Despăgubiri solicitate în baza unui act adiţional la contractul individual de muncă

Constată că s-a înregistrat la această instanţă, acţiunea formulată de reclamanta SC A SRL Sibiu, în contradictoriu cu pârâtul G. A., solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa, acesta din urmă să fie obligat la plata sumei de 10.000 lei, reprezentând prejudiciu adus societăţii din vina sa.

În motivarea acţiunii se arată că, pârâtul a fost angajatul societăţii în funcţia de şofer. Între părţi s-a încheiat un act adiţional în data de 31.08.2009, care reprezintă în realitate o clauză de stabilitate a locului de muncă garantat de angajator pe o perioadă de 3 ani şi a muncii angajatului pe aceeaşi perioadă.

Cum pârâtul a demisionat înaintea celor trei ani, a prejudiciat societatea cu suma de 10.000 lei.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 270 Codul muncii.

Pârâtul nu s-a prezentat la interogatoriu şi nu a depus întâmpinare.

Din actele dosarului, instanţa reţine următoarele:

Pârâtul G. A. a fost angajatul societăţii reclamante în perioada 1.09.2009 – 2.08.2010 ca şofer.

La data de 31.08.2009 părţile au încheiat un act adiţional prin care pârâtul se obligă să lucreze în societate cel puţin 3 ani de la data expirării perioadei de probă şi să achite suma de 10.000 lei actualizată în funcţie de indicele inflaţiei, în cazul în care renunţă la contractul de muncă din proprie iniţiativă, înaintea expirării perioadei de 3 ani, sau în cazul în care se impune desfacerea disciplinară a contractului de muncă.

Contractul de muncă al pârâtului a încetat ca urmare a demisiei depuse de acesta la data de 19.07.2010.

Din cele ce preced, se constată că acţiunea nu este fondată.

Astfel, art. 270 alin. (1) Codul muncii, reglementează răspunderea patrimonială a salariaţilor pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor. Producerea unei pagube în patrimoniul angajatorului este, aşadar, de esenţa răspunderii patrimoniale.

În doctrină, prejudiciul a fost definit ca o modificare negativă a patrimoniului angajatorului, care se poate realiza prin diminuarea actului, ca urmare a săvârşirii unor fapte ilicite (degradare, pierdere, consum nejustificat de materii prime sau materiale, etc.) sau prin creşterea pasivului, ca de exemplