Cauza de neconcurenţă. Denunţare unilaterală. Validitate.

Art. 21 Codul Muncii,

 Art. 23 Codul Muncii.

Includerea în contractul individual de muncă a unei clauze de neconcurenţă dă naştere la drepturi şi obligaţii reciproce în sarcina ambelor părţi şi cum aceasta este rezultatul negocierii dintre angajator şi angajat, este evident că şi revocarea ei trebuie să urmeze aceleaşi reguli, în aplicarea prevederilor art. 37 din Codul muncii şi a principiului simetriei actelor juridice

Prin urmare, nu este posibilă denunţarea unilaterală a clauzei de neconcurenţă de către una dintre părţi, cum greşit pretinde apelanta-pârâtă, întrucât reglementarea instituită prin art. 21 din Codul muncii se constituie într-o veritabilă excepţie de la interdicţia impusă prin dispoziţiile art. 38 din Codul muncii, în sensul că salariatului i se permite să accepte anumite restrângeri ale exerciţiului dreptului său la libertatea muncii, în schimbul obţinerii unui avantaj material, constând în indemnizaţia lunară pe care angajatorul se obligă să i-o plătească.

Nu este întemeiată susţinerea potrivit căreia clauza de neconcurenţă asumată de părţile aflate în prezenta dispută judiciară nu şi-ar putea produce efectele din pricina unei pretinse generalităţi a descrierii ariei geografice de interdicţie şi care generalitate este de natură, în opinia apelantei-pârâte, a conduce la o limitare absolută a dreptului reclamantului de a-şi exercita profesia, câtă vreme i s-a interzis să lucreze oriunde în România, contrar prevederilor art. 23 alin. 1 din Codul muncii.

Este adevărat că potrivit normei legale invocate, clauza de neconcurenţă nu poate avea ca efect interzicerea în mod absolut a exercitării profesiei salariatului sau a specializării pe care o deţine, însă aceasta a fost edictată în scopul protejării salariatului de eventuale abuzuri din partea angajatorului, ceea ce presupune că o atare neregularitate ar putea fi invocată doar de către acesta, în calitate de persoană vătămată într-un drept personal subiectiv, aşa cum rezultă, de altfel, din prevederile art. 23 alin. 2 din Codul muncii, în conformitate cu care, la sesizarea salariatului sau a inspectoratului teritorial de muncă, instanţa competentă poate diminua efectele clauzei de neconcurenţă.

Prin Sentinţa civilă nr. 1350/30 septembrie 2014, Tribunalul Mureş a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul P. S. - A., în contradictoriu cu pârâta S.C. R. xx S.R.L. Braşov, în sensul că:

- a obligat pârâta la plata în favoarea reclamantului a indemnizaţiei de neconcurenţă lunară cuvenită pentru perioada 21.06.2013 – 21.06.2015, în cuantum brut de 2.300 lei lunar;

- a respins restul pretenţiilor reclamantului.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut că în perioada 27.06.2011 – 21.06.2013, reclamantul a fost angajatul pârâtei, în funcţia de programator şi că prin actul adiţional la contractul individual de muncă s-a prevăzut o clauză de neconcurenţă potrivit căreia salariatul este obligat să nu presteze, în interes propriu sau al unui terţ, o activitate care se află în concurenţă cu cea prestată la angajator, acesta din urmă obligându-se să plătească salariatului o indemnizaţie lunară în cuantum de cel puţin 50% din media veniturilor salariale brute realizate în ultimele 6 luni anterioare datei încetării contractului individual de muncă, iar în cazul nerespectării, cu vinovăţie, a clauzei de neconcurenţă, s-a stipulat că salariatul va fi obligat la restituirea indemnizaţiei şi la plata de daune-interese în sumă de 15.000 euro.

