Încuviinţare executare silită

Dosar nr. 367/828/2011

R O M Â N I A

TRIBUNALUL ARGEŞ

SECŢIA CIVILĂ

DECIZIE CIVILA Nr. 1390/2011

Şedinţa publică de la 19 Aprilie 2011

Completul compus din:

S-a luat în examinare pentru soluţionare recursul declarat de creditorii  L M 

R şi L N  M, împotriva încheierii din data de 01.03.2011 pronunţată de Judecatoria

Topoloveni în dosarul nr.367/828/2011, intimaţi-debitori fiind C G şi C A.

La apelul nominal făcut în şedinţa publică au lipsit părtile.

Procedura legal îndeplinită fără citarea părtilor.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că dezbaterile

asupra recursului au avut loc în şedinţa publică din data de 05 Aprilie 2011,

susţinerile părtilor fiind consemnate în cuprinsul încheierii de şedinţă din aceea

dată şi care fac parte integrantă din prezenta decizie.

TRIBUNALUL

Asupra recursului civil de faţă,

Constată că prin adresa înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de

28.02.2011 sub nr.367/828/2011, la cererea creditorilor L M R şi  L N M,  „I I” a

solicitat încuviinţarea executării silite împotriva debitorilor C G şi C A în baza

titlului executoriu - contract de promisiune bilaterală de vânzare – cumpărare

autentificat sub nr.1263/27.07.2009 de către B.N.P. „I G”, modificat prin actele

adiţionale autentificate sub nr. 250/16.02.2010 şi sub nr. 1185/16.08.2010 de către

B.N.P. „I G”.

Cererea a fost legal timbrată cu taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar.

Prin încheierea din data de 01.03.2011 pronunţată de Judecătoria Topoloveni

s-a respins cererea de încuviinţare a executării silite formulată de B.E.J. „I I” pentru

creditorii L M R şi L N M  ca neîntemeiată.

În motivarea sentinţei s-a arătat că prin contractul de promisiune bilaterală

de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 1263/27.07.2009 de către B.N.P. „I G”

(f. 5, 8), debitorii C G şi C A, în calitate de promitenţi - vânzători, şi-au asumat

obligaţia de a transmite creditorilor L R şi L N M, în calitate de promitenţi –

cumpărători, dreptul de proprietate asupra apartamentului (garsonierei), judeţul

Argeş, stabilind ca încheierea contractului de vânzare – cumpărare în formă

autentică să aibă loc la data de 15.02.2010, dată până la care debitorii urmau să

restituie integral creditul primit de la Banca Comercială Română S.A. prin

contractul de credit nr. 2008107383/11.04.2008 şi să radieze ipoteca aferentă din

cartea funciară. Părţile au convenit ca preţul vânzării să fie 30.000 euro, la data

încheierii promisiunii bilaterale de vânzare – cumpărare creditorii plătind un avans

de 5000 euro. De asemenea, părţile au stabilit ca, în situaţia în care debitorii s-ar

răzgândi şi nu s-ar mai prezenta în vederea încheierii contractului de vânzare -

cumpărare în formă autentică, contractul de promisiune bilaterală de vânzare –

cumpărare „să constituie titlul executoriu precum o hotărâre judecătorească

definitivă şi irevocabilă pentru suma reprezentând de cinci ori suma primită drept

avans [5000 euro] până la data convenită”, după expirarea perioadei de încheiere a

actului autentic (15 februarie 2010), dovedită cu încheierea procesului – verbal al

notarului public de certificare a lipsei celorlalte părţi, creditorii urmând a pune în

executare contractul de promisiune bilaterală de vânzare – cumpărare asupra

bunurilor mobile/imobile ale debitorilor. S-a mai reţinut că prin două acte

adiţionale la contractul de promisiune bilaterală de vânzare – cumpărare anterior

identificat, acte autentificate sub nr. 250/16.02.2010 (f. 6) şi, respectiv sub nr.

1185/16.08.2010 (f. 7) la B.N.P. „IG”, părţile au amânat succesiv data încheierii

contractului de vânzare – cumpărare în formă autentică la datele de 16.08.2010 şi,

respectiv, 16.02.2011.

S-a mai considerat de către instanţa de fond că pentru a fi putea fi pus în

executare contractul de promisiune bilaterală de vânzare – cumpărare

(antecontractul de vânzare - cumpărare) autentificat sub nr.1263/27.07.2009 de

către B.N.P. „I G” (f. 5, 8) împotriva debitorilor (promitenţilor vânzători) pentru

suma reprezentând de cinci ori suma primită de aceştia drept avans [5 x 5000 euro],

este necesar ca, în prealabil, să se constate că actul de vânzare – cumpărare

preconizat nu a fost încheiat la data de 16.02.2011 din vina debitorilor

(promitenţilor - vânzători), întrucât doar în acest caz creanţa pretinsă de creditori

devine certă, lichidă şi exigibilă, potrivit art. 379 C.proc.civ., iar antecontractul de

vânzare – cumpărare constituie titlu executoriu potrivit art. 66 din Legea nr.

