Competența de soluționare a acțiunii având ca obiect stabilirea programului de vizitare al minorului care își avea domiciliul împreună cu mama sa în Anglia iar tatăl reclamant avea domiciliul în Italia

DREPT PROCESUAL CIVIL

Competența de soluționare a acțiunii având ca obiect stabilirea programului de vizitare al minorului care își avea domiciliul împreună cu mama sa în Anglia iar tatăl reclamant avea domiciliul în Italia

- Regulamentul CE nr. 2201/2003, art. 8, art. 12, art. 488 alin. 1, punctul 8

- Codul de procedură civilă, art. 264, art. 915 alin. 2, art. 917 alin. 1, 2; art. 1071 alin. 2, art. 1067 alin. 2

- Codul Civil, art. 478, art. 1240

- Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2016 pronunțată în data de 24 octombrie 2016

- jurisprudența CJUE, cauza C-656/13, LcM, Hotărârea din data de 14 noiembrie 2014

- Legea nr. 272/2004, art. 2 alin. 3 și 4

- Convenția cu privire la apărarea drepturilor copilului, cea privitoare la protecția copiilor și cooperării în materia adopțiilor internaționale

Minorul s-a născut sub durata căsătoriei părților, divorțate în prezent, al cărui domiciliu a fost stabilit la mamă. La data formulării acțiunii prin care tatăl, domiciliat în Italia, solicita stabilirea unui program de vizitare, acesta se afla împreună cu mama în Anglia, de mai mult de 3 luni de zile anterior acestui moment.

 Câtă vreme cu ocazia soluționării cauzei în primă instanță ambele părți prin reprezentanții convenționali au arătat expres că instanța este competentă general, material și teritorial a soluționa cauza, fără să se fi invocat vreun aspect legat de competența acesteia decât prin cererea de apel, în cauză era incidentă situația derogatorie în materie de competență prevăzută de art. 12 alin. 3 din Regulamentul CE nr. 2201/2003, de art. 1067 alin. 2 Cod procedură civilă, existând o manifestare de voință explicită, expresă, neechivocă pentru ca instanța română să soluționeze cauza, astfel că, s-a dat o greșită dezlegare a acestora și implicit subzistau motive de casare a deciziei pronunțate de instanța de apel în sensul art. 488 aliniat 1, punctul 8 Cod procedură civilă, fiind casată decizia recurată și trimisă cauza spre rejudecarea pe fond a apelului.

Interesul superior al minorului s-a apreciat că este protejat de dispozițiile art. 2 alin. 3 și 4 din Legea nr. 272/2004 câtă vreme poate fi audiat chiar în căile de atac sau prin comisie rogatorie.

Curtea de Apel Oradea – Secția I civilă

Decizia nr. 341 din 20 noiembrie 2020

Prin Sentința civilă nr. (...)/20.09.2019, pronunțată de Judecătoria (...) în dosarul nr. (...) a fost admisă acțiunea civilă înaintată de reclamantul (R) împotriva pârâtei (P) și în consecință s-a stabilit în favoarea reclamantului un program de menținere a legăturilor părintești cu copilul (C) (născut în ...) rezultat din căsătoria părților, în prezent desfăcută, în modalitatea expusă pe larg în dispozitivul hotărârii.

Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut că din căsătoria părților a rezultat minorul de mai sus, că respectiva căsătorie a fost desfăcută prin Sentința civilă nr. (...)/21.12.2015 pronunțată de Judecătoria (...) în dosar nr. (...) dispunându-se ca exercitarea autorității părintești să se realizeze exclusiv de către mamă și stabilindu-se domiciliul copilului la mamă.

Sub aspectul stării de fapt deduse judecății s-a mai reținut că ulterior anului 2016 mama și minorul s-au stabilit în Anglia unde locuiesc și în prezent, încetând să mai păstreze legătura cu tatăl reclamant care la rândul său și-a stabilit reședința în Italia, la Roma, împreună cu actuala parteneră de viață și că, din perspectiva disp. art. 17 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului coroborat cu dispozițiile corelative din Codul civil, cererea de chemare în judecată prezentându-se a fi întemeiată.

