Liberare provizorie sub control Judiciar. Temeiul de arestare prevăzut în art. 148 lit. f c.p.p.. Dreptul instanţei de a aprecia asupra oportunităţii lăsării în libertate a inculpaţilor

Drept procesual penal

Liberare provizorie sub control Judiciar. Temeiul de arestare prevăzut în art. 148 lit. f c.p.p.. Dreptul instanţei de a aprecia asupra oportunităţii lăsării în libertate a inculpaţilor. 

Prin Încheierea de şedinţă din data de 25 ianuarie 2010 pronunţată în cauza cu nr. 13906/2009 instanţa a admis cererile de liberare provizorie sub control judiciar formulate de inculpaţi, reţinând următoarele:

Inculpaţii sunt arestaţi de la data de 25 august 2009, respectiv o perioadă de 5 luni de zile, fiind trimişi în judecată la data de 18.11.2009 pentru săvârşirea  infracţiunilor după cum urmează :

P. D. F. - constituire a unui grup infracţional organizat, aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui astfel de grup, faptă prev. de art.7 pct.1 din Legea 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate,înşelăciune faptă prev de art. 215 alin. 1, 2 şi 3 din Cp, cu art. 41 alin 2 Cp, efectuarea de operaţiuni financiare în mod fraudulos, faptă prev.de art. 27 alin. 1din Legea 365/2002 privind comerţul electronic cu art. 41 alin.2 Cp. şi art. 49 din Legea 161/2003 cu art. 41 alin 2 Cp, toate în final cu aplic, art. 33 lit. a şi b Cp şi

P. S. D.: constituire a unui grup infracţional organizat, aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui astfel de grup, faptă prev. de art. 7 pct. 1 din Legea 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, complicitate la înşelăciune faptă prev de art. 26 Cp rap la art. 215 alin. 1, 2 şi 3 din Cp, cu art. 41 alin 2 Cp, efectuarea de operaţiuni financiare în mod fraudulos, faptă prev. de art. 27 alin. 1 din Legea 365/2002 privind comerţul electronic cu art. 41 alin 2 Cp, şi art. 26 Cp rap. la art. 49 din Legea 161/2003 cu art. 41 alin 2 Cp toate în final cu aplic, art. 33 lit. a şi b Cp .

Astfel, inculpaţii au fost trimişi în judecată pentru săvârşirea mai multor infracţiuni, printre care şi cea prevăzută de art. 7 alin. 1 din Legea nr. 39/2003, iar pedeapsa pentru infracţiunea cea mai gravă (înşelăciunea prevăzută de art. 215 alin. 1, 2 şi 3 C.p.) care intră în scopul grupului infracţional organizat reţinut de parchet nu depăşeşte 18 ani închisoare, motiv pentru care este îndeplinită această condiţie de la alineatul 1, văzând şi decizia nr. 7/2009 a Î.C.C.J prin care s-a soluţionat un recurs în interesul legii prin care s-a stabilit admisibilă cererea de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune în ipoteza săvârşirii infracţiunii prev. de art. 7 alin.1 din Legea 39/2003, dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracţional organizat nu depăşeşte 18 ani.

Cu privire la condiţiile legale de admisibilitate prev. de art.1604 rap. la disp. art.1602 pct.1, se constată că sunt îndeplinite cerinţele stabilite de textul de lege, întrucât, pe de o parte limitele maxime de pedeapsă pentru infracţiunile de care sunt acuzaţi nu depăşesc 18 ani.

De asemenea, instanţa constată că este îndeplinită şi condiţia de la alineatul 2, respectiv aceea de a nu exista date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.

În cauză, nu există astfel de date care să determine instanţa să aprecieze în acest sens .

Condiţia negativă cuprinsă în art. 1602 al.2 c.p.p. arătată mai sus, se identifică în cazurile de arestare prevăzute de art. 148 lit. c şi d c.p.p. temeiuri care nici nu au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpaţilor de faţă şi cu atât mai mult,  nu rezultă nici în prezent pe baza lucrărilor efectuate .

