Prestare muncă fără forme legale. Prejudiciul produs prestatorului în urma unui accident. Acordarea daunelor materiale şi morale în baza răspunderii civile delictuale

Constată că prin sentinţa civilă nr. … a Judecătoriei Sibiu au fost respinse  excepţiile invocate de paratul O. I.

A fost admisă in parte acțiunea formulata si precizata de  către reclamantul P.V. , în contradictoriu cu pârâții S.C. „R.” S.R.L. prin  administrator O. I. si O. I..

Au fost obligaţi pârâții la plata către reclamant a sumei de 2292 lei cu titlu de daune materiale  si a sumei de 3000 euro echivalent in lei la data plăţii cu titlu de daune morale, precum şi la plata sumei de 63 lei cu titlu de cheltuieli de judecata.

De asemenea, au fost obligaţi pârâţii la plata către Stat  a sumei de 2296  lei  reprezentând taxa de timbru de la plata căreia a fost scutit reclamantul ca urmare a admiterii cererii de acordare ajutor public judiciar precum si la plata sumei de 300 lei onorariu avocat numit din oficiu.

Pentru a hotărî în acest mod, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Analizând în primul rând excepţiile invocate de pârâtul O. I.  raportat la precizarea cererii de chemare în judecată formulată  de către reclamant oral la termenul din 12.12.2013, respectiv excepţia  tardivităţii şi a lipsei calităţii procesual pasive instanţa de fond  respinge prima excepţie dat fiind faptul că reclamantul a arătat de mai multe ori pe parcursul soluţionării dosarului, fără a fi asistat de  apărător  calificat, că doreşte să se judece şi în contradictoriu cu pârâtul O. I. (la fila 14 dosar Tribunal pe verso s-a arătat că cere daune morale de 4000 euro pârâtului  O. I, iar la fila 54 dosar de la Judecătorie a arătat ca l-a chemat în judecată pe O. I. ) astfel încât Judecătoria constată că la termenul din 12.12.2013 s-a făcut doar precizarea expresă, de către reclamant prin apărător din oficiu, că pârâta în cauză este şi persoana fizică O. I., nu doar persoană juridică SC R. SRL reprezentata de administrator O. I.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesual pasive instanţa de fond reţine că potrivit dispozițiilor art. 998 Cod civil (1864) – aplicabil conform art.6  alin.2 Cod civil (2009), coroborat cu art.3 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil – „orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”, iar conform prevederilor art. 999 Cod civil „omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa.” De asemenea, conform art. 1000 al 1 Cod civil „suntem responsabili de prejudiciul cauzat de lucrurile ce sunt sub paza noastră ”.

Prin faptă ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, se înțelege orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane, fiind încălcat tocmai principiul de drept conform căruia nimănui nu-i este permis să aducă, prin fapta sa, comisivă sau omisivă, vreo vătămare unei alte persoane, adică drepturilor subiective ale acesteia.

Pe cale de consecință, obligația încălcată prin săvârșirea unei fapte ilicite este o obligație legală, cu caracter general, care revine tuturor – obligația de a nu vătăma drepturile altuia prin fapte ilicite, fiind vorba despre o obligație de a nu face.

În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă, aceasta presupune existența unei identități între persoana chemată în judecată (pârâtul) și cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății, adică, prin raportare la cele mai sus arătate cu privire la fapta ilicită, persoana chemată în judecată de reclamant pentru a se constata dacă în privința ei sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, ceea ce nu se poate cunoaște decât pe baza ansamblului probelor administrate în cauză, pe fondul cauzei, tocmai întrucât obligația de a nu vătăma drepturile altuia prin fapte ilicite este o obligație cu caracter general, determinarea subiectului pasiv al raportului obligațional fiind tocmai cel ce urmează a se stabili în final, prin analizarea condițiilor acestui tip de răspundere civilă.

Pentru aceste considerente, întrucât apărările invocate de către  pârât, prin invocarea excepției lipsei calității  procesuale pasive, sunt apărări de fond, vizând condițiile răspunderii civile delictuale, instanța va respinge ca neîntemeiate  aceasta excepţie a lipsei calității procesuale pasive.

