Viol. Infracţiune săvârşită asupra unui minor. Individualizarea pedepsei

Decizie 126 din 23.06.2011


Curtea de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori, decizia nr. 126/A din 23 iunie 2011

Asupra apelului penal de faţă, Curtea,

În baza lucrărilor dosarului constată că Tribunalul Maramureş prin sentinţa penală nr.287 din 17 mai 2011 în temeiul art. 197 alin. 1 şi 3 C.pen. raportat la art. 3201 alin. 7 C.pr.pen., a condamnat pe inculpatul V.O., cu antecedente penale, la 12 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a şi b C.pen. pe o perioadă de 8 ani, pentru săvârşirea infracţiunii de viol.

În temeiul art. 71 C.pen., s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a şi b C.pen.

În temeiul art. 350 C.pr.pen. s-a menţinut arestarea preventivă a inculpatului, iar în baza art. 88 C.pen., s-a scăzut din durata pedepsei aplicate perioada reţinerii şi arestării preventive, de la data de 25.03.2011 la zi.

În temeiul art. 14 C.pr.pen. şi art. 17 C.pr.pen. raportat la art. 348 C.pr.pen.a fost obligat inculpatul la plata către partea vătămată V.G., reprezentat legal de V.A., a sumei de 50.000 lei, reprezentând despăgubiri pt. daune morale.

În temeiul art. 7 din Legea nr. 76/2008 s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpat, după rămânerea definitivă a prezentei sentinţe, în vederea introducerii profilului genetic în S.N.D.G.J.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut în fapt următoarele:

 Inculpatul V.O. şi partea vătămată V.G. locuiesc în aceeaşi localitate şi sunt rude în grad îndepărtat, împrejurare în raport de care primul cunoştea faptul că partea vătămată este minoră, în vârstă de 13 ani şi 7 luni.

Din declaraţiile inculpatului, coroborate conform art. 69 Cod procedură penală cu declaraţiile părţii vătămate, a rezultat că la data de 20.03.2011, în jurul orei 16,00, V.O. s-a întâlnit cu minorul V.G. în pădurea situată în apropierea locuinţelor acestora. Aflându-se sub influenţa băuturilor alcoolice, conform propriilor susţineri, inculpatul V.O. l-a imobilizat pe minorul V.G. şi după ce i-a îndepărtat pantalonii, i-a pus mâna la gură ca să nu ţipe şi a întreţinut cu acesta relaţii sexuale anale.

Inculpatul a fost surprins de martorul C.P. şi întrucât s-a speriat, a părăsit în grabă locul faptei, iar partea vătămată s-a deplasat la locuinţa sa, unde i-a relatat ce s-a întâmplat mamei sale V.L., aceasta sesizând organele de poliţie.

Potrivit raportului de constatare medico-legală nr. 233/25.03.2011 întocmit de Serviciul Medico-Legal judeţean Baia Mare – Maramureş, partea vătămată V.G. a prezentat la data examinării leziuni anale care s-au putut produce în cadrul unui contact sexual anal şi pot data din 20.03.2011.

Inculpatul V.O. a recunoscut săvârşirea faptei de care este acuzat, iar prin raportul de expertiză medico-legală psihiatrică nr. 72/24.03.2011 întocmit de Cabinetul medico-legal Sighetu Marmaţiei s-a concluzionat că acesta prezintă diagnosticul „retardare mentală uşoară cu tulburări de comportament”, însă are capacitatea psihică de a aprecia conţinutul şi consecinţele faptelor sale, discernământul fiind păstrat.

În raport de situaţia de fapt expusă, instanţa a reţinut că fapta săvârşită de inculpatul V.O., constând în aceea că la data de 20.03.2011, prin violenţă, a întreţinut relaţii sexuale anale cu partea vătămată V.G., în vârstă de 13 ani şi 7 luni, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. 1,3 Cod penal.

Având în vedere incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 3201 Cod procedură penală, instanţa a reţinut că limitele de pedeapsă prevăzute de art. 197 alin. 1,3 Cod penal se reduc cu  o treime.

