Plati

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. (…) la data de (…) creditoarea (…) a chemat în judecată pe debitorul (…), pentru ca instanţa, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să someze debitorul să plătească creditoarei suma de (…) de lei, reprezentând contravaloarea serviciilor de telefonie prestate şi suma de (… lei penalităţi în cuantum de 0,5% pe zi de întârziere atat pentru perioada anterioară rezilierii contractului cât şi ulterioară, suma de (…)  lei taxă pentru reziliere contract, cu obligarea debitorului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, creditoarea a arătat că între (…) şi debitor s-a încheiat un contract de abonament la servicii de telefonie mobilă, în baza căruia au fost emise facturi fiscale neachitate de debitor, deşi scadenţa stabilită convenţional a fost depăşită. În caz de neplată la termen, debitorul este obligată potrivit art. 6.1 din contract să plătească penalităţi de 0,5% pe fiecare zi de întârziere, aplicate la suma restantă. Se susţine că debitorul şi-a însuşit conţinutul contractului şi al condiţiilor generale prin semnarea contractului tip, arătându-se că creanţa are caracter cert, lichid şi exigibil.

În dovedirea cererii, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 969, 1066 C.civ., O.G.  9/2000, O.G. nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de plată, art. 379 C.p.civ; creditoarea a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri.

Acţiunea a fost timbrată cu suma de 39 lei noi taxă judiciară de timbru şi cu 0,3 lei noi timbru judiciar.

Debitorul, legal citat, nu a depus întâmpinare şi nu s-a prezentat în faţa instanţei.

La dosar au fost depuse înscrisuri.

Analizând materialul probator administrat în cauză, instanţa reţine următoarele:

Între creditoarea (…) şi debitorul (…), s-a încheiat la data de (…) contractul de abonament pentru servicii (…). Prin condiţiile generale anexate contractului şi care fac parte din acesta, creditoarea s-a obligat să presteze servicii de comunicaţii electronice, iar debitorul s-a obligat să plătească tariful pentru aceste servicii, în termen de cel mult 14 zile de la emiterea facturilor de către creditoare (art. 6.1), iar în caz de întârziere în efectuarea plăţii, să plătească penalităţi în cuantum de 0,5 % pe zi de întârziere. În condiţiile generale s-a stipulat că penalităţile pot depăşi cuantumul debitului principal.

Art. 1 din O.G. nr. 5/2001 instituie anumite condiţii de admisibilitate ale procedurii speciale a somaţiei de plată şi anume 1. existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile, 2. creanţa să izvorască dintr-un contract sau dintr-un statut, regulament sau a altui înscris 3. contractul, statutul, regulamentul sau alt act juridic izvor al creanţei fie constatat printr-un înscris semnat de părţi sau însuşit de acestea prin alt mod admis de lege.

Din ansamblul reglementării procedurii speciale a somaţiei de plată rezultă că această procedură specială este pusă la dispoziţia creditorilor care au o creanţă certă, lichidă şi exigibilă constatată printr-un înscris semnat de părţi sau însuşit în alt mod de părţi, înscris care însă nu este titlu executoriu potrivit legii. Aşadar, singurul impediment pentru a trece la executarea silită este lipsa titlului executoriu, celelalte condiţii necesare pentru începerea executării silite trebuie îndeplinite. Scopul procedurii speciale a somaţiei de plată a fost tocmai reglementarea unei proceduri prin care creditorii titulari ai unor asemenea creanţe să obţină un titlu executoriu fără a se analiza fondul raporturilor juridice pe calea procedurii de drept comun.

Cerinţele speciale de admisibilitate ale procedurii somaţiei de plată trebuie întrunite în mod cumulativ.

Caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei se determină în conformitate cu prevederile art. 379 alin. 3 şi 4 C.proc.civ. potrivit cu care creanţa certă este aceea a cărei existenţă rezultă din însuşi actul de creanţă sau şi din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul.

Creanţa este lichidă atunci când câtimea ei este determinată prin însuşi actul de creanţă sau când este determinabilă cu ajutorul actului de creanţă sau şi a altor acte neautentice, fie emanând de la debitor, fie recunoscute de dânsul, fie opozabile lui în baza unei dispoziţii legale sau a stipulaţiilor conţinute în actul de creanţă, chiar dacă prin această determinare ar fi nevoie de o osebită socoteală.