Cu privire la fondul cauzei instanţa reţine că  din probele administrate în cauză rezultă fără dubiu ca la data la care reclamantul a căzut de pe schelă acesta presta muncă în folosul pârâţilor din dosar, în baza unei înţelegeri verbale avute cu pârâtul O. I. care avea calitatea de administrator la SC R.SRL. Astfel, chiar dacă pârâţii au contestat acest fapt şi chiar dacă din actele contabile depuse la dosar rezultă că societatea nu a mai avut activitate în cursul anului 2011, martorii audiaţi în cauză (martori care au avut o atitudine sinceră pe perioada audierii şi nu au avut motive de a fi subiectivi cu ocazia audierii) au arătat că atât reclamantul cât şi martorii B. şi M. au lucrat ca muncitori în construcţii pentru  societate, că pârâtul O. I. le-a luat tuturor actele şi le-a promis că le va încheia contracte de muncă cu un salariu lunar de 1400 lei şi că acesta le-a şi achitat martorilor o parte din salariul stabilit. Tot din declaraţiile martorilor rezultă fără dubiu că la data producerii accidentului reclamantul presta activitate în folosul pârâţilor, că acesta lucra la renovarea unui imobil, împreună cu fii pârâtului O. I.,  că schela de pe care a căzut reclamantul  nu a fost montata de către acesta  şi că schela nu era ancorată de casă şi din acest motiv, în momentul în care reclamantul a pus pe schelă o scară pentru a avea acces la partea de sus a imobilului pentru a efectua lucrări de renovare, s-a mişcat si  s-a răsturnat.

În consecinţă, faţă de starea de fapt reţinută mai sus instanţa de fond reţine că în cauză sunt întrunite atât elementele răspunderii civile delictuale cât şi ale răspunderii pentru lucruri, conform art. 998-999 şi art. 1000 alin (1) Cod civil, că schela, se afla  în paza juridică a SC R. SRL  şi că societatea este deci  răspunzătoare pentru prejudiciul cauzat reclamantului prin  căderea acesteia care nu a fost deloc ancorată de perete  şi că dovedindu-se participarea activă a lucrului la  producerea  prejudiciului  se prezumă existenţa raportului de cauzalitate între lucru şi prejudiciul suferit.

Pe de altă parte, instanţa de fond constată că în persoana pârâtului O. I. sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, fapta ilicită a acestuia constând în neasigurarea  unei schele corespunzătoare ca înălţime pentru că muncitorii să aibă acces să lucreze până la streaşina casei şi, în al doilea rând, în nemontarea corespunzătoare a schelei şi neluarea măsurilor de ancorare a schelei de perete pentru a se putea desfăşura activităţile de construcţii în condiţii de siguranţă de către muncitorii angajaţi fără contracte de muncă. Chiar dacă reclamantul a pus pe schelă acea scară, acest fapt s-a datorat tot pârâtului care nu a asigurat o schela cu înălţime suficientă pentru a se ajunge la streaşina casei, iar dezechilibrarea întregii schele şi prăbuşirea acesteia s-a datorat tot pârâtului care nu a ancorat-o de perete în momentul în care a fost montată.

Pe cale de consecinţă, instanţa reţine că există faptă ilicită sau respectiv fapta lucrului, un prejudiciu cauzat reclamantului, o legătură de cauzalitate şi că nu există forţă majoră, caz fortuit sau fapta uni terţ pentru a interveni exonerarea de răspundere a pârâţilor.

Cu privire la existenţa şi întinderea prejudiciului instanţa de fond reţine că din  actele dosarului rezultă fără putinţă de tăgadă ca în urma căderii de pe schela reclamantului i s-a produs vătămări corporale, respectiv fracturi ale ambele picioare la nivelul călcâielor, aşa cum rezultă din actele medicale de la dosar şi din raportul de expertiză medico legală efectuat în cauză şi că din cauza accidentării reclamantul nu a mai putut munci, aşa cum au arătat martorii audiaţi în cauză.

Cu privire la cuantumul prejudiciului material instanţa reţine că prin acţiunea formulată,  reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor la plata sumei de 5000 euro pentru operaţie, a sumei de 1000 euro reprezentând timpul cât nu o să poată munci şi a sumei de  4000 euro daune morale.

Deşi reclamantul nu a depus nici un înscris din care să rezulte cuantumul prejudiciului material suferit ca urmare a accidentului, din raportul de expertiză medico legală efectuat în cauza si din adresa emisa de Spitalul Clinic rezulta ca pentru îmbunătăţirea stării de sănătate reclamantul necesita tratament chirurgical ortopedic pentru ambele picioare, costul acestor intervenţii chirurgicale fiind indicate in adresa 11303/2012 depusa la fila 78 a dosarului (dosar de Tribunal), respectiv de 1146,39 lei pentru fiecare intervenţie chirurgicala, deci in total 2292 lei, astfel încât, fata de aceste acte de la dosar, instanţa de fond îi obliga pe pârâţi sa achite reclamantului aceasta suma  2292 lei cu titlu de daune materiale.

