Leasingul financiar presupune, în principiu, ca în perioada de închiriere de bază (prima închiriere) să se realizeze întregul preţ al obiectului contractat, inclusiv costurile auxiliare, precum şi, eventual, un beneficiu, iar acest tip de contract de...

Leasingul financiar presupune, în principiu, ca în perioada de închiriere de bază (prima închiriere) să se realizeze întregul preţ al obiectului contractat, inclusiv costurile auxiliare, precum şi, eventual, un beneficiu, iar acest tip de contract de leasing se încheie în mod obişnuit pentru o perioadă de bază, care, de regulă, este mai scurtă decât durata de folosinţă a obiectului închiriat.

Încetând de drept contractul de leasing ca urmare a dispariţiei obiectului său, în mod eronat s-a reţinut de către instanţa de fond că reclamanta-recurentă ar mai putea pretinde de la finanţator, pe calea unei acţiuni în răspundere contractuală, vreo reparaţie a pagubei ce a suferit, căci nu ar exista temei legal pentru o astfel de răspundere după momentul încetării relaţiilor contractuale între părţi.

Dimpotrivă, singura cale deschisă reclamantei-recurente pentru recupararea prejudiciului suferit este o acţiune în răspundere delictuală deschisă împotriva celui care prin fapta sa produsă din culpă a contribuit la producerea prejudiciului, iar problema întinderii acestui tip de răspundere a fost din nou eronat interpretată de instanţă, atunci când a reţinut că nu s-ar putea cere decât, eventual, diferenţa între suma achitată şi suma pe care ar fi fost nevoită să o plătească pentru folosirea unui autovehicul de acelasi tip, prin închirierea lui, ştiut fiind faptul că repararea prejudiciului în cadrul acestui tip de răspundere include atât prejudiciul efectiv (damnum emergens), cât şi  beneficiul nerealizat (lucrum cessans).

Decizia comercială nr.107/R-C/2008 a Tribunalului Comercial Argeş

La data de 06.06.2005, a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Comercial Argeş cererea formulată de reclamanta S.C. A C L S.R.L. împotriva pârâtei S.C. C R  S.A., chemată în garanţie fiind S.C. A R S.A.,  solicitându-se obligarea pârâtei să restituie reclamantei o autoutilitară Furgon marca Iveco Eurocargo ML 75 E 14 MLC necesară desfăşurării activităţii.

A arătat reclamanta că pretenţia sa reprezintă prejudiciul pe care l-a cauzat electromotorul autoutilitarei Iveco rămas cuplat şi care a provocat scurtcircuit electric, distrugând autoutilitara incarcată cu marfa, în proporţie de 90%, în ziua de 26.03.2005.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că la data de 9.10.2002 a încheiat cu S.C. A R S.A. contractul de leasing financiar nr.021009MB 02, având ca obiect autoutilitara Iveco Eurocargo ML 75 E 14 MLC, înmatriculată sub nr. B 30 ZFZ. La data de 15.02.2005, conform  contractului de leasing, reclamanta a efectuat la atelierul service al pârâtei reparaţia electromotorului autoutilitarei, având garanţie de reparaţie pentru manoperă 3 luni, conform devizului si facturii fiscale.

În ziua de 26.03.2005, aflându-se în incinta S.C. F B S.A., autoutilitara încărcată cu 2 tone de marfă textilă a luat foc de la electromotor, acesta rămânând cuplat şi provocând scurtcircuit, motiv pentru care a ars atât marfa, cât şi autovehiculul în proporţie de 90%.

În drept, au fost invocate disp. art.4 C.com., art.1079 si urm. C.civ., art.998 si urm. C.civ., art.274 C.pr.civ.

Legal citată, pârâta S.C. C R  S.A.  a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii.  S-a susţinut că lucrarea efectuată de pârâtă a constat în demontarea electromotorului, înlocuirea bendixului şi remontarea ansamblului electromotor. Ceea ce s-a realizat a fost inlocuirea unor piese uzate, cu piese noi, de origine, cu certificat de calitate şi garanţie. Nu se poate pune problema vinovăţiei pârâtei pentru evenimentul produs în 26.03.2005, întrucât dacă existau deficienţe de manoperă autoturismul nu ar fi funcţionat peste o lună şi jumătate în mod normal. Şi în situaţia în care focarul incendiului ar fi fost localizat la electromotor, această situaţie a fost provocată de o defecţiune a pieselor, iar nu de manopera defectuoasă.

