul a arătat că invocă  excepţia netimbrării cererii reconvenţionale şi, în ce priveşte excepţia necompetenţei instanţelor române, a solicitat respingerea excepţiei, faţă de argumentul  referitor la domiciliul  părţilor. Deşi pârâta a făcut referire  la o cerere de chemare în judecată  introdusă în Italia, reclamantul a arătat că lui nu i s-a comunicat  nici o copie a acţiunii în acest sens. În ce priveşte cererea reconvenţională, reclamantul a solicitat a fi respinsă, având în vedere că , astfel cum susţine reclamantul, părţile s-au separat în fapt  după ce acesta a primit fotografiile cu conţinut explicit în care apăreau pârâta şi amantul acesteia. Pe de altă parte,  cu privire la exercitarea autorităţii părinteşti, reclamantul a arătat că are o relaţie excepţională cu minorul , fiind ataşaţi unul de celălat şi solicitând respingerea excepţiei. 

În cauză, s-au depus înscrisuri.

La termenul de judecată din 14.10.2015 instanţa a invocat şi pus în discuţie excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Bacău cu privire la caătul de cerere având ca obiect divorţ şi excepţia de necompetenă generală a instanţelor române cu privire la capetele de cerere având ca obiect exercitarea autorităţii părinteşti, stabilirea locuinţei minorului, stabilire pensie de întreţinere minor şi stabilirea unui drept de vizită.

Asupra excepţiei de necompetenţă teritorială a instanţei Judecătoria Bacău cu privire la capătul de cerere având ca obiect “divorţ” de faţă instanţa constată următoarele:

Părţile au calitatea de soţi din data de 11 mai 1996, potrivit certificatului de căsătorie depus la fila 9 dosar.

Conform art 248 cod proc civ. instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură precum  şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori,după caz, cercetarea în fond a cauzei.

Prezenta cerere are ca obiect divorţ, iar în condiţiile în care ambele părţi au reşedinţa obişnuită în străinătate, niciuna dintre părţi nemaifiind actualmente pe teritoriul României, litigiul de faţă prezintă un element de extraneitate.

Întrucât ambele părţi sunt cetăţeni români, potrivit art 3 lit b din  Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, s-a apreciat că instanţele române sunt competente să soluţioneze cauza.

Pentru determinarea instanţei  competente  din punct de vedere teritorial vor fi avute în vedere dispoziţiile art 915 cod proc civ în conformitate cu care:

(1) Cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor. Dacă soţii nu au avut locuinţă comună sau dacă niciunul dintre soţi nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cea din urmă locuinţă comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripţia căreia îşi are locuinţa pârâtul, iar când pârâtul nu are locuinţa în ţară şi instanţele române sunt competente internaţional, este competentă judecătoria în circumscripţia căreia îşi are locuinţa reclamantul.

(2) Dacă nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa în ţară, părţile pot conveni să introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorţ este de competenţa Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului Bucureşti.

Se remarcă astfel faptul că pentru determinarea instanţei competente teritorial legiuitorul foloseşte în textul art 915 cod proc civ termenul de „locuinţă”, tocmai pentru a sublinia adresa la care partea ar putea fi găsită în mod efectiv pentru a putea fi chemată în proces, iar nu domiciliul legal care apare oficial în actul de identitate.

Totodată, sintagma „ultima locuinţă comună” desemnează locuinţa în care au convieţuit soţii, unde au locuit în chip statornic.

Ceea ce interesează pentru stabilirea instanţei competente teritorial este locuinţa părţilor la momentul introducerii acţiunii, astfel încât instanţa legal sesizată devine competentă să soluţioneze cauza şi dacă ulterior sesizării sale intervin schimbări ale acesteia.

Pârâta a arătat prin întâmpinare că părţile sunt plecate în străinătate de multă vreme, că ultimul domiciliu comun al soţilor a fost în Italia, B.Acest aspect rezultă cu certitudine şi din certifiato di stato di famiglia depus la fila 45 dosar.

Reclamantul a depus la dosarul cauzei ( fila 10 dosar) dovada faptului că are carte de identitate emisă de autorităţile italiene, şi are loc de muncă în Italia( fila 23) aspecte din care rezultă că acesta are reşedinţa obişnită pe teritoriul Italiei. Ambele părţi au arătat prin cererile formulate că minorul locuieşte împreună cu mama sa în Italia.

