Litigii cu profesioniştii - nulitate act juridic.

Litigii cu profesioniştii - nulitate act juridic.

(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI SECŢIA A VI-A CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 716 A din 20.04.2016)

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti la data de 05.12.2014, sub nr.23243/303/2014, reclamanţii H.C.F. şi H.L. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele C E B NV şi C E I IFN SA, constatarea nulităţii absolute a clauzelor cuprinse în art.5.1 lit. b) din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr.103693/07.02.2008, art.5.1 lit. c) din contractul de facilitate de credit şi de garanţie, art.I5.1 lit. c) din actul adiţional nr.2 din data de 19.08.2011 şi art. II 5.1 lit. c) din actul adiţional nr.3 din data de 20.08.2012, art. II 5.1 lit. f) din actul adiţional nr.1 din data de 20.08.2010 la contractul de facilitate de credit şi de garanţie, art. I5.1 lit. f din actul adiţional nr.2 din data de 19.08.2011 la contractul de facilitate de credit şi de garanţie şi art. II5.1 lit. f din actul adiţional nr.3 din data de 20.08.2011 la contractul de facilitate de credit şi de garanţie, art.4.4, art.6.4 din contractul de facilitate de garanţie nr.103693/2008, art.8.4 din contractul de facilitate de credit şi de garanţie, art.8.14 din contractul de facilitate de credit şi de garanţie, art.8.15 din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr.103693/07.02.2008, art.8.16 din contractul de facilitate de credit şi de garanţie, art.8.3 din Anexa 1 la Contractul de facilitate de credit şi de garanţie, obligarea pârâtelor, în solidar, la plata sumei de 3.830,40 CHF, reprezentând contravaloarea comisionului de acordare credit abuziv percepută la data de 07.02.2008, sumă ce urmează a fi actualizată în funcţie de indicele de inflaţie de la data restituirii, 12.286,68 CHF, reprezentând contravaloarea comisionului de acordare credit abuziv percepută la data de 07.02.2008, sumă ce urmează a fi actualizată în funcţie de indicele de inflaţie de la data restituirii, 1.538,60 lei, reprezentând contravaloarea comisionului de acordare credit abuziv percepută la data de 07.02.2008, precum şi la plata comisionului de reeşalonare calculat în continuare începând cu luna decembrie 2014 şi până la încetarea acestuia, sumă ce urmează a fi actualizată în funcţie de indicele de inflaţie de la data restituirii, a dobânzii legale aferente acestor sume, calculate începând cu data de 05.12.2014, până la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că părţile au încheiat la data de 07.02.2008 contractul ce face obiectul cauzei, ce cade sub incidenţa prevederilor Legii nr.193/2000.

Apreciază reclamanţii că sunt întrunite cerinţele prevăzute la art.4 alin.1 din legea menţionată întrucât nu au avut posibilitatea negocierii clauzelor contractuale.

Cu referire la prevederea privind comisionul de acordare s-a arătat că este de natură să creeze un dezechilibru întrucât comisionul dovedeşte prin însăşi denumirea lui că acordarea creditului depindea de acceptarea comisionului.

În plus, se arată că art.15 din Legea nr.190/1999 interzice acest comision.

Cu privire la comisionul de administrare s-a arătat că nu respectă exigenţele bunei-credinţe, banca urmărind în realitate obţinerea unui avantaj disproporţionat faţă de prestaţia oferită.

În plus, motivul perceperii acestuia nu se regăseşte în cuprinsul contractului de credit, clauza nefiind clară şi inteligibilă, ci dând posibilitatea băncii să o interpreteze în interes propriu.

Cu privire la comisionul de reeşalonare s-a arătat că nu au avut posibilitatea negocierii, reclamanţii fiind obligaţi să accepte actele adiţionale deoarece acordarea reeşalonării era condiţionată de semnarea acestora.

Şi în acest caz, consideră reclamanţii, suntem în prezenţa unei dobânzi mascate faţă de valoarea comisionului.

Cu privire la riscul contractual, reclamanţii au arătat că este suportat în întregime de aceştia prin contractul de ipotecă încheiat asupra imobilului finanţat şi prin garanţia reală mobiliară constituită prin contract.

Cu privire la clauzele prevăzute la art.4.4 şi art.6.4 din contract, s-a arătat că sunt abuzive întrucât îndeplinesc cerinţele prevăzute în dispoziţiile art.4 alin.1 şi art.1 lit. r) din Legea nr.193/2000.

Cu privire la clauza prevăzută la art.8.4 din contract, s-a arătat că sunt de natură să creeze un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor deoarece ar trebui să vizeze exclusiv raporturile contractuale dintre părţi.

În privinţa art.8.14, art.8.15 din contract şi art.8.3 din anexa 1, s-a arătat că sunt abuzive întrucât permit comerciantului să stabilească unilateral momentul scadenţei anticipate.

În sfârşit, cu privire la art.8.16 din contract s-a arătat că este abuziv întrucât la momentul încheierii contractului reclamanţii au avut o poziţie inegală în raport cu profesionistul, neavând posibilitatea de a negocia vreo clauză sau de a participa la conceperea modelului de contract.

În drept, au fost invocate prevederile art.194 Cod procedură civilă, Dispoziţiile Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, Legea nr.193/2000, Legea nr.190/1999, art.1170, art.1357 Cod civil.

Pârâtele au formulat întâmpinare solicitând respingerea cererii de restituire a comisionului de administrare perceput începând cu luna a 14-a şi a comisionului de reeşalonare perceput început cu rata 67, pentru lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei C I IFN SA, iar a cererii de restituire a comisionului de acordare şi a celui de administrare perceput în luna a 13-a, pentru lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei C E B NV.

Pe fond, pârâtele au solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată arătând, în esenţă, că prevederile contestate nu îndeplinesc cerinţele prevăzute de lege privind caracterul abuziv şi în plus, cele privind comisioanele sunt asociate obiectului principal al contractului, fiind excluse de la controlul acestui caracter.

Cu privire la clauzele care reglementează valoarea penalităţilor s-a arătat că nu creează un dezechilibru semnificativ întrucât sunt legate de un caz de neîndeplinire a unei obligaţii corelative.

În privinţa clauzelor referitoare la scadenţa anticipată s-a arătat că reprezintă o aplicare a dispoziţiilor legale care reglementează decăderea din beneficiul termenului.

Cu referire la clauza prevăzută la art.8.16 s-a arătat că a fost însuşită de reclamanţi prin semnătură.

În privinţa dobânzii legale, s-a arătat că dispoziţiile legale invocate de reclamanţi sunt aplicabile exclusiv sumelor în lei, nefiind incidente în cauza de faţă întrucât s-ar ajunge la o dublă reparaţie a aceluiaşi prejudiciu.

Reclamanţii au formulat răspuns la întâmpinare.

Prin Sentinţa civilă nr.2467/02.04.2015 s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Dosarul a fost înaintat Tribunalului Bucureşti unde a fost înregistrat pe rolul Secţiei a VI-a Civilă, la data de 15.05.2015, sub nr.18150/3/2015.

Prin încheierea de la 16.06.2015 a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor, pentru considerentele arătate în cuprinsul încheierii.

Prin Sentinţa civilă nr.5381/06.10.2015 pronunţată în dosarul nr.18150/3/2015 Tribunalului Bucureşti – Secţia a VI-a Civilă a admis, în parte acţiunea, a constatat nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art.4.4, art.6.4, art.8.14 şi art.8.15 din Contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr.103693/07.02.2008 şi art.8.3 din Condiţiile generale de creditare si a respins, în rest, acţiunea ca neîntemeiată, precum şi cererea pârâtelor de acordare a cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie tribunalul a reţinut că reclamanţii au contractat un împrumut în valoare de 191.520 CHF, în vederea achiziţionării unui imobil, în temeiul contractului de facilitate de credit şi de garanţie nr.103693/07.02.2008, încheiat cu pârâta C E I IFN SA, pe o durată de 360 luni.

Potrivit prevederilor art.4.1 din contract, dobânda creditului va fi dobânda anuală de 4,50% p.a., se va aplica la soldul creditului şi se va calcula la un număr de 360 zile pe an.