Împotriva acestei sentințe a promovat apel în termenul legal pârâta (P), care a invocat în principal excepția de necompetență generală a instanțelor române în soluționarea cauzei, invocând în acest sens prevederile art. 1 alin. 1 lit. b), art. 2 pct. 7 și art. 8 din Regulamentul CE nr. 2201/2003, astfel încât a solicitat anularea sentinței și respingerea acțiunii reclamantului, iar în subsidiar rejudecarea pe fond de către instanța de apel a cauzei și stabilirea unui program de menținere a legăturilor personale dintre tatăl intimat reclamant și copilul părților care să nu presupună deplasarea minorului în Italia.

Prin Decizia civilă nr. (...)/Ap din data de 22 iulie 2020, Tribunalul (...) a admis apelul exercitat de către apelanta-pârâtă (P), împotriva Sentinței civile nr. (...)/20.09.2019, pronunțate de Judecătoria (...) în dosarul nr. (...), în contradictoriu cu intimatul-reclamant (R), și în consecință:

A fost admisă excepția de necompetență generală a instanțelor române, invocată de către apelanta pârâtă și, prin urmare, a fost anulată Sentința civilă nr. (...)/20.09.2019, pronunțată de Judecătoria (...) în dosar nr. (...), iar în rejudecare a fost respinsă acțiunea reclamantului (R) înaintată împotriva pârâtei (P), având ca obiect stabilirea unui program de menținere a legăturilor personale dintre tatăl reclamant (R) cu minorul (C) (născut la data de (...), ca nefiind de competența instanțelor române de a soluționa litigiul.

Pentru a pronunța această decizie tribunalul a reținut următoarele:

S-a reținut că un prim reper îl reprezintă aplicabilitatea în cauză a prevederilor cuprinse în Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului Europei din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000 (publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L338/23.12.2003) – pe scurt, Regulamentul CE nr. 2201/2003 – atât pe teritoriul României, din perspectiva art. 3 Cod procedură civilă, cât și pe teritoriul Angliei, din perspectiva art. 126 și 127 din Acordul privind retragerea Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord din Uniunea Europeană și din Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, prin aceste din urmă dispoziții instituindu-se o perioadă de tranziție care se încheie la data de 31.12.2020 și în cursul căreia se aplică în continuare dreptul Uniunii Europene pe teritoriul Regatului Unit, cu excepția situațiilor menționate punctual în cuprinsul art. 127, din Acord, situații printre care nu se regăsește și cea dedusă judecății din prezenta cauză.

Un al doilea aspect reținut l-a constituit aplicabilitatea Regulamentului CE nr. 2201/2003 prezentului litigiu prin prisma definițiilor legale instituite prin acesta în cuprinsul art. 1 alin. 1 lit. b) („Prezentul regulament se aplică, oricare ar fi natura instanței, materiilor civile privind: ... atribuirea, exercitarea, delegarea, retragerea totală sau parțială a răspunderii părintești”), art. 2 pct. 7 partea finală („În sensul prezentului regulament ... răspundere părintească ... cuprinde în special încredințarea și dreptul la vizită”) și art. 8 alin. 1 („Instanțele judecătorești dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părintești privind un copil care are reședința obișnuită în acest stat membru la momentul la care instanța este sesizată”).

În consecință, raportat la împrejurarea că sesizarea Judecătoriei (...) prin cererea de chemare în judecată din cauză s-a realizat la data de 13.02.2017 (filele nr. 2-3 din dosarul primei instanțe), în condițiile în care copilul minor (C) se găsea pe teritoriul Angliei încă din toamna anului 2016, acolo unde a început cursurile școlare (conform adeverinței eliberate de către instituția de învățământ, depusă și în traducere legalizată, care confirmă faptul că minorul urmează cursurile acestei școli începând cu data de 15.09.2016, în mod regulat – filele nr. 9-12 din dosarul de apel), tribunalul a constatat că în cauză își găsesc deplină eficiență prevederile art. 8 din Regulamentul CE nr. 2201/2003, reședința obișnuită a acestui minor fiind, la data sesizării instanței, pe teritoriul Angliei, stat pe teritoriul căruia dreptul Uniunii Europene și implicit regulamentul evocat își găsesc deplină aplicabilitate, cel puțin până la data de 31.12.2020.