S-a mai reţinut că prevederile clauzei de neconcurenţă respectă cerinţele impuse de art. 21 alin. 2 şi 3 din Codul muncii, în sensul că au fost prevăzute în mod concret activităţile ce sunt interzise salariatului la data încetării contractului de muncă, perioada pentru care clauza de neconcurenţă îşi produce efectele, terţii în favoarea cărora se interzice prestarea activităţii, aria geografică unde salariatul poate fi în reală competiţie cu angajatorul şi cuantumul indemnizaţiei lunare.

De asemenea, Tribunalul a înlăturat argumentele invocate în  apărare de către pârâtă, cu referire la posibilitatea angajatorului de a renunţa în mod unilateral la beneficiul clauzei de neconcurenţă – fapt ce i-a fost comunicat reclamantului prin Adresa nr. 09/14.01.2014, reţinându-se sub acest aspect că o asemenea susţinere contravine prevederilor art. 41 din Codul muncii, în conformitate cu care contractul individual de muncă poate fi modificat numai prin acordul părţilor.

Astfel, s-a arătat că atâta timp cât ambele părţi au convenit asupra clauzei de neconcurenţă, cu drepturile şi obligaţiile ce le presupune aceasta, tot ambele părţi trebuiau să convină şi asupra încetării clauzei, în caz contrar însemnând ca, deşi una dintre părţi şi-a îndeplinit obligaţiile aferente, să fie lipsită de drepturile corespunzătoare respectivei obligaţii.

 Totodată, Tribunalul a reţinut că pârâta nu a făcut dovada încălcării de către reclamant a clauzei de neconcurenţă asumate, în sensul că acesta s-ar fi angajat la vreunul dintre terţii indicaţi în actul adiţional, fiind înlăturată şi apărarea potrivit căreia prin lista restrânsă comunicată prin Adresa nr. 0268/27.05.2013 nu i s-a interzis reclamantului angajarea la alte societăţi, observându-se sub acest aspect că în cuprinsul clauzei de neconcurenţă se precizează în mod expres „interzicerea prestării activităţii” la terţele firme indicate, astfel că în mod clar reclamantul nu avea posibilitatea de a se angaja la acestea.

Pentru motivele arătate, instanţa a obligat pârâta la plata indemnizaţiei de neconcurenţă în cuantumul brut determinat potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. 3 din Codul muncii, iar în ceea ce priveşte penalităţile solicitate de către reclamant, s-a reţinut că acesta nu şi-a justificat în niciun fel solicitarea, neexistând vreun temei legal sau contractual pentru acordarea lor.

De asemenea, referitor la cheltuielile de judecată reprezentând onorariul achitat mediatorului, s-a reţinut că acestea nu pot fi acordate, întrucât potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. 1 ind. 4 din Legea nr. 192/2006, serviciile prestate conform dispoziţiilor alin. 1 şi 1^1 sunt gratuite, neputându-se percepe onorarii, taxe sau orice alte sume, astfel că reclamantul poate solicita restituirea lor de la mediator sau poate sesiza organele competente, sumele respective nefiind datorate, motiv pentru care nu se justifică suportarea lor de către pârâtă.

Împotriva hotărârii anterior descrise a declarat apel pârâta, solicitând schimbarea acesteia în sensul respingerii acţiunii.

Prin intermediul memoriului de apel, pârâta a susţinut că soluţia atacată este nelegală din perspectiva următoarelor critici:

1. Instanţa de fond a omis din analiza sa considerente semnificative, în sensul că reclamantul nu a furnizat nicio dovadă conform căreia din cauza clauzei de neconcurenţă s-a mutat la Târgu Mureş, în realitate intenţia acestuia fiind aceea de a se reîntoarce în oraşul natal, în ciuda faptului că societatea şi-a exprimat intenţia de a continua relaţiile de muncă, iar în condiţiile în care clauza de neconcurenţă stabilea că se aplică în toată România, nu poate fi adevărat că plecarea reclamantului s-a datorat acesteia.