În baza cererilor de reeşalonare formulate de reclamanţi (nr.1858/13.08.2010, nr.2098/ 16.08.2011 şi nr.2701/14.08.2012), părţile au semnat 3 acte adiţionale la contractul de facilitate de credit şi de garanţie menţionat, prin care au modificat unele dintre prevederile cuprinse în acesta.

Creditul contractat de reclamanţi a fost cesionat către pârâta C E B NV, prin contractul de cesiune încheiat la 31.03.2009.

S-a mai reţinut că nu există dovezi în sensul că cesiunea a fost notificată debitorului cedat, înscrisul depus în copie necertificată pentru conformitate cu originalul la fila 222, intitulat „borderou de prezentare a trimiterilor prioripost”, neputând fi avut în vedere.

Cu toate acestea, a indicat tribunalul, lipsa dovezii cu privire la notificarea cesiunii nu afectează valabilitatea raporturilor dintre părţi.

S-a mai reţinut că în prezenta cauză, reclamanţii contestă următoarele clauze contractuale: art.5.1 lit. b din contract – referitor la comisionul de acordare aferent creditului, de 3830,40 CHF, reprezentând 2% din valoarea totală a creditului, plătibil integral la data semnării contractului sau cel târziu la data primei trageri; art.5.1 lit. c din contract, art. I5.1 lit. c din actul adiţional nr.2, art. II5.1 lit. c din actul adiţional nr.3 – referitoare la comisionul de administrare lunar, de 0,15% plătibil începând cu scadenţa a 13-a/20.09.2012/20.09.2013; art. II5.1 lit. f din actul adiţional nr.1, art. I5.1 lit. f din actul adiţional nr.2, art. II5.1 lit. f din actul adiţional nr.3 – referitoare la comisionul de reeşalonare, de 0,7% p.a, aplicat la soldul creditului; art.4.4 şi art.6.4 din contract – referitoare la dobânda majorată, în cuantum de 10% p.a, peste dobânda curentă, datorată pentru plata cu întârziere a oricăror sume ce decurg din contract, de la scadenţa oricăror sume, fără îndeplinirea vreunei formalităţi prealabile; art.8.4, art.8.14, art.8.15 din contract şi art.8.3 din Anexa 1 – referitoare la declararea scadenţei anticipate a creditului; art.8.16 din contract – care conţine o declaraţie a împrumutaţilor în sensul că au citit, înţeles şi acceptat clauzele contractuale şi că acestea au fost negociate.

Fiind în prezenţa unui contract de credit ipotecar pentru investiţii imobiliare, în înţelesul art.2 lit. c din Legea nr.190/1999, încheiat între un consumator şi un comerciant, s-a indicat că raporturile juridice dintre părţi cad sub incidenţa prevederilor Legii nr.190/1999 şi nr.193/2000 (forma în vigoare la data încheierii actului), inclusiv art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000.

Pe fond, instanţa a reţinut cu caracter prealabil că prevederile contestate se regăsesc într-un contract standard preformulat, astfel încât se prezumă a nu fi fost negociate, conform art.4 alin.2 din Legea nr.193/2000, proba contrară ce cădea în sarcina băncii nefiind prezentată, consideraţiile teoretice ale pârâtei din cuprinsul întâmpinării, referitoare la voinţa juridică sau la obligaţia de transparenţă a clauzelor, neavând natura unei probe contrare, în sensul legii.

În acelaşi timp, existenţa unei multitudini de oferte pe piaţa bancară, minima diligenţă de care trebuia să dea dovadă consumatorul sau capacitatea acestuia de înţelegere a clauzelor contractuale, împrejurarea că oferta de credit a fost adusă la cunoştinţa împrumutaţilor anterior încheierii contractului şi a fost valabilă 30 de zile, s-a apreciat ca nu constituie dovezi ale negocierii directe.

De asemenea, s-a indicat, clauza cuprinsă în art.8.16 din contract care cuprinde declaraţia împrumutaţilor în sensul că au citit, înţeles şi acceptat clauzele contractuale şi că acestea au fost negociate, nu face prin ea însăşi dovada negocierii, fiind, la rândul său, preformulată şi inclusă într-un contract standard, al cărui conţinut era impus ca atare împrumutaţilor.

În privinţa celorlalte cerinţe impuse de art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000 pentru a fi în prezenţa unor clauze abuzive, instanţa a apreciat că prevederile contractuale referitoare la comisioane nu pot face obiectul analizei din perspectiva dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar bunei credinţe, întrucât se opun dispoziţiile art.4 alin.6 din lege, potrivit cărora nu este admisibilă evaluarea naturii abuzive a clauzelor care privesc „caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte”, dacă acestea sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Astfel, cu privire la comisionul de acordare, tribunalul a constatat că prevederea contestată enunţă, în mod clar, care sunt consecinţele economice pe care le poate suferi consumatorul în situaţia în care se hotărăşte să încheie contractul de credit. Astfel, clauza arată în mod clar şi neechivoc valoarea comisionului de acordare şi scadenţa obligaţiei de plată.

Pe de altă parte, s-a mai adăugat, scopul pentru care se percepe comisionul, respectiv contraprestaţia băncii în schimbul perceperii acestuia rezultă din însăşi denumirea sa, împrejurarea că, în contract, nu este definită noţiunea de „acordare a creditului” nefiind de natură să conducă la concluzia că prevederea nu ar fi suficient de clară, nefiind în prezenţa unei terminologii specializate care să impună explicaţii suplimentare pentru a putea fi înţeleasă.

De altfel, nici termenul de „dobândă” nu este definit în contract şi, cu toate acestea, scopul perceperii sale este necontestat.

Prin urmare, s-a apreciat că de la momentul acceptării ofertei şi a semnării contractului, un consumator mediu, normal informat şi suficient de atent şi de avizat, putea cunoaşte faptul că prin semnarea contractului se obligă la plata sumei menţionate care devenea scadentă la data semnării contractul sau cel târziu la data primei trageri din creditul aprobat, în schimbul serviciilor prestate de bancă în vederea acordării creditului.

În ce priveşte contraprestaţia, respectiv serviciul prestat de către comerciant pentru care se percepe comisionul, tribunalul a reţinut, cu privire la comisionul de acordare a creditului, faptul că perceperea sumei este justificată prin prisma demersurilor efectuate de pârâta CEI IFN SA, anterior încheierii creditului, pentru verificarea bonităţii clienţilor, verificări care se impuneau a fi făcute având în vedere suma substanţială împrumutată şi perioada lungă de timp pentru care era solicitat creditul.

În ce priveşte argumentul reclamantei, potrivit căruia comisionul de acordare ar fi interzis de lege, tribunalul a reţinut că art.15 din Legea nr.190/1999 se referă doar la cheltuielile aferente unor operaţiuni conexe desfăşurate în vederea acordării creditului, care pot fi puse în sarcina împrumutatului, iar nu şi la eventualele comisioane care sunt incluse în costul total al creditului.

În ce priveşte comisionul de administrare, tribunalul a apreciat că, din cuprinsul clauzelor contestate rezultă că împrumutatul datora băncii un comision lunar de administrare este de 0,15%, aplicat la soldul creditului şi scadent la termenele expres prevăzute.

Prin urmare, s-a constatat că simpla lecturare a contractului, chiar şi în absenţa graficului de rambursare, putea conduce consumatorul mediu, normal informat şi suficient de atent şi de avizat la concluzia că prin încheierea contractului de credit, acesta se obligă la plata lunară a unui comision de administrare în cuantum de 0,15% care se aplică debitului rămas de achitat şi care începe a fi perceput odată cu scadenţa celei de a 13-a rată, respectiv de la 20.09.2012 şi 20.09.2013.

Pe de altă parte, s-a mai adăugat, scopul pentru care se percepe comisionul, respectiv contraprestaţia băncii în schimbul perceperii acestuia rezultă din însăşi denumirea sa, împrejurarea că, în contract, nu este definită noţiunea de „administrare” nefiind de natură să conducă la concluzia că prevederea nu ar fi suficient de clară, nefiind în prezenţa unei terminologii specializate care să impună explicaţii suplimentare pentru a putea fi înţeleasă.