Examinând apărările intimatului reclamant structurate pe incidența în cauză a celor trei ipoteze derogatorii instituite prin art. 9, 10 și 12 din regulamentul evocat, tribunalul a constatat caracterul lor neîntemeiat, din probatoriul administrat rezultând că nu sunt îndeplinite condițiile de existență ale niciuneia dintre aceste situații.

S-a stabilit că, stabilirea minorului în cauză pe teritoriul altui stat decât România, în speță stabilirea acestuia pe teritoriul Angliei s-a realizat cu mai mult de 3 luni înainte decât data sesizării instanței de judecată (intervalul de timp 15.09.2016 - 13.02.2017 fiind mai mare de trei luni), că deplasarea minorului împreună cu mama sa în afara granițelor țării și stabilirea ulterioară a reședinței celor doi pe teritoriul Angliei s-a realizat în mod legal, în temeiul hotărârii judecătorești definitive prin neapelare prin care s-a dispus desfacerea căsătoriei părților, stabilirea locuinței minorului la mamă și exercitarea autorității părintești exclusiv de către mamă, în speță Sentința civilă nr. (...)/21.12.2015 pronunțată de Judecătoria (...) în dosar nr. (...) (filele nr. 5-6 din dosarul primei instanțe), astfel încât nu sunt îndeplinite condițiile ipotezei de „răpire a copilului” reglementată prin art. 10 din Regulamentul CE nr. 2201/2003, iar în cauză nu a fost evidențiată acceptarea vreunei prorogări de competență în înțelesul art. 12 din același regulament din partea apelantei pârâte.

În consecință, prin prisma considerentelor expuse tribunalul a admis apelul și excepția invocată, a anulat sentința atacată și a respins demersul judiciar al reclamantului ca nefiind de competența instanțelor române de a-l soluționa, conform dispozitivului deciziei.

Prin încheierea de ședință din data de 10.02.2020, pronunțată de Tribunalul (...) în dosarul nr. (...), privitor la excepția tardivității incidentului procedural vizând necompetența generală a instanțelor române, s-a reținut că potrivit art. 129 alin. 2 pct. 1 Cod procedură civilă, necompetența este una de ordine publică în cazul încălcării competenței generale, atunci când procesul nu este de competența instanțelor judecătorești și că potrivit art. 130 alin. 1 Cod procedură civilă, o atare necompetență generală a instanțelor judecătorești poate fi invocată de către părți sau de către judecător în orice stare a pricinii, față de această formulare a prevederilor legale, instanța înlăturând tardivitatea invocată, apreciind că o asemenea excepție poate fi invocată chiar și pentru prima dată în apel, fapt pentru care s-au înlăturat obiecțiunile vizând tardivitatea invocării acestei excepții.

 Împotriva acestei decizii și a încheierii din data de 10.02.2020, a declarat recurs, intimatul reclamant (R), timbrat cu 200 lei, solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii, respingerea excepției de necompetență generală a instanțelor române, în principal ca tardiv invocată, în subsidiar ca nefondată, trimiterea cauzei spre rejudecare în apel pe fond, în subsidiar, dacă se reține cauza spre rejudecare de către instanța de recurs, a se respinge apelul ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Prin motivele de recurs s-a invocat că, raportat la obiectul cauzei, stabilire legături personale între tată și minor, se impunea a se reține atât legislația română, art. 262, art. 401 Cod civil și art. 17, art. 18, art. 22 din Legea nr. 272/20047 cât și dreptul Uniunii Europene, Convenția adoptată la Haga în 1996.