2. În mod greşit prima instanţă nu a acceptat ca fiind validă renunţarea unilaterală a societăţii-pârâte la beneficiul clauzei de neconcurenţă - comunicată prin adresa din data de 14.01.2014, câtă vreme a reţinut în considerentele hotărârii scrisoarea din data de 27.05.2013, privind interpretarea companiei relativ la zona de concurenţă reală şi activităţile interzise, fiind logic ca şi revocarea unilaterală a acestei scrisori să fie admisă, întrucât prevederile clauzei de neconcurenţă serV.c numai intereselor angajatorului, astfel că acesta o poate rezilia oricând, atât pe durata contractului, cât şi după încetarea acestuia, în spiritul unei atare interpretări fiind şi soluţia pronunţată de Tribunalul Braşov într-o acţiune identică îndreptată împotriva pârâtei  (Sentinţa civilă nr. 1355/2014, pronunţată în dosarul nr. 1035/62/2014).

3. Corect nu i-a fost plătită reclamantului despăgubirea pentru neconcurenţă, întrucât clauza a fost revocată unilateral la data de 14.01.2014, justificat de faptul că după rezilierea contractului compania a stabilit că încadrarea în muncă a fostului angajat la un concurent nu îi prejudiciază interesele, în sprijinul acestui argument fiind aceeaşi hotărâre a Tribunalului Braşov.

4. Prima instanţă a fost de acord cu o clauză de neconcurenţă care, prin generalitatea sa, conţine o interdicţie de natură să conducă la o limitare absolută a dreptului reclamantului de a-şi exercita profesia, câtă vreme acestuia i s-a interzis să lucreze oriunde în România, aspect expres sancţionat de art. 23 alin. 1 din Codul muncii (astfel cum s-a decis într-o altă cauză similară îndreptată împotriva pârâtei (Sentinţa civilă nr. 446/17.03.2014 a Tribunalului Braşov, pronunţată în dosarul nr. 5882/62/2013).

 5. Prin interpretarea automată a prevederilor  art. 41 din Codul muncii, prima instanţă în mod greşit nu a recunoscut Adresa nr. 0268/27.05.2013 - prin care societatea i-a reamintit angajatului obligaţia de neconcurenţă, determinând terţii şi aria geografică în care s-ar afla într-o situaţie de concurenţă reală, precum şi adresa din data de 14.01.2014 - prin care compania a revocat drepturile sale (dacă există), prevăzute în clauza de neconcurenţă, efectiv de la data încetării contractului, ca răspuns la cererea angajatului de a-i plăti indemnizaţia de neconcurenţă.

6. Prin revocarea clauzei de neconcurenţă, pârâta nu mai avea niciun interes în dovedirea faptului că reclamantul a fost angajat de concurenţii din listă.

7. Lista competitorilor nu a constrâns angajatul în găsirea unui loc de muncă, întrucât companiile menţionate în clauza de neconcurenţă nu au sediul în România.

În fine, concluzionând, pârâta a susţinut că şi în condiţiile în care clauza de neconcurenţă în discuţie ar fi declarată validă, este clar că reclamantul a încălcat-o, lucrând pe un teritoriu menţionat în mod explicit, respectiv România, iar relativ la suma stabilită de către prima instanţă, a arătat că potrivit calculelor sale, valoarea indemnizaţiei lunare ar trebui să fie mai mică.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, reclamantului a solicitat respingerea apelului ca nefondat, arătând în acest sens că potrivit prevederilor din Codul muncii, clauza de neconcurenţă este o convenţie bilaterală şi cu titlu oneros, iar în condiţiile în care el a fost de acord cu aceasta, se impune ca şi societatea pârâtă să o respecte.

 Examinând apelul dedus judecăţii, prin raportare la motivele invocate şi în limitele efectului devolutiv al căii de atac, reglementat de art. 476 – 478 din Codul de procedură civilă, Curtea a reţinut următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. 1 din Codul muncii, la încheierea contractului individual de muncă sau pe parcursul executării acestuia, părţile pot negocia şi cuprinde în contract o clauză de neconcurenţă prin care salariatul să fie obligat ca după încetarea contractului să nu presteze, în interes propriu sau al unui terţ, o activitate care se află în concurenţă cu cea prestată la angajatorul său, în schimbul unei indemnizaţii de neconcurenţă lunare pe care angajatorul se obligă să o plătească pe toată perioada de neconcurenţă.