Tribunalul a mai reţinut că, şi în acest caz, există o contraprestaţie din partea băncii, respectiv operaţiunile de administrare a creditului.

Deşi OUG nr.50/2010 nu este incidentă contractului încheiat de părţi, întrucât contractul a fost încheiat anterior intrării în vigoare acestui act normativ, tribunalul a reţinut, ca argument, faptul că acest act normativ prevede posibilitatea inserării comisionului de administrare (art.36), ceea ce întăreşte concluzia că legiuitorul nu a avut în vedere, prin Legea nr.193/2000, şi această clauză printre cele care prezintă caracter abuziv. Această concluzie se impune şi în cazul legiuitorului european în ceea ce priveşte Directiva 93/13/CEE, deoarece OUG nr.50/2010 reprezintă tot o transpunere a Directivei 2008/48/CE. Altfel spus, comisionul de administrare a creditului este inclus în costurile pe care banca le are pentru a pune la dispoziţia clientului suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp, iar pentru această sumă există contraprestaţie din partea sa care constă în operaţiunile de administrare a contului de credit.

În aceste condiţii, tribunalul a constatat că sunt îndeplinite şi în cazul comisionului de administrare criteriile stabilite în jurisprudenţa Curţii cu privire la clauzele ce nu pot face obiectul controlului pe fond al clauzelor abuzive, deoarece aceste clauze sunt redactate în mod clar şi previzibil pentru un consumator mediu, normal informat şi suficient de atent şi de avizat, iar comisionul perceput în baza lor reprezintă o contraprestaţie pentru un serviciu prestat de către pârâtă.

Nu au fost analizate şi celelalte argumente ale reclamanţilor ce privesc neîntrunirea cerinţelor prevăzute la art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000, această analiză devenind superfluă, în condiţiile în care, pentru considerentele expuse mai sus, tribunalul a reţinut că prevederea contractuală contestată cade sub incidenţa art.4 alin.6 din lege, neputând face obiectul analizei caracterului abuziv.

În ce priveşte comisionul de reeşalonare, tribunalul a apreciat că, din cuprinsul clauzelor contestate rezultă că, odată cu încheierea primului act adiţional la contract, împrumutatul datora băncii un comision aferent serviciilor suplimentare solicitate în mod expres, constând în reeşalonarea creditului, de 0,7% p.a, aplicat la soldul creditului, începând cu 20.09.2011/ 20.09.2012/20.09.2013.

Prin urmare, s-a constatat că simpla lecturare a contractului, chiar şi în absenţa graficului de rambursare, putea conduce consumatorul mediu, normal informat şi suficient de atent şi de avizat la concluzia că prin încheierea contractului de credit, acesta se obligă la plata lunară a unui comision de reeşalonare, în cuantumul şi la termenele menţionate în mod expres.

Pe de altă parte, scopul pentru care se percepe comisionul, respectiv contraprestaţia băncii în schimbul perceperii acestuia rezultă din însăşi denumirea sa, respectiv ca urmare a prestării serviciilor suplimentare prestate de bancă, la cererea împrumutatului, constând în reeşalonarea creditului.

Tribunalul a reţinut că, şi în acest caz, există o contraprestaţie din partea băncii.

În aceste condiţii, tribunalul a constatat că sunt îndeplinite şi în cazul comisionului de reeşalonare criteriile stabilite în jurisprudenţa Curţii cu privire la clauzele ce nu pot face obiectul controlului pe fond al clauzelor abuzive, deoarece aceste clauze sunt redactate în mod clar şi previzibil pentru un consumator mediu, normal informat şi suficient de atent şi de avizat, iar comisionul perceput în baza lor reprezintă o contraprestaţie pentru un serviciu prestat de către pârâtă.

Nu au fost analizate şi celelalte argumente ale reclamanţilor ce privesc neîntrunirea cerinţelor prevăzute la art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000, această analiză devenind superfluă, în condiţiile în care, pentru considerentele expuse mai sus, tribunalul a reţinut că prevederea contractuală contestată cade sub incidenţa art.4 alin.6 din lege, neputând face obiectul analizei caracterului abuziv.

În privinţa clauzei cuprinse în art.8.4 din contract, instanţa a considerat că nu are caracter abuziv, nefiind de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, întrucât declararea scadenţei anticipate este consecinţa declarării scadenţei anticipate a altor credite acordate cu aceeaşi bancă sau cu instituţii financiare care fac parte din acelaşi grup, banca fiind îndreptăţită să se asigure împotriva riscului ca datoria împrumutatului să se majoreze.

De altfel, din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art.40 alin.4 lit. c din OUG nr.50/2010, s-a apreciat, rezultă că şi în prezent este permisă declararea scadenţei anticipate a creditului în cazul în care consumatorul nu şi-a îndeplinit obligaţiile conform altor contracte de credit încheiate cu acelaşi creditor.

Pe de altă parte, argumentul întemeiat pe lipsa compensaţiilor şi pentru reclamanţi, nu a fost primit, clauza contestată neavând un astfel de obiect.

În sfârşit, susţinerea că banca ar putea să declare scadenţa anticipată chiar şi în cazul lipsei culpei împrumutaţilor, nu a fost primită, clauza contractuală având ca premisă declararea scadenţei altor credite în condiţiile legii, respectiv pentru neîndeplinirea culpabilă a obligaţiilor.

În privinţa clauzei cuprinse în art.8.16 din contract, instanţa a constatat că aceasta conţine o declaraţie a împrumutaţilor în sensul că au citit, înţeles şi acceptat clauzele contractuale şi că acestea au fost negociate.

Nefiind vorba de o clauză care dă naştere unor drepturi sau obligaţii în favoarea/sarcina părţilor, instanţa a apreciat că, ab initio, nu se poate vorbi despre un dezechilibru semnificativ între drepturi şi obligaţii, în înţelesul art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000.

Faptul că reclamanţii nu au putut influenţa conţinutul clauzei respective, s-a adăugat, nu este prin el însuşi un argument pentru a o constata ca fiind abuzivă, această susţinere fiind oricum valorificată cu prilejul analizei cerinţei negocierii.

În privinţa clauzelor care îndreptăţesc banca să perceapă o dobândă majorată, de 10% p.a., peste dobânda curentă, pentru plata cu întârziere a oricăror sume ce decurg din contract, instanţa a apreciat că sunt de natură să creeze o dezechilibru semnificativ între drepturi şi obligaţii, contrar cerinţelor bunei credinţe, înscriindu-se în ipoteza avută în vedere de art.1 lit. i din Anexa Legii nr.193/2000, potrivit căruia, sunt considerate abuzive acele prevederi care obligă consumatorul la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de profesionist.

Nu s-a putut reţine incidenţa art.4 alin.6 din lege în acest caz întrucât dobânda majorată reglementată de clauza contestată nu reprezintă o componentă a preţului contractului, ca în cazul dobânzii curente, ci are natura unor daune interese disproporţionat de mari prin raportare la paguba suferită de profesionist prin neplata la scadenţă a unor sume de bani, ce poate fi evaluată la nivelul dobânzii legale.

Cu privire la clauzele ce reglementează posibilitatea declarării scadenţei anticipate a soldului creditului, pentru neîndeplinirea oricărei obligaţii a împrumutatului rezultând din contract, s-a reţinut că deşi pârâta pretinde că ar reprezenta transpunerea în materie a prevederilor art.1025 Codul civil, în realitate nu conţin nicio referire la insolvabilitatea împrumutatului sau la micşorarea garanţiilor acordate băncii.

În cazul de faţă, în temeiul clauzelor contestate, banca este îndreptăţită să declare creditul scadent anticipat pentru neîndeplinirea oricărei obligaţii a împrumutatului rezultând din contract, nu doar pentru neîndeplinirea obligaţiei de plată a ratelor de credit, ceea ce, în opinia tribunalului, în niciun caz, nu se poate considera o transpunere a dreptului comun în materie (chiar şi în cazul rezilierii judiciare, neexecutarea trebuie să privească o obligaţie esenţială), fiind evidentă disproporţia semnificativă dintre drepturile şi obligaţiile părţilor, consumatorul fiind expus riscului de a-şi vedea creditul scadent anticipat chiar şi în cazul neexecutării unei obligaţii neesenţiale şi chiar atunci când nu este insolvabil, iar garanţiile acordate băncii nu au suferit modificări.

