Obligatia de plată a contributiilor anuale pentru serviciile destinate protectiei copilului aflat în dificultate. Finanţarea serviciilor sociale destinate protecţiei adulţilor cu handicap.

Obligaţia comunităţilor locale de a susţine activitatea de protecţie a copilului este reglementată de art.5 alin.3 din Legea nr.272/2004, privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, în forma în vigoare în perioada 2011 - 2013, care prevede că „În subsidiar, responsabilitatea revine colectivităţii locale din care fac parte copilul şi familia sa. Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia de a sprijini părinţii sau, după caz, alt reprezentant legal al copilului în realizarea obligaţiilor ce le revin cu privire la copil, dezvoltând şi asigurând în acest scop servicii diversificate, accesibile şi de calitate, corespunzătoare nevoilor copilului.”, precum şi de art.118 alin.1 lit.a potrivit cu care „Prevenirea separării copilului de familia sa, precum şi protecţia specială a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi se finanţează din următoarele surse: a) bugetul local al comunelor, oraşelor şi municipiilor”.

În speţă, reclamanta nu a solicitat sume ce depăşesc standardul de cost prevăzut de lege, ci a solicitat obligarea comunităţii locale la plata contribuţiei proprii prevăzute de lege, calculată la un cuantum de 25% din standardul de cost anual.

Referitor la finanţarea centrelor publice de zi sau de tip rezidenţial în care sunt îngrijite şi protejate persoanele adulte cu handicap, acesta se face din bugetul propriu al consiliului judeţean pe teritoriul şi în subordinea căruia se află centrul, iar în situaţia în care persoana cu handicap provine de pe raza altei unităţi administrativ teritoriale, cheltuielile se decontează între autorităţile publice judeţene în condiţiile art.33 alin.2 şi 3 şi ale art.34 alin.4 din HG nr.268/2007.

Deci, obligaţia legală de a suporta cheltuielile aferente activităţii de protecţie a persoanelor adulte cu handicap, realizată în centrele publice, nu revine autorităţilor publice ale comunelor, oraşelor sau municipiilor, ci consiliilor judeţene, precum şi persoanelor internate în centre sau susţinătorilor acestora, în limitele contribuţiei lunare stabilite prin Ordinul 467/2009.

Art.5 alin.3 din Legea nr.272/2004

Art.6 alin.1 lit. a din HG nr.23/2010

OUG nr.58/2014

Art.94 alin.1 din Legea nr.448/2006

Art.33 alin.2 şi 3 şi art.34 alin.4 din HG nr.268/2007

Prin cererea formulată la data de 23.01.2014 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr.548/118/2014, astfel cum a fost precizată, reclamanta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Constanţa a obligarea pârâţilor Consiliul Local al comunei [...], jud. Constanţa şi Comuna [...], prin Primar, la plata sumei de 340.267,48 lei, aferentă perioadei ianuarie 2010 – septembrie 2013, reprezentând contribuţia la finanţarea activităţii de protecţie a copiilor protejaţi în sistem rezidenţial, de asistenţă maternală, persoanelor majore care beneficiază de protecţie conform art.51 din Legea nr.272/2004, modificată prin Legea nr.257/2013, precum şi întreţinerea persoanelor adulte protejate în centre specializate aflate în subordinea reclamantei, pentru beneficiarii proveniţi de pe raza unităţii administrativ-teritoriale a pârâtului; cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr.139/27.01.2015 Tribunalul Constanţa a admis excepţia prescrierii dreptului material la acţiune pentru pretenţiile aferente anului 2010 şi a respins acţiunea, pentru celelalte pretenţii, ca nefondată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Constanţa, care a criticat soluţia instanţei de fond ca fiind nelegală, invocând dispoziţiile art.20 din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004 şi art. 483 şi urm. NCPC.

Având în vedere că sesizarea instanţei s-a făcut sub imperiul legii noi de procedură, în cauză sunt aplicabile disp. art.499 NCPC, potrivit cu care „Prin derogare de la prevederile art.425 alin.1 lit. b, hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.”

În motivarea recursului, reclamanta a arătat că soluţia instanţei de fond cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea normelor de drept material.