De asemenea, prevederile art. 24 din Codul muncii instituie posibilitatea sancţionării salariatului, în cazul nerespectării de către acesta, cu vinovăţie, a clauzei de neconcurenţă, stabilind că el poate fi obligat la restituirea indemnizaţiei şi, după caz, la daune-interese corespunzătoare prejudiciului pe care l-a produs angajatorului.

Din coroborarea prevederilor legale anterior evocate, reiese că includerea în contractul individual de muncă a unei clauze de neconcurenţă dă naştere la drepturi şi obligaţii reciproce în sarcina ambelor părţi şi cum aceasta este rezultatul negocierii dintre angajator şi angajat, este evident că şi revocarea ei trebuie să urmeze aceleaşi reguli, în aplicarea prevederilor art. 37 din Codul muncii şi a principiului simetriei actelor juridice (mutuus consensus, mutuus dissensus).

Prin urmare, Curtea a reţinut că nu este posibilă denunţarea unilaterală a clauzei de neconcurenţă de către una dintre părţi, cum greşit pretinde apelanta-pârâtă, întrucât reglementarea instituită prin art. 21 din Codul muncii se constituie într-o veritabilă excepţie de la interdicţia impusă prin dispoziţiile art. 38 din Codul muncii, în sensul că salariatului i se permite să accepte anumite restrângeri ale exerciţiului dreptului său la libertatea muncii, în schimbul obţinerii unui avantaj material, constând în indemnizaţia lunară pe care angajatorul se obligă să i-o plătească.

Aşadar, nu este întemeiată susţinerea potrivit căreia prevederile unei clauze precum cea în discuţie serV.c numai intereselor angajatorului, care ar putea renunţa oricând la beneficiul acesteia, câtă vreme cel care îşi asumă în primul rând obligaţii este salariatul, în sensul  acceptării de a da curs obligaţiei generale de fidelitate impuse prin dispoziţiile art. 39 alin. 2 lit. d) din Codul muncii chiar şi după încetarea contractului individual de muncă.

Din această perspectivă, Curtea a reţinut ca fiind corecte aprecierile sub aspectul menţionat ale primei instanţe, o concluzie contrară fiind de natură a impune respectarea unei obligaţii contractuale asumate prin negociere doar de către una dintre părţi, în speţă, de către salariatul care a acceptat să nu desfăşoare o activitate aflată în concurenţă cu cea pe care a prestat-o la fostul său angajator,  în timp ce acesta din urmă ar fi exonerat de îndeplinirea obligaţiei corelative, aceea de a-l despăgubi prin achitarea indemnizaţiei lunare stabilite de comun acord.

În ceea ce priveşte criticile invocate relativ la validitatea clauzei de neconcurenţă din litigiu, Curtea a constatat că aceasta răspunde exigenţelor pretinse de art. 21 alin. 2 şi 3 din Codul muncii.

Astfel, prin actul adiţional la contractul individual de muncă încheiat între părţi au fost prevăzute în mod concret următoarele elemente:

1). activităţile care sunt interzise salariatului la data încetării contractului de muncă - proiectarea de sisteme informatice software dedicate sistemelor de informaţii geografice şi utilizarea în aceste condiţii a oricăror programe, module algoritmi sau alte componente care sunt în proprietatea  S.C. R. xx S.R.L. sau pentru care aceasta din urmă are drepturi de utilizare;

2).  cuantumul indemnizaţiei de neconcurenţă lunare - cel puţin 50% din media veniturilor salariale brute realizate în ultimele 6 luni anterioare datei încetării contractului individual de muncă;

 3). perioada pentru care îşi produce efectele clauza de neconcurenţă - 2 ani de la data încetării contractului individual de muncă;

4). terţii în favoarea cărora se interzice prestarea activităţii - TomTom, Navigon, nDrive, NavnGo, Sygic, Autonavi, Telenav, Copilot;

5). aria geografică unde salariatul poate fi în reală competiţie cu angajatorul - Olanda, Germania, România, Portugalia, Ungaria, Slovacia, China, Statele Unite ale Americii.