Prin sentinţa comercială nr.648/C/18.10.2005, Tribunalul Comercial Argeş a declinat competenţa solutionării cauzei în favoarea Judecătoriei Piteşti, apreciind că aceasta este competenta material, sub aspectul valorii pretenţiei.

Cauza a fost înaintată Judecatoriei Piteşti, fiind înregistrată cu nr.12457/2005.

La data de 14.03.2006, reclamanta S.C. A C L S.R.L. a formulat cerere de modificare a actiunii principale, solicitând obligarea pârâtei să înapoieze o autoutilitară Furgon marca Iveco Eurocargo ML 75 E 14 MLC. De asemenea, s-a solicitat citarea în cauză şi a S.C. A R S.A, pentru opozabilitate. Reclamanta a susţinut că este necesară obligarea pârâtei să înapoieze o autoutilitară de acelaşi model, stare tehnică si an de fabricaţie, pentru a putea să-şi continue activitatea de transport, având în vedere că până la momentul când a intervenit evenimentul achitase deja 9 rate din contractul de leasing.

Prin întâmpinarea depusă la dosar 28.03.2006, pârâta S.C. CR S.A. a solicitat din nou respingerea acţiunii. S-a arătat că întrucât vehiculul ars nu mai poate fi folosit şi nu se află în posesia pârâtei, repararea prejudiciului suferit de reclamantă nu se poate acoperi decât prin echivalent, nu în natură. Pe de alta parte, reclamanta nu poate solicita înapoierea unui autovehicul identic cu cel ars, din moment ce nu a fost proprietara celui distrus, ci doar îl folosea în temeiul contractului de leasing. Prin înapoierea autovehiculului s-ar ajunge l-a situaţia ca reclamantei să i se confere un drept pe care nu îl avea. În subsidiar, s-au reluat consideraţiile privind reparaţia efectuată de pârâtă şi faptul că incendiul nu a fost legat de manopera defectuoasă.

Prin sentinta comercială nr.1352/29.03.2006, Judecatoria Piteşti a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Comercial Argeş.

Înregistrându-se un conflict negativ de competenţă, cauza a fost înaintată Curţii de Apel Piteşti care, prin Decizia nr.20/F-C/26.04.2006 pronunţată în dosarul nr.2039/46/2006, a stabilit că Judecatoria Piteşti este competentă să soluţioneze cauza. Recursul declarat împotriva acestei hotărâri a fost respins de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie prin Decizia nr.729/15.02.2007.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Judecatoriei Piteşti la data de 12.06.2007.

Prin încheierea de şedinţă din data de 07.11.2007 instanţa a încuviinţat probele cu înscrisuri si cu expertiză tehnică judiciară, specialitatea auto.

La data de 12.03.2008, reclamanta şi-a precizat din nou cererea, în sensul că a solicitat înlocuirea obiectului pretenţiei sale cu valoarea lui, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 98.874,73 lei. S-a susţinut că în baza contractului de leasing reclamanta a platit până la momentul distrugerii bunului suma de 98.874,73 lei, şi, în perspectiva exercitării dreptului de a cumpăra autoutilitara la expirarea contractului, prin distrugerea bunului pe care-l utiliza în regim de leasing s-au pierdut şi drepturile sale decurgând din contract legate de exprimarea opţiunii de cumpărare a acestuia, precum şi plăţile făcute.

La termenul de la 09.04.2008, reclamanta a învederat că înţelege să renunţe la judecată în contradictoriu cu S.C. A R S.A., chemata în garanţie.