În consecinţă, în considerarea dispoziţiilor art. 72 Cod penal instanţa a condamnat inculpatul la pedeapsa principală de 12 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a,b Cod penal pe o perioadă de 8 ani, apreciind că acestea corespund scopului şi funcţiilor prevăzute de art. 52 Cod penal.

La individualizarea judiciară a pedepsei stabilite instanţa a avut în vedere gradul de pericol social deosebit de ridicat al infracţiunii săvârşite, particularizat prin agresivitatea manifestată de inculpat, concretizată în imobilizarea victimei şi supunerea acesteia prin forţă la întreţinerea de acte sexuale anale, profitând de imposibilitatea ei de a se apăra din cauza staturii şi caracteristicilor fizice, fiind practic un copil, vârsta victimei, respectiv 13 ani şi 7 luni, prin consecinţele grave produse asupra dezvoltării fizice şi psihice a acesteia din urmă, dar şi comportarea sinceră pe parcursul procesului adoptată de inculpat concretizată prin parcurgerea procedurii prevăzute de art. 3201 Cod procedură penală.

De asemenea, în temeiul art. 71 Cod penal instanţa a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a,b Cod penal apreciind că natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite sunt incompatibile cu gradul de responsabilitate civică pe care îl implică exercitarea acestor drepturi.

În temeiul art. 350 Cod procedură penală, având în vedere pedeapsa aplicată şi faptul că temeiurile care au determinat iniţial privarea de libertate a inculpatului subzistă şi în prezent, instanţa a menţinut măsura arestării preventive, iar în baza art. 88 Cod penal, a dedus perioada reţinerii şi arestării de la data de 25.03.2011 la zi.

Sub aspectul laturii civile a cauzei, deşi partea vătămată V.G. nu a formulat pretenţii civile în cauză, în temeiul art. 14 şi 17 Cod procedură penală, din oficiu, instanţa a dispus obligarea inculpatului la plata către acesta a sumei de 50.000 lei, reprezentând despăgubiri pentru daune morale, cuantumul stabilit constituind o reparaţie echitabilă şi suficientă pentru prejudiciul adus părţii vătămate.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel  inculpatul V.O. solcitând admiterea căii de atac promovate, desfiinţarea soluţiei tribunalului şi judecând pe fond cauza, reducerea pedepsei aplicate de către instanţa de fond, ţinând cont de modul de derulare a activităţii infracţionale, de circumstanţele personale şi de cele reale referitoare la faptele ilicite. Arată că a cooperat cu organele judiciare, a recunoscut şi regretat sincer infracţiunea comisă.

Curtea examinând apelul declarat, prin prisma motivului invocat, ajunge la următoarele constatări:

Conform art.1 din Codul de procedură penală român, scopul procesului penal îl constituie constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel că orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, a  persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea infracţiunilor precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul legii.

Pentru aceasta, procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege.

În desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului.

Legea obligă organele de urmărire penală şi instanţele de judecată să aibă rol activ şi pe întreg cursul procesului penal să respecte dreptul de apărare garantat de stat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi, în procesul penal.

Orice persoană, bucurându-se de prezumţia de nevinovăţie, este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale, printr-o hotărâre penală definitivă. Învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia.

Vinovăţia nu se poate stabili decât în cadrul juridic procesual penal, cu probe, sarcina administrării acestora revenind organului de urmărire penală şi instanţei judecătoreşti.

Probele trebuie să fie concludente şi utile, ceea ce presupune, necesitatea de a fi credibile, apte să creeze măcar presupunerea rezonabilă că ceea ce probează corespunde adevărului.

Tribunalul Maramureş a reţinut judicios starea de fapt, vinovăţia inculpatului, elementele constitutive ale infracţiunii şi încadrarea juridică a acesteia.

Potrivit art.72 din Codul penal la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Chiar dacă individualizarea pedepsei este un proces interior, strict personal al judecătorului, ea nu este totuşi un proces arbitrar, subiectiv, ci din contră el trebuie să fie rezultatul unui examen obiectiv al întregului material probatoriu, studiat după anumite reguli şi criterii precis determinate.

Înscrierea în lege a criteriilor generale de individualizare a pedepsei înseamnă consacrarea explicită a principiului stabilirii acesteia, aşa încât respectarea lui este obligatorie pentru instanţă.