Pentru considerentele expuse, tribunalul a constatat că prevederile contractuale prevăzute la art.4.4, art.6.4, art.8.14 şi art.8.15 din Contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr.103693/07.02.2008 şi art.8.3 din Condiţiile generale de creditare, sunt abuzive, astfel încât acestea nu vor mai produce efecte asupra consumatorului, în mod retroactiv, fiind lovite de nulitate absolută, acţiunea fiind respinsă în rest, ca neîntemeiată (văzând şi caracterul accesoriu al cererilor având ca obiect pretenţii).

Deşi culpa procesuală aparţine reclamanţilor, în limita capetelor de cerere respinse, s-a indicat ca aceştia nu vor fi obligaţi la plata cheltuielilor de judecată către pârâte, în condiţiile art.453 alin.2 Cod de procedură civilă, nefiind făcută dovada cheltuielilor, astfel cum impun dispoziţiile art.452 Cod de procedură civilă.

S-a avut în vedere faptul că documentele justificative depuse de pârâte privesc un alt dosar decât cel de faţă, astfel încât cheltuielile nu pot fi puse în sarcina reclamanţilor, nefiind prilejuite de prezenta cauză.

Împotriva acestei soluţii, în termenul legal, la datele de 29 decembrie 2015, respectiv 06.01.2016, au declarat apel ambele părţi, cererile de apel fiind înregistrate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VI-a Civilă la data de 18 ianuarie 2016.

Prin apelul declarat, apelanţii – reclamanţi au solicitat schimbarea, în parte, a hotărârii apelate în sensul admiterii şi a capetelor de cerere privind constatarea ca nule absolut a următoarelor clauze abuzive cuprinse în: art.5.1. lit. b – comisionul de acordare; art.5.1 lit. c din Contractul de facilitate de credit şi garanţie nr.103693/07.02.2008, art.I.5.1. lit. c din actul Adiţional nr.2 din data de 19.08.2011, art.II.5.1 lit. c din Actul Adiţional nr.3 din data de 20.08.2012 care prevăd comisionul de administrare; art.II.5.1 lit. f din Actul Adiţional nr.1 din data de 20.08.2010 la Contractul de facilitate de credit şi garanţie, art.I.5.1 lit. f din Actul adiţional nr.2/19.08.2011 şi art.II.5.1 lit. f din Actul adiţional nr.3/20.08.2012 în care este prevăzut comisionul de reeşalonare; art.8.4 şi art.8.6 din Contractul de facilitate de credit şi garanţie nr.103693/07/02/2008; obligarea pârâtelor în solidar, la restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de acordare, administrare şi reeşalonare, plus dobândă legală aferentă calculată începând cu data de 05.12.2014 şi până la data plăţii efective.

În dezvoltarea motivelor de apel se arată că instanţa de fond, prin refuzul de a analiza caracterul abuziv al acestor clauze, a încălcat dispoziţiile Legii nr.193/2000, art.11 alin.1 şi art.20 din Constituţie, precum şi prevederile Directivei 93/2013 şi ale jurisprudenţei CJUE.

Se subliniază că, în cauză, contractele încheiate sunt contracte de adeziune, clauzele fiind stabilite în mod unilateral de către bancă, posibilităţile de negociere fiind extrem de reduse sau lipsind cu desăvârşire.

Făcând referire la prevederile Legii nr.193/2000, ale Directivei 93/2013/CEE şi ale jurisprudenţei CJUE, apelanţii reclamanţi arată că orice clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale să poate fi controlată pentru aprecierea eventualului sau caracter abuziv.

Mai arată apelanţii – reclamanţi că instanţa de fond, în mod greşit, a apreciat că aceste comisioane fac parte din preţul contractului, că sunt justificate de contraprestaţia băncii şi că nu creează un dezechilibru între obligaţiile părţilor contractante.

Se arată în acest sens că împrejurarea prin care clauza contestată a putut fi cunoscută de către reclamanţi de la momentul încheierii contractului nu este suficientă pentru a înlătura lipsa negocierii, în condiţiile în care aceştia nu au posibilitatea de a influenţa conţinutul respectivei clauze.

Se mai adaugă, cu privire la comisionul de acordare, că reclamanţii au plătit şi comisionul de analiză, reclamanţii achitând astfel toate spezele, iar banca neavând niciun risc, creându-se astfel disproporţii vădite între drepturile şi obligaţiile celor două părţi. Se subliniază, faţă de prevederile Legii nr.190/1999, că legiuitorul a dorit să limiteze doar în cazul creditelor ipotecare, cheltuielile ce pot fi reţinute în sarcina clientului.

Referitor la comisionul de administrare se arată că din ansamblul actului adiţional nr.3 la contract rezultă că ceea ce percepe pârâta cu titlu de comision de administrare ar fi în realitate un comision de risc.

În ceea ce priveşte comisionul de reeşalonare se arată că la momentul încheierii contractului acest comision nu exista, iar clauza nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, nefiind respectate cerinţele bunei-credinţe, echilibrului şi transparenţei.

Referitor la clauza prevăzută de art.8.4 din contract se arată că instanţa de fond consideră în mod greşit că nu are caracter abuziv, raportându-se la OUG nr.50/2010, act normativ despre care recunoaşte că nu este incidentă în cauză.

În fine, o ultimă critică vizează clauza prevăzută de art.8.16, în analiza căreia instanţa de fond are o motivare contradictorie.

În drept au fost invocate prevederile art.466 şi urm. C.pr.civ.

Cererea de apel este scutită de la plata taxei judiciare de timbru.

Prin apelul declarat, apelantele – pârâte au solicitat modificarea, în parte, a hotărârii apelate în sensul respingerii, integral, a cererii de chemare în judecată şi obligarea intimaţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea cauzei.

În dezvoltarea motivelor de apel se arată că instituţia de credit şi-a îndeplinit obligaţia de transparenţă şi de a nu stipula clauze abuzive. Se afirmă că obligaţia de transparenţă a clauzelor contractuale nu trebuie interpretată ca o obligaţie de educare a consumatorilor cu privire la contractele ce urmează a fi încheiate. Nu trebuie confundată obligaţia de transparenţă cu o aşa-zisă obligaţie a băncii de a fi avocatul consumatorului.

Mai adaugă apelantele – pârâte că atât legea nr.193/2000 cât şi Directiva 93/13 nu reprezintă instrumente prin care se interzice încheierea de contracte tip, standard, cu clauze preformulate sau de adeziune.

Susţin apelantele – pârâte că prevederile prevăzute la art.4.4, art.6.4, art.8.14 şi art.8.15 din contractul de credit şi art.8.3 din condiţiile generale nu sunt clauze abuzive, în sensul art.4 din Legea nr.193/2000.

Sub acest aspect apelantele – pârâte solicită instanţei de apel să constate că prevederile art.4.4 şi art.6.4 din contract referitoare la penalităţile de întârziere, fac parte din obiectul principal al contractului, acestea fiind enunţate în mod clar şi neechivoc.

În subsidiar, în măsura în care se va aprecia că aceste prevederi nu fac parte din obiectul principal al contractului se solicită să se constate că aceste clauze reprezintă o aplicare a dispoziţiilor legale în vigoare (art.1535 C.civ. şi art.1 alin.1 din OG nr.13/2011), ce conduc la aceeaşi finalitate, respectiv excluderea clauzelor de la controlul privind domeniul clauzelor abuzive.

Se mai adaugă că nu se poate reţine existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, cât timp dobândă majorată reprezintă, în fapt, o clauza penală prin care părţile au evaluat anticipat eventualul prejudiciu pe care îl va suferi creditorul, în situaţia în care debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţiile asumate.

În ceea ce priveşte cerinţa ca respectiva clauză să fie negociată, se subliniază că unitatea bancară a demarat demersurile de negociere, înaintând intimaţilor oferta de credit prin care se rezumau cele mai importante dispoziţii contractuale referitoare la preţ.