 Susţine recurenta că instanţa de fond nu indică motivul pentru care stabileşte că data la care a început să curgă termenul de prescripţie pentru pretenţiile aferente anului 2010 este 01.01.2011, astfel încât să justifice modul în care a aplicat norma de drept reţinută ca fiind incidentă în speţă (Decretul nr.167/1958), în condiţiile în care la această dată (01.01.2011) nu era stabilită şi comunicată pârâţilor valoarea contribuţiei datorate pentru anul 2010, aşa cum rezultă cu claritate din probele administrate în cauză.

Astfel, prin adresa sa din D6675/08.02.2011 (depusă la dosarul fondului), reclamanta DGASPC Constanţa a comunicat pârâţilor, în vederea includerii în buget, valoarea contribuţiei datorate la data de 31.12.2010. Similar, pentru anul 2011, valoarea datorată de către pârâţi a contribuţiei a fost comunicată prin adresa D31103/22.05.2012 (depusă la dosarul fondului).

De altfel, nici reclamanta şi nici pârâţii nu aveau cum să cunoască în mod anticipat valoarea exactă a contribuţiei anuale datorate, având în vedere modul legal de calcul, respectiv prin aplicarea procentului de 25% asupra costurilor anuale expres reglementate prin HG nr.23/2010, costuri stabilite de actul normativ pentru fiecare categorie de beneficiar al serviciilor sociale, pe tipuri de servicii sociale.

Astfel, după finalizarea anului 2010 au fost cunoscute informaţiile necesare cu privire la (i) numărul beneficiarilor serviciilor sociale proveniţi de pe raza unităţii administrativ-teritoriale şi (ii) tipul serviciilor sociale acordate, fiind determinată valoarea exactă a contribuţiei datorate de pârâţi pentru anul 2010 şi comunicată pârâţilor la data de 08.02.2011 în vederea includerii în buget, conform obligaţiei asumate prin art.4 din Convenţia de colaborare înregistrată la Primăria [...] sub nr.205/01.02.2011.

În aceste condiţii, consideră că termenul de prescripţie nu poate începe să curgă la data de 01.01.2011, anterior stabilirii şi comunicării valorii sumelor datorate.

Arată că şi raportările legale realizate de către DGASPC către Ministerul Muncii privind beneficiarii serviciilor sociale/costuri/tipuri de servicii se realizează conform legii, pentru identitate de raţiune, până la data de 30 aprilie a fiecărui an, pentru anul anterior; art.5 alin.2 din HG nr.23/2010 prevede că "Furnizorii publici de servicii sociale au obligaţia ca până la data de 30 aprilie a fiecărui an să transmită Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, precum şi autorităţilor administraţiei publice centrale aflate în subordinea acestuia datele privind beneficiarii, costurile şi personalul/tipul de serviciu, înregistrate în anul anterior raportării."

Mai susţine recurenta că, raportat la natura juridică a pretenţiilor şi a obligaţiilor legale ale pârâţilor, faţă de data comunicării valorii contribuţiei de către reclamantă, pârâţii aveau obligaţia includerii în bugetul anului 2011 a contribuţiei datorate pentru anul 2010, astfel încât termenul de prescripţie a început să curgă de la data de 01.01.2012, având în vedere finalizarea exerciţiului bugetar al anului 2011 la 31.12.2011, în acest sens, solicitând a se avea în vedere definiţia anului bugetar dată de art.2 din Legea finanţelor publice locale nr.273/2006, respectiv "anul financiar pentru care se aprobă bugetul; anul bugetar este anul calendaristic care începe la data de 1 ianuarie şi se încheie la data de 31 decembrie" şi  definiţia rectificării bugetare locale, respectiv "operaţiunea prin care se modifică, în cursul exerciţiului  bugetar, bugetele prevăzute la art.1 alin.2, cu obligativitatea menţinerii echilibrului bugetar". În egală măsură, se arată, trebuie avută în vedere obligativitatea includerii în bugetul local al cheltuielilor privind asistenţa socială, aceste cheltuieli constituind parte a secţiunii de funcţionare a bugetelor locale, care reprezintă partea de bază, obligatorie, a bugetelor conform Legii nr.273/2006.

