Exercitarea autorităţii părinteşti

Sentinţă civilă 4175 din 29.09.2014


Exercitarea autorităţii părinteşti. Reşedinţa obişnuită a copilului în Italia. Necompetenţa instanţelor române

Dosar nr. 7405/55/2014

Prima instanţă :

A respins ca nefiind de competenţa jurisdicţiei române cererea formulată de reclamantă, având ca obiect exercitarea autorităţii părinteşti, stabilire domiciliu minor şi pensie de întreţinere.

Minora s-a născut din relaţia de concubinaj a părţilor şi a locuit până în luna ianuarie 2013 împreună cu cei doi părinţi în Italia. Prin sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a Civilă în dosarul având ca obiect răpire internaţională de copii, definitivă, s-a dispus înapoierea minorei L.G. la reşedinţa obişnuită din Italia.

Ministerul Justiţiei – Serviciul cooperare judiciară internaţională în materie civilă şi comercială a informat instanţa despre faptul că a fost sesizat de către Autoritatea centrală a Italiei cu o cerere privind înapoierea copilului la reşedinţa obişnuită din acest stat. Prin aceeaşi adresă se menţionează că Ministerul Justiţiei a promovat o acţiune la Tribunalul Bucureşti având ca obiect înapoierea copilului în Italia, pronunţându-se sentinţa nr., rămasă definitivă, fiind demarată procedura de executare silită a acesteia.

Întrucât interdicţia instanţei române de a statua asupra dreptului privind încredinţarea operează până când se stabileşte că nu sunt întrunite condiţiile convenţiei pentru înapoierea copilului sau până când o perioadă rezonabilă nu se va fi scurs fără ca o cerere pentru aplicarea convenţiei să se fi făcut, iar prin sentinţa civilă pronunţată de Tribunalul Bucureşti s-a dispus înapoierea minorei, această interdicţie nu mai operează.

În ceea ce priveşte competenţa jurisdicţiei române în soluţionarea prezentei cereri instanţa a reţinut că sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 din  Regulamentului (CE) nr. 2201/2003.

Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a Civilă, a reţinut că reşedinţa obişnuită a minorei este în  Italia.

Faţă de această împrejurare, având în vedere că nu există niciuna din situaţiile prevăzute de lit. a şi b ale art. 10 din  Regulamentului (CE) nr. 2201/2003, iar condiţiile cerute de art. 10 din  Regulament trebuie întrunite cumulativ, s-a reţinut că instanţa de la reşedinţa obişnuită a copilului din Italia rămâne competentă să statueze asupra dreptului privind încredinţarea.

În consecinţă, în temeiul art. 1070 Cod procedură civilă a admis excepţia necompetenţei instanţelor române invocată din oficiu şi a respins ca nefiind de competenţa jurisdicţiei române cererea având ca obiect exercitarea autorităţii părinteşti, stabilire domiciliu minor şi pensie de întreţinere.

Instanţa de apel :

A respins recursul declarat de reclamantă.

Tribunalul a reţinut hotărârea primei instanţe că a fost pronunţată cu aplicarea în mod corespunzător a dispoziţiilor legale cuprinse în art.8-10 din Regulamentul nr. 2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000, în condiţiile în care prin sentinţa Tribunalului Bucureşti s-a dispus înapoierea fiicei minore  a părţilor la reşedinţa obişnuită din Italia, de către pârâtă, pe cheltuiala ei în termen de patru săptămâni de la rămânerea definitivă a hotărârii.

Orice procedură cu privire la minoră în faţa altei instanţe decât cea italiană nu poate fi primită. Susţinerile reclamantei apelantă cu privire la admisibilitatea prezentei acţiuni în faţa instanţei române raportat la absenţa demersurilor din partea tatălui pârât pentru înapoierea minorei în Italia nu pot fi avute în vedere deoarece norma europeană sancţionează pasivitatea doar în situaţia în care părintele care pierde legătura cu copilul nu iniţiază într-un termen rezonabil procedurile juridice efective de înapoiere a copilului din statul în care a fost deplasat de celălalt părinte fără acordul său; ori din datele cauzei este evident că un astfel de termen nu a fost depăşit de către pârât atâta timp cât între data la care copilul a părăsit Italia şi data la care au fost sesizate autorităţile competente, au trecut mai puţin patru luni termen care potrivit jurisprudenţei CEDO se încadrează într-unul  rezonabil.