Anulare act fraudulos încheiat cu intenţia tuturor părţilor de a frauda creditorii.

Faptul că la data încheierii actelor directorul general al debitorului avea calitatea de asociat fondator la societatea cumpărătoare şi că ambele societăţi din actul juridic au acelaşi cenzor face dovada că terţul cumpărător era la curent cu probabilitatea încetării plăţilor de către debitor şi cu situaţia economică degradată a acestuia. Aceste circumstanţe sunt suficiente pentru a dovedi intenţia părţilor de a frauda creditorii, vânzarea bunurilor fiind anulabilă potrivit  art.61 alin.1 lit. c din Legea nr. 64/1995.

Prin vânzarea bunurilor la preţul rămas în contabilitate, după scăderea amortizărilor şi a uzurii, debitorul şi-a mărit starea de insolvenţă, fără a aduce un profit societăţii, deşi obţinerea unui profit este de esenţa activităţii comerciale.

Curtea de Apel Craiova. Secţia Comercială.

SC C. E. SA Tg.Jiu, în calitate de lichidator al debitoarei SC T. SA Motru, a învestit judecătorul-sindic cu o acţiune în anularea vânzărilor, conform facturilor fiscale enumerate, încheiate între debitoare şi pârâta SC I. SA Motru. De asemenea, a solicitat restituirea bunurilor de către cumpărător şi instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor ce fac obiectul vânzărilor.

A motivat că transferurile efectuate de debitoare nu au legătură cu activitatea  normală a societăţii şi nu au fost făcute în scopul realizării obiectului de activitate al acesteia ci în folosul asociaţilor, înscrisurile a căror anulare se solicită fiind lovite de nulitate absolută deoarece au o cauză ilicită dată de scopul mediat al obligaţiei, acela de a sustrage bunurile de la urmărirea creditorilor şi de a dispune de acestea în cadrul altei societăţi.

În drept, a invocat dispoziţiile art.61 alin.1 lit. b şi c şi alin.2 din Legea 64/1995 şi ale art.975 C.civ.

Prin sentinţa nr.866 din 22 septembrie 2005, pronunţată de Tribunalul Gorj în dosarul nr.256/F/2005, a fost admisă în parte acţiunea formulată de lichidator şi au fost anulate o parte din vânzările efectuate de debitoare către pârâtă. Au fost repuse părţile în situaţia anterioară, urmând ca terţul cumpărător să restituie bunurile  în natură sau contravaloarea lor şi s-a dispus luarea măsurii sechestrului asigurător asupra bunurilor ce fac obiectul vânzărilor anulate.

Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâta, solicitând modificarea hotărârii, în sensul respingerii acţiunii în anulare.

Curtea constată că recursul este nefondat.

Astfel, din actele şi lucrările cauzei rezultă că prin sentinţa nr.504/F/04/18.11.2004, Tribunalul Gorj a deschis procedura prevăzută de Legea 64/1995 împotriva debitoarei SC T. SA Motru.

Facturile fiscale depuse la dosar confirmă că la data de 3 ianuarie 2002 intimata a vândut recurentei bunuri în valoare totală de 446.687 lei RON.

Probele cauzei, respectiv relaţiile comunicate de Oficiile Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Gorj şi Tribunalul Bucureşti relevă că unele dintre persoanele aflate în conducerea celor două societăţi la data încheierii actelor a căror anulare se solicită  erau comune.

Se reţine că instanţa de fond a respins corect excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de către recurenta pârâtă prin întâmpinarea depusă la dosar, înlăturând justificat susţinerea acesteia potrivit căreia a achiziţionat bunurile de la debitoare în perioada în care aceasta îşi desfăşura în mod normal activitatea.

Art.63 din Legea nr. 64/1995 exceptează într-adevăr de la aplicarea dispoziţiilor art.61 din lege, transferurile cu caracter patrimonial efectuate de către debitor în cursul desfăşurării normale a activităţii sale, însă, aşa cum a reţinut şi judecătorul-sindic, aceste dispoziţii legale nu sunt aplicabile, de vreme ce nu vânzarea, ci închirierea acestor bunuri constituie obiectul de activitate al debitoarei.