În concluzie, consideră că la data introducerii acţiunii termenul de prescripţie - început să curgă la 01.01.2012 pentru pretenţiile aferente anului 2010, cuantificate şi  comunicate în anul 2011- nu s-a împlinit.

În ceea ce priveşte norma de drept aplicabilă (Decretul nr.167/1958), solicită a se avea în vedere că Tribunalul Constanţa a reţinut într-un litigiu similar (cerere de chemare în judecată identică, formulată de DGASPC Constanţa împotriva C.L. [...] şi Comunei [...] - dosar nr.1081/118/2014) că litigiul nu este unul civil, astfel încât nu este supus nici dispoziţiilor privind prescripţia extinctivă, astfel cum era reglementată prin Decretul nr.167/1958 (anexat  încheierea din 19.12.2014 pronunţată în dosar nr.1081/118/2014).

De asemenea, în alte speţe similare (cereri de chemare în judecată identice, formulate de DGASPC Constanţa împotriva CL 23 August şi Comunei 23 August - dosar nr. 555/118/2014, respectiv împotriva Municipiului Medgidia şi  CL Medgidia - dosar nr. 1068/118/2014) chiar şi  în măsura în care Tribunalul Constanţa a reţinut aplicabilitatea Decretului nr.167/1958, s-a constatat incidenţa art.16, apreciindu-se că adresele transmise de reclamantă prin care a fost comunicată valoarea contribuţiei datorate au întrerupt cursul prescripţiei (anexat hotărârile judecătoreşti).

Concluzionând pe motivul de recurs ce vizează modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei, în ceea ce priveşte fondul cauzei, judecătorul fondului reţine existenţa obligaţiei pârâţilor de a contribui la acoperirea cheltuielilor realizate de către reclamantă pentru serviciile sociale obiect al cererii introductive, pentru beneficiarii proveniţi de pe raza com. [...].

Cu toate acestea, normele legale reţinute sunt aplicate în mod greşit cu privire la : (i)obligaţia legală de finanţare a serviciilor sociale de la bugetul comunelor inclusiv în situaţia stabilirii costurilor serviciilor sociale la nivelul standardelor de cost reglementate prin HG nr. 23/2010, precum în speţă şi nu doar în cazurile în care costurile necesare depăşesc nivelul prevăzut de standardul de cost, aşa cum reţine judecătorul fondului în mod greşit prin hotărârea atacată, şi (ii) contribuţia comunităţilor locale la finanţarea acestor servicii în cuantum de 25% reglementată pentru perioada în litigiu de HG nr.457/2000.

În acest context, apreciază că se impune a sublinia soluţia aceluiaşi judecător într-o speţă identică (cerere de chemare în judecată cu acelaşi obiect formulată împotriva CL Agigea şi  Comunei Agigea) soluţionată în sensul admiterii acţiunii prin sentinţa civilă nr.2977/19.12.2014 în dosarul nr.553/118/2014 al Tribunalului Constanţa - Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal.

În opinia recurentei, judecătorul fondului interpretează greşit dispoziţiile HG nr. 23/2010, reţinând că pârâţii aveau obligaţia de finanţare doar în temeiul art.3 din actul normativ, în cazul în care costurile ar fi depăşit nivelul prevăzut de standardele de cost - raţionament ce denotă o aplicare greşită a textelor actului normativ, inexplicabil de altfel în condiţiile în care judecătorul reţine incidenţa în speţă a dispoziţiilor art.6 alin.2 din HG nr.23/2010, pe care le şi citează în cuprinsul hotărârii.

Solicită a observa că niciunul dintre textele actului normativ nu pot conduce la o asemenea concluzie, obligaţia de finanţare a serviciilor sociale obiect al cererii introductive de la bugetele locale, în situaţia în care costurile sunt la nivelul standardelor de cost, fiind expres reglementată de dispoziţiile art.6 din HG nr.23/2010.

Arată că dispoziţiile art.3 din HG nr.23/2010 reglementează o situaţie inaplicabilă speţei, în care costurile necesare serviciilor sociale depăşesc nivelul standard reglementat în anexele actului normativ.