Cu privire la suma de 1000 Euro solicitata tot cu titlu de daune materiale Judecătoria constată că din actele dosarului nu rezulta ce venituri realiza reclamantul anterior accidentarii si daca acesta a desfășurat sau nu activităţi remunerate anterior acestei accidentari pentru a se putea stabili ce prejudiciu material i s-a produs reclamantului ca urmare a faptul ca s-a aflat in incapacitate totala de munca timp de 8 săptămâni  si ca si in prezent are capacitate redus de munca.

Cu privire la suma de 4000 euro solicitata cu titlu de daune morale instanța de fond constată că prin accidentarea suferita reclamantului i s-au cauzat suferințe fizice deosebit de intense, că acesta a fost imobilizat in aparat gipsat timp de 8 săptămâni, ca si in prezent acesta prezintă tulburări de mers si echilibru si imobilitate redusa din articulația tibio tarsiana si, in consecința, apreciază ca pentru repararea prejudiciului moral suferit de către reclamant se impune obligarea pârâților la plata către reclamant a sumei de 3000 euro echivalent in lei la data plata, suma apreciata de către instanța ca reprezentând o justa despăgubire pentru suferința fizica si morala  a acestuia .

Fata de dispozițiile art. 274 Cod de procedură civilă, cum pârâții sunt părțile căzute in pretenții, instanța de fond dispune obligarea acestora la plata către reclamant a sumei de 63 lei cu titlu de cheltuieli de judecata (contravaloare taxa de expertiza medico legala) si, fata de faptul ca a fost admisa cererea de ajutor public judiciar formulata de către reclamant, îi obligă pe pârâţi si la plata sumei de  2296  lei  reprezentând taxa de timbru de la plata căreia  a fost scutit reclamantul precum si la plata sumei de 300 lei onorariu avocat numit din oficiu.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs ambii pârâţi.

Pârâtul O. I., în recursul său a solicitat în temeiul art. 299 şi urm. din Codul de procedură civilă vechi, modificarea sentinţei atacate şi în consecinţă respingerea acţiunii reclamantului P. V. ca netemeinică şi nelegală,

S-a solicitat obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului se arată că nu sunt îndeplinite în persoana recurentului condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 998-999 Cod civil deoarece prejudiciul nu este cert şi direct.

Întinderea prejudiciului nu a fost stabilita şi nici dovedită, iar prejudiciul moral al reclamantului de asemenea nu a fost dovedit nici sub aspectul existentei nici sub aspectul întinderii acestuia.

Cu privire la prejudiciul de natură materială, reclamantul a solicitat să i se achite contravaloarea operaţiei solicitând pentru această sumă de 5000 Euro, operaţie care nu a fost efectuată. Reclamantul nu a probat, în nici un mod, de unde rezultă faptul că o asemenea operaţie ar costa 5000 Euro.

De asemenea necesitatea achitării unei asemenea sume nu se justifica cu atât mai mult cu cât, la fila 90 din dosar, se află un înscris, emis de către autorităţile abilitate, din care reiese foarte clar ca o asemenea operaţie nu costă mai mult de 1.146, 39 Ron. Diferenţa de la 1146.39 la 5000 Euro, suma solicitată de reclamant, (aproximativ 22.500 Lei) nu a fost justificată sau dovedită de acesta în nici o modalitate. De altfel chiar şi instanţa de fond a stabilit o valoare reprezentând 10% din suma solicitată (2.292 lei) cu titlu de daune materiale, rezultând reaua – credinţă a reclamantului în formularea pretenţiilor.

Cu privire la prejudiciul de natură morală nu a fost administrata nici o proba în prezenta cauză din care să rezulte existenţa acestuia, caracterul cert şi întinderea daunelor morale suferite, astfel că solicitarea sumei de 4000 Euro şi acordarea de către instanţa de fond a sumei de 3.000 Euro apare ca nedovedită, netemeinică şi nejustificată.

În această cauză nu s-a dovedit săvârşirea nici unei fapte ilicite de către pârât.

Reclamantul a arătat faptul că a suferit un prejudiciu în urma căderii de pe o scară sprijinită pe o schelă.

La fila 67 dosar se afla declaraţia martorului M. C. unde se precizează în mod expres faptul că "eu şi reclamantul am pus acea scară pe schela rezemată de peretele casei. Nu am verificat stabilitatea schelei şi a scării înainte de a ne urca pe schela1”.