Referitor la Regulamentul CE nr. 2201/2003 la punctul 12 din preambul se stipulează că ar trebui să fie competente în primul rând instanțele statului membru în care copilul are reședința obișnuită, cu excepția cazurilor de schimbare a reședinței acestuia sau a unui acord încheiat între titularii răspunderii părintești, deci sunt norme de recomandare.

O excepție de la situația susmenționată este situația în care părțile au acceptat expres sau în orice mod neechivoc ca litigiul să fie soluționat de o instanță dintr-un alt stat membru, alta decât cea a reședinței obișnuite a copilului, în speță cea română, a cetățeniei părților ce și la divorț s-au adresat Judecătoriei (...).

La primul termen de judecată din 30.06.2017 părțile și-au exprimat expres poziția privitor la competența generală, materială, teritorială a instanței române, fiind incidente prevederile art. 12 alin. 3, litera b) din Regulamentul CE nr. 2201/2003 privitor la prorogarea de competență, astfel că, acestea sunt aplicabile câtă vreme el prin acțiunea formulată și intimata prin întâmpinare au fost de acord ca instanța română să judece litigiul, nefiind invocată de aceștia sau de instanță la fond o excepție de necompetență, fiind administrat probatoriul solicitat.

Se mai invocă dispozițiile art. 1067 aliniat 2, astfel că excepția a fost tardiv formulată, nefiind adusă o motivare solicitării de constatare a acestui aspect. Ceea ce primează este interesul copilului ce nu a fost lezat în perioada desfășurării judecății în primă instanță, nefiind obligată intimata a-l aduce pentru audiere, deși s-a obligat în acest sens, în vacanța de vară a anului 2019 nu l-a adus deși a venit în țară, nu a depus eforturi pentru soluționarea litigiului, invocarea excepției nefiind în interesul minorului, prevederile Regulamentului CE nr. 2201/2003 având caracter de recomandare.

Prin admiterea excepției de necompetență a instanței române i s-a adus atingere dreptului la liberul acces la justiție iar minorului i-au fost încălcate drepturile apărate de legislația internă, de dreptul Uniunii Europene, de jurisprudența CEDO.

S-au invocat în drept prevederile art. 483, art. 488 alin. 1 pct. 8, art. 496 alin. 2, art. 498, art. 451 și urm. Cod procedură civilă.

Intimata, prin întâmpinarea, depusă la dosar, a solicitat respingerea recursului, conform art. 8 din Regulament CE nr. 2201/2003 privitor la competență, acesta se aplică sub rezerva dispozițiilor art. 9, 10, 12, iar conform alin. 1 se aplică indiferent care ar fi natura instanței în materie de divorț, ... încredințare și drept de vizită, fiind notoriu că mențiunile din preambulul unui act normativ, nu face decât să prezinte succint considerentele ce au determinat elaborarea lui.

Derogarea privitor la competență este condiționată de acceptarea expresă sau neechivocă iar aceasta să fie în interesul minorului, or, față de considerentele Deciziei nr. 20/2016 a ÎCCJ pronunțată în recurs în interesul legii, potrivit cărora, manifestarea de voință a părților privitor la alegerea unei instanțe nu poate fi dedusă din conduita lor procesuală constând în neinvocarea excepției necompetenței teritoriale de pârât prin întâmpinare, investirea aceleiași instanțe cu cererea reconvențională sau exprimarea acordului de către pârât în procura acordată reprezentantului convențional, câtă vreme prima instanță în ședința publică din data de 30.06.2017 a ignorat faptul că minorul locuiește pe teritoriul altui stat, deveneau aplicabile dispozițiile normelor internaționale în materie de competență pe care nu le-a pus în discuția părților pentru ca acestea să fi acceptat expres și explicit competența Judecătoriei (...).