Prin Sentinţa comercială nr.2177 din 09.04.2008 pronunţată în dosarul nr. 12448/280/2005, Judecătoria Piteşti a luat act de renunţarea la judecată a reclamantei S.C. A C L S.R.L. în contradictoriu cu chemata în garanţie S.C. A R S.A. şi a respins acţiunea formulată de reclamantă împotriva pârâtei S.C. C R S.A.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că la data de 09.10.2002 s-a încheiat contractul de leasing financiar nr.021009MB02, având ca părţi pe S.C. AR S.A., în calitate de finanţator, şi pe S.C. A C L S.R.L., ca utilizator, obiectul contractului de leasing fiind reprezentat de autoutilitara marca Iveco Eurocargo ML 75 E 14 MLC. Contractul a fost încheiat pe o perioada de 38 luni. Utilizatorul avea dreptul să utilizeze autovehiculul pe perioada contractului, în schimbul plăţii ratelor de leasing, putând achiziţiona bunul la expirarea contractului, în schimbul plăţii valorii reziduale. Potrivit secţiunii 7 din contract, utilizatorul avea obligaţia de a repara autovehiculul numai în ateliere B sau în alte ateliere autorizate de Iveco.

La data de 15.02.2005, reclamanta a efectuat o reparaţie la autovehiculul utilizat în regim de leasing, având nr. de inmatriculare B 30 ZFZ, la S.C. C R S.A., punct de lucru Piteşti. Conform facturii fiscale seria IFXJL nr.3449397, chitanţei nr.9387257/15.02.2005 si devizului nr.00SLZ-18288 lucrarea a constat in demontarea electromotorului, înlocuirea bendixului si remontarea ansamblului electromotor. În deviz se mentiona că garanţia pentru manoperă este  de 3 luni, iar pentru piese conform dispozitiilor legale.

In data de 26.03.2005, Sectia de Pompieri Grozavesti a intervenit la stingerea unui incendiu produs la autoutilitara Iveco cu nr. B 30 ZFZ. In procesul-verbal de interventie nr.35 s-a mentionat ca locul focarului incendiului a fost compartimentul motor-instalatia electrica, aparitia incendiului fiind favorizata de electromotorul care a ramas cuplat, provocand scurtcircuit electric. In urma incendiului autoutilitara a ars în proporţie de 90%, împreună cu materialele textile cu care era încărcată.

Întrucât până la momentul producerii incendiului reclamanta achitase către finanţatorul S.C. A R S.A rate in valoare totală de 98.874,73 lei, potrivit situaţiei depusă la dosar, aceasta s-a adresat pârâtei şi finanţatorului, solicitând o altă utilitară sau suma de bani necesară acoperirii prejudiciului suferit, având în vedere ratele achitate, s-a mai arătat de către instanţă în motivarea soluţiei adoptate.

Din concluziile raportului de expertiza intocmit, instanţa a reţinut că autoutilitara în discuţie nu a putut fi inspectată fizic, întrucât epava acesteia fusese valorificată de societatea de leasing, prin vânzare, însă expertul a menţionat că la schimbarea bendixului se impunea în mod obligatoriu şi schimbarea volantului motorului termic, întrucât durata de utilizare a autoutilitarei impunea acest lucru. Nefiind efectuată această operaţie, pinionul nou al bendixului a fost forţat să lucreze cu dantura uzată a coroanei volantului,  cele două suprafeţe ale danturii nu au putut angrena corect, iar uzura s-a accentuat. Ca urmare, în momentul unei tentative de pornire s-a produs blocarea (înţepenirea) pinionului bendixului pe coroană, electromotorul intrând în scurtcircuit si având drept consecinţă depăşirea valorilor limită a căderilor de tensiune si a densităţilor de curent pe conductoarele de conexiune, precum şi aprinderea izolaţiei electrice, respectiv declanşarea incendiului. S-a mai precizat de către expert că ar fi fost necesară, înainte de intervenţia service, efectuarea unei verificări tehnice generale a intregului circuit electric al sistemului de pornire, ceea ce pârâta nu a efectuat.

Instanţa a reţinut că în cauză sunt incidente dispoziţiile art.998 C.civ., însă ele sunt îndeplinite numai parţial.