În aceste condiţii, când se arăta în mod expres faptul că recurentul nu a avut nici o implicaţie în accidentul suferit de reclamant, în condiţiile în care s-a arătat faptul că reclamantul a pus chiar el pe schela scara în cauză, iar apoi s-a dezechilibrat şi a căzut, nu există fapta ilicită.

În cauză nu s-a dovedit nici existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu.

Singura legătură de cauzalitate care poate fi stabilită este aceea între fapta reclamantului şi a  numitului M. C. şi prejudiciul reclamantului.

Nu există în cauză nici culpa, greşeala sau vinovăţia autorului faptei ilicite şi prejudiciabile.

În această cauza nu s-a putut stabili culpa (de nici un grad) a recurentului ci dimpotrivă s-a stabilit în mod cert culpa persoanelor care au pus scara pe schelă şi nu s-au asigurat de stabilitatea acestora.

Fapta victimei exonerează de răspundere civilă delictuala, chiar şi în ipoteza întrunirii celorlalte 4 condiţii de antrenare a răspunderii (fapta, prejudiciu, raport de cauzalitate şi vinovăţie). In speţa de faţă nu numai că există fapta proprie a reclamantului, dar aşa cum am subliniat, nu există fapta delictuală a recurentului, motiv pentru care nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală.

Pârâta S.C. R. SRL, în recursul său a solicitat ca în conformitate cu dispoziţiile art.299 şi urm. din Codul de procedură civilă şi în baza art. 312, alin. (l), alin. (2) şi alin. (3) din Codul de procedură civilă, să se modifice sentinţa civilă nr. 1842/31.03.2014 în sensul respingerii acţiunii civile formulate de către intimat şi totodată să oblige intimatul la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului se arată că instanţa de fond a admis acţiunea reclamantului considerând, în mod cu totul eronat, faptul că sunt îndeplinite condiţiile legale pentru atragerea răspunderii civile delictuale precum şi a răspunderii pentru lucruri prevăzute de art. 998-999 şi art. 1000 al. 1 Vechiul Cod Civil.

În mod eronat şi in lipsa oricărei probe certe, instanţa a apreciat ca recurenta este vinovată pentru accidentul suferit de reclamant prin căderea de pe o scară aflată pe o schelă.

În prezenta cauza nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru răspunderea civilă delictuală şi cea pentru paza lucrurilor.

Prejudiciul material nu este dovedit în această cauză, în condiţiile în care reclamantul nu a dovedit nici o pierdere de natură financiară. Aceste pagube se probează cu înscrisuri, însă în această cauză reclamantul-intimat nu a depus nici un înscris din care să rezulte cheltuielile de natură materiale efectuate deja pentru repararea prejudiciului.

Instanţa a reţinut totodată şi faptul că pârâtul, în urma accidentului, a stat imobilizat la pat în aparat gipsat timp de 8 săptămâni, iar în prezent prezintă tulburări de mers şi imobilitate redusă motiv pentru care a dispus faptul că suma de 3000 de euro trebuie să fie acordată reclamantului cu  titlu de daune morale.

Nu a reţinut însă instanţa faptul că reclamantul a refuzat o intervenţie chirurgicală în anul 2011, intervenţie necesara în vederea recuperării acestuia.

Refuzul reclamantului de a se trata, de a diminua astfel consecinţele accidentului suferit, le-a imputat instanţa de fond recurentei, în condiţiile în care reclamantul este cel care nu a dorit să fie ajutat, şi chiar acesta şi-a sporit propria suferinţă.

În mod cu totul nejustificat, ilegal şi imoral, pentru impasibilitatea reclamantului este sancţionată societatea recurentă, potrivit dispoziţiilor instanţei de fond.

Pentru a se putea atrage răspunderea oricărei persoane fie aceasta fizică sau juridică, pentru prejudiciul cauzat unei alte persoane trebuie să existe o faptă ilicită care să fi fost săvârşită de acela împotriva căruia se încearcă atragerea răspunderii.

În această cauză nu s-a dovedit săvârşirea nici unei fapte ilicite de către recurentă.

Reclamantul a arătat faptul că a suferit un prejudiciu în urma căderii de pe o scară sprijinită pe o schelă.

La fila 67 dosar se afla declaraţia martorului M. C. unde se precizează în mod expres faptul că "eu şi reclamantul am pus acea scară pe schela rezemata de peretele casei. Nu am verificat stabilitatea schelei şi a scării înainte de a ne urca pe schelă".

