Achitare. Prezumţia de nevinovăţie. Necoroborarea interceptărilor convorbirilor telefonice cu alte mijloace de probă

Prin sentinţa penală nr. 1169 din 06.05.2014, instanţa a dispus următoarele:

„În baza dispoziţiilor art. 386 Cod procedură penală, respinge cererea formulată de inculpaţii G.V.  şi B.V., prin apărător ales, în sensul schimbării încadrării juridice a faptelor cu privire la care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor prin rechizitoriul întocmit de Parchetul de pe lângă Judecătoria Iaşi în dosarul de urmărire penală având nr. 9830/P/2011, din infracţiunile de „mărturie mincinoasă”, prevăzută de art. 260 din Codul penal din 1968 în infracţiunile de „mărturie mincinoasă”, prevăzute de art. 273 alin. 1 Cod penal, cu reţinerea dispoziţiilor art. 5 Cod penal.

În temeiul dispoziţiilor art. 396 alin. 5 Cod procedură penală raportat la art. 16 alin. 1 lit. b Cod procedură penală, achită inculpatul G.V. , în ceea ce priveşte comiterea, în datele de 14.02.2011 şi 06.04.2011 a  infracţiunii de „mărturie mincinoasă”, prevăzută de art. 260 din Codul penal din 1968, întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

În temeiul dispoziţiilor art. 396 alin. 5 Cod procedură penală raportat la art. 16 alin. 1 lit. b Cod procedură penală, achită inculpatul B. V.,, în ceea ce priveşte comiterea, în datele de 04.02.2011 şi 07.04.2011, a  infracţiunii de „mărturie mincinoasă”, prevăzută de art. 260 din Codul penal din 1968, întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.”

Pentru a ajunge la această soluţie, instanţa a avut în vedere următoarele:

În cauză nu s-a dovedit, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta materială a inculpaților, de a depune declarații în calitate de martori în acea cauză penală este prevăzută de legea penală, întrucât nu se poate stabili cu certitudine, atât existența caracterului mincinos al acestor declarații, cât și omisiunea, cu știință, a inculpaților de a declara anumite fapte sau împrejurări, din următoarele considerente, ce vor fi expuse în ceea ce urmează.

Rezultă astfel că raportat la specificul prezentei cauze, pentru a se putea dispune o soluție de condamnare a celor doi inculpați, este necesar a se stabili existența neîndoielnică și cumulativă a două situații distincte, una principală și una subsecventă și subsidiară, dar la fel de indispensabilă.

I.Ar fi necesar astfel ca instanța să poată să stabilească, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că acuzațiile formulate împotriva inculpaților din cauza penală aflată pe rolul I.C.C.J. la momentul de față sunt reale, aceștia fiind vinovați dincolo de orice îndoială rezonabilă.

Stabilirea prealabilă a acestei împrejurări se impune cu necesitate întrucât fundamentul acuzațiilor aduse inculpaților din prezenta cauză se întemeiază tocmai pe faptul, considerat cert, că a existat o înțelegere ilicită în cadrul termenilor folosiți în rechizitoriul DNA, prin care Catargiu Gheorghe să fi remis o sumă de 1.000 EUR în schimbul exercitării unei pretinse influențe de către inculpatul MRE asupra procurorului de caz,C.G..

În aceste condiții, trebuie făcute două mențiuni.

În primul rând, inculpații din cauza pendinte în fața ICCJ-Secția penală beneficiază pe deplin de prezumția de nevinovăție consacrată în articolul 4 din Codul de procedură penală, conform căruia „orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă”.

Instanța nu poate realiza, în cadrul acestui proces, o readministrare a probatoriului efectuat în cadrul urmăririi penale de către DNA întrucât nu dispune de mijloacele procedurale necesare în acest sens, iar singura instanță competentă să stabilească cu titlu definitiv dacă inculpații sunt sau nu vinovați de comiterea faptelor pentru care s-a dispus trimiterea acestora în judecată este Înalta Curte de Casație și Justiție.

În al doilea rând, instanța recunoaște că din ansamblul textului de incriminare a infracțiunii de „mărturie mincinoasă” ( prevăzută de art. 260 din Codul penal din 1968, respectiv art. 273 alin. 1 Cod penal) nu se relevă necesitatea  existenței unei hotărâri definitive în cauza în raport de care se pretinde că s-ar fi comis o infracțiune de mărturie mincinoasă și eventual, ca instanța care pronunță hotărârea definitivă de condamnare, să fi înlăturat din ansamblul probator declarațiile apreciate ca fiind nereale.

Cu toate acestea consideră că în unele situații, precum cea de față, în care situația premisă face obiectul unei cercetări judecătorești aflate în derulare, stabilirea în prealabil cu titlu definitiv, a existenței incontestabile a împrejurării/faptului ilicit pretins a fi cunoscut de către persoana cu privire la care se pretinde că face declarații mincinoase într-o cauză penală se impune cu necesitate.

Or, în prezenta cauză, instanța nu poate decât să constate existența unor indicii referitoare la pretinsa vinovăție a inculpaților trimiși în judecată prin rechizitoriul întocmit de DNA, întrucât, dacă ar proceda altfel la acest moment, ar încălca în mod direct prezumția de nevinovăție de care acești inculpați beneficiază, în condițiile în care respectarea acestei prezumții se impune cu necesitate tuturor autorităților statului.