În plus prin „date” în accepţiunea textului de lege nu se pot înţelege decât probe sau indicii temeinice care să confirme asemenea fapte, situaţii, împrejurări concrete, rezultate din dosar privind inculpaţii în cauză, modul de operare, fapte propriu-zise  care să justifice temerea zădărnicirii adevărului şi cu privire la care organul judiciar trebuie să facă dovada deoarece în caz contrar „temerea” – prezumţie ce ar putea fi dedusă ar fi rezultatul unui element de subiectivism.

Mai mult chiar sub acest aspect, trebuie avute de asemenea în vedere chiar circumstanţele personale ale inculpaţilor, care nu au antecedente penale fiind la primul conflict cu legea şi au recunoscut constant contribuţia lor la comiterea faptelor de care sunt acuzaţi, recunosc prejudiciul şi intenţionează să-l achite integral, care contrazic reţinerea unei ipoteze contrare.

Această condiţie negativă reglementată de textul legal, nu poate  face obiectul unei aprecieri generale, trebuie să îşi găsească un suport în actele şi lucrările dosarului în sens contrar ar lăsa  loc arbitrariului în luarea oricărei decizii  judiciare, nepermis, cu atât mai mult cu cât priveşte libertatea unei persoane .

Totodată, simpla împrejurare că martorii din rechizitoriu nu au fost încă ascultaţi , nu concluzionează  automat riscul influenţării lor şi aflării adevărului , dar nici în concret nu s-ar putea reţine o asemenea ipoteză , având în vedere că inculpaţii au recunoscut săvârşirea faptelor, iar martorii propuşi în acuzare de către procuror sunt persoane care au avut calitatea de învinuiţi şi au fost scoşi de sub urmărirea penală prin actul de sesizare al instanţei, persoane care,  majoritatea, chiar la urmărirea penală au declarat că nu au cunoştinţă despre faptele inculpaţilor relatând despre propria activitate şi nu au învederat nici un moment date pe baza cărora să se poată stabilit existenţa unor încercări ale inculpaţilor de a le influenţa declaraţiile din timpul procesului .

În plus, acest ipotetic risc invocat în legătură cu o presupusă conduită procesuală a inculpaţilor în raport de martorii respectivi, este oricum înlăturat prin obligaţiile fixate conform art. 1602 al. 3 lit. c c.p.p., în sensul de a nu intra în legătură şi comunica direct sau indirect cu persoanele respective.

Cu privire la temeinicia cererilor formulate, tribunalul reţine că de principiu, potrivit art.23 alin.10 din constituţie şi art.1601 Cpp, persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune, măsura arestării fiind o măsură cu caracter excepţional între măsurile care se pot lua faţă de cei bănuiţi a fi autorii unor infracţiuni.

Totodată disp. art.136 alin.2 Cpp arată că scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar.

Prin urmare, scopul legal al oricărei măsuri preventive – respectiv asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal şi împiedicarea sustragerii de la urmărirea penală judecată sau executarea pedepsei se poate realiza  şi prin lăsarea în libertate a inculpaţilor, cu impunerea unor restricţii pentru aceştia, în speţă a controlului judiciar care prin conţinutul concret al obligaţiilor prevăzute de lege reprezintă o adevărată alternativă legală a unei restrângeri de libertate.

În acelaşi timp nu se poate susţine cu argumente legale că liberarea provizorie sub control judiciar ar putea fi acordată numai în cazul încetării sau schimbării temeiurilor arestării preventive, întrucât în astfel de situaţii sunt incidente alte instituţii procesuale, respectiv cele prev. de art.139 Cpp – revocarea ori înlocuirea arestului preventiv, această instituţie presupune ,chiar prin ipoteză, menţinerea temeiurilor arestării preventive

Analizând temeinicia cererilor de liberare provizorie şi în raport de motivele care au stat la baza arestării preventive a inculpaţilor, se reţine că măsura arestării preventivă a fost dispusă exclusiv în baza art.148 lit.f Cpp, respectiv existenţa unui pericol social concret pentru ordinea publică, dar pe lângă aspectele arătate mai sus în sensul că acordarea liberării provizorii nu este împiedicată de menţinerea temeiurilor iniţiale, mai trebuie avut în vedere faptul că în condiţiile în care legea nu limitează şi nici nu indică expres criteriile ce urmează a sta la baza aprecierii organului judiciar, aceste criterii se vor raporta la elemente care privesc fapta săvârşită, gradul de pericol social, împrejurările comiterii, urmările produse şi persoana inculpaţilor.