În aceste condiţii, reclamantul s-a expus în mod voit unui risc, deoarece pericolul era previzibil, aproape iminent, fapt care din nou instanţa de fond, extrem de subiectiva în aceasta speţă, l-a impus tot în sarcina recurentei.

Nici măcar instanţa de fond nu a indicat care este fapta ilicită săvârşită de recurentă care să fi dus la producerea accidentului limitându-se a aprecia faptul că schela nu a fost ancorata de peretele imobilului la care lucra reclamantul.

În mod evident, nu poate exista o legătura de cauzalitate între o fapta inexistentă şi prejudiciu cel puţin nu o legătura de cauzalitate care să poată avea ca numitor comun pe pârât.

Singura legătură de cauzalitate care poate fi stabilită este aceea între fapta reclamantului şi a numitului M. C. şi prejudiciul reclamantului.

În această cauză nu s-a putut stabili culpa (de nici un grad) a recurentei ci dimpotrivă s-a stabilit în mod cert culpa persoanelor care au pus seara pe schelă şi nu s-au asigurat de stabilitatea acestora.

 Raportat la răspunderea civilă delictuală întemeiată pe dispoziţiile art. 1000 al. (1) din Vechiul Cod civil, condiţiile generale ale antrenării acesteia sunt: un prejudiciu şi raportul de cauzalitate dintre lucru şi prejudiciu. Condiţia specială constă în faptul că lucrul care a cauzat prejudiciul este necesar să se afle în paza juridică a unei persoane.

În ipoteza în care un lucru a cauzat un prejudiciu, se pune problema de a determina persoana răspunzătoare, chemată de lege să repare acel prejudiciu.

Textul art. 1000 alin. (1) precizează că va răspunde întotdeauna persoana care are lucrul ..sub paza sa".

Doctrina şi jurisprudenţa au apreciat că prin paza lucrului se înţelege „paza juridică". Aşa s-a ajuns să se afirme că pentru prejudiciul cauzat de un lucru este răspunzătoare persoana care, în momentul producerii acestuia, avea paza juridică a lucrului.

Prin paza juridică se înţelege puterea de direcţie, control şi supraveghere pe care o persoană o poate exercita. în mod independent, asupra unui lucru sau animal.

Această definiţie a fost preluată în esenţa ei în textul art. 1377 noul Cod Civil, care defineşte noţiunea de pază a lucrului astfel: „În înţelesul art. 1375 şi 1376 are paza animalului sau a lucrului proprietarul sau cel care, în temeiul unei dispoziţii legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul şi supravegherea asupra animalului sau a lucrului şi se serveşte de acesta în interes propriu ".

S-a afirmat că temeiul pazei juridice este, de regulă un drept, deoarece sunt şi situaţii în care un lucru cauzează un prejudiciu aflându-se doar în fapt sub controlul şi supravegherea unei persoane, fără nici un temei legitim şi chiar împotriva voinţei celui care arc un drept asupra acestuia, cum este persoana care a furat un lucru sau animal sau este găsitorul lui.

Jurisprudenţa a statuat constant că în astfel de ipoteze, calitatea de păzitor juridic şi deci de persoană răspunzătoare revine aceluia, care şi-a însuşit în fapt, fără să aibă un drept, puterea independentă de control şi supraveghere asupra lucrului sau animalului altuia. Sub imperiul vechiului Cod civil, s-a arătat că paza juridică „nu se confundă cu niciuna din noţiunile juridice legate de proprietate, posesiune, drept legitim etc., ci este determinată exclusiv de existenţa posibilităţii de a exercita în fapt, independent, o putere de direcţie, control şi supraveghere asupra lucrului”.

În această cauză ambii martori audiaţi au arătat faptul că schela era montată deja la locul producerii accidentului, fără a putea spune cine a montat-o sau cărei persoane îi aparţinea schela.

Cu toate acestea instanţa de fond a tras concluzia, în lipsa oricărui probatoriu că acea schelă se afla în paza societăţii recurente, deşi recurenta nu a mai avut activitate în cursul anului 2011.

Raportul de cauzalitate, trebuie să existe între lucru sau aşa-zisul „comportament" al lucrului şi prejudiciu suferit de victimă. în doctrina juridică se susţine că imediat ce participarea lucrului la producerea prejudiciului a fost dovedită, art. 1000 alin. (1) prezumă caracterul ei cauzal, mai ales atunci când participarea se obiectivează într-un contact material între lucru şi valoarea vătămată (o fiinţă sau un bun neînsufleţit).