De asemenea, susţine recurenta, instanţa de fond reţine fără temei legal că dispoziţiile HG nr.457/2000 au fost abrogate implicit prin Legea nr.272/2004, începând cu data de 01.01.2005, în condiţiile în care nu ne aflăm în prezenţa unui eveniment legislativ implicit, aşa cum reţine instanţa de fond, un asemenea eveniment nefiind recunoscut în cazul actelor normative speciale (caracterul special al unei reglementări este dat de obiectul acesteia, circumstanţiat la anumite categorii de situaţii şi de specificul soluţiilor legislative pe care le instituie, precum reglementarea ce face obiectul HG nr.457/2000).

 În acest sens, invocă disp. art.67 alin.3 din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă privind elaborarea actelor normative, susţinând, totodată, că HG nr.457/2000 nu este menţionată expres în cuprinsul art.142 din Legea nr.272/2004.

Menţionează recurenta că, deşi în alin. (3) al art.142 se prevede că se abrogă şi orice alte dispoziţii contrare, prin HG nr.457/2000 au fost aprobate normele metodologice de stabilire a nivelului contribuţiilor comunităţilor locale la finanţarea activităţii de protecţie a copilului aflat în dificultate, dispoziţii care se regăsesc şi la art.118 alin.1 din Legea nr 272/2004, nefiind deci contrare.

Astfel, actul normativ cuprinde reglementări cu privire la finanţarea activităţii de protecţie pentru mai multe categorii de beneficiari, respectiv copilul aflat în dificultate, din centrele de plasament sau încredinţat unei familii sau persoane, copilul cu handicap, copilul care rămâne în centrele de plasament ori la familia sau persoana căreia i-a fost încredinţat sau dat în plasament şi după dobândirea capacităţii depline de exerciţiu, dacă îşi continuă studiile, dar fără a depăşi vârsta de 26 de ani, esenţial fiind că Legea nr.272/2004 a menţinut toate aceste categorii de beneficiari de asistenţă socială, cât şi obligaţia de finanţare a comunităţilor locale; astfel, soluţia juridică reglementată de dispoziţiile art.19 din OUG nr.26/1997 nu a fost modificată, din contră, fiind preluată cu acelaşi conţinut de dispoziţiile Legii nr.272/2004.

Apreciază recurenta că, în speţă, este aplicabil un cadru de reglementare special, care instituie obligaţii exprese de finanţare a serviciilor sociale de la bugetele comunelor, oraşelor şi municipiilor, indiferent dacă costul acestor servicii este stabilit la nivelul costurilor standard sau dacă depăşesc aceste costuri reglementate (ipoteză care nu face obiectul cauzei), în cuantum de 25 % pentru perioada 2010 - septembrie 2013 ce face obiectul cauzei.

Intimaţii pârâţi Consiliul Local al Comunei [...] şi Comuna [...] prin Primar au depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat deoarece debitul invocat nu are caracter cert, lichid şi exigibil, iar stabilirea unei cote de contribuţie din plafonul standard prevăzut de  HG nr.23/2010 nu are niciun fundament legal.

 Analizând cauza sub aspectul motivului de casare invocat, Curtea constată că recursul este fondat în parte.

Recurenta a invocat ca temei de casare disp. art.488 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă, respectiv „când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material”, criticând soluţia primei instanţe sub aspectul modului de soluţionare a excepţiei prescripţiei, precum şi cu privire la respingerea acţiunii pe fond.

În ceea ce priveşte excepţia prescrierii dreptului la acţiune pentru perioada anului 2010, Curtea constată că soluţia este corectă.

În lipsa unor dispoziţii speciale şi derogatorii, termenul de prescripţie aplicabil în cauză este cel general, reglementat de art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958 şi începe să curgă, conform art.7 alin.1 din acelaşi act normativ, de la data la care s-a născut dreptul la acţiune, respectiv de la data când reclamanta putea să pretindă plata de la autoritatea publică locală.