Pentru punerea în libertate provizorie, trebuie să fie reţinute nu numai consideraţiile referitoare la gravitatea faptei de care sunt acuzaţi inculpaţii - acuzaţii care în speţă nu au acea amploare susţinută de către procuror,modul de acţionare imputat nu este complex şi elaborat, ci simplist, însă prejudiciul cauzat este ridicat – ci cercetate toate circumstanţele de natură  a concluziona sau înlătura existenţa unei veritabile exigenţe de interes public care să justifice o derogare de la regula cercetării în stare de libertate .

În speţă inculpaţii sunt arestaţi din data de 25 august 2009, perioadă de 5 luni de zile,  timp în care s-a finalizat urmărirea penală împotriva lor, au fost trimişi în judecată, au fost audiaţi de către instanţă, toţi inculpaţii, şi-au precizat poziţia asupra contribuţiei lor concrete la activităţile de care sunt acuzaţi, au recunoscut prejudiciul cauzat, intenţionând să îl achite integral, sens în care instanţa a dispus efectuarea unei adrese către Secret Service Bucureşti, pentru a indica contul părţilor civile unde inculpaţii ar putea achita prejudiciul, astfel măsura preventivă atingându-şi scopul prevăzut de art. 136 cod de procedură penală, respectiv acela de a garanta buna desfăşurare a procesului penal.

Astfel, în speţă în concret pericolul reţinut în sarcina inculpaţilor la arestare a avut în vedere gravitatea faptelor de care sunt acuzaţi,natura infracţiunilor pentru care sunt cercetaţi,instanţa de judecata menţinând succesiv arestul preventiv pe considerente de protecţie a ordinii publice, având in vedere gravitatea acuzaţiilor . Este adevărat că jurisprudenţa CEDO în materie admite că prin gravitatea deosebită a acuzaţiilor şi prin reacţia publicului la acestea se justifică o detenţie provizorie cel puţin o perioadă de timp ( cazul Neumeister c Austria, cazul Letellier c Franţa ),însa la menţinerea măsurii arestării preventive pe parcursul desfăşurării procesului penal trebuie avute în vedere  o categorie de riscuri care ar afecta ordinea publică, fie prin trezirea unui sentiment de îngrijorare în rândul publicului, fie prin crearea, menţinerea sau amplificarea unei stări de tensiune în rândul colectivităţii , riscul de recidiva , necesitatea bunei desfăşurări a procesului penal.

Ca atare în materia prelungirii stării de arest preventiv, controlul Curţii CEDO  în baza art. 5 par. 3 este extrem de riguros, persistenţa suspiciunii rezonabile ca persoana arestata a comis o infracţiune nu mai este suficienta dupa o anumita perioada de timp, autorităţile judiciare trebuind sa prezinte alte motive care sa justifice arestul.

Din analiza acestei jurisprudenţe rezultă fără echivoc că cercetarea în stare de arest preventiv a unor persoane acuzate de săvârşirea unor asemenea fapte este justificată doar de existenţa unei veritabile exigenţe de interes public şi pentru prezervarea ordinii publice, riscul sustragerii de la ancheta sau judecata, riscul unei înţelegeri secrete între coacuzaţi, riscul de presiuni asupra martorilor, săvârşirea de noi infracţiuni ceea ce face necesar derogarea de la regula cercetării în stare de libertate.

Astfel, judecătorul chemat să decidă asupra continuării cercetării inculpatului în stare de arest preventiv  trebuie să aprecieze  dacă temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive impun în continuare privarea de libertate sau există temeiuri noi care ar justifica-o, respectiv prin luarea în considerare a unui interes public care trebuie să fie protejat precumpănitor faţă de regula respectării libertăţii individuale fixate de convenţie.

Totodată judecătorul trebuie să aprecieze în funcţie de datele concrete din dosar dacă temeiurile justifică privarea de libertate, având în vedere probele administrate nemijlocit de către judecător şi procuror, gravitatea faptei, pericolul concret pentru ordinea publică demonstrat prin probe, impactul social al faptei reţinute în sarcina acestora, limitele de pedeapsă, durata arestului, persoana inculpatului, vârsta, antecedente penale şi sănătatea acestora, etc. 