Referitor la prevederile art.8.14 şi art.8.15 din contract şi art.8.3 din condiţiile generale se solicită să se observe că aceste clauze nu pot avea caracter abuziv de vreme ce chiar vechiul C.civ. şi C.pr.civ. prevăd sancţiuni energice în cazul în care debitorul nestatornic nu îşi îndeplineşte în mod corespunzător obligaţiile contractuale, fiind decăzut din beneficiul termenului suspensiv sau al termenului de gratie.

Se mai arată instanţei de apel că toate obligaţiile asumate de intimaţii-reclamanţi sunt obligaţii esenţiale, în legătură cu utilizarea şi rambursarea creditului, astfel încât este justificată sancţiunea prevăzuta de părţi în contract, respectiv declararea scadenţei anticipate a creditului, pentru neexecutarea oricărei obligaţii asumate.

O ultimă critică formulată de apelantele – pârâte priveşte respingerea cererii de obligare a reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată, arătându-se că atât factura cât şi extrasul de cont fac referire la numărul de dosar de la Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, instanţă pe rolul căreia s-a înregistrat iniţial cauza.

În drept au fost invocate prevederile art.466 şi urm. C.pr.civ.

La data de 28 ianuarie 2016, prin serviciul Registratură, s-a depus la dosarul cauzei întâmpinarea formulată de apelanţii – reclamanţi faţă de apelul formulat de apelantele – pârâte, prin care s-a solicitat respingerea apelului declarat de pârâte.

În combaterea motivelor de apel formulate de pârâte se arată că acestea nu au făcut dovada că prin notificarea din data de 08.04.2009 s-ar fi adus la cunoştinţă reclamantului împrejurarea că drepturile ce decurg din contractul de credit ar fi fost cesionate unei alte părţi.

Se mai adaugă că perceperea comisionului de acordare este nu numai abuzivă, ci şi nelegală, având în vedere că profesionistul a încasat acest comision deşi acest lucru este interzis potrivit art.15 din Legea nr.190/1999.

Apelanţii – reclamanţi afirmă că pârâtele aveau obligaţia de informare a reclamanţilor, că în cauză suntem în prezenţa unor contracte standard, preformulate, iar reclamanţii nu au putut face vreo contraofertă băncii sau influenţa conţinutul contractului de credit.

Referitor la acordarea cheltuielilor de judecată se arată că sunt incidente prevederile art.451 alin.2 şi art.453 alin.2 teza I C.pr.civ.

În drept au fost invocate prevederile art.471 alin.5 C.pr.civ.

La data de 08 februarie 2016, prin serviciul Registratură, s-a depus la dosarul cauzei întâmpinarea formulată de apelantele – pârâte prin care s-a solicitat respingerea apelului declarat de apelanţii – reclamanţi ca nefondat şi obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În apărare apelantele – pârâte arată că toate clauzele referitoare la dobândă, comisioane precum şi moneda în care s-a stabilit restituirea creditului sunt elemente care formează costul total al creditului. Acest cost, împreună cu marja de profit a băncii formează preţul contractului de credit, acesta din urmă reprezentând componenta esenţiala a obiectului contractului de credit de consum.

Se mai adaugă că niciuna dintre clauzele atacate nu creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, aceste clauze, perfect legale fiind negociate şi aduse la cunoştinţa reclamanţilor.

Referitor la comisionul de acordare se arată că atât timp cât legea a permis anterior intrării în vigoare a OUG nr.50/2010, iar ulterior a confirmat legalitatea acestor costuri, clauzele criticate nu pot fi considerate ca fiind abuzive.

Cu privire la clauzele care reglementează comisionul de administrare se arată că acestea au fost redactate în mod clar, prin exprimarea unui procent matematic a cărui valoare putea fi calculată chiar la momentul încheierii actului, iar acest comision nu poate reprezenta o dobândă mascată, întrucât cele două costuri sunt percepute din raţiuni diferite.

Mai adaugă apelantele – pârâte că face parte din obiectul principal la contractului comisionul de reeşalonare, care a fost achitat în baza unui serviciu suplimentar solicitat în mod expres de client.

Referitor la capătul de cerere prin care se solicită constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute de art.8.4 se arată că această clauză nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Prevederile criticate nu pot fi considerate abuzive întrucât ele sunt permise de legislaţia aplicabilă în materie, neputând fi considerate de plano abuzive.

În fine, se arată cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute în art.8.16 din contract că apelanţii nu au fost obligaţi să semneze contractul de credit în această formă, însă, prin semnare, şi-au însuşit dispoziţiile contractuale, inclusiv pe cea cu privire la declararea că au citit, înţeles şi acceptat clauzele contractuale.

În drept au fost invocate prevederile art.471 şi urm. şi art.451 C.pr.civ.

În apel nu au fost administrate probe noi.

Analizând apelurile în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile formulate şi cu observarea prevederilor art.476 N.C.pr.civ., Curtea, constată următoarele:

Asupra apelului declarat de apelanţii – reclamanţi Hora Ciprian Florin şi Hora Laura:

1. Criticile referitoare la greşita respingere a capătului de cerere privitor la constatarea caracterului abuziv al comisioanelor de acordare, administrare şi reeşalonare prevăzute în contractul de credit şi actele adiţionale, nu vor fi primite.

Cu titlu preliminar Curtea constată că se impune a se analiza dacă aceste comisioane fac parte din obiectul principal al contractului pentru a se stabili dacă, în mod corect, au fost analizate de tribunal prin raportare la prevederile art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000, ori dacă se impune analiza acestora prin prisma prevederilor art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000, astfel cum au solicitat apelanţii.

Potrivit art.4 alin.2 din Directiva 93/13/CE „Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil”.

Această prevedere a fost transpusă în dreptul intern prin art.4 alin.6 din legea nr.193/2000, potrivit căruia evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului nici cu calitatea de-a satisface cerinţele de preţ şi plată, pe de-o parte, şi nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte. Singura condiţie pe care legea o impune este ca aceste clauze să fie exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Pe cale de consecinţă, odată constatată încadrarea unei anumite clauze în cadrul obiectului principal al contractului, sunt excluse de la analiză condiţiile prevăzute la art.4 alin.1 din legea nr.193/2000.

Totodată trebuie avută în vedere la stabilirea obiectului principal al contractului natura juridică specifică a contractului de credit, care se deosebeşte de contractul de împrumut (ce creează obligaţii doar în sarcina împrumutatului), constând în restituirea sumei împrumutate şi a dobânzii aferente. Natura juridică a contractului de credit este una mult mai complexă întrucât nu se limitează doar la acordarea împrumutului şi restituirea acestuia cu dobândă, obligaţii care, indiscutabil, fac parte din obiectul principal al contractului de credit, ci şi la efectuarea unor alte prestaţii aflate în strânsă legătură cu acordarea creditului, astfel încât se poate considera şi în privinţa acestora că au fost considerate ca fiind esenţiale de către părţi la încheierea contractului, astfel încât fac parte din obiectul principal al contractului.

Deşi fac referire la exceptarea de la analiza caracterului abuziv al clauzei ce defineşte obiectul contractului, în condiţiile în care sunt exprimate în mod clar şi inteligibil, nici legea nr.193/2000 şi nici Directiva 93/13 nu definesc noţiunea de „obiect al contractului”. Însă, în cauza Kasler (C-26/13), CJUE a oferit unele criterii de interpretare a acestei noţiuni care trebuie avute în vedere ţinând seama de cerinţele aplicării uniforme a dreptului Uniunii, în măsura în care termenii unei dispoziţii de drept ale Uniunii (respectiv Directiva 93/13) care nu face nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre în sensul de-a stabili domeniul de aplicare al acesteia trebuie să primească o interpretare autonomă şi uniformă. În acest sens, CJUE a reţinut că în fapt clauzele contractuale care se circumscriu noţiunii de „obiect principal al contractului”, în sensul acestei dispoziţii, trebuie înţelese ca fiind cele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale acestui contract şi care, ca atare îl caracterizează.