Astfel, s-a arătat în motivare, aşa cum reiese din procesul-verbal încheiat de pompieri şi cum precizează şi expertul tehnic desemnat în cauză, incendiul s-a produs întrucât reparaţia efectuată de lucrătorii pârâtei, la solicitarea reclamantei, a fost superficială, impunându-se nu doar înlocuirea bendixului, ci şi schimbarea volantului motorului termic şi chiar verificări generale ale instalaţiei electrice.  Maniera în care a fost efectuată lucrarea a determinat în timpul perioadei de garanţei condiţii prielnice pentru producerea accidentului şi distrugerea aproape integrală a autoutilitarei. Prin urmare, întrucât nu au fost avute în vedere toate aspectele tehnice necesare pentru efectuarea corespunzătoare şi în deplină siguranţă a reparaţiei de către lucrătorii pârâtei, instanţa a reţinut în sarcina acesteia săvârşirea, din neglijenţă, a unei fapte ilicite, prin aplicarea dispoziţiilor art.35 alin.3 din Decretul nr.31/1954, conform cărora faptele ilicite săvârşite de organele sale obligă însăşi persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcţiei lor.

Urmarea directă a acestei fapte a fost incendierea autoutilitarei ce făcea obiectul unui contract de leasing. În baza acestui contract reclamanta folosea autoutilitara, achitând periodic ratele convenite cu finanţatorul S.C. A S.A., în perspectiva achiziţionării bunului la expirarea contractului. Prin distrugerea bunului, reclamanta a pierdut maşina pe care o avea in folosinţă, a pierdut şi dreptul de a-l cumpara, dar şi sumele de bani plătite cu titlu de rate. S-a produs aşadar un prejudiciu în patrimoniul reclamantei, consecinţa clară a faptei pârâtei.

Legat insă de prejudiciu, instanta a reţinut însă că acesta, deşi există, nu ar fi cert, deoarece sunt probleme legate de evaluarea lui.

Iniţial, s-a arătat în motivare, reclamanta a solicitat înapoierea autoutilitarei, apoi a solicitat înapoierea unui autovehicul având aceleaşi caracteristici, pentru ca în final să se solicite plata sumei de 98.874,73 lei, reprezentând valoarea bunului distrus.

Sub acest aspect instanta a constatat, mai întâi, că prin încheierea contractului de leasing nu s-a transmis reclamantei dreptul de proprietate asupra autoutilitarei, ci doar un drept de folosinţă pe durată stabilită, precum şi un drept de opţiune la sfârşitul contractului, în sensul achiziţionării bunului mobil. Prin urmare, autovehiculul fiind distrus nu se poate aprecia că prejudiciul suferit de reclamantă constă în chiar lipsa bunului sau în valoarea acestuia, dreptul de proprietate asupra autoutilitarei nefacând parte la acel moment din patrimoniul societăţii. Nu s-ar putea deci dispune obligarea pârâtei la restituirea autoutilitarei, nici chiar dacă aceasta ar mai exista, aşa cum nu se poate dispune nici obligarea paratei la plata unei sume de bani reprezentand contravaloarea bunului, căci repararea prejudiciului suferit nu ar justifica acordarea celui vătămat de drepturi care nu existau înainte de savârşirea faptei ilicite.

În al doilea rând, a mai reţinut instanţa de fond în motivare, se constată că reclamanta, prin modificarea ulterioară, a apreciat că valoarea bunului pierdut constă de fapt în ratele de leasing achitate până la momentul producerii incendiului, însă aceasta susţinere nu poate fi reţinută, întrucât  reclamanta nu are dreptul de a solicita plata valorii bunului pierit, şi oricum nu s-ar putea considera că valoarea aceasta este egală cu suma de 98.874,73 lei. Este evident, s-a mai arătat în motivare,  că această sumă a fost achitată, însă se pierde din vedere că obiect al contractului de leasing a fost şi dreptul reclamantei de utilizare a autoutilitarei. Prin urmare, în rata achitata a fost inclusă şi suma reprezentand „preţul” utilizării bunului, iar obligarea pârâtei să restituie şi aceste sume ar constitui o îmbogăţire fără justă cauză a reclamantei.

Eventual, a mai reţinut instanţa în motivarea soluţiei adoptate, pentru repararea prejudiciului suferit reclamanta ar putea solicita diferenţa între suma achitată şi suma pe care ar fi fost nevoita să o plătească pentru folosirea unui autovehicul de acelasi tip, prin închirierea lui. Reclamanta nu a formulat însă o asemenea cerere, arătând clar că solicită bunul distrus sau valoarea lui, respectiv ratele achitate, astfel încât instanţa, în baza disp. art. 129 alin. ultim C.pr.civ. şi al principiului disponibilităţii, nu poate analiza acest aspect.