De asemenea conform jurisprudenţei CEDO în materie deciziile de prelungire a arestului provizoriu trebuie să fie motivate dincolo de o manieră abstractă unică şi stereotipă sau prin limitarea la prevederile legale aplicabile, respectiv trebuie arătate criteriile concrete, motivele pentru care inculpaţii nu poţi fi cercetaţi în stare de libertate şi examinarea separată a situaţiei fiecărui inculpat.

Astfel, analizând garanţiile arătate conferite de jurisprudenţa CEDO, în speţa nu există nici un argument de fapt sau drept care să concluzioneze că prin lăsarea în libertate a inculpaţilor s-ar crea o stare de insecuritate publică, rezonanţa socială a faptelor luată  în considerare s-a atenuat prin trecerea perioadei de aproximativ 5 luni de la arestare, iar alte riscuri pentru buna desfăşurare a procesului penal nu pot fi identificate pe baza dosarului, respectiv nu rezultă şi nu există date  care să concluzioneze sustragerea de la judecata, încercarea sau posibilitatea de influenţare a martorilor care mai sunt de audiaţi.

Totodată gravitatea unei acuzaţii, nu este prin sine însuşi un motiv pertinent si suficient decât daca se bazează pe fapte de natură să demonstreze ca eliberarea persoanei deţinute ar crea un pericol real pentru ordinea publica,ca atare menţinerea in stare de arest a persoanelor cercetate pentru asemenea fapte nu se poate justifica exclusiv pentru a exemplifica reacţii ferme ale organelor judiciare in lupta împotriva infracţionalităţii, si in nici un caz pentru o prevenţie generala a societarii,fără a lua in considerare circumstantele reale ale săvârşirii faptelor,modul concret de săvârşire, persoana inculpaţilor.

 Pe baza actelor si lucrărilor dosarului, pana in prezent se retine ca inculpaţii, sunt fără antecedente penale,fac parte din si au  familii organizate, au studii superioare, respectiv urmează cursurile unei facultăţi,recunosc săvârşirea faptelor si se obliga sa achite întreg prejudiciul.

Toate aceste imprejurari, analizate pe baza Hotararii Neumeister c.Austriei,27 iunie 1968, încă din jurisprudenta mai veche si de principiu a Curtii, domiciliul permanent, profesia, legaturile cu familia,moralitatea integrarea in societate, pledeaza in favoarea eliberării.

 In orice caz efectele de ordin material si moral sau de alta natura pe care lipsirea de libertate le implica asupra persoanelor deţinute trebuie avute in vedere,in speţa inculpaţii având studii de continuat.

După trecerea a 5 luni de la data luării  măsurii respective, aceasta nu mai poate fi menţinută  exclusiv în considerarea naturii infracţiunilor şi a impactului lor asupra  ordinii publice.

Cu privire la oprobiul public, justificarea menţinerii arestării nu poate avea loc numai pe un argument subiectiv, această reacţie a opiniei publice avută în vedere  la dispunerea privării de libertate s-a estompat,interesând rezultatul judecăţii, în sens contrar, ar echivala cu a considera că o persoană acuzată de fapte de o anumită gravitate ar trebuie menţinută în stare de arest până la pronunţarea unei hotărâri pe fond, de către instanţa de judecată, fără posibilitatea liberării acestuia în cursul procedurii .

In concluzie,  garanţiile pe care le invoca inculpaţii in solicitările de punere in libertate probate prin înscrisurile depuse la dosar, concluzionează ca este suficienta o alta măsură alternativa si ca arestul nu mai este necesar.

 În numeroase decizii, Curtea de la Strasbourg a statuat că persistenţa suspiciunii rezonabile, că persoana arestată a comis o infracţiune după o anumită perioadă de timp nu mai este suficientă pentru menţinerea arestului ( cazul Castraveţ c. Moldovei, hot. Din 13 martie 2007; McKay c. regatului Unit, Yogci şi Sargin c. Turciei, hot. Din 08 iunie 1995 ), iar justificarea oricărei perioade de detenţie, indiferent cât de scurtă, trebuie în mod convingător demonstrată de către autorităţi (Belchiev c. Bulgariei, 8 aprilie 2004, Şarban c. Moldovei, hot din 04 octombrie 2005, Svispsta c. Letonia, hot din 09 martie 2007, Jurjves c. Letonia, hot din 15 iunie 2006).