Atunci când prejudiciul este consecinţa faptei omului (fapta consta in omisiunea verificării schelei si a stabilităţii scării pe schela – fapte săvârşite de către reclamant şi martorul M. C.) lucrul fiind doar instrumentul utilizat de acesta pentru săvârşirea unei fapte, între lucru şi prejudiciu nu există raport de cauzalitate; el se stabileşte între fapta omului şi prejudiciu, ceea ce face ca răspunderea în temeiul art. 1000 alin. (1) să nu se angajeze.

Instanţa de fond a admis cererea formulată de către intimat şi în lipsa oricărei probe certe a implicării societăţii recurente, a admis acţiunea atât faţă de aceasta cât şi faţă de pârâtul O. I. (pe care l-a introdus în această cauză cu mult peste termenul legal şi în contra tuturor dispoziţiilor legale referitoare la cadrul procesual şi responsabilitatea stabilirii acestuia).

Recursurile sunt nefondate şi vor fi respinse potrivit celor ce vor urma:

Este în afară de îndoială că reclamantul intimat a prestat muncă în folosul societăţi recurente, fără însă să fie încheiat un contract scris. Această împrejurare este relevată de toţi martorii audiaţi în cauză, inclusiv de martorul M. C., invocat de către Sc R. SRL (fila 67 din dosarul instanţei de fond).

Toţi martorii audiaţi în cauză, testează în sensul că între reclamantul P. V. şi pârâţi a existat o înţelegere verbală pentru ca cel dintâi să presteze muncă în folosul celor de-al doilea în schimbul unei remuneraţii.

Faptul că nu s-a încheiat un contract în formă scrisă între părţi, iar societatea recurentă arată nu a mai desfăşurat activitate începând cu anul 2009, nu este de natură a înlătura răspunderea civilă delictuală. În cauză raportul juridic născut între părţi şi dedus judecăţii se naşte din efectuarea de către reclamantul intimat P. V. a muncii fără forme legale, iar pentru intimaţii pârâţi reprezintă o activitate profitabilă desfăşurată în afara cadrului legal reglementat. Ea nu este evidenţiată scriptic, fiscalizată, protejată, asigurată sau asistată social, lucrătorul fiind la discreţia celui în folosul căruia prestează munca.

Din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză rezultă că  la data de 29 iulie 2011, reclamantul presta activitate în folosul pârâţilor, că acesta lucra la renovarea unui imobil, împreună cu fii pârâtului O. I.

Cu privire la recursul formulat de pârâtul O. I., instanţa reţine, cum de altfel a observat şi instanţa de fond că potrivit dispozițiilor art. 998 Cod civil (1864) – aplicabil conform art.6  alin.2 Cod civil (2009), coroborat cu art.3 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil – „orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”.

Cu privire la recursul formulat de recurenta SC R. SRL, instanţa observă că De asemenea, conform art. 1000 al 1 Cod civil „suntem responsabili de prejudiciul cauzat de lucrurile ce sunt sub paza noastră ”, cum de altfel a şi reţinut instanţa de fond.

În persoana pârâtului O. I. sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, deoarece, fapta ilicită a acestuia constând în neasigurarea  unei schele corespunzătoare ca înălţime pentru că muncitorii să aibă acces să lucreze până la streaşina casei şi, în al doilea rând, în nemontarea corespunzătoare a schelei şi neluarea măsurilor de ancorare a schelei de perete pentru a se putea desfăşura activităţile de construcţii în condiţii de siguranţă de către muncitorii angajaţi fără contracte de muncă. Chiar dacă reclamantul a pus pe schelă acea scară, acest fapt s-a datorat tot pârâtului care nu a asigurat o schela cu înălţime suficientă pentru a se ajunge la streaşina casei, iar dezechilibrarea întregii schele şi prăbuşirea acesteia s-a datorat tot pârâtului care nu a ancorat-o de perete în momentul în care a fost montată.

Chiar martorul invocat de către recurent, respectiv M. C. (fila 67 din dosarul instanţei de fond) arată că schela nu era ancorată de casă, iar pe schelă fusese pusă o scară, iar în momentul în care reclamantul intimat P. V. s-a urcat pe acea scară, schela s-a răsturna, ceea ce a dus la accidentul celui dintâi. Martorul se afla pe schelă, dar pentru că a avut prezenţă de spirit a sărit la timp şi nu s-a accidentat.