Având în vedere susţinerile din cererea de apel se poate deduce că apelanţii – reclamanţi apreciază că obiectul principal al contractului de credit este acordarea împrumutului şi plata dobânzii, restul comisioanelor fiind accesorii, motiv pentru care nu pot fi incluse în obiectul principal al contractului. Cu toate acestea contractul de credit se caracterizează prin aceea că este un contract complex, astfel că nu se poate susţine în mod rezonabil că acesta se limitează doar la acordarea împrumutului şi restituirea acestuia cu dobândă, ci se referă şi la efectuarea unor alte prestaţii aflate în strânsă legătură cu acordarea creditului.

Pe cale de consecinţă se apreciază că, în mod corect, a concluzionat tribunalul că şi celelalte prestaţii care au strânsă legătură cu acordarea creditului fac parte din obiectul principal al contractului.

Atât comisionul de acordare cât şi comisionul de administrare şi cel de reeşalonare se încadrează în „obiectul principal al contractului” putând fi calificate drept o prestaţie esenţială stabilită în sarcina împrumutatului.

Dată fiind raţiunea perceperii acestora, respectiv pentru verificarea bonităţii clientului, a efectuării de operaţiuni în scopul utilizării/rambursării creditului, şi a reeşalonării creditului, la solicitarea clientului, cele trei tipuri de comisioane au fost percepute de către bancă fiind în strictă legătură cu acordarea, respectiv reeşalonarea creditului, astfel încât aceste prestaţii pot fi considerate în lumina caracterului complex al contractului de credit ca fiind esenţiale astfel încât caracterizează contractul.

În ceea ce priveşte exceptarea de la analiza caracterului abuziv al clauzelor referitoare la raportul preţ – calitate, contrar opiniei apelanţilor, Curtea apreciază că există din partea băncii o contraprestaţie atât pentru comisionul de acordare cât şi pentru cel de administrare şi cel de reeşalonare.

Simplul fapt că aceste comisioane nu sunt definite ca atare prin convenţia de credit nu poate echivala cu lipsa unei contraprestaţii. Astfel, după cum rezultă chiar din denumire, comisionul de acordare vizează demersurile efectuate de bancă anterior încheierii creditului pentru verificarea bonităţii clientului, iar existenţa unui comision de analiză nu exclude de plano posibilitatea achitării şi a unui comision de acordare. Potrivit contractului, comisionul de analiză, în cuantum de 100 lei, se achită la data depunerii cererii de credit, iar comisionul de acordare este de 2% din valoarea creditului plătibil la data semnării contractului sau cel mai târziu la data primei trageri. Astfel, atât valoarea cât şi modul în care se percep aceste comisioane denotă servicii diferite, însă asupra contraprestaţiei băncii în cazul comisionul de analiză, plătibil la depunerea cererii de creditare, instanţa nu se poate pronunţa, întrucât nu a fost investită cu o asemenea cerere.

Comisionul de administrare priveşte efectuarea de operaţiuni de cont bancar de către creditor, în scopul utilizării creditului, urmărirea modului în care creditul este rambursat. În analiza comisionului de administrare nu se poate face abstracţie de durata creditului, care se întinde pe o perioadă de 360 de luni, perioadă în care se pot efectua diverse operaţiuni de cont care, în mod evident, implică o contraprestaţie din partea creditorului.

De asemenea, în cazul comisionului de reeşalonare, acesta este achitat ca urmare a unor servicii suplimentare solicitate de către apelanţii – reclamanţi, şi anume modificarea contractului iniţial de credit şi garanţie. Or, reeşalonarea creditului implică activităţi de cont, emiterea de noi grafice de rambursare, verificarea bonităţii clientului, activităţi ce reprezintă o contraprestaţie a băncii. În mod corect banca nu a perceput acest comision, încă de la încheierea contractului iniţial de cred şi garanţie, ci numai la momentul la care reclamanţii au solicitat reeşalonarea, comisionul fiind evidenţiat în cele trei acte adiţionale încheiate între părţi, prin care, la solicitarea împrumutatului, s-au modificat costurile iniţiale.

Nefondate sunt şi criticile formulate de apelanţii – reclamanţi referitoare la caracterul „clar şi inteligibil” al clauzelor, prin care se arată că prin modul de redactare al clauzelor contractuale nu se asigură informarea completă şi corectă a consumatorilor despre obligaţiile asumate, limbajul folosit de bancă fiind neclar şi echivoc.

În interpretarea prevederilor art.4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE în cauza Kasler CJUE a mai stabilit că „Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce priveşte o clauză contractuală precum cea în discuţie în litigiul principal, cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar şi inteligibil trebuie înţeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci şi ca contractul să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă clauza respectivă, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte.”

Aplicând aceste reguli la litigiul de faţă se constată că în contractul de credit se menţionează, în mod expres, că împrumutatul datorează un comision de acordare de 3.830,4 CHF, care se achită la data semnării contractului sau cel mai târziu la data primei tragerii, precum şi un comision de administrare lunar de 0,15% plătibil începând cu a 13-a scadenţă. Procentul iniţial stabilit pentru comisionul de administrare a fost păstrat şi prin actele adiţionale, acte prin care s-a indicat în mod expres şi valoarea comisionului de reeşalonare – 0,7 % p.a. aplicabil la valoarea soldului.

În atare condiţii Curtea, în acord cu tribunalul, apreciază că aceste trei clauze au fost exprimate într-un mod clar şi inteligibil, astfel încât consumatorul a fost în măsură a cunoaşte, chiar de la data încheierii contractului, întinderea obligaţiei asumate.

Nu pot fi primite nici criticile apelanţilor în sensul că prevederea care vizează comisionul de acordare ar fi în contradicţie cu prevederile Legii nr.190/1999 deoarece art.15 prevede că „în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentaţiei de credit şi constituirii ipotecii şi altor garanţii, după caz”. Astfel, solicitarea unei sume pentru demersurile efectuate de creditoare anterior încheierii creditului, pentru verificarea bonităţii clienţilor, se încadrează în noţiunea de cheltuieli aferente întocmirii documentaţiei de credit, din moment ce această noţiune se referă, evident, la aspectele anterioare acordării creditului, în scopul acordării acestuia.

De asemenea, nu se poate susţine, în mod întemeiat, că prin comisionul de administrare banca solicită, în realitate, un comision de risc, deoarece, în primul rând, comisionul de risc nu este prin el însuşi un comision interzis de prevederile legale pentru a fi necesară deghizarea acestui comision prin intermediul unui alt comision. În al doilea rând, după cum s-a indicat mai sus instanţa apreciază că în cauză suntem în prezenţa unui comision de administrare, prevăzut în contract cu respectarea dispoziţiilor legale, astfel că nu se impune modificarea hotărârii tribunalului sub acest aspect.

2. Criticile referitoare la greşita respingere a capătului de cerere privitor la constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art.8.4 din contractul de credit şi de garanţie sunt fondate.

Potrivit acestei clauze creditorul are dreptul să declare exigibil anticipat creditul, fără îndeplinirea niciunei formalităţi, în cazul în care orice alte credite acordate de creditor sau de instituţii financiare care fac parte din grupul creditorului, sunt declarate exigibile anticipat, în condiţiile stabilite în respectivele contracte de credit.

Faţă de aspectele reţinute mai sus (în analiza primei critici), Curtea constată că prevederea cuprinsă la art.8.4 din contractul de facilitate de credit şi garanţie nu face parte din obiectul principal al contractului, fiind o clauză cuprinsă într-un contract preformulat prin care se creează o situaţie defavorabilă consumatorului, care este suspus riscului declarării scadenţei anticipate în situaţii care nu au legătură cu contractul de faţă.

Nu pot fi considerate drept clauze conforme cu drepturile conferite consumatorului, prevederile care permit băncii să declare scadenţa anticipată pentru nerespectarea de către împrumutat a unor clauze din alte convenţii încheiate cu banca sau chiar cu alte societăţi financiare aflate în grupul creditorului.