36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale. S-a mai apreciat că problema

existenţei sau nu a unei culpe a debitorilor în neîndeplinirea obligaţiei de încheiere

a contractului de vânzare – cumpărare în formă autentică nu poate fi dezbătută în

cadrul procedurii privind încuviinţarea executării silite împotriva acestora,

soluţionarea cererii creditorilor având loc în condiţii de necontradictorialitate şi

fără citarea părţilor. Totodată s-a mai arătat că menţiunea inserată în antecontractul

de vânzare – cumpărare, potrivit căreia această convenţie „constituie titlul

executoriu precum o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă pentru suma

reprezentând de cinci ori suma primită drept avans”, nu atribuie acesteia în mod

automat putere de titlu executoriu, deoarece acest caracter poate fi conferit doar de

lege, nu şi prin convenţia părţilor.

Împotriva acestei încheieri a formulat recurs creditorii L  M R şi L N  M care

au arătat că încheierea este nelegală pentru următoarele considerente:

1.instanţa a realizat o greşită interpretare a actului dedus judecăţii în

condiţiile în care în promisiune s-a prevăzut că se va restitui de 5 ori avansul

achitat, ceea ce semnifică că se va restitui de 5 ori toate sumele achitate până la data

autentificării contractului de vânzare-cumpărare;

2. în mod greşit a apreciat instanţa de fond că pentru a se dispune punerea în

executare a promisiunii de vânzare-cumpărare este necesar să se constate , în

prealabil, culpa debitorilor  întrucât trebuie dovedit doar că aceştia nu s-au

prezenta la notariat;

3.în mod greşit s-a apreciat de către instanţa de fond că problema culpei nu

poate fi analizată în cadrul procedurii încuviinţării executării silite;

4.în mod greşit s-a apreciat că menţiunea din contract prin care se caracter

executoriu ar fi lipsită de eficienţă juridică;

5. în mod greşit s-a apreciat de instanţă de fond că creanţa pretinsă nu ar fi

certă, lichidă şi exigibilă.

Tribunalul analizând  recursul reţine că acesta este nefundat pentru

următoarele considerente:

1.În ce priveşte critica privind greşita interpretare actului juridic dedus

judecăţii, respectiv a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificată sub

nr.250/16.02.2010 (f.5-6, dosar fond) tribunalul reţine că este neîntemeiată. Astfel

potrivit art.982 c.civ. toate clauzele unei convenţii se interpretează unele prin

altele. Or, în cauză astfel cum rezultă din simpla lecturare a promisiunii de

vânzare-cumpărare mai sus menţionată, rezultă că s-a instituit în sarcina

promitenţilor-vânzători obligaţia de a restitui de 5 ori avansul primit, care potrivit

contractului a fost de 5000 euro, restul de 25.000 euro ,reprezentând diferenţă de

preţ, care urma a fi plătit în 72 de rate. Or, în mod corect a reţinut instanţa de fond

că în virtutea clauzei mai sus arătate, recurenţii pot solicita doar suma de 25.000

euro, reprezentând de 5 ori avansul achitat de 5000 euro.

2-5.Criticile recurenţilor privind greşita aplicare a legii de către instanţa de

fond este neîntemeiată. Astfel art.66 din Legea  nr.36/1995 a notarilor publici şi a

activităţii notariale prevede că „actul autentificat de notarul public care constată o

creanţă certă şi lichidă are putere de titlu executoriu la data exigibilităţii

acesteia”.Iar, potrivit art.372 c.proc.civ.,executarea silită se va efectua numai în

temeiul unei hotărâri judecătoreşti sau a unui alt înscris care, potrivit legii,

constituie titlu executoriu.

În cauză prin promisiunea sinalagmatică de vânzare-cumpărare  autentificat

sub nr. 1263/27.07.2009 părţile au cuprins o clauză de dezicere, în temeiul căreia s-

a conferit ambelor părţi contractante dreptul de a denunţa (desfiinţa) unilateral

contractul pe care l-au încheiat în schimbul unei sume de bani (de 5 ori avansul în

cazul în care dezicerea provenea din partea promitenţilor-vânzători), denumită

dezicere, achitată cocontractantului său. Desfiinţarea unilaterală a unui contract

prin dezicere este un drept potestativ care îşi are izvorul în acordul iniţial de voinţă

al părţilor, astfel încât nu mai depinde în niciun fel de voinţa celeilalte părţi

contractante, aceasta neputând împiedica, în nici un mod desfiinţarea contractului.

Esenţa clauzei de dezicere constă în faptul că beneficiarul acesteia are la dispoziţie

un timp de reflecţie pentru analizarea consecinţelor contractului încheiat, în final

având dreptul de a-şi retrage unilateral consimţământul dat, desfiinţând astfel

contractul, ea neconstituind o excepţie de la principiul irevocabilităţii unilaterale a

contractelor sinalagmatice, avându-şi originea chiar în voinţa părţilor, cu atât mai

mult cu cât aceasta a fost stipulată în mod neechivoc de către părţi în contract.