Nu se poate reține că a fost în interesul minorului competența de soluționare a cererii de către instanțele române câtă vreme acesta trebuia adus din Anglia pentru a fi ascultat sau prin comisie rogatorie, nu direct de judecătorul cauzei, ancheta socială să se realizeze la locuința acestuia din Anglia, fiind școlarizat în alt stat iar în actualul context, orice deplasare reprezintă un risc.

Greșit se susține că este de rea credință câtă vreme doar a invocat dispoziții procedurale de ordine publică, corect s-a admis excepția de necompetență generală a instanțelor române, sesizarea a avut loc în data de 13.02.2017 când minorul se afla în Anglia din toamna anului 2016 în mod legal, deci de peste 3 luni de zile, a început cursurile școlare acolo, fiind aplicabile prevederile art. 8 din Regulamentul CE nr. 2201/2003.

Nu se poate casa decizia cu rejudecarea cauzei în fond câtă vreme minorul a împlinit 10 ani și nu a fost ascultat, fiind încălcate prevederile art. 29 alin. 1, 2 din Legea nr. 272/2004.

Examinând decizia și încheierea recurate, prin prisma motivelor invocate, cât și din oficiu, Curtea a constatat următoarele:

Părțile s-au căsătorit la data de (...) în localitatea (...), căsătorie desfăcută prin Sentința civilă nr. (...)/2015 pronunțată la data de 21.12.2015 de Judecătoria (...), în dosar nr. (...), sub durata acesteia s-a născut minorul (C) la data de (...) al cărui domiciliu a fost stabilit la intimată, autoritatea părintească exclusiv în favoarea acesteia.

La data de 13.02.2017 a fost înregistrată de către recurentul reclamant litigiul ce face obiectul prezentului dosar prin care s-a solicitat a se stabili în favoarea acestuia legături personale cu minorul, acesta menționând că are reședința în Italia și că intimata pârâtă ar fi plecată în Anglia împreună cu actualul soț și cu acesta, astfel că, acesta prezintă elemente de extraneitate ceea ce atrage implicit incidența dispozițiilor cuprinse în Regulamentul CE nr. 2201/2003.

Prin întâmpinarea, depusă la dosarul de fond, filele 18-19, intimata a confirmat că are reședința în Anglia, fără a se fi invocat vreun aspect legat de competența instanței în soluționarea cauzei iar în ședința publică din data de 30.06.2017 avocații ambelor părți, reprezentanții convenționali, au susținut că instanța este competentă general, material și teritorial să soluționeze cererea, ambele părți solicitând probe constând în interogatorii și probe testimoniale.

S-a mai reținut faptul că avocatul intimatei a declarat că nu solicită efectuarea unei anchete sociale la reședința reclamantului și s-a obligat a prezenta minorul pentru a fi ascultat conform art. 264 Cod civil.

Din analiza actelor aflate în dosarul primei instanțe Curtea a reținut faptul că părțile nu au invocat excepția necompetenței instanțelor române în soluționarea cauzei și nici instanța din oficiu, excepția de necompetență fiind invocată însă prin apelul declarat în cauză de către intimata apelantă, asupra excepției de tardivitate a invocării acesteia nefiind într-adevăr adusă o dezlegare, însă câtă vreme aceasta a fost admisă, implicit s-a avut în vedere că era nefondată.

Referitor la acest aspect se impun a fi evidențiate dispozițiile cuprinse în art. 1071 aliniat 2 Cod procedură civilă, potrivit cărora, necompetența internațională a instanței române poate fi invocată în orice stare a procesului, chiar direct în căile de atac, motive pentru care, conduita intimatei apelante de-a invoca excepția doar prin apelul declarat în cauză, nu putea fi sancționată cu respingerea ca tardiv formulată, criticile aduse fiind astfel neîntemeiate, motive pentru care recursul declarat împotriva încheierii pronunțate în data de 10.02.2020, prin care a fost soluționată această excepție, s-a impus a fi respins ca nefondat.

Potrivit Regulamentului CE nr. 2201/2003 al Consiliului Europei, privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești, în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului CE nr. 1347/2000, punctul 12 din preambul, temeiurile de drept în materie de competență, stabilite prin acest regulament în materia răspunderii părintești, sunt concepute în interesul superior al copilului, prin urmare, ar trebui să fie competente în primul rând instanțele statului membru în care copilul își are reședința obișnuită, cu excepția unor cazuri de schimbare a reședinței copilului sau ca urmare a unui acord încheiat între titularii răspunderii părintești, or, din analiza acestor nu se poate accepta opinia recurentului în sensul că cele stabilite ar fi doar norme de recomandare.

Conform art. 12 aliniat 3 din regulamentul susmenționat, privitor la prorogarea de competență, instanțele judecătorești dintr-un stat membru sunt competente în materie de răspundere părintească, atunci când: a) copilul are o legătură strânsă cu acest stat membru, în special datorită faptului că unul dintre titularii răspunderii părintești își are reședința obișnuită aici sau copilul este resortisant al acestui stat membru; b) competența instanțelor a fost acceptată în mod expres sau în mod neechivoc de către toate părțile la procedură la data sesizării instanței, iar competența este în interesul superior al copilului.

Raportat la obiectul cauzei, la împrejurarea că minorul se găsea în Anglia cu mai mult de 3 luni de zile anterior promovării acțiunii, că a fost înscris la cursuri școlare în acest stat, în mod corect s-a reținut aplicabilitatea regulamentului evidențiat mai sus.

Cât privește incidența în speță a situației derogatorii privitoare la prorogarea de competență, prevăzute de art. 12, aliniat 3, lit. b), din regulament, expusă mai sus, Curtea a apreciat că se impune a se analiza dacă faptul că reprezentanții convenționali ai părților, cu ocazia verificării competenței în fața primei instanțe, au declarat că aceasta este competentă material, general și teritorial a soluționa cauza, valorează acceptare expresă sau în mod neechivoc.

Privitor la dispoziția cuprinsă în art. 915 aliniat 2 Cod procedură civilă, având în vedere divergența de practică judiciară a instanțelor judecătorești, privitor la înțelesul noțiunii de “acord” al părților din cuprinsul tezei a doua, respectiv la condițiile de formă pe care trebuie să le îndeplinească convenția părților cu privire la alegerea instanței competente să soluționeze acțiunea de divorț, în situația în care niciuna dintre părți nu are locuința pe teritoriul României, a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție de Colegiul de conducere al acesteia, pentru soluționarea unui recurs în interesul legii, sens în care s-a pronunțat Decizia nr. 20/2016 din 24 octombrie 2016 prin care acesta a fost admis în sensul că, s-a stabilit că acordul părților cu privire la alegerea instanței care urmează să soluționeze acțiunea de divorț trebuie să fie exprimat expres.

Din considerentele acesteia se reține faptul că s-a avut în vedere împrejurarea că legiuitorul a prevăzut în art. 1.067 alin. (2) din Codul de procedură civilă, situat în cartea a VII-a, dedicată “Procesului civil internațional”, un caz de prorogare voluntară de competență în favoarea instanței române pentru ipoteza în care pârâtul se prezintă în fața instanței române și formulează apărări în fond, dar nu invocă excepția necompetenței, cel mai târziu până la terminarea cercetării procesului în fața primei instanțe.

S-a apreciat că acest caz se circumscrie dispozițiilor art. 1.240 alin. (2) din Codul civil, în sensul că, în ipoteza textului enunțat, neinvocarea excepției privitoare la competență valorează acord tacit. Simpla neinvocare a excepției nu ar valora acord tacit în lipsa dispoziției prevăzute de art. 1.067 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Cu referire la acordul tacit dedus din introducerea cererii reconvenționale de către soțul pârât-reclamant la instanța sesizată cu cererea de chemare în judecată, s-a constatat că, potrivit dispozițiilor art. 917 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă, cererea de divorț formulată de pârât trebuie introdusă la instanța la care se judecă cererea principală, neexistând un drept de opțiune al pârâtului sub acest aspect.