Susţinerile apelantelor - pârâte în sensul că această clauză reia prevederile cuprinse în art.1025 C.civ. ori art.263 şi 382 C.pr.civ. nu vor fi primite deoarece dispoziţiile legale referitoare la condiţia suspensivă ori acordarea termenului de graţie, ori decăderea din acest termen nu au nicio legătură cu îndeplinirea obligaţiilor rezultate dintr-un contract de credit.

În concluzie, sub acest aspect Curtea a apreciat întemeiat apelul declarat de către apelanţii – reclamanţi urmând a modifica sentinţa de fond în sensul constatării caracterului abuziv al clauzei cuprinse la art.8.4. din contractul de facilitate de credit şi garanţie nr.103693/07.02.2008 şi constatării nulităţii absolute a acestei clauze.

2. Critica referitoare la greşita respingere a capătului de cerere privitor la constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art.8.16 din contractul de facilitate de credit şi de garanţie este nefondată.

Potrivit acestei clauze împrumutatul a declarat că a citit, înţeles şi acceptat clauzele contractului, şi că acestea au fost negociate cu CEI în conformitate cu prevederile Legii nr.193/2000.

Curtea constată că prin cererea de apel, apelanţii – reclamanţi, cu privire la această clauză, invocă o motivare contradictorie a tribunalului, critică ce nu poate fi primită.

Tribunalul a reţinut că prevederile art.8.16 din contractul de facilitate de credit şi garanţie nu dau naştere la drepturi şi obligaţii în sarcina părţilor, astfel că nu se poate vorbi de un dezechilibru contractual, iar faptul că reclamanţii nu au putut influenţa conţinutul clauzei nu este prin el însuşi un argument pentru a constata clauza ca fiind abuzivă.

Considerentele tribunalului nu sunt contradictorii, ci doar explică faptul că o clauză nu poate fi considerată ca fiind abuzivă numai prin prisma faptului că este inclusă într-un contract nenegociat, ci trebuie să fie îndeplinite toate cele trei condiţii impuse de art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000.

Analizând menţiunile din cererea de chemare în judecată Curtea constată că apelanţii – reclamanţi nu au susţinut şi nici nu au încercat să dovedească în ce mod această clauză creează un dezechilibru între părţile contractante, limitându-se la a afirma că nu au participat la conceperea modelului de contract.

Or, în acord cu soluţia tribunalului, Curtea reţine că lipsa negocierii nu conduce la anularea clauzei în măsura în care nu se poate reţine existenţa unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Chiar dacă apelanţii – reclamanţi, prin semnarea contractului de facilitate de credit şi garanţie, şi-au însuşit şi clauza contestată, nu se poate reţine că aceştia au suferit o vătămare, odată ce toate criticile formulate prin cererea de chemare în judecată le-au fost analizate, fără a le fi opusă clauza prevăzută de la art.8.16 din contract.

În concluzie, Curtea nu a modificat soluţia tribunalului în cazul clauzei prevăzută la art.8.16 din contract.

Asupra apelului declarat de apelantele – pârâte C I IFN SA şi C E B NV:

1. Criticile referitoare la greşita constatare a caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art.4.4 şi art.6.4 din contractul de credit, sunt fondate.

În dezvoltarea acestei critici apelantele – pârâte, invocă, cu titlu preliminar, că fac parte din obiectul principal al contractului cele două clauze a căror nulitate a fost constatată de către tribunal, motiv pentru care se impune a se analiza dacă se impune analiza acestor clauze în conformitate cu prevederile art.4 alin.1 sau cu prevederile art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000.

Având în vedere considerentele arătate în analiza primului motiv de apel al apelanţilor – reclamanţi, precum şi statuările CJUE din cauza Kasler, dar şi din cauza Matei, prin care se aduc explicaţii suplimentare referitoare la comisioanele ori prevederile care pot fi incluse în noţiunea de „obiect principal al contractului”, se apreciază că prevederile contractuale declarate nule de tribunal, care reglementează dobânda majorată în caz de întârziere la plată precum şi punerea în întârziere a debitorului în caz de neexecutare a obligaţiilor contractuale, nu fac parte din obiectul principal al contractului.

Contrar opiniei apelantelor – pârâte se impune a se verifica dacă aceste clauze respectă prevederile art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000 potrivit cărora „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor”.

Referitor la condiţia negocierii Curtea reţine că negocierea presupune ocazia oferită destinatarului de a influenţa efectiv conţinutul şi numărul clauzelor. Apelantele - pârâte nu a făcut însă dovada schimbării/ modificării vreunei clauze din iniţiativa destinatarului ofertei, respectiv a faptului că aceasta din urmă a avut şi alte opţiuni decât cea de a adera în integralitate la clauza prestabilită sau de a o refuza tot în integralitate.

Opţiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul nu înlătură caracterul său abuziv, întrucât art.4 din Legea nr.193/2000 nu impune condiţia inexistenţei unei opţiuni pentru alt comerciant care vinde produse ori prestează servicii similare. Ceea ce sancţionează legea este că, în măsura în care consumatorul doreşte să beneficieze de produsele sau serviciile unui anumit comerciant, trebuie să accepte, în bloc, condiţiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive, sau să renunţe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii.

Această opţiune nu poate fi considerată mulţumitoare, întrucât legislaţia pentru protecţia consumatorului urmăreşte să-l pună pe consumator în situaţia de a beneficia fără restricţii de produsele sau serviciile oferite pe o anumită piaţă, fără a fi nevoit să accepte clauze care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul său şi contrar cerinţelor bunei-credinţe. De aceea, acceptarea de către debitor a clauzelor în discuţie, nu înlătură nici aplicabilitatea art.4 din Legea nr.193/2000 şi nici caracterul abuziv al clauzei.

În cazul contractului încheiat între părţile cauzei, în mod corect, s-a constatat că acesta este un contract de adeziune, întrucât clauzele nu au fost negociate direct cu consumatorul, ci au fost preformulate de către bancă, în condiţiile generale de finanţare practicate de aceasta, ceea ce atrage incidenţa prevederilor Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori.

Faptul că debitorii au acceptat clauzele contractului prin semnare, nu înseamnă că nu se poate aprecia asupra caracterului abuziv al unor clauze. De asemenea, faptul că apelanţii – reclamanţi au acceptat şi o clauză prin care se prevede în mod expres că au citit, înţeles şi negociat contractul nu îi lipseşte pe aceştia de posibilitatea de a contestat caracterul abuziv al clauzelor contractuale. Soluţia contrară ar lipsi de control efectiv actele juridice încheiate cu comercianţi, întrucât legitimitatea procesuală este recunoscută doar părţilor contractante, un consumator neputând ataca în justiţie decât un act la încheierea căruia a luat parte.

De altfel, o astfel de interpretare contravine şi jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie, care a stabilit în cauza Murciano Quintero, că protecţia recunoscută consumatorilor prin Directiva 93/13/CE presupune ca instanţa naţională să poată verifica din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecăţii are caracter abuziv. Curtea a statuat că: „În ce priveşte problema dacă o instanţă învestită cu un litigiu decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant şi un consumator poate verifica din oficiu în ce măsură clauzele cuprinse în acest contract au caracter abuziv, trebuie constatat că sistemul de protecţie introdus prin directivă porneşte de la premisa potrivit căreia consumatorul se află, din punctul de vedere al echilibrului contractual şi al forţei de a negocia, într-o poziţie dezavantajoasă faţă de comerciant şi deţine un nivel mai scăzut de cunoştinţe faţă de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fără posibilitatea de a influenţa conţinutul acestora”.

Împrejurarea că debitorul are studii superioare sau cunoştinţe de specialitate juridică sau chiar economică, nu constituie, în sine, un motiv de a considera că nu are calitatea de consumator şi ar fi lipsit de protecţia instituită de Legea 193/2000, din moment ce acesta a acţionat în afara activităţii sale profesionale (pârâtele nu au invocat şi dovedit contrariul), respectându-se prevederile art.2 alin.1 din Legea 193/2000. Iar faptul că în concret consumatorul a putut înţelege conţinutul clauzelor contractului, dată fiind profesia sa, nu poate determina lipsa de incidenţă a prevederilor Legii nr.193/2000.