Prin urmare, Curtea a reţinut că nu este întemeiată susţinerea potrivit căreia clauza de neconcurenţă asumată de părţile aflate în prezenta dispută judiciară nu şi-ar putea produce efectele din pricina unei pretinse generalităţi a descrierii ariei geografice de interdicţie şi care generalitate este de natură, în opinia apelantei-pârâte, a conduce la o limitare absolută a dreptului reclamantului de a-şi exercita profesia, câtă vreme i s-a interzis să lucreze oriunde în România, contrar prevederilor art. 23 alin. 1 din Codul muncii.

Este adevărat că potrivit normei legale invocate, clauza de neconcurenţă nu poate avea ca efect interzicerea în mod absolut a exercitării profesiei salariatului sau a specializării pe care o deţine, însă aceasta a fost edictată în scopul protejării salariatului de eventuale abuzuri din partea angajatorului, ceea ce presupune că o atare neregularitate ar putea fi invocată doar de către acesta, în calitate de persoană vătămată într-un drept personal subiectiv, aşa cum rezultă, de altfel, din prevederile art. 23 alin. 2 din Codul muncii, în conformitate cu care, la sesizarea salariatului sau a inspectoratului teritorial de muncă, instanţa competentă poate diminua efectele clauzei de neconcurenţă.

Pe de altă parte, Curtea a constatat că nu este incidentă în cauză ipoteza reglementată de art. 23 alin. 1 din Codul muncii, întrucât, deşi aria geografică de interdicţie impusă prin clauza de neconcurenţă  în discuţie acoperă şi teritoriul României, o astfel de prevedere nu poate fi interpretată decât în directă corelare cu cele referitoare la precizarea în concret a activităţilor care i-au fost interzise reclamantului la data încetării contractului de muncă şi a terţilor în favoarea cărora nu i se permitea să le presteze, în sensul în care ar fi rezultat că acesta s-a aflat în imposibilitate absolută de a-şi exercita profesia sau specializarea pe care o deţine. Or, astfel cum rezultă din chiar susţinerile reclamantului, acesta îşi desfăşoară în prezent activitatea profesională în mun. Cluj Napoca.

În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia prima instanţă ar fi trebuit să reţină validitatea actului de renunţare unilaterală la beneficiul clauzei de neconcurenţă - Adresa nr. 09/14.01.2014, deoarece ar fi admis ca fiind valabil un alt act unilateral al angajatorului – respectiv, Adresa nr. 0268/27.05.2013, prin care acesta îi reamintea reclamantului obligaţia respectării clauzei de neconcurenţă asumate prin actul adiţional la contractul individual de muncă, indicându-i, totodată, o altă listă de eventuali angajatori concurenţi, iar ca arie geografică, doar România - Curtea a constatat că o atare afirmaţie nu este reală, neputând fi primită, întrucât, astfel cum rezultă din cuprinsul considerentelor hotărârii atacate, obiectul analizei primei instanţe, sub aspectul validităţii din perspectiva îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 21 – 23 din Codul muncii, l-a constituit doar clauza de neconcurenţă în forma inserată în cuprinsul actului adiţional la contractul individual de muncă, iar nu şi adresa din data de 27.05.2013, Tribunalul făcând doar o referire adiacentă la aceasta, ca răspuns la susţinerea pârâtei din cuprinsul întâmpinării, potrivit căreia, prin lista restrânsă de angajatori concurenţi, reclamantul nu a fost împiedicat să se angajeze în muncă (fila 50, dosar fond Tribunalul Braşov).