Cât timp înţelegerea cu intimatul P. V. de a presta muncă a intervenit între recurentul O. I., în calitate de administrator al recurentei SC R. SRL, fapta acestuia de a nu asigura schela, dar şi aceea de a încălca normele legale privind modul de desfăşurare a muncii, în persoana acestui recurent se reţine săvârșirea faptei ilicite, care este aptă să antreneze răspunderea civilă delictuală.

Cu privire la recurenta SC R. SRL, Tribunalul reţine că schela a fost pusă la dispoziţia lucrătorilor, inclusiv intimatului P. V. pentru a presta muncă în folosul celei dintâi. Cu privire la bunurile mobile, în condiţiile art. 1909 din Vechiul Cod civil, aplicabil cauzei.

Potrivit acestor dispoziţii legale „lucrurile mișcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără a fi trebuință de vreo scurgere de timp”. Codul civil instituie astfel o prezumție absoluta (juris et de jure) de proprietate.

Aşadar, fiind pusă la dispoziţie de către recurenta SC R. SRL, schela se prezumă a fi proprietatea acesteia, iar paza juridică a schelei îi aparţine.

În condiţiile în care recurenta SC R. SRL se bucură de prezumţia că schela îi aparţine, neexistând nicio probă în cauză că ar deţine acest lucru cu rea credinţă, îi revine şi răspunderea instituită de dispoziţiile art. 1000 din Vechiul cod civil, pentru fapta lucrului.

Nu este lipsit de relevanţă faptul că potrivit dispoziţiilor cuprinse în Legea nr. 319 din 14 iulie 2006 privind securitate şi sănătatea în muncă, cu modificările şi completările ulterioare, societăţii recurente  îi revenea obligaţia de a asigura toate condiţiile de muncă persoanelor care desfăşurau activităţi în folosul său.

Astfel cum rezultă din normele art. 3 alin. (1) din această dispoziţie legală, aceasta se aplică în toate sectoarele de activitate, atât publice, cât şi private.

(2) Prevederile prezentei legi se aplică angajatorilor, lucrătorilor şi reprezentanţilor lucrătorilor.

Angajatorul este definit de dispoziţiile art. 5 lit. b) din acest act normativ, ca fiind  persoană fizică sau juridică ce se află în raporturi de muncă ori de serviciu cu lucrătorul respectiv şi care are responsabilitatea întreprinderii şi/sau unităţii;

De asemenea, potrivit lit. c) din acelaşi articol sunt definiţi ca alţi participanţi la procesul de muncă - persoane aflate în întreprindere şi/sau unitate, cu permisiunea angajatorului, în perioada de verificare prealabilă a aptitudinilor profesionale în vederea angajării, persoane care prestează activităţi în folosul comunităţii sau activităţi în regim de voluntariat, precum şi şomeri pe durata participării la o formă de pregătire profesională şi persoane care nu au contract individual de muncă încheiat în formă scrisă şi pentru care se poate face dovada prevederilor contractuale şi a prestaţiilor efectuate prin orice alt mijloc de probă;

Aşadar, obligaţia societăţii recurente de a lua toate măsurile necesare pentru asigurarea securităţii activităţilor desfăşurate de lucrătorii care prestau muncă în folosul său este prevăzută de normele actului normativ mai sus arătat, iar încălcarea acestor obligaţii, reprezintă prin ea însăşi o faptă ilicită, care poate antrena răspunderea civilă delictuală.

Nu se poate reţine apărarea recurentei SC R. SRL, potrivit cu care accidentul s-a produs din cauza faptului că reclamantul a pus scara pe schelă şi că din acest motiv s-a produs incidentul, această împrejurare nefiind probată în cauză, martorul M. C., invocat de aceasta arătând că dacă schela era ancorată ea nu s-ar fi mişcat.

Cum în cauză s-a probat că cei doi pârâţi au încălcat obligaţiile stabilite de normele legale arătate, există în persoana acestora fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, aceştia având aşadar calitate procesuală pasivă, iar fapta lor a dus la producerea accidentului suferit de către intimatul P.V., probându-se astfel şi legătura de cauzalitate dintre fapta acestora şi urmările lor.

Încălcarea dispoziţiilor legale mai sus arătate probează existenţa culpei recurenţilor în săvârşirea faptei.

Cu privire la prejudiciul suferit de intimatul P. V. şi la care instanţa de fond i-a obligat pe aceştia se reţine că în urma căderii de pe schelă reclamantului intimat i s-au produs vătămări corporale, respectiv fracturi ale ambele picioare la nivelul călcâielor, aşa cum rezultă din actele medicale de la dosar şi din raportul de expertiză medico legală efectuat în cauză şi că din cauza accidentării reclamantul nu a mai putut munci, aşa cum au arătat martorii audiaţi în cauză.

