Divorţ

Sentinţă civilă 3724 din 11.09.2014


Divorţ. Acordarea despăgubirilor prevăzute de art. 388 Cod civil, în cazul divorţului pronunţat în temeiul art. 373 alin. 1 lit. c Cod Civil. Netemeinicie.

Dosar nr. 8399/55/2014

Prima instanţă :

A admis acţiunea şi în parte acţiunea reconvenţională, a desfăcut căsătoria din vina reclamantei, cu reluarea de către aceasta a numele avut anterior căsătoriei şi a obligat-o la despăgubiri în favoarea pârâtului în sumă de 10.000 lei

Prima instanţă şi-a întemeiat soluţia pe dispoziţiile art. 373 litera c) cod civil raportat la art. 379 alin. 2 Cod Civil potrivit cărora, instanţa poate desface căsătoria prin divorţ, la cererea unui dintre soţi, după o separare în fapt care a durat cel puţin 2 ani, în această situaţie divorţul pronunţându-se din culpa exclusivă a soţului reclamant, reţinând că în speţă părţile s-au separat în fapt de mai mult de 5 ani.

S-a reţinut lipsa unor motive concrete de divorţ, faptul că reclamanta şi-a asumat în întregime culpa în desfacerea căsătoriei şi prejudiciul moral cauzat pârâtului de suferinţa că a fost abandonat de reclamantă care, la plecarea în Italia, a avut un scop comun cu pârâtul, acela de a aduna banii în vederea achiziţionării unei locuinţe.

Pe cale de consecinţă, în baza art. 388 Cod civil a fost obligată  reclamanta să îi achite pârâtului despăgubiri în sumă de 10.000 lei cu titlu de daune morale, ca urmare a prejudiciului moral cauzat.

Instanţa de apel :

A reţinut pe de o parte că desfacerea căsătoriei a fost solicitată de reclamantă în temeiul art. 373 alin. 1 lit. c) din Codul Civil („la cererea unuia dintre soţi, după o separare în fapt care a durat cel puţin 2 ani”), în timp ce pârâtul prin cerere reconvenţională a solicitat desfacerea căsătoriei din vina reclamantei în temeiul art. 373 alin. 1 lit. b) din Codul Civil („atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă”).

În primul caz, culpa în desfacerea căsătoriei este atribuită de legiuitor reclamantului care potrivit art. 934 Cod procedură civilă îşi asumă responsabilitatea pentru eşecul căsătoriei, astfel că instanţa nu administrează probe decât sub aspectul existenţei şi duratei despărţirii în fapt.

În al doilea caz, potrivit art. 933 Cod procedură civilă, culpa în destrămarea căsătoriei se stabileşte din dovezile administrate.

Tribunalul a constatat că prima instanţă a făcut referire la dispoziţiile art. 373 lit. c) şi 379 alin. 2 Cod civil, respectiv a admis în totalitate acţiunea reclamantei, în timp ce acţiunea pârâtului a fost admisă „în parte”, ceea ce înseamnă că nu a stabilit vinovăţia reclamantei în urma probelor administrate, ci a constatat că aceasta este indicată ope legis.

Prin urmare, considerentele privind relaţia extraconjugală a reclamantei, relaţie pe care aceasta a negat-o constant şi care nu reiese din nicio probă administrată (pârâtul renunţând la audierea martorului propus) nu pot fi considerate decizorii în pronunţarea soluţiei.

În al doilea rând, răspunderea specială instituită de art. 388 Cod civil operează, conform art. 45 din Legea nr. 71/2011, numai dacă motivele de divorţ s-au ivit după intrarea în vigoare a Codului civil (1 octombrie 2011).

În speţă prima instanţă a reţinun în mod expres, în două rânduri, că părţile sunt separate în fapt de peste 5 ani, adică cel puţin din septembrie 2009, astfel că la data intrării în vigoare a Codului civil separaţia în fapt a soţilor dura deja de peste 2 ani.

Considerente care fundamentează soluţia primei instanţe în privinţa divorţului au intrat sub protecţia autorităţii de lucru judecat, nefiind atacate pe calea apelului, astfel că acest aspect nu a fost avut în vedere la pronunţarea deciziei de apel.