Faţă de cele anterior menţionate, întrucât la data sesizării instanţei ambii soţi locuiau în Italia,  unde de altfel a fost şi ultimul domiciliu comun, instanţa competentă urmează a fi stabilită potrivit dispoziţiilor art 914 al 2 cod proc civ.

În consecinţă, pentru a fi competentă teritorial a Judecătoria Bacău este necesar „acordul” părţilor, termen care desemnează de principiu înţelegerea reglementată de art 5 al din Reg ( UE ) 1259/2010 ( respectiv acord scris, datat şi semnat de ambii soţi )

Părţile nu au făcut dovada faptului că la data introducerii acţiunii şi-au exprimat nemijlocit acordul pentru sesizarea Judecătoriei Bacău, ba mai mult, prin întâmpinarea depusă, pârâta a invocat excepţia de necompetenţă a instanţelor române , exprimându-şi implicit dezacordul cu soluţionarea cauzei de instanţele române şi depunând dovezi din care rezultă că a introdus pe teritoriul statului italian o acţiune având ca obiect separarea în fapt a soţilor.

În aceste condiţii, potrivit celei de-a doua teze a art 915 al 2 cod proc civ, instanţa competentă teritorial să soluţioneze cauza este Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti.

Astfel că, în considerarea celor sus amintite, instanţa urmează să admită excepţia necompetentei teritoriale a Judecătoriei Bacău şi să decline competenţa de soluţionare a cauzei cu privire la capătul de cerere având ca obiect divorţ în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.

Cu privire la excepţa de necompetenţă generală a instanţelor române cu privire la capetele de cerere având ca obiect exercitarea autorităţii părinteşti, stabilirea locuinţei minorului, stabilire pensie de întreţinere minor şi stabilirea unui drept de vizită instanţa va admite această excepţie având în vedere aspectele ce vor analizate în continuare.

Minorul S, născut la data de D, este fiul părţilor rezultat din căsătoria acestora.

Potrivit celor susţinute de reclamant prin cererea de chemare în judecată şi de pârâtă prin întâmpinare dar şi din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă că minorul are reşedinţa obişnuită alături de mama sa în Italia.

Art.8 din Regulamentul nr.2201/2003 al Consiliului Comunităţilor Europene, act comunitar direct aplicabil în toate statele membre ale U.E. (conform art.249 din Tratatul pentru instituirea Comunităţii Europene, fără a fi necesară o normă de transpunere a acesteia în dreptul intern şi prioritar în raport cu reglementarea internă - potrivit art. 148 al.2 din Constituţia României) stabileşte că instanţa competentă a judeca cererile având ca obiect răspunderea părintească este cea de la locul reşedinţei obişnuite a copilului. Excepţiile de la această regulă sunt expres prevăzute de art.9,10,12 şi 13.

Conceptul de „reşedinţă obişnuită” nu este definit de Regulament, ci este o noţiune autonomă şi trebuie stabilit de judecător în fiecare caz. Problema jurisdicţiei se determină în raport de momentul în care instanţa este sesizată.

Astfel în art.12 al.3 al regulamentului se prevede prorogarea de competenţă pentru situaţia în care copilul ar avea o strânsă legătură cu un alt stat membru decât cel în care îşi are reşedinţa, atâta timp cât condiţiile cumulative prevăzute la lit. a şi b sunt îndeplinite, fără  a se face distincţie dacă cererea pentru stabilirea răspunderii părinteşti este formulată pe cale principală, accesorie ori incidentală.

În aceste condiţii, pe baza probatoriului administrat instanţa reţine că reşedinţa obişnuită a copilului este în Italia, acolo unde locuieşte împreună cu mama sa.

Faptul că  minorul are o strânsă legătură cu statul român ( întrucât este cetăţean român) nu este suficient pentru a face aplicarea art 12 al 3 din regulamentul CCE nr.2201/2003, chiar dacă acest lucru ar fi în interesul copilului, întrucât este necesar ca toate părţile să accepte competenţa instanţelor române. Ori în speţă pârâta nu a consimţit conform art 12 din regulament la judecarea cauzei de către instanţele române.

Pe cale de consecinţă, în considerarea celor ce preced şi având în vedere dispoziţiile art.17 din Regulamentul CCE nr.2201/2003 instanţa urmează să admită excepţia de necompetenţă generală a instanţelor române şi să respingă acţiunea cu privire la capetele de cerere având ca obiect răspundere părintească ca nefiind de competenţa instanţelor române. 

Domenii speta

Spete similare