În fine, s-a mai arătat în motivare că în contractul de leasing încheiat între reclamantă şi finanţatorul S.C. A R S.A. a fost stipulată şi situaţia în care bunul piere în totalitate, capitolul 8, pct.8.5, privind asigurarea vehiculelor, prevăzând modul de rezolvare in acest caz. Prin urmare, ar exista posibilitatea ca reclamanta să îşi poată recupera prejudiciul prin relaţia cu asigurătorul şi cu finanţatorul, deci pe temei contractual, iar nu delictual cum se solicită în cauza de faţă.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs în termen legal reclamanta S.C. A C L S.R.L., solicitând casarea ei, iar pe fond modificarea soluţiei adoptate în sensul admiterii cererii şi obligării pârâtei S.C.C R S.A. la plata sumei de 98.874,73 lei RON.

În motivarea recursului său, al cărui temei legal nu a fost arătat, dar pe care tribunalul îl încadrează în dispoziţiile art.304 pct.9 C.proc.civilă, recurenta-reclamantă a arătat că deşi instanţa a identificat şi a dezlegat corect raportul juridic litigios, constatând fapta, prejudiciul şi legătura de cauzalitate dintre acestea,  totuşi concluzionează într-o manieră nelegală prin respingerea acţiunii.

Argumentarea dată de instanţa de fond soluţiei sale nici partea adversă nu a gândit-o şi nu a invocat-o, iar raţionamentul ei nesocoteşte scopul urmărit de părţi la încheierea unui contract de leasing, înlocuindu-l cu un efect secundar.

Astfel, instanţa a greşit atunci când a considerat că până la achitarea ratelor de leasing,utilizatorul nu este decât un „chiriaş” şi că dreptul lui de a opta pentru a deveni proprietarul bunului se naşte numai în momentul achitării tuturor ratelor, când, în realitate, scopul încheierii contractului de leasing este de la început anticiparea cumpărării bunului, iar dreptul de opţiune (achiziţie sau răzgândire) aparţine numai utilizatorului şi nu poate fi folosit sau interpretat împotriva sa.

În argumentarea acestui punct de vedere recurenta-reclamantă a arătat că a plătit un avans de 15% din valoarea totală a autoutilitarei  încă de la data încheierii contractului de leasing, avans care în nici o interpretare nu putea fi socotit drept chirie (preţ al utilizării) şi care prefigura, din capul locului, scopul contractului: cumpărarea viitoare a bunului.

Plăţile efectuate periodic se numeau „rate”, a mai arătat recurenta, iar nu „chirie”, şi cu fiecare rată plătită se diminua în mod corespunzător valoarea bunului, or chiria nu are nici o legătură cu preţul bunului.

Valoarea reziduală reprezintă ceea ce a mai rămas neacoperit din valoarea bunului după plăţile efectuate; chiria nu poate da naştere unei valori reziduale, însă ratele fiind părţi din preţ, creează obligatoriu o valoare reziduală.

Esenţiale în  corecta determinare a scopului contractului sunt următoarele elemente, a mai arătat recurenta: 1. opţiunea pentru cumpărarea bunului apaţine exclusiv Utilizatorului, fiind intuitu personae, 2. momentul opţiunii este numai acela al achitării integrale a ratelor de leasing şi 3. până în momentul achitării se poate vorbi numai de două drepturi indisolubil legate de patrimoniul utilizatorului: de a folosi bunul şi de a opta pentru soarta contractului.

Instanţa de fond a anihilat existenţa în patrimoniul său a dreptului de opţiune pentru cumpărarea autoutilitarei şi a considerat că dacă nu a mai apucat să ajungă la acel moment, dreptul de opţiune nu mai există, s-a mai arătat în motivarea recursului.

În fine, recurenta a mai susţinut în dezvoltarea motivelor invocate că instanţa a mai greşit şi atunci când a statuat că din despăgubirea ce i se cuvine ar trebui scăzută o chirie lunară, stabilind astfel că reclamanta ar fi avut doar calitatea de utilizator, or s-a demonstrat în cele anterior arătate că opţiunea de utilizator sau de cumpărător numai reclamanta putea să o aibă, nimeni în numele său nu o putea exercita,iar dacă cineva a împiedicat această opţiune prin fapta sa ilicită, prejudiciul trebuie recuperat de acea persoană.