Totodată, facultatea de dezicere este discreţionară, putând fi exercitată fără a fi

necesară justificarea ei, ea neputând fi privită nici ca o condiţie suspensivă şi nici ca

o condiţie rezolutorie, fiind parte integrantă a consimţământului, adică a unui

element esenţial (de validitate) al contractului, fără de care acesta nu putea lua

naştere în mod valabil.

În mod corect, a apreciat instanţa de fond că creanţa pretinsă de către

recurenţii L M R şi L  N M, nu are un caracter cert, nefiind întrunite cerinţele

art.66 din Legea nr.36/1995 raportat la art.372 c.proc.civ. Astfel pentru ca creanţa

reprezentând despăgubiri achitate în cazul activării clauzei de dezicere  să fie certă

este necesar ca să rezulte, în mod neîndoielnic, voinţa părţii de a se prevala de

clauza de dezicere. Astfel simpla împrejurare a neprezentării unei părţi la

încheierea în formă autentificată a contractului de vânzare-cumpărare nu are

semnificaţia activării cauzei de dezicere, întrucât o asemenea împrejurare este

echivocă, lipsa părţii  putându-se datora şi unor altor motive, în afara de acela că a

înţeles să se prevaleze de clauza de dezicere.

Or, în speţă astfel cum rezultă din conţinutul încheierii de certificare

nr.554/6.02.2011 (f.4-dosar fond), încheierea contractului de vânzare-cumpărare în

formă autentificată nu a fost posibilă datorită neachitării creditului la Banca

Comercială Română şi a faptului că garsoniera, ce a făcut obiectul promisiunii de

vânzare-cumpărare a făcut obiectul unei executării silite imobiliare iniţiată de

creditoarea P M. Prin urmare, nu a rezultat în cauză că neîncheierea contractului

de vânzare-cumpărare nu a fost posibilă ca urmare a activării clauzei de dezicere de

către promitenţii-vânzători C G şi C A, respectiv ca urmare a răzgândirii acestora,

ci ca urmare a unor alte împrejurări care nu se circumscriu noţiunii de dezicere. În

atare condiţii, în mod just, a apreciat instanţa de fond, că creanţa de 25.000 euro nu

are un caracter cert, urmând ca promitenţii-cumpărători să acţioneze potrivit

dreptului comun, prin mijloacele procesuale pentru repararea prejudiciului cauzat

prin neîncheierea contractului de vânzare-cumpărare, aspect care nu poate fi

soluţionat în procedura necontencioasă a încuviinţării executării silite.

De asemenea este neîntemeiată şi critica potrivit căreia instanţa de fond a

pronunţat soluţia fără a lua în considerare convenţia părţilor prin care s-a conferit

valoare executorie creanţei reprezentând de 5 ori avansul plătit. Astfel titlurile

executorii sunt numai acelea care au caracter în virtutea unor reglementări legale

exprese, astfel cum rezultă şi din dispoziţiile art.372 c.proc.civ., voinţa părţilor fiind

subordonată, prevederilor legale imperative. Aşa fiind, părţile nu pot, prin acordul

lor, să creeze noi categorii de înscrisuri autentice sau de titluri executorii,

principiul autonomiei de voinţă neavând caracter absolut, dimpotrivă, fiind

circumscris principiului legalităţii convenţiilor consacrat de art.969 c.civ.Este

adevărat că raportul execuţional, este prin definiţie, un raport «inter partes»:

creditor urmăritor şi debitor urmărit, însă prin semnificaţiile şi implicaţiile sale,

raportul execuţional depăşeşte sfera interesul strict privat, interferând sub mai

multe aspecte cu interesul general, în condiţiile în care titlul executoriu are vocaţia

implicării forţei de constrângere a statului pentru aducerea lui la împlinire. Or, câtă

vreme astfel cum s-a arătat creanţa nu avea un caracter cert , nefiind incidente

dispoziţiile art.66 din Legea nr.36/1995, convenţia părţilor prin care s-a conferit

caracter de titlul executoriu clauzei de dezicere nu este legală, fiind încheiată cu

încălcarea art.969 c.civ. raportat la art.5 c.civ..

Pentru considerentele expuse, tribunalul în baza art.312 c.proc.civ. va

respinge recursul ca nefundat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondat recursul declarat de creditorii  L M  R şi L N  M ambii

cu domiciliul  în judeţul Argeş împotriva încheierii din data de 01.03.2011

pronunţată de Judecătoria Topoloveni în dosarul nr.367/828/2011, intimaţi-debitori

fiind C G şi C A, ambii  cu domiciliul în judeţul Argeş.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică azi 19 Aprilie 2011.

1

Domenii speta

Spete similare