Ori, potrivit modului de acordare a finanţării stabilit de art.5 din HG nr. 457/2000 pentru aprobarea Normelor metodologice de stabilire a nivelului contribuţiilor comunităţilor locale la finanţarea activităţii de protecţie a copilului aflat în dificultate, a celui cu handicap, precum şi a persoanei majore care beneficiază de protecţie în condiţiile art.19 din OUG nr.26/1997, dispoziţii legale pe care reclamanta îşi întemeiază acţiunea, autorităţile administraţiei publice locale erau ţinute să vireze contribuţia lunară, care reprezenta 1/12 din contribuţia anuală, până la data de 10 a fiecărei luni, serviciului public specializat pentru protecţia copilului din subordinea consiliului judeţean, respectiv a consiliului local al sectorului municipiului Bucureşti.

Prin urmare, chiar dacă art.4 din actul normativ menţionat vorbeşte de nivelul contribuţiei anuale a comunităţilor locale la finanţarea activităţii de protecţie a copilului, plata contribuţiei trebuia să se facă lunar, situaţie în care termenul de prescripţie curge pentru fiecare sumă datorată lunar, conform art.12 din Decretul nr.167/1958, care prevede că „În cazul când un debitor este obligat la prestaţiuni succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare din aceste prestaţiuni se stinge printr-o prescripţie deosebită.”

Ori, având în vedere data formulării acţiunii – 23.01.2014 - , în mod corect prima instanţă a reţinut că pentru anul 2010 acţiunea este prescrisă, această perioadă neîncadrându-se în termenul general de prescripţie de 3 ani, calculat anterior introducerii acţiunii.

În raport de cele arătate, Curtea apreciază lipsite de relevanţă aserţiunile recurentei privind raportările anuale pe care este obligată să le facă ministerului de resort, precum şi cu privire la modul de stabilire a exerciţiului financiar anual. În egală măsură, susţinerile referitoare la întreruperea termenului de prescripţie prin comunicarea sumelor de plată către pârâţi sunt lipsite de orice fundament juridic.

Pe fondul cauzei, Curtea constată că, într-adevăr, soluţia primei instanţe încalcă normele de drept material incidente în cauză în ceea ce priveşte obligaţia de plată a contribuţiilor anuale pentru serviciile destinate protecţiei copilului aflat în dificultate.

Astfel, obligaţia comunităţilor locale de a susţine activitatea de protecţie a copilului este reglementată de art.5 alin.3 din Legea nr.272/2004, privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, în forma în vigoare în perioada 2011 - 2013, care prevede că „În subsidiar, responsabilitatea revine colectivităţii locale din care fac parte copilul şi familia sa. Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia de a sprijini părinţii sau, după caz, alt reprezentant legal al copilului în realizarea obligaţiilor ce le revin cu privire la copil, dezvoltând şi asigurând în acest scop servicii diversificate, accesibile şi de calitate, corespunzătoare nevoilor copilului.”, precum şi de art.118 alin.1 lit.a potrivit cu care „Prevenirea separării copilului de familia sa, precum şi protecţia specială a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi se finanţează din următoarele surse: a) bugetul local al comunelor, oraşelor şi municipiilor”.

De asemenea, conform art.1 alin.2 din HG nr.457/2000, aplicabil în perioada de referinţă, „Consiliile locale municipale, orăşeneşti şi comunale au obligaţia să prevadă cu prioritate în bugetele proprii sumele necesare în vederea finanţării activităţii de protecţie a copilului şi a persoanei majore care beneficiază de protecţie în condiţiile art.19 din ordonanţă (dispoziţii abrogate prin Legea nr.272/2004, dar preluate în art.51 alin.2 din Legea nr.272/2004).

În ceea ce priveşte nivelul contribuţiei anuale a comunităţilor locale la finanţarea activităţii de protecţie a copilului aflat în dificultate, a copilului cu handicap, precum şi a persoanei majore de până la 26 de ani care se află în continuarea studiilor, acesta este stabilit prin art.4 alin.2 din HG nr.457/2000, care prevede că nu poate fi mai mic de 25% din costul anual pentru fiecare copil protejat sau persoană majoră.