Legal citată, pârâta-intimată nu a formulat întâmpinare şi nici nu s-a prezentat la termenele fixate.

Tribunalul, analizând  recursul formulat prin prisma motivelor invocate, constată că este fondat, urmând a-l admite cu următoarea motivare:

Hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, ceea ce se circumscrie motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art.304 pct.9 Cod proc.civilă, întrucât instanţa de fond, deşi a reţinut în mod corect incidenţa textului de lege incident speţei – art.998 şi urm. Cod civil, care reglementează răspunderea civilă delictuală – a aplicat în mod greşit acest text atunci când a reţinut că elementul prejudiciu nu este suficient de bine circumstanţiat pentru a conduce la antrenarea răspunderii pârâtei.

Fără a relua motivarea primei instanţe cât priveşte faptul ilicit şi legătura de cauzalitate între acesta şi prejudiciu, motivare bine argumentată şi pertinent reţinută de instanţă în raport de probatoriul administrat cauzei, tribunalul va analiza cu preponderenţă existenţa şi întinderea prejudiciului, în raport de specificitatea contractului de leasing.

Astfel, s-a reţinut de către instanţa de fond că prin încheierea contractului de leasing nu s-a transmis reclamantei dreptul de proprietate asupra autoutilitarei, ci doar un drept de folosinţă pe durată stabilită, precum şi un drept de opţiune la sfârşitul contractului, în sensul achiziţionării bunului mobil, însă analiza contractului de leasing s-a oprit în acest punct, cu consecinţe majore asupra soluţiei adoptate. 

Sub acest aspect, tribunalul va reţine că definirea contractului de leasing în litigiu ca fiind unul de leasing financiar sau unul de leasing operaţional era de esenţa stabilirii dreptului reclamantei recurente de a pretinde despăgubiri şi mai reţine că o astfel de calificare, deşi nu s-a făcut în mod explicit de către părţi la data încheierii lui, putea fi sesizată de instanţă din analiza contractului aflat la dosar, iar departajarea  dintre cele două tipuri de leasing viza, în principal, conţinutul ratei de leasing.

Astfel, leasingul financiar presupune, în principiu, ca în perioada de închiriere de bază (prima închiriere) să se realizeze întregul preţ al obiectului contractat, inclusiv costurile auxiliare, precum şi, eventual, un beneficiu, iar acest tip de contract de leasing se încheie în mod obişnuit pentru o perioadă de bază, care, de regulă, este mai scurtă decât durata de folosinţă a obiectului închiriat.

Cât priveşte celălalt tip de leasing, leasingul funcţional (operaţional), acesta presupune ca în perioada de bază să se realizeze doar o parte din preţul de export al obiectului contractului, accentul în acest tip de leasing căzând pe serviciile furnizate de societatea de leasing.

În speţă, din conţinutul contractului de leasing rezultă fără putinţă de tăgadă că este vorba despre un leasing financiar, în principal pentru faptul că s-a plătit un avans de 15% din valoarea întregului bun, avans ce nu se regăseşte în cazul leasingului operaţional, dar şi pentru faptul că în contract s-a prevăzut opţiunea de cumpărare a utilizatorului în momentul achitării integrale a ratelor de leasing.

De aici pornind, toate criticile aduse de recurenta-reclamantă sentinţei se dovedesc a fi întemeiate: prin avarierea totală a autoutilitarei ce forma obiectului  contractului de leasing, avariere survenită în perioada de garanţie acordată de service şi datorată fără nici un dubiu manoperei de reparare defectuoasă a vehiculului de către pârâtă, recurenta-reclamantă a fost prejudiciată cu contravaloarea sumelor plătite ca rată de leasing, iar nu chirie – aşa cum eronat s-a reţinut în motivarea instanţei de fond.

În acelaşi timp, dispariţia fizică a vehiculului  a condus la încetarea de drept a contractului de leasing, rămas fără obiect, recurenta-reclamantă fiind lipsită în mod nejustificat şi fără nici o culpă proprie de dreptul său de a cumpăra autoutilitara, plătită în procent de 90%.