În plus, jurisprudenţa recenta CEDO impune o noua obligaţie statelor, respectiv analiza din partea instanţelor naţionale a tuturor motivelor şi garanţiilor avansate de către inculpaţi privind eliberarea lor şi verificarea, dacă nu este posibilă recurgerea la alte modalităţi prin care să se asigure prezenţa inculpaţilor la proces sau alte masuri preventive alternative( cauza Jawonski c. Polonia, hot. Din 28 martie 2006; Swierzco c. Polonia, 10 ianuarie 2006; Taciroglu c. Turcia, 2 februarie 2006, Vasilev c. Bulgaria, 02 februarie 2006, Golek c. Polonia, 25 aprilie 2006 , cauza  Lelievre c. Belgia , 8 noiembrie 2007 ).

În acest sens trebuie avuta în vedere chiar recenta condamnare a României la Cedo, în cauza Calmanovici c.Romaniei, hot. din 1 iulie 2008 ) pentru încălcarea art.5 par.3 Convenţie , pentru o perioada mult mai scurta de arest decât în cazul de faţa, în condiţiile în care în cauza nu existau fapte concrete care sa dovedească riscul în cazul punerii în libertate şi nici nu au fost avute în vedere măsuri alternative neprivative de libertate, examinate în concret.

Ca atare, pentru gravitatea faptelor de care sunt acuzaţi şi în măsura în care se va stabili vinovăţia inculpaţilor, instanţa urmează a dispune cu ocazia judecării în fond a cauzei, măsura arestării preventive, măsură procesuală cu caracter excepţional este justificată doar în scopul prezervării ordinii publice, respectiv să existe elemente pertinente şi suficiente de natură să ducă la concluzia că lăsarea în libertate a inculpaţilor ar tulbura în mod real ordinea publică şi în nici un caz pentru a anticipa o pedeapsă privativă de libertate.

Dacă măsura a fost oportună la acel moment, având în vederea stadiul procesului penal în curs, perioada de detenţie preventivă,garanţiile prezentate de către inculpaţi, în prezent nu se mai justifică menţinerea ei.

Totodată analizând masurile alternative detenţiei, prevăzute de codul de procedura penala,se retine ca măsura liberării sub control judiciar, prin care se suspendă condiţionat arestarea preventivă, fiind o măsura restrictiva de libertate si drepturi, prin  seria de obligaţii in sarcina inculpaţilor care pot fi stabilite de instanţa si prin posibilitatea revocării ei, în cazul săvârşirii de noi infracţiuni sau încălcării obligaţiilor fixate ,se constată ca este suficientă pentru buna-desfăşurare a procesului penal.

Astfel, această măsură procesuală de individualizare a măsurii arestării preventive, acordă arestaţilor posibilitatea de a oferi judecătorului atât un complex de elemente prin care să contrabalanseze motivele care justifică arestarea arătând că aceste motive deşi temeinice, totuşi nu sunt atât de grave pentru a atrage privarea de libertate, deţinerea nu este absolută şi inevitabil necesară, iar scopul procesului penal poate fi suficient asigurat prin asigurările pe care le oferă persoana inculpaţilor şi obligaţiile care i se impun la liberare, disp.art. 136 al. 2 c.p.p. prevăzând în mod expres că scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.

Ca atare,in cazul de fata nu se poate reţine nici un fel de argument care sa explice si sa justifice in concret de ce doar privarea de libertate este singura măsura care este necesara pentru buna - desfăşurare a procesului penal si a protecţiei ordinii publice.

Alte argumente în sensul că obligaţiile impuse nu ar beneficia de un control suficient al aplicării acestei instituţii, nu pot fi avute în vedere, în concret o asemenea situaţie ar fi imputabilă direct organelor statului cu atribuţii în supravegherea acestor obligaţii şi nicidecum inculpaţilor care nu pot fi privaţi de dreptul legal şi constituţional de a beneficia de liberare provizorie din arestul preventiv.

(  încheierea a rămas definitivă prin decizia nr. 88 din 28 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Craiova)

Domenii speta

Spete similare