Având în vedere că, odată cu intrarea în vigoare a HG nr.23/2010 privind aprobarea standardelor de cost pentru serviciile sociale, a devenit inaplicabil art.3 din HG nr.457/2000, în temeiul căruia consiliul judeţean avea obligaţia de a stabili prin hotărâre, la începutul fiecărui an, costul anual pentru un copil şi pentru o persoană majoră care beneficia de protecţie în condiţiile art.118 din Legea nr.272/2004, Curtea constată că Hotărârea Consiliului Judeţean Constanţa nr.120/03.04.2008 nu are eficienţă juridică în prezenta cauză, fiind emisă pentru anul 2008 în vederea stabilirii standardelor de cost anuale pentru persoanele aflate sub protecţie socială, în considerarea dispoziţiilor legale aplicabile la acel moment.

Prin urmare, pentru perioada în discuţie, standardele de cost reprezentând costul minim aferent cheltuielilor anuale necesare furnizării serviciilor sociale destinate protecţiei şi promovării drepturilor copilului, calculat pentru beneficiar/pe tipuri de servicii sociale, potrivit standardelor minime de calitate sau criteriilor prevăzute de lege, în funcţie de care se stabileşte nivelul contribuţiei comunităţilor locale sunt cele prevăzute de art.6 alin.1 lit. a din HG nr.23/2010 cu referire la anexa 1 din hotărâre.

Referitor la aplicabilitatea HG nr.457/2000, Curtea apreciază că argumentele expuse de instanţa de fond cu privire la abrogarea implicită a acestui act normativ sunt neîntemeiate.

Astfel cum rezultă din preambulul HG nr.457/2000, hotărârea a fost dată în aplicarea art.24 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.192/1999 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi reorganizarea activităţilor de protecţie a copilului, iar nu a art.19 din OUG nr.26/1997, cum s-a reţinut în cauză. Trimiterea la dispoziţiile art.19 din OUG nr.26/1997, făcută chiar în denumirea HG nr.457/2000, se referă la faptul că intră sub incidenţa acestei reglementări şi situaţia copilului care a dobândit capacitate deplină de exerciţiu şi care îşi continuă studiile, dar fără a depăşi vârsta de 26 de ani.

Ori, chiar dacă aceste dispoziţii au fost abrogate odată cu intrarea în vigoare a Legii nr.272/2004, protecţia copilului major aflat în continuarea studiilor a fost reglementată şi în legea nouă,  respectiv la art.51 alin.2 care prevede că „La cererea tânărului, exprimată după dobândirea capacităţii depline de exerciţiu, dacă îşi continuă studiile într-o formă de învăţământ de zi, protecţia specială se acordă, în condiţiile legii, pe toată durata continuării studiilor, dar fără a se depăşi vârsta de 26 de ani.”

Prin urmare, se constată că, iniţial, obligaţia de a contribui la finanţarea activităţii de protecţie a copilului aflat în dificultate a fost prevăzută în art.23 lit.a din OUG nr.192/1999 care stabilea că „Activitatea serviciilor şi instituţiilor publice care îngrijesc şi asigură protecţia drepturilor copilului se finanţează din:

a) contribuţii obligatorii ale consiliilor locale municipale, orăşeneşti şi comunale din al căror teritoriu provin copilul cu handicap şi cel aflat în dificultate sau persoana majoră care beneficiază de protecţie în condiţiile art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.26/1997, republicată; criteriile de determinare a comunităţii locale din care provine copilul vor fi stabilite de agenţie şi aprobate prin ordin al preşedintelui acesteia;”

În sensul celor menţionate, prin art.24 alin.1 din acelaşi act normativ s-a stabilit că „Nivelul contribuţiilor prevăzute la art. 23 lit. a) se stabileşte pe baza unei metodologii aprobate prin hotărâre a Guvernului, în termen de 45 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă”.

În baza acestor dispoziţii a fost emisă HG nr.457/2000 prin care au fost aprobate Normele metodologice de stabilire a nivelului contribuţiilor comunităţilor locale la finanţarea activităţii de protecţie a copilului aflat în dificultate, a celui cu handicap, precum şi a persoanei majore care beneficiază de protecţie în condiţiile art.19 din OUG nr.26/1997.

OUG nr.192/1999 a fost abrogată ulterior, prin OUG nr.12/2001, care a preluat aceleaşi dispoziţii în art.17 şi art.18.

Astfel, în conformitate cu art.17, „Activitatea serviciilor şi instituţiilor publice care asigură protecţia copilului se finanţează din următoarele surse:

a) contribuţii obligatorii ale consiliilor locale din a căror rază teritorială provin copilul cu handicap şi cel aflat în dificultate sau persoana majoră care beneficiază de protecţie în condiţiile art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.26/1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate, republicată; criteriile de determinare a comunităţii locale din care provine copilul sau persoana majoră se stabilesc prin ordin al secretarului de stat al Autorităţii, cu avizul Ministerului Administraţiei Publice;”, iar la art.18 s-a stabilit că „(1) Nivelul contribuţiilor prevăzute la art.17 lit. a) se stabileşte pe baza unei metodologii aprobate prin hotărâre a Guvernului.

(2) Sumele prevăzute pentru activităţile de protecţie a copilului vor fi considerate prioritare. Consiliile locale sau judeţene nu vor acoperi alte tipuri de cheltuieli până când contribuţia lor la acest tip de activităţi nu este pe deplin acoperită.

(3) Sumele corespunzătoare contribuţiei unităţilor administrativ-teritoriale se cuprind în bugetul propriu al acestora şi se transferă direct serviciilor publice specializate pentru protecţia copilului din subordinea consiliilor judeţene.”

Faţă de succesiunea în timp a acestor norme, Curtea constată că obligaţia autorităţilor publice locale de a contribui la finanţarea activităţii de protecţie a copilului subzistă în perioada 2011 - 2013, iar nivelul contribuţiei este cel aprobat prin metodologie de către guvern, respectiv prin HG nr.457/2000.

Mai mult, Curtea reţine că abrogarea unui act normativ nu se poate face decât în condiţiile impuse de art.64 şi 67 din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, condiţii ce nu sunt îndeplinite în cauză.

Abrogarea implicită (art.67 alin.1) intervine atunci când, în cazuri deosebite, în care la elaborarea şi adoptarea unei reglementări nu a fost posibilă identificarea tuturor normelor contrare, se poate prezuma că acestea au făcut obiectul modificării, completării ori abrogării lor implicite, însă o atare situaţie nu se identifică în speţă.

De asemenea, art.64 alin.4 prevede că „Dacă o normă de nivel inferior, cu acelaşi obiect, nu a fost abrogată expres de actul normativ de nivel superior, această obligaţie îi revine autorităţii care a emis prima actul.”, situaţie care, la fel, nu se regăseşte în cauză.

Curtea consideră că abia la momentul adoptării OUG nr.58/2014, care modifică OUG nr.103/2013, respectiv începând cu luna octombrie a anului 2014, se poate vorbi de o modificare implicită a normelor mai sus-citate, dat fiind că se stabileşte în mod expres o contribuţie diferită a comunităţilor locale la finanţarea activităţii de protecţie a copilului, respectiv de doar 10%.

În egală măsură, Curtea constată că temeiul legal al acţiunii nu include disp. art.3 din HG nr.23/2010, reţinute în motivare de către prima instanţă, potrivit cu care  „În situaţia în care, datorită nevoilor specifice şi situaţiilor particulare ale beneficiarilor unui anumit tip de serviciu social, costurile necesare furnizării serviciului respectiv depăşesc nivelul prevăzut de standardul de cost, consiliile judeţene, consiliile locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti şi consiliile locale ale municipiilor, oraşelor şi comunelor, în calitate de furnizori publici de servicii sociale, alocă sumele necesare din veniturile proprii.”

În speţă, reclamanta nu a solicitat sume ce depăşesc standardul de cost prevăzut de lege, ci a solicitat obligarea comunităţii locale la plata contribuţiei proprii prevăzute de lege, calculată la un cuantum de 25% din standardul de cost anual.

Cât priveşte finanţarea serviciilor sociale destinate protecţiei adulţilor cu handicap, Curtea constată că cererea reclamantei de obligare a pârâţilor la plata unei cote de 25% din costul anual stabilit pentru persoanele adulte cu handicap este lipsită de temei legal.