Activitatea normală (curentă) a debitorului trebuie înţeleasă în sensul art.3 pct.14 din Legea nr. 85/2006, ca reprezentând acele fapte de comerţ şi operaţiuni financiare efectuate de către debitor în cursul normal al comerţului său, cum ar fi: continuarea activităţilor contractate conform obiectului de activitate; efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi aferente acestora; asigurarea finanţării capitalului de lucru în limite curente. Toate aceste operaţiuni, care ţin de activitatea normală a debitorului, trebuie să fie de natură a nu prejudicia interesele creditorilor.

Ori, înstrăinarea principalelor bunuri mobile din patrimoniul debitoarei, care contribuiau la realizarea obiectului principal de activitate al acesteia – transport rutier de mărfuri, trafic intern şi transporturi speciale; revizii şi reparaţii pentru parcul propriu de autovehicule şi utilaje şi în sistem service pentru terţi; alte activităţi de prestări servicii - a fost de natură a diminua activul societăţii debitoare şi de a prejudicia drepturile creditorilor prin intermediul fraudei.

Înstrăinând aproape integral bunurile din patrimoniul său, debitoarea a conştientizat că îi prejudiciază pe creditori, ca dealtfel şi cumpărătoarea deoarece în structura acţionariatului şi conducerii recurentei se regăseau în perioada suspectă persoane din conducerea şi acţionariatul debitoarei.

Referitor la cel de-al treilea motiv de recurs, se reţine că într-adevăr acţionarii intimatei debitoare se regăsesc ca acţionari ai recurentei, însă, aşa cum rezultă chiar din considerentele hotărârii, judecătorul a făcut aceste constatări doar pentru a argumenta că recurenta cumpărătoare a avut cunoştinţă că, prin încheierea actelor, debitorul şi-a diminuat patrimoniul cu intenţia de a frauda, deci a fost complice la fraudă.

Dispoziţiile art.61 alin.2 lit. a-f din Legea nr. 64/1995 nu constituie motive de drept care au format convingerea instanţei, acţiunea în anulare fiind întemeiată în drept pe dispoziţiile art.61 alin.1 lit. b şi c din Legea 64/1995. Lichidatorul judiciar a urmărit, prin promovarea acţiunii, să anuleze constituirile sau transferurile către recurentă realizate de către debitoare prin operaţiuni şi acte încheiate în cei trei ani anteriori deschiderii procedurii şi să asigure restituirea de către aceasta a bunurilor transmise sau a contravalorii lor.

Prin urmare, nu se impunea ca instanţa să respecte prevederile art.61 alin.2 din Legea 64/1995 referitoare la condiţionarea anulării operaţiunilor de încheierea acestora în anul anterior deschiderii procedurii, aşa cum susţine recurenta.

Faptul că la data încheierii actelor directorul general al debitoarei, B.L., avea calitatea de asociat fondator al recurentei, iar B.L.V. avea calitatea de cenzor în ambele societăţi, face dovada că recurenta era la curent cu probabilitatea încetării plăţilor de către debitoare, cu situaţia economică degradată, precum şi cu obligaţiile către creditorii bugetari.

Cum aceste circumstanţe sunt suficiente pentru a dovedi intenţia părţilor de a frauda creditorii, instanţa de fond a reţinut în mod corect că vânzarea bunurilor este anulabilă, fiind aplicabile dispoziţiile art.61 alin.1 lit. c din Legea 64/1995.

Cât priveşte preţul, prima instanţă nu a avut în vedere doar dispoziţiile art.1303 C.civ., ci şi dispoziţiile art.61, art.40 C.com. şi art.205 alin.3 din Legea 31/1991, invocarea acestor dispoziţii legale efectuându-se pentru a justifica susţinerea potrivit căreia prin vânzarea bunurilor la preţul rămas în contabilitate, după scăderea amortizărilor şi a uzurii, debitorul şi-a mărit starea de insolvenţă, fără a aduce un profit societăţii, deşi obţinerea unui profit este de esenţa activităţii comerciale.

Faţă de considerentele expuse mai sus, constatând că hotărârea recurată este temeinică şi legală, urmează ca, potrivit dispoziţiilor art.312 alin.1 C.pr.civ., să se respingă recursul ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare