Răspundere patrimonială. Condiţiile angajării acesteia. Raportul dintre răspunderea patrimonială şi răspunderea civilă delictuală.

Răspundere patrimonială. Condiţiile angajării acesteia. Raportul dintre răspunderea patrimonială şi răspunderea civilă delictuală.

Codul muncii – art. 270, art. 287

Răspunderea angajatului, din gestiunea căruia s-au sustras anumite bunuri şi care avea obligaţia păstrării acestora, este o răspundere subsidiară, ce poate fi atrasă numai în măsura în care autorul direct al prejudiciului nu poate fi urmărit sau executat şi doar dacă se dovedeşte că, printr-o faptă culpabilă, gestionarul a contribuit la producerea pagubei.

Curtea de Apel Timişoara, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale,

decizia civilă nr. 86 din 13 februarie 2007

Prin sentinţa civilă nr.1462/31.10.2006, pronunţată de Tribunalul  Arad, a fost admisă acţiunea civilă formulată de reclamanta S.C.M. „T.” Arad împotriva pârâtei L.M., pârâta fiind obligată la plata sumei de 1.260 lei cu titlu de prejudiciu.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:

Pârâta a fost salariata societăţii reclamante, în funcţia de vânzător-gestionar, până la data de 21.05.2003, când raporturile de muncă au încetat în temeiul art. 55 lit. b Codul muncii.

În perioada 9/10 aprilie magazinul a fost spart de către nişte infractori, ocazie cu care a fost sustrasă o parte din marfa existentă în stoc, în valoare totală de 8.290.829 lei ROL.

Lipsa la inventar a fost recunoscută de către pârâtă, conform declaraţiei de inventar din 09.04.2003. Suma trebuia să fie predată la casieria societăţii, dar pârâta refuză să o depună.

Potrivit art. 270 alin. 1 Codul muncii, salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor.

În cazul gestionarului, el îşi asumă obligaţia de păstrare a bunurilor ce constituie obiectul gestiunii. Lipsa unor bunuri ce trebuiau să se găsească în gestiune dovedeşte, în mod direct, că obligaţia de păstrare a acestor bunuri n-a fost executată, dovedind nu numai prejudiciul şi faptul ilicit, dar şi legătura de cauzalitate dintre aceste elemente.

În speţă, sunt întrunite toate condiţiile cerute pentru atragerea răspunderii patrimoniale a pârâtei şi nu există cauze care să înlăture caracterul ilicit al faptei.Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termenul legal, pârâta L.M., solicitând modificarea ei, în sensul respingerii acţiunii reclamantei.

În motivarea recursului s-a susţinut că s-au apreciat greşit probele administrate în cauză, probe din care nu rezultă îndeplinirea cumulativă a condiţiilor răspunderii patrimoniale, prevăzute de art. 270 din Codul muncii, lipsind atât culpa, cât şi fapta ilicită a pârâtei, precum şi raportul de cauzalitate.

S-a mai arătat că instanţa nu s-a pronunţat asupra excepţiei de putere de lucru judecat, raportat la sentinţa penală nr. 922/2004, prin care s-a stabilit că prejudiciul a fost cauzat de inculpatul B.Ş., care a sustras bunurile din gestiune, faptă pentru care a fost condamnat şi obligat la despăgubiri civile.

Totodată, s-a susţinut că nu s-a luat în considerare nota de lichidare din 21.05.2003, întocmită la încetarea raportului de muncă, şi din care nu rezultă existenţa vreunui debit în sarcina pârâtei.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. pr. civ.

Examinând cauza în raport de motivele de recurs şi, sub toate aspectele, conform dispoziţiilor art. 3041 C. pr. civ., Curtea a constatat că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

S-a stabilit, cu putere de lucru judecat, că prejudiciul a fost cauzat reclamantei de un terţ, respectiv autorul infracţiunii de furt, numitul B.Ş., şi căruia îi revine răspunderea principală a reparării prejudiciului, potrivit art. 998 C. civ.

Răspunderea pârâtei-recurente, din gestiunea căruia s-au sustras bunurile şi care avea obligaţia păstrării bunurilor, este o răspundere subsidiară, ce poate fi atrasă numai în măsura în care autorul direct al prejudiciului nu poate fi urmărit sau executat şi doar dacă se dovedeşte că, printr-o faptă culpabilă, gestionarul a contribuit la producerea pagubei.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta invocă că pârâta nu a asigurat paza gestiunii, întrucât nu a asigurat magazinul cu un lacăt corespunzător sau cu o încuietoare sigură, şi, în acelaşi timp, nu a recuperat bunurile de la autorul furtului.

Prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta a precizat că pârâta nu a activat, la plecarea din magazin, dispozitivul antifurt, motiv pentru care nu s-a declanşat alarma şi s-a dat posibilitatea sustragerii de bunuri.

În raport de motivarea acţiunii, fapta ilicită a pârâtului constă într-o omisiune: neactivarea alarmei şi neasigurarea cu lacăt corespunzător a magazinului.

Existenţa faptei ilicite trebuie însă dovedită şi această probă este în sarcina reclamantei, atât în raport de dispoziţiile art. 112 C. pr. civ., cât, mai ales, ca urmare a dispoziţiilor speciale ale art. 287 din Codul muncii, care prevăd că în conflictele de muncă sarcina probei revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare.

Ori reclamanta nu a propus nici o probă în dovedirea susţinerilor sale cu privire la existenţa faptei ilicite şi a vinovăţiei pârâtei, precum şi la existenţa raportului de cauzalitate, deşi instanţa, în dezacord cu dispoziţiile art. 287 din Codul muncii, a pus în vedere reclamantei, la al doilea termen de judecată, să depună probe şi să-şi precizeze acţiunea.

În speţă, nu operează prezumţia de vinovăţie a gestionarului fiind dovedit faptul că sustragerea bunurilor s-a făcut de către un terţ, iar reclamanta nu a probat existenţa cumulativă a condiţiilor răspunderii patrimoniale.

Prin urmare, acţiunea a fost admisă cu încălcarea prevederilor art. 270 din Codul muncii, motiv pentru care s-a admis recursul şi s-a dispus modificarea sentinţei recurate, în sensul respingerii acţiunii.

Domenii speta

Spete similare