S-a reținut că, față de prevederile legale enunțate, care au un caracter imperativ, nu poate fi primită interpretarea conform căreia introducerea cererii reconvenționale de către soțul pârât-reclamant la instanța sesizată cu cererea de chemare în judecată reprezintă, în fapt, un acord tacit cu privire la instanța aleasă de reclamant.

A reținut Înalta Curte de Casație și Justiție că, față de dispozițiile art. 1.240 alin. (2) din Codul civil, manifestarea de voință a părților cu privire la alegerea unei anumite instanțe nu poate fi dedusă din conduita lor procesuală constând în: neinvocarea excepției necompetenței teritoriale de către pârât, prin întâmpinare, învestirea aceleiași instanțe de către pârât cu soluționarea cererii reconvenționale ori exprimarea acordului de către pârât în cuprinsul procurii acordate reprezentantului convențional, că interpretarea dispozițiilor art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă trebuie făcută în sensul că acordul părților în vederea alegerii instanței competente nu poate fi dat în mod tacit, ci doar expres.

S-a apreciat că, este necesar ca acordul părților, prevăzut de art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă, cu privire la alegerea instanței care urmează a soluționa acțiunea de divorț, să fie exprimat expres, în formă scrisă, iar, în situația în care litigiul este pendinte, și verbal în fața instanței. În ambele cazuri, manifestarea de voință a părților în sensul opțiunii pentru o anumită instanță trebuie să rezulte explicit fie din cuprinsul convenției, fie din susținerile formulate în scris sau oral în fața instanței de judecată.

Ca urmare, chiar dacă s-a dat o interpretare unei alte dispoziții legale decât cea incidentă în cauză, totuși raționamentul privitor la înțelesul sintagmei - acceptarea competenței în mod expres sau în mod neechivoc de către toate părțile la procedură la data sesizării instanței, - este același, astfel că, apărările intimatei în sensul incidenței considerentelor deciziei susmenționate, sunt întemeiate.

Cu toate acestea, atâta timp cât părțile au fost reprezentate prin mandatari convenționali, care cu ocazia verificării competenței generale, materiale și teritoriale a primei instanțe au susținut că instanța este competentă general, material și teritorial să soluționeze cererea, solicitând probe constând în interogatorii și probe testimoniale, concluzia firească este aceea că a existat o manifestare de voință explicită, expresă, în mod neechivoc pentru ca instanța română să soluționeze cauza, astfel că, implicit au devenit operante derogările privitoare la prorogarea de competență prevăzute în art. 12 aliniat 3, litera b) din Regulamentul CE nr. 2201/2003, aspecte greșit neavute în vedere de instanța de apel.

De altfel, aceste dispoziții au fost preluate în legislația internă, în Codul de procedură civilă, art. 1067 aliniatele 1 și 2, potrivit cărora, când în materii având ca obiect drepturi de care ele dispun liber conform legii române, părțile au convenit valabil competența instanțelor române de a judeca litigiile actuale sau eventuale privind asemenea drepturi, instanțele române sunt singurele competente. Cu excepția cazurilor în care prin lege se dispune altfel, instanța română în fața căreia pârâtul este chemat rămâne competentă de a judeca cererea, dacă pârâtul se prezintă în fața instanței și face apărări în fond, fără a invoca excepția de necompetență, cel mai târziu până la terminarea cercetării procesului în fața primei instanțe, or, câtă vreme astfel cum s-a arătat mai sus, chiar dacă părțile nu au fost prezente personal, au fost reprezentate convențional prin avocați care au arătat expres că instanța este competentă a judeca prezentul litigiu, material, general, teritorial, greșit s-a apreciat de instanța de apel că nu sunt competente instanțele române,  în acest sens, criticile fiind astfel întemeiate.