A valida un astfel de raţionament, ar echivala cu lipsirea, în mare parte, de aplicabilitate a dispoziţiilor acestui act normativ, în condiţiile în care, prin edictarea sa, legiuitorul a urmărit să protejeze tocmai consumatorii care deja au încheiat contracte ce ar putea conţine clauze abuzive. Codul civil consacră principiul libertăţii contractuale, dar art.969 C.civ. conferă putere de lege doar convenţiilor legal făcute, Legea nr.193/2000 reglementând tocmai situaţii în care clauze contractuale consimţite de parte prin asumarea contractului nu au caracter legal, fiind considerate abuzive.

În concluzie, în acord cu susţinerea apelanţilor – reclamanţi, Curtea reţine caracterul ne-negociat al clauzelor constatate de tribunal ca a fi abuzive, însă atrage atenţia asupra faptului că simpla constatare a lipsei caracterului negociat al contractului nu conduce de plano la constatarea caracterului abuziv al clauzelor contestate.

Verificând îndeplinirea condiţiei existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, Curtea constată că prevederile art.4.4 şi art.6.4 din contractul de facilitate de credit şi garanţie nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În dovedirea caracterului abuziv al clauzelor, reclamanţii au invocat caracterul disproporţionat al penalizării în cazul întârzierii la plată precum şi faptul că nu există o sancţiune corelativă şi în cazul în care banca nu îşi execută propriile obligaţii.

Curtea constată că prevederile criticate, pe de o parte, stabilesc faptul că debitorii sunt de drept în întârziere în cazul în care nu îşi execută obligaţiile contractuale, iar pe de altă parte, reprezintă, în fapt, o evaluare convenţională a prejudiciului suferit de bancă în cazul în care apelanţii – reclamanţi nu îşi achită obligaţiile de plată la scadenţă.

Faptul că prin contract, în caz de neachitare la termen a obligaţiilor apelanţii pot plăti o dobândă majorată (penalizatoare) nu atrage de plano constatarea unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor. De asemenea, faptul că în contract nu este prevăzut şi un comision de penalizare şi în ipoteza în care banca nu îşi îndeplineşte obligaţiile este justificată se faptul că acest comision se aplică numai în situaţia în care împrumutaţii nu achită la scadentă ratele nu şi în situaţia neîndeplinirii altor obligaţii. De altfel, acest comision este un procent din suma datorată. Cum banca nu are obligaţia de a achita reclamanţilor succesiv sume de bani, este firesc să nu fie stipulat un asemenea comision de penalizare în sarcina băncii. Obligaţia bănească a băncii constă în punerea la dispoziţia împrumutatului a sumei de bani, iar această obligaţie se execută imediat după încheierea contractului, banca nemaiavând alte obligaţii pecuniare, ulterioare, în raport de care să se prevadă o dobândă sau un comision penalizator.

În sensul acestei soluţii, se mai reţine şi că Directiva Parlamentului European şi a Consiliului privind contractele de credit pentru consumatori permite inserarea în contractele de credit a dobânzii penalizatoare.

În concluzie, Curtea a modificat soluţia tribunalului în sensul că va respinge capătul de cerere prin care se solicită constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art.4.4 şi art.64. din contractul de facilitate de credit şi garanţie nr.103690/07.02.2008.

2. Criticile referitoare la greşita constatare a caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art.8.14 şi art.8.15 din contractul de facilitate de credit şi garanţie şi art.8.3 din condiţiile generale de creditate, sunt, de asemenea, fondate.

Se reţine că potrivit art.8.14 din contractul de credit debitorul renunţă la beneficiul termenului, astfel că CEI îşi rezervă dreptul de a declara scadenţa anticipată în cazul neîndeplinirii oricărei obligaţii, la termenele şi condiţiile prevăzute în contract, art.8.15 defineşte cazul de culpă, iar art.8.3 din condiţiile generale de creditare, anexă la contractul de facilitate de credit şi garanţie, menţionează, de asemenea, posibilitatea CEI de a declara scadenţa anticipată în cazul în care nu se respectă obligaţiile contractuale.

Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea constată că dispoziţiile art.8.14 şi art.8.15 din contractul de facilitate de credit şi garanţie şi art.8.3 din condiţiile generale de creditate nu fac parte din obiectul principal al contractului şi sunt prevederi incluse într-un contract ne-negociat cu consumatorul.

Cu toate acestea Curtea constată, şi în acest caz, că prevederile contractuale contestate nu creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii susţin că aceste clauze permit comerciantului să stabilească unilateral momentul scadenţei anticipate, inclusiv în situaţii care ar excede culpei împrumutaţilor.

În dezacord cu susţinerile apelanţilor – reclamanţi Curtea reiterează considerentele de mai sus potrivit cărora contractul de credit este un contract complex, care nu se limitează doar la acordarea împrumutului şi restituirea acestuia cu dobândă, ci vizează şi la efectuarea unor alte prestaţii aflate în strânsă legătură cu acordarea creditului. Neîndeplinirea obligaţiilor contractuale, astfel cum a fost definit drept caz de culpă, poate atrage scadenţa anticipată a creditului, la momentul nerespectării obligaţiilor asumate. O asemenea interpretare nu echivalează cu dreptul băncii de a stabili unilateral momentul scadenţei, iar în cazul în care banca ar utiliza în mod abuziv dreptul conferit prin contract, reclamanţii au la îndemână contestaţia la executare pentru a cere sancţionarea atitudinii abuzive a băncii.

Contractul de credit stabileşte în mod expres o serie de obligaţii în sarcina împrumutatului, iar acesta prin simpla lecturare a convenţiei poate înţelege cu uşurinţă care este sancţiunea care intervine în caz de culpă contractuală.

Curtea mai notează că respectivele clauze care dau dreptul băncii să declare creditul scadent anticipat au fost redactate în mod clar, au fost aduse la cunoştinţa împrumutatului la momentul încheierii contractului astfel că nu se poate reţine nici un argument care să conducă la calificarea clauzelor ca a fi abuzive.

Totodată, Curtea reaminteşte că a amendat prevederea contractuală care permite băncii să declare scadenţa anticipată în cazul nerespectării obligaţiilor asumate de consumator printr-un alt contract.

3. Critica referitoare la greşita respingere a cererii de acordarea a cheltuielilor de judecată, nu este fondată.

Apelantele – pârâte susţin că factura fiscală şi extrasul de cont depusă la dosarul tribunalului se referă la numărul de dosar de la Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, instanţă pe rolul căreia a fost înregistrat iniţial dosarul.

O asemenea critică nu poate fi primită deoarece acţiunea a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti sub nr.23243/303/2014, iar în factura fiscală nr.FF15-398 se menţionează că a fost emisă pentru asistenţă şi reprezentare în dosarul nr.10299/303/2015 – JS6 CEI contra G.A. Aceleaşi menţiuni referitoare la dosarul nr.10299/303/2015 privind-o pe G.A. se regăsesc şi în extrasul de cont.

În atare condiţii rezultă. în mod clar că dovada cheltuielilor de judecată prezentate în faţa instanţei de fond privesc un alt dosar.

Potrivit art.452 C.pr.civ. partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului, prevedere legală, prin raportare la care, în mod corect, tribunalul a respins cererea pârâtelor de acordare a cheltuielilor de judecată.

Având în vedere toate considerentele prezentate mai sus, cu observarea prevederilor art.480 alin.2 C.pr.civ., Curtea a admis ambele apeluri şi a schimbat în parte sentinţa civilă atacată în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a constatat nulitatea absolută a clauzei cuprinse la art.8.4 din contractul de facilitate de credit şi garanţie nr.103693/07.02.2008, a respins în rest cererea de chemare în judecată. Totodată au fost menţinute dispoziţiile tribunalului referitoare la respingerea cererii pârâtelor de obligare a reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Faţă de soluţia pronunţată de instanţa de apel, constatând că nu se poate reţine culpa procesuală a apelanţilor – reclamanţi odată ce au fost admise ambele căi de atac promovate, în temeiul art.453 C.pr.civ., Curtea a respins cererea apelantelor – pârâte de obligare a apelanţilor – reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată.

Domenii speta

Spete similare