Cu privire la cuantumul prejudiciului material  instanţa reţine că prin acţiunea formulată,  reclamantul intimat a solicitat obligarea pârâţilor la plata  sumei  de 5000 euro pentru operaţie,  a sumei de 1000 euro reprezentând timpul cât nu o să poată munci şi a sumei de  4000 euro daune morale. Instanţa de fond i-a obligat pe pârâţi să plătească reclamantului suma de  2292  lei cu titlu de daune materiale şi suma de 3000 de euro cu titlu de daune morale.

Aşadar alegaţiile din recursul formulat de recurentul O. I. cu privire la sumele care depăşesc aceste despăgubiri sunt străine de cauză şi nu vor fi examinate.

Cu privire la cuantumul prejudiciului, instanţa reţine că urmare a accidentului, astfel cum rezultă din raportul de expertiză medico legală efectuat în faţa instanţei de fond si din adresa emisă de Spitalul Clinic, pentru îmbunătăţirea stării de sănătate,  reclamantul necesita tratament chirurgical ortopedic pentru ambele picioare, costul acestor intervenţii chirurgicale fiind indicate in adresa 11303/2012 depusa la fila 78 a dosarului (dosar de Tribunal), respectiv de 1146,39 lei pentru fiecare intervenţie chirurgicală, deci în total 2292  lei, astfel încât, fata de aceste acte de la dosar.

Reclamantul intimat nu este asigurat în sistemul asigurărilor sociale de sănătate, ca urmare a el nu a avut contract de muncă încheiat cu recurenţii, astfel că va fi pus în situaţia să suporte cheltuielile cu privire la aceste intervenţii chirurgicale.

Prejudiciul suferit de intimatul reclamant este cert, deoarece este probat cu înscrisurile arătate mai sus şi nu a fost reparat încă, este sigur atât în privinţa existenţei cât şi în privinţa posibilităţii evaluare. Contrar susţinerii recurentelor acesta este actual deoarece pentru acesta nu este necesar ca sumele să fi fost plătite anterior cererii de chemare în judecată, astfel cum acestea susţin. O astfel de logică juridică nu poate fi primită deoarece într-o astfel de situaţie s-ar putea ajunge, urmând acelaşi raţionament juridic la ideea că acesta nu este actual, ci anterior.

Cu privire la suma de 3000 euro acordată de instanţa de fond cu titlu de  cu titlu de daune morale se reţine că acesta a reţinut în mod corect faptul că prin accidentarea suferita reclamantului i s-au cauzat suferințe fizice deosebit de intense, că acesta a fost imobilizat în aparat gipsat timp de 8 săptămâni, ca si in prezent acesta prezintă tulburări de mers si echilibru si imobilitate redusa din articulația tibio tarsiana si, in consecința, apreciază ca pentru repararea prejudiciului  moral suferit de către reclamant  se impune  compensarea acestei suferinţe, suma apreciata de către Judecătorie ca reprezentând o justa despăgubire pentru suferința fizica si morala  a acestuia.

Apărarea recurenţilor potrivit cu care reclamantul intimat a refuzat efectuarea celor două intervenţii chirurgicale, ca motiv de respingere a cererii sale privind acordarea daunelor morale nu poate fi primită, deoarece astfel de intervenţii implică de asemenea suferinţe fizice intense, iar refuzul acestuia poate fi justificat de lipsa sumelor necesare pentru efectuarea lor.

Faţă de cele mai sus arătate, dar şi pentru considerentele deja reţinute de Judecătoria Sibiu, sentinţa instanţei de fond este la adăpost de criticile formulate prin cele două recursuri, astfel că nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 304 Cod de procedură civilă, în condiţiile art. 312 din acelaşi act normativ, ele vor fi respinse, cu consecinţa menţinerii sentinţei instanţei de fond.

Având în vedere că intimatul a beneficiat de ajutor public judiciar sub forma onorariului pentru asigurarea reprezentării prin avocat la instanţa de recurs, odată cu respingerea recursurilor, cei doi recurenţi vor fi obligaţi, potrivit dispoziţiilor art. 18 din OUG 51/2008, privind ajutorul public judiciar în materie civilă, cu modificările şi completările ulterioare, să plătească în beneficiul Statului Român suma de 300 de lei.

Domenii speta

Spete similare