Se impune a fi evidențiată sensul celor arătate mai sus, opinia exprimată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene referitoare la ceea ce înseamnă acceptare expresă sau neechivocă a competenței în sensul art. 12 din Regulamentul nr. 2201/2003. Potrivit jurisprudenței C.J.U.E. (cauza C-656/13, L. c. M., hotărârea din 14 noiembrie 2014), art. 12 din Regulamentul nr. 2201/2003 impune stabilirea existenței unui acord expres sau cel puțin univoc cu privire la prorogarea de competență respectivă între toate părțile la procedură cel târziu la data depunerii la instanța aleasă a actului de sesizare a instanței 17 sau a unui act echivalent. Prorogarea de competență, s-a apreciat că nu va opera dacă instanța în cauză este sesizată doar la inițiativa uneia dintre părțile din procedură iar cealaltă parte din procedură sesizează aceeași instanță cu o altă procedură la o dată ulterioară, însă această ultimă parte contestă, încă de la momentul primului act care îi incumbă în cadrul primei proceduri, competența instanței sesizate, or, în speță nu a avut loc o contestare a competenței în primă instanță, astfel cum s-a arătat mai sus, ci o recunoaștere a acesteia, deci implicit o acceptare expresă, neechivocă în sensul dispoziției legale susmenționate.

Referitor la interesul superior al minorului, se mai impune a se evidenția că într-adevăr, câtă vreme acesta are vârsta de peste 10 ani, potrivit art. 29 alin. 1 și 2 din Legea nr. 272/2004 ascultarea acestuia este obligatorie, or, în primul rând, astfel cum s-a arătat mai sus, cu ocazia soluționării cauzei în primă instanță, intimata s-a obligat a-l prezenta, obligație neîndeplinită probabil din cauza pandemiei, iar pe de altă parte, acesta poate fi audiat chiar și în calea de atac a apelului sau prin comisie rogatorie, același aspect reținându-se și privitor la efectuarea anchetei sociale, neputându-se astfel accepta apărarea în sensul că drepturile acestuia ar fi fost sau ar putea fi încălcate.

Se impun a fi precizate în acest sens și dispozițiile cuprinse în art. 2 alin. 3 și 4 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, potrivit cărora:

„(3) Principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv în legătură cu drepturile și obligațiile ce revin părinților copilului, altor reprezentanți legali ai săi, precum și oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat în mod legal. (4) Principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile și deciziile care privesc copiii, întreprinse de autoritățile publice și de organismele private autorizate, precum și în cauzele soluționate de instanțele judecătorești”.

Acest principiu este preluat de legislația internă din Convențiile internaționale semnate și ratificate de România, care au devenit parte din dreptul intern, cum ar fi în principal Convenția cu privire la apărarea drepturilor copilului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la data de 20 noiembrie 1989 și ratificată de România prin Legea nr. 18/1990, precum și Convenția asupra protecției copiilor și cooperării în materia adopției internaționale, adoptată la data de 29 mai 1993 și ratificată de România prin Legea nr. 84/1994.

Precizarea noțiunii de „interes al copilului” se raportează în primul rând, la prevederea din art. 487 Cod civil potrivit căreia părinții au dreptul și îndatorirea de a crește copilul, or, din cele expuse mai sus, nu se poate deduce faptul că în măsura în care litigiul de față se va soluționa definitiv de instanțele din România s-ar aduce atingere drepturilor instituite în favoarea acestuia.

De altfel chiar prin cererea de apel, intimata apelantă a solicitat audierea minorului astfel că aceasta urmează a fi analizată și soluționată potrivit dispozițiilor legale în materie.

Având în vedere toate considerentele de mai sus, fiind incidente dispozițiile art. 488 aliniat 1, punctul 8 Cod procedură civilă, Curtea în baza art. 496 aliniat 2 Cod procedură civilă, a admis ca fondat recursul, a casat în întregime decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la tribunalul în vederea soluționării pe fond a apelului declarat în cauză, ocazie cu care se vor analiza toate criticile aduse sentinței apelate, probele solicitate.

Domenii speta

Spete similare