În temeiul contractului încheiat între părţi s-au emis mai mule facturi pentru contravaloarea serviciilor de telefonie mobilă în cuantum de (…)  lei.

Instanţa constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1 din OG nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de plată, cu modificările ulterioare, respectiv creanţa creditoarei este certă, lichidă şi exigibilă, corelativă obligaţiei de plată a tarifului, care este constatată prin facturile emise de creditoare, opozabile debitorului în baza contractului încheiat între părţi, astfel că acesta datorează creditoarei suma de (…) lei, reprezentând contravaloarea serviciilor de telefonie mobilă.

Instanţa reţine că termenele de plată stipulate în facturi erau împlinite la data introducerii cererii de chemare în judecată, astfel că este îndeplinită condiţia caracterului exigibil al creanţei.

În ce priveşte penalităţile de întârziere, instanţa reţine în primul rând că, în cererea formulată, creditoarea a pretins şi calculat penalităţi în cuantum de 0,5% pe zi de întârziere.

Stipularea unei penalităţi de 0,5% pe zi de întârziere, echivalând cu o penalitate cumulată de 182,5% pe an, contravine dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori,

Potrivit art. 4 din această lege, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Potrivit literei i) din anexă, este considerată clauză abuzivă clauza care obligă consumatorul la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant, ipoteză pe care instanţa o apreciază îndeplinită în cauză.

Penalităţile au fost calculate pentru perioada cuprinsă între data scadenţei fiecărei facturi şi data de (…). În această perioadă, dobânda legală, ce poată fi considerată un indicator pentru stabilirea cuantumului uzual al prejudiciului cauzat de neexecutarea la termen a unei obligaţii băneşti, sub 10%, potrivit circularelor publicate de Banca Naţională a României la începutul fiecărei luni.

Astfel, se observă că penalitatea impusă se află într-o disproporţie vădită cu orice prejudiciu ce ar putea fi în mod rezonabil presupus, incluzând costurile pentru recuperarea creanţei.

Această disproporţie creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe şi în detrimentul consumatorului.

Cu toate că în condiţiile art. 56 C.com, aplicabil la momentul încheierii acordului între părţi,. contractul din care izvorăsc pretenţiile creditoarei este un act de comerţ unilateral, fiind supus în principiu legii comerciale, specificul raporturilor juridice dintre comercianţi sau liber profesionişti, pe de-o parte, şi consumatori, pe de altă parte, a determinat adoptarea unei legislaţii speciale, cu caracter imperativ, menită să protejeze interesele consumatorilor.

Nerespectarea dispoziţiilor imperative, de ordine publică, ale art. 4 din Legea nr. 193/2000, atrage nulitatea absolută parţială a clauzei penale abuzive, până la o limită ce poate fi apreciată ca rezonabilă în raport cu prejudiciul cauzat. Sancţiunea nulităţii are caracter virtual, dar rezultă în mod neîndoielnic din modul în care este redactată dispoziţia legală, ca şi din raţiunea şi scopul acesteia.

 Având în vedere că legea a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Comunităţii Europene nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, iar România şi-a asumat obligaţia transpunerii şi aplicării efective, în raporturile interindividuale, a legislaţiei comunitare, numai o interpretare care să asigure eficacitatea reală a prohibiţiei stipulării unor clauze abuzive în contractele încheiate între comercianţi şi consumatori poate asigura atingerea scopului urmărit de legiuitor, aceea de a descuraja stipularea unor clauze dezavantajoase pentru consumatori, în cuprinsul unor condiţii generale impuse acestora.

În acest sens, Curtea Europeană de Justiţie a decis că protecţia recunoscută consumatorilor prin Directiva nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii presupune ca instanţa naţională să poată verifica din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecăţii are caracter abuziv (cauza Murciano Quintero, C – 240/98).

Curtea a statuat că „În ce priveşte problema dacă o instanţă învestită cu un litigiu decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant şi un consumator poate verifica din oficiu în ce măsură clauzele cuprinse în acest contract au caracter abuziv, trebuie constatat că sistemul de protecţie introdus prin directivă porneşte de la premisa potrivit căreia consumatorul se află, din punctul de vedere al echilibrului contractual şi al forţei de a negocia, într-o poziţie dezavantajoasă faţă de comerciant şi deţine un nivel mai scăzut de cunoştinţe faţă de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fără posibilitatea de a influenţa conţinutul acestora.

Scopul art. 6 din Directivă, potrivit căruia statele membre vor prevedea că clauzele abuzive nu produc efecte faţă de consumatori, nu ar putea fi atins, dacă consumatorii ar trebui să invoce ei înşişi caracterul abuziv al unor asemenea clauze. În litigiile al căror obiect are o valoare redusă, onorariile avocaţiale ar putea fi mai mari decât suma litigioasă, ceea ce ar putea determina consumatorii să se abţină de la formularea unor apărări împotriva aplicării unor asemenea clauze abuzive. Este adevărat că procedurile mai multor state membre permit indivizilor să se apere ei înşişi în astfel de litigii, însă există pericolul deloc neglijabil ca, din neştiinţă, consumatorul să nu invoce caracterul abuziv al clauzei. Prin urmare, o protecţie eficientă a consumatorului poate fi atinsă numai dacă se recunoaşte posibilitatea instanţei naţionale de a verifica din oficiu o asemenea clauză” (considerentele 25 şi 26).

În ce priveşte condiţia lipsei negocierii directe a clauzei, opţiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul cu operatorul de servicii de telefonie mobilă nu înlătură în nici un fel realitatea că, în măsura în care doreşte să beneficieze de servicii de telefonie pe o piaţă dominată de câţiva operatori ce practică în esenţă condiţii generale similare, trebuie să accepte în bloc condiţiile prestabilite de acesta, încheind astfel un contract eminamente de adeziune, fără posibilitatea reală de a negocia vreo clauză. 

Ceea ce sancţionează legea este că în măsura în care consumatorul doreşte să beneficieze de produsele sau serviciile unui anumit comerciant, trebuie să accepte în bloc condiţiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive în sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000, sau să renunţe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii. Această opţiune nu poate fi considerată mulţumitoare, întrucât legislaţia pentru protecţia consumatorului urmăreşte să-l pună pe consumator în situaţia de a beneficia fără restricţii de produsele sau serviciile oferite pe o anumită piaţă, fără a fi nevoit să accepte clauze care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul său şi contrar cerinţelor bunei-credinţe.

De aceea, declaraţia debitorului (…) din contractul de abonament în sensul că a luat la cunoştinţă de condiţiile generale ale prestatorului nu înlătură nici aplicabilitatea art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi nici caracterul abuziv al clauzei, motivat în considerentele anterioare astfel încât instanţa urmează să respingă cererea privind acordarea penalităţilor de întârziere atât în ce priveşte preţul neachitat cât şi contravaloarea penalităţilor convenţionale în cuantum procentual de 0.5% pentru fiecare zi de întârziere aferente debitului principal în cuantum de (…) lei curse în continuare, respectiv pentru perioada cuprinsă între (…) şi data îndeplinirii obligaţiei de plată.

Pe de altă parte acest capăt de cerere nu ar putea fi admisibil având în vedere natura procedurii prin care a fost solicitat.

Cu privire la obligarea clientului la plata sumei de (…) lei reprezentând „taxă pentru rezilierea contractului înainte de termen”, instanţa urmează să o respingă.

Art. 10.3 din contract, invocat de petent, se referă la taxa de reziliere pe care clieentul trebuie să o plătească dacă renunţă la serviciile oferite de (…)

În speţă, petenta iar nu clientul a fost cea care a reziliat contactul astfel încât acest articol din contract nu-i poate fi aplicabil.

O interpretare a clauzelor contractuale de natură a-l obliga pe  client la plata taxei pentru rezilierea contractului în cuantumul indicat de creditor nu poate fi reţinută având în vedere că prevederile contractului nu sunt clare şi previzibile astfel încât să ducă la acest rezultat.

În temeiul art. 274 C.pr.civ., va obliga debitorul la plata către creditoare a sumei de (…)  lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru, timbrul judiciar şi onorariul de avocat.

Domenii speta

Spete similare