De altfel, ca să-şi poată îndeplini funcţiile care-i sunt atribuite în vederea realizării scopului său şi al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) şi duratei, atât gravităţii faptei şi potenţialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real persoana infractorului, cât şi aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influenţa pedepsei.

Funcţiile de constrângere şi de reeducare, precum şi scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancţiunii, care să ţină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condiţiile socio-etice impuse de societate.

Actele de constrângere a părţilor vătămate de orice sex (în speţă, masculin) la raporturi sexuale, exercitate de inculpat, sunt elemente care nu pot fi omise şi care trebuiesc bine evaluate de către instanţa de apel, în alegerea pedepsei.

Realizarea raporturilor intime cu persoane de sex masculin, prin constrângerea acestora, neputinţa lor de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa, constituie forma cea mai brutală de încălcare a libertăţii lor sexuale şi totodată, jignirea cea mai profundă ce li se poate aduce. În afară de aceasta, faptele pot atrage şi alte consecinţe de mare gravitate (dezechilibru moral, cu implicaţii în viaţa de familie sau în societate, o vătămare corporală, moartea sau sinuciderea victimelor). Probele dosarului dovedesc fără dubiu că fapta a fost realizată în condiţiile existenţei agravantei reglementate de art.197 alin.1 şi 3 C.pen., inculpatul comiţând infracţiunea de viol asupra unui minor în vârstă de 13 ani şi 7 luni. Astfel, fiind sub influenţa alcoolului, apelantul V.O. l-a imobilizat pe minorul V.G., aflat la cules de lemne şi după ce i-a îndepărtat pantalonii, a întreţinut cu acesta relaţii sexuale anale, prin violenţă şi constrângere, conform constatării cuprinse în actul medico-legal ataşat dosarului. Nu este lipsit de importanţă că inculpatul şi victima minoră sunt rude în grad îndepărtat, astfel că apelantul cunoştea că partea vătămată este sub 15 ani.

Faţă de întreaga activitate infracţională derulată, inculpatul trebuia să ştie că, pe lângă drepturi, are şi o serie de datorii, obligaţii, răspunderi, care caracterizează comportamentul său în faţa societăţii.

Sub aspectul individualizării pedepsei, în speţă, trebuie efectuată o justă adecvare cauzală a criteriilor generale prevăzute de art.72 C.pen., ţinându-se cont de gradul de pericol social, în concret ridicat al faptei comise agravat de circumstanţele reale ale săvârşirii sale, (parte vătămată minoră), dar şi de circumstanţele personale ale inculpatului, care a avut o atitudine sinceră cu privire la infracţiunea realizată.

Faţă de natura infracţiunii comise, cu un pericol social ridicat, inculpatul a fost supus unei expertizări psihiatrice, din concluziile actului medico-legal rezultând că acesta suferă de “retardare mentală uşoară cu tulburări de comportament, dipsomanie”, având însă discernământul păstrat în raport cu faptele pentru care este cercetat.

Exemplaritatea pedepsei produce efecte atât asupra conduitei infractorului, contribuind la reeducarea sa, cât şi asupra altor persoane care, văzând constrângerea la care este supus acesta, sunt puse în situaţia de a reflecta asupra propriei lor comportări viitoare şi de a se abţine de la săvârşirea de infracţiuni.

Fermitatea cu care o pedeapsă este aplicată şi pusă în executare, intensitatea şi generalitatea dezaprobării morale a faptei şi făptuitorului, condiţionează caracterul preventiv al pedepsei care, totdeauna, prin mărimea privaţiunii, trebuie să reflecte gravitatea infracţiunii şi gradul de vinovăţie a făptuitorului.

Numai o pedeapsă justă şi proporţională este de natură să asigure atât exemplaritatea cât şi finalitatea acesteia, prevenţia specială şi generală înscrise şi în Codul penal român, art. - 52 alin.1 - , potrivit căruia “scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni”.

Individualizarea sancţiunii trebuie efectuată şi prin prisma datelor ce ţin de sănătatea mentală a celui în cauză.

 Fapta unei persoane de a comite infracţiuni privitoare la viaţa sexuală asupra unui minor în vârstă de 13 ani şi 7 luni, este neîndoielnic gravă, apreciată ca atare şi de legiuitor, care reglementează şi sancţionează ca o variantă calificată o asemenea activitate.