Astfel, potrivit art.94 alin.1 din Legea nr.448/2006, „Protecţia persoanelor cu handicap se finanţează din următoarele surse:

a) bugetul local al comunelor, oraşelor şi municipiilor; (n.n. pentru serviciile sociale organizate şi administrate de comunităţile locale)

b) bugetele locale ale judeţelor, respectiv ale sectoarelor municipiului Bucureşti;

c) bugetul de stat;

d) contribuţii lunare de întreţinere a persoanelor cu handicap care beneficiază de servicii sociale în centre;”

De asemenea, art.54 din Legea nr.448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, „(1) Persoana cu handicap are dreptul să fie îngrijită şi protejată într-un centru din localitatea/judeţul în a cărei/cărui rază teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa.

(2) Finanţarea centrelor publice se face din bugetele proprii ale judeţelor, respectiv ale sectoarelor municipiului Bucureşti, pe teritoriul cărora funcţionează acestea.

(3) În cazul în care nevoile individuale ale persoanei cu handicap nu pot fi asigurate în condiţiile prevăzute la alin. (1), persoana cu handicap poate fi îngrijită şi protejată într-un centru aflat în altă unitate administrativ-teritorială.

(4) Decontarea cheltuielilor dintre autorităţile administraţiei publice locale se face în baza costului mediu lunar al cheltuielilor efectuate în luna anterioară de centrul în care persoana cu handicap este îngrijită şi protejată.”

Din economia dispoziţiilor legale citate rezultă că finanţarea centrelor publice de zi sau de tip rezidenţial în care sunt îngrijite şi protejate persoanele adulte cu handicap se face din bugetul propriu al consiliului judeţean pe teritoriul şi în subordinea căruia se află centrul, iar în situaţia în care persoana cu handicap provine de pe raza altei unităţi administrativ teritoriale, cheltuielile se decontează între autorităţile publice judeţene în condiţiile art.33 alin.2 şi 3 şi ale art.34 alin.4 din HG nr.268/2007.

Mai mult, alin.3 al art.33 din HG nr.268/2007 prevede că „Decontarea cheltuielilor se face lunar pentru luna anterioară. Se decontează costul mediu lunar al cheltuielilor, din care se scade contribuţia lunară de întreţinere datorată de persoana cu handicap.”, nivelul contribuţiei lunare de întreţinere datorate de adulţii cu handicap asistaţi în centre sau de susţinătorii acestora fiind stabilit prin Ordinul Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap nr.467/2009.

Prin urmare, instanţa de recurs constată că obligaţia legală de a suporta cheltuielile aferente activităţii de protecţie a persoanelor adulte cu handicap, realizată în centrele publice nu revine autorităţilor publice ale comunelor, oraşelor sau municipiilor, ci consiliilor judeţene, precum şi persoanelor internate în centre sau susţinătorilor acestora, în limitele contribuţiei lunare stabilite prin Ordinul 467/2009.

Pentru considerentele expuse, apreciind că motivele invocate de recurenţi sunt fondate în parte, urmează a admite recursul în baza art.496 alin.1 şi 498 alin.2 Cod procedură civilă şi a casa în parte sentinţa civilă nr.139/27.01.2015 pronunţată de Tribunalul Constanţa;  rejudecând cauza, urmează a admite în parte acţiunea şi a obliga pârâţii la plata către reclamantă a sumei de 203.216,71 lei reprezentând contribuţie la  finanţarea activităţii de protecţie a copiilor protejaţi în sistem rezidenţial, de asistenţă maternală, a persoanelor majore care  beneficiază de protecţie în temeiul art.51 din Legea nr.272/2004 pentru perioada 2011 - septembrie 2013.

Se vor menţine dispoziţiile privind admiterea excepţiei prescrierii dreptului material la acţiune pentru pretenţiile aferente anului 2010, precum şi cele referitoare la respingerea ca nefondată a cererii pentru pretenţiile reprezentând contribuţie la finanţarea activităţii de întreţinere a persoanelor adulte protejate  în centrele specializate aflate în subordinea reclamantei.

Domenii speta

Spete similare