De asemenea, nu este întemeiată nici susţinerea potrivit căreia, chiar şi în condiţiile acceptării validităţii clauzei de neconcurenţă, reclamantul nu ar fi îndreptăţit la încasarea indemnizaţiei lunare, întrucât prin angajarea în muncă pe teritoriul României şi-a încălcat obligaţiile asumate, Curtea a reţinut sub acest aspect că apelanta-pârâtă nu a făcut dovada faptului că reclamantul este angajatul vreunuia dintre terţii enumeraţi în cuprinsul clauzei, pentru a se putea verifica, mai apoi, dacă desfăşoară o activitate care i-a fost interzisă.

Prin urmare, din perspectiva dispoziţiilor art. 272 din Codul muncii, Curtea a înlăturat ca neîntemeiată critica vizând inutilitatea unei astfel de dovezi, iar în condiţiile în care s-a statuat anterior în privinţa nevalabilităţii actului de revocare unilaterală a clauzei de neconcurenţă, se constată că soluţia primei instanţe este legală, impunându-se a fi menţinută.

Spre aceeaşi finalitate, Curtea a arătat că nu poate fi omisă din prezenta analiză însăşi conduita apelantei-pârâte, care nu a înţeles să supună renegocierii clauza de neconcurenţă prealabil încetării raporturilor de muncă ale reclamantului, reacţionând de maniera adoptată prin Adresa nr. 09/14.01.2014 – în sensul renunţării la beneficiul acesteia, doar după ce prin scrisoarea din 16.12.2013, reclamantul îi solicitase îndeplinirea obligaţiei corelative asumate, respectiv plata indemnizaţiei de neconcurenţă.

Or, în condiţiile în care prin Adresa nr. 0268/27.05.2013, chiar anterior încetării contractului de muncă (şi la scurt timp după prezentarea demisiei, în data de 24.05.2013), societatea pârâtă l-a atenţionat pe reclamant în privinţa obligaţiei de a respecta clauza de neconcurenţă, inclusiv cu referire la angajarea răspunderii sale materiale, în caz de neconformare, astfel cum s-a stipulat prin acelaşi act adiţional, Curtea a reţinut ca fiind evident faptul că reclamantul nu putea să prevadă o eventuală renunţare ulterioară a fostului său angajator la beneficiul clauzei de neconcurenţă, astfel că în situaţia în care şi-a respectat propriile obligaţii asumate, aflat fiind sub temerea riscului de a fi obligat  la plata de daune-interese în cuantum de 15.000 euro, la fel şi pârâta era datoare să o facă, în respectarea principului consensualităţii şi al bunei-credinţe, instituit prin art. 8 din Codul muncii.

În ceea ce priveşte invocarea în sprijinul apelului declarat a unor soluţii de practică judiciară adoptate în cauze pretins similare, Curtea a reţinut că acestea nu se constituie în izvoare de drept, iar hotărârile la care s-a făcut referire au fiecare particularităţile lor specifice, distincte de  cele din prezentul litigiu, neputând fi impusă o anumită interpretare a unor dispoziţii legale, cum sugerează apelanta-pârâtă.

Cât despre argumentele invocate relativ la motivele personale care l-au determinat pe reclamant să renunţe la colaborarea cu fostul său angajator, se constată că acestea sunt lipsite de relevanţă din perspectiva obiectului acţiunii, iar sub aspectul contestării cuantumului indemnizaţiei lunare la plata căreia pârâta a fost obligată, se observă că aceasta nu a adus elemente concrete şi verificabile în sprijinul propriei susţineri, prima instanţă raportându-se la statele de plată depuse la dosar.

Faţă de considerentele anterior expuse, Curtea a constatat că hotărârea atacată prin apelul dedus judecăţii este legală şi temeinică, astfel că urmează a fi păstrată, potrivit dispoziţiilor art. 480 alin. 1 din Codul de procedură civilă, prin respingerea căii de atac, ca nefondată.

Domenii speta

Spete similare