Sintetizând, în baza celor arătate anterior, instanța apreciază că nu se află în ipoteza în care ar putea constata, chiar și pe cale incidentală, că faptele asupra cărora poartă obiectul pretinsei fapte de mărturie mincinoasă au existat și au fost comise cu vinovăția prevăzută de lege.

 Neputând stabili realitatea acestor fapte, în mod subsevent nu se poate stabili cu certitudine, la acest moment procesual, dacă în legătură cu acestea s-au dat sau nu declarații mincinoase de către inculpații din prezenta cauză.

II. Situația subsecventă, incidentă doar în ipoteza în care instanța ar porni de la premisa că faptele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaților în cauza intrumentată de DNA sunt reale și ar fi comise cu vinovăția prevăzută de lege, face obiectul unei probațiuni distincte, prin care s-ar urmări să se stabilească cu certitudinea necesară că inculpații din prezenta cauză au cunoscut aceste împrejurări și au dat declarații nereale sau au omis cu știință să relateze unele fapte sau împrejurări

Chiar pornind de la ipoteza existenței situației principale, instanța apreciază că din probele administrate rezultă o probabilitate egală ca inculpații să fi cunoscut aceste împrejurări și să fi dat declarații mincinoase la momentul audierii lor sau ca inculpații să nu fi cunoscut detalii legate de activitatea ilicită desfășurată și să fi relatat adevărul.

În aceste condiții, sunt aplicabile dispozițiile art. 4 alin. 2 Cod procedură penală, în conformitate cu care, „după administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau a inculpatului”.

Singurul probatoriu în raport de care s-a argumentat prin actului de sesizare existența vinovăției celor doi inculpați este reprezentat de conținutul proceselor-verbal de redare a convorbirilor telefonice purtate între inculpați și numitul C.G-, în raport de care s-au formulat diferite deducții și presupuneri de către procurorul de caz.

Este adevărat că în procesul coroborării și evaluării probelor, instanța poate să stabilească cu caracter de certitudine o anumită situație de fapt pe baza recurgerii la anumite silogisme, însă acest procedeu trebuie să se bazeze pe elemente certe și să conducă la o concluzie rezonabilă.

Adevărul judiciar nu se poate stabili însă numai pe baza interpretărilor conținutului convorbirilor telefonice, întrucât elementele de fapt ale acestora conțin relatări ale unor fapte, iar cuvintele, ca mod de transmitere ale unor gânduri sau idei nu pot prin ele însele conduce la concluzia că faptele au fost în mod obiectiv transpuse în practică. Necoroborarea acestora cu alte probe duce la concluzia că relatarea verbală a unei împrejurări nu poate fi verificată dacă a fost sau nu urmată de derularea faptelor.

Raportat strict la elementele care formează obiectul acuzației penale îndreptate împotriva celor doi inculpați, în condițiile în care aceștia sunt trimiși în judecată sub aspectul comiterii unor fapte concrete, obiective, descrisă în rechizitoriu, instanța nu împărtășește argumentele expuse de către procurorul de caz și dincolo de faptul că singura raportare se face la o anumită interpretare a conținutului unor convorbiri telefonice.

Referitor la ambii inculpați, având în vedere natura infracțiunii pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a acestora, instanța reține că, în mod necesar, pentru dovedirea acuzațiilor formulate, trebuie dovedit faptul cunoașterii de către inculpați a unor împrejurări esențiale cauzei în care aceștia au fost audiați.

Având în vedere pregnantul caracter subiectiv al procesului intern al recepției informațiilor, în astfel de situații trebuie probat în plus că, în raport de condițiile și de împrejurările în care s-a înregistrat informația, aceasta nu avea cum să nu fie recepționată de martor în condițiile și în maniera în care evenimentul sau faptul asupra căruia poartă să fi avut loc.

Or, pe lângă caracterul echivoc al convorbirilor telefonice, se impune a se sublinia că, nu în toate cauzele/situațiile,  informația transmisă de emițător, în forma eliptică în care a avut loc această transmitere, se plia pe existența unor informații preexistente ale receptorului, în raport de care aceasta avea sensul conferit de acuzațiile formulate împotriva celor doi inculpați.

În plus, în anumite cazuri, se poate recurge, pentru stabilirea existenței faptei, și a posibilității unui mobil care, în cazul infracțiunilor de mărturie mincinoasă poate fi reprezentat de legătura afectivă și intenția (ilicită) de a acorda sprijin unei persoane vizate de ancheta penală.

Această legătură subiectivă putea fi presupusă la momentul la care se afla încă în viață inculpatul C.G., însă ulterior acestui moment, inculpații puteau să-și retracteze declarațiile date anterior, beneficiind astfel de cauza de nepedepsire prevăzută la art. 260 alin. 2 Cod penal din 1968, lucru pe care nu l-a făcut.

În raport de toate aceste elemente, instanța a conchis că pe baza probațiunii administrate în cauză și a constatării că nu mai pot fi administrate alte probe nu și-a format convingerea că faptele inculpaților sunt prevăzute de legea penală.

Domenii speta

Spete similare