Dar, fireşte, în lumina criteriilor prevăzute de art.72 C.pen., gravitatea concretă a unei activităţi infracţionale trebuie stabilită consecutiv unui examen aprofundat şi cuprinzător al tuturor elementelor interne, specifice faptei şi făptuitorului.

Suferinţa organică şi psihică, respectiv retardare mentală care dă un specific cu totul deosebit circumstanţelor faptelor, unită cu poziţia inculpatului în cursul procesului penal, cu vârsta lui de 19 ani şi lipsa instrucţiei şcolare impune menţinerea pedepsei acordate de prima instanţă, apreciată ca îndestulătoare pentru reeducarea celui în cauză şi faţă de exigenţele prevenţiei generale.

Faţă de modul concret de săvârşire a faptei, cuantumul pedepsei rezultante de 12 ani închisoare, asigură realizarea concretă a scopurilor sancţiunii, iar executarea sa, prin privare de libertate, va da posibilitate inculpatului, ca prin programele educaţionale desfăşurate şi în mediu închis, cu valorificarea aptitudinilor acestuia, să conducă, chiar şi prin restrângerea libertăţii presupusă de o asemenea modalitate de executare la conştientizarea consecinţelor infracţiunii, în vederea unei reinserţii sociale reale a acestuia.

Cuantumul sancţiunii nu se impune a fi redus faţă de gravitatea faptei comise, consecinţele acesteia, rezonanţa în comunitate şi a reacţiei pe care societatea prin organele judiciare trebuie să o aibă, faţă de săvârşirea unor asemenea infracţiuni.

Pentru motivele de preced, se va respinge ca nefondat apelul declarat de inculpat conform art.379 pct.1 lit.b C.proc.pen.

În baza art.350 C.proc.pen.se va menţine starea de arest a inculpatului V.O..

Cum în cauză, temeiul arestării îl constituie disp.art.148 alin.1 lit.f C.proc.pen. şi acesta nu a dispărut, iar în cursul judecăţii în primă instanţă s-a stabilit vinovăţia inculpatului urmează a se constata că se impune necesitatea menţinerii în continuare a măsurii arestării preventive.

Săvârşirea acestor infracţiuni, precum şi modalitatea de realizare denotă un potenţial criminogen ridicat şi un pericol social major.

În concluzie, existenţa cazului de arestare prev.de art.148 lit.f Cod proc.pen. este pe deplin probat, aşa încât revocarea măsurii preventive a arestării nu se impune.

Întrucât infracţiunea săvârşită prezintă un deosebit grad de pericol social, inculpatul fiind, de altfel, condamnat la 12 ani de închisoare de către instanţa de fond, se impune menţinerea stării de arest pe parcursul soluţionării apelului, persistând motivele ce au stat la baza luării acestei măsuri.

Constatând că sunt întrunite atât cerinţele art. 3002 şi ale art.160b rap.la art.350 Cod proc.pen. cât şi prevederile art. 5 pct.1 lit. a şi c din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, Curtea va menţine starea de arest a inculpatului deţinut în Penitenciarul Gherla, întrucât hotărârea provizorie de condamnare justifică privarea de libertate în scopul garantării executării pedepsei aplicate potrivit art. 5 paragraf 1 din CEDO (cauza Tommasi vs.Franţa).

Chiar dacă hotărârea de condamnare a inculpatului pronunţată pe fond de Tribunalul Maramureş nu are caracter definitiv, fiind apelată de către inculpat, ea este totuşi de natură să justifice continuarea privării de libertate a acestuia, în condiţiile art. 5 paragraf 1 lit. a din CEDO, astfel cum a fost interpretat de aceeaşi instanţă în cauza Wemhoff contra Germaniei.

Prin modul de aplicare a pedepsei accesorii s-a respectat un procedeu rezonabil care este şi în acord cu decizia CEDO din cauza Hirst contra Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord.

În baza art.381 C.proc.pen.şi art.88 C.pen.se va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului arestul preventiv începând cu data de 25 martie 2011 şi până la zi. (Judecător Delia Purice)