Urmare producerii avarierii totale a autovehiculului, finanţatorul A R S.A. a rămas cu contravaloarea avansului plătit la încheierea contractului, cu ratele de leasing achitate până la acea dată, cu indemnizaţia de asigurare achitată cu titlu despăgubire de societatea de asigurare urmare producerii avarierii autovehiculului (pe care a primit-o în calitate de proprietar de drept al acestuia), precum şi cu suma obţinută prin valorificarea epavei autoutilitarei.

Încetând de drept contractul de leasing ca urmare a dispariţiei obiectului său, în mod eronat s-a reţinut de către instanţa de fond că reclamanta-recurentă ar mai putea pretinde de la finanţator, pe calea unei acţiuni în răspundere contractuală, vreo reparaţie a pagubei ce a suferit, căci nu ar exista temei legal pentru o astfel de răspundere după momentul încetării relaţiilor contractuale între părţi.

Dimpotrivă, singura cale deschisă reclamantei-recurente pentru recupararea prejudiciului suferit este o acţiune în răspundere delictuală deschisă împotriva celui care prin fapta sa produsă din culpă a contribuit la producerea prejudiciului, iar problema întinderii acestui tip de răspundere a fost din nou eronat interpretată de instanţă, atunci când a reţinut că nu s-ar putea cere decât, eventual, diferenţa între suma achitată şi suma pe care ar fi fost nevoită să o plătească pentru folosirea unui autovehicul de acelasi tip, prin închirierea lui, ştiut fiind faptul că repararea prejudiciului în cadrul acestui tip de răspundere include atât prejudiciul efectiv (damnum emergens), cât şi  beneficiul nerealizat (lucrum cessans).

Acţiunea în răspundere civilă delictuală promovată de reclamanta-recurentă se întemeiază pe faptul producerii evenimentului păgubitor în perioada de garanţie oferită de pârâtă, în condiţiile în care avarierea nu a fost urmarea vreunui accident, ci a fost consecinţa reparaţiei superficiale efectuată autovehiculului în litigiu de către angajaţii pârâtei, aşa cum rezultă din conţinutul raportului de expertiză tehnică aflat la dosarul de fond.

Astfel, se reţine faptul că prin devizul nr.00SLZ 18288 din 15.02.2005, (aflat la fila 40 din dosarul nr.12448/280/2005), pârâta a garantat manopera de reparaţie efectuată autoutilitarei timp de 3 luni, iar scurtcircuitul electric care a condus la distrugerea autoutilitarei încărcată cu marfă s-a produs în ziua de 26.03.2005, deci înlăuntrul termenului de garanţie.

De altfel, toată apărarea construită de pârâtă pe parcursul întregului ciclu procesual nu s-a referit sub nici un aspect la faptul că garanţia acordată nu ar fi operantă, nici nu a combătut în vreun fel concluziile raportului de expertiză tehnică care stabilea vinovăţia în sarcina sa.

Recurenta-reclamantă nu a solicitat în acţiunea sa, astfel cum a fost precizată, nici restituirea autoutilitarei, nici obligarea paratei la plata unei sume de bani reprezentand contravaloarea bunului, aşa cum potrivit principiului reparaţiei integrale ar fi avut dreptul să procedeze, ci doar restituirea sumei pe care a achitat-o pe parcursul derulării contractului său de leasing, sumă ce se constituie într-un prejudiciu cert, precis determinat şi care nu a fost reparat în nici un fel, întrunind aşadar cerinţele antrenării răspunderii civile delictuale.

Concluzionând, tribunalul reţine ca fiind întrunite în mod cumulativ elementele răspunderii civile delictuale în sarcina intimatei-pârâte, motiv pentru care va admite recursul şi va modifica sentinţa primei instanţe în sensul că pe fond va admite cererea formulată de reclamanta S.C.  C L S.R.L. şi va dispune obligarea pârâtei S.C.C R S.A. la plata sumei de 98.874,73 lei RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul produs din culpa sa, precum şi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4.850 lei reprezentând taxă de timbru şi 10 lei judiciar, urmând a se lua act de renunţarea reclamantei-recurente la cheltuielile de judecată reprezentând onorariu de avocat.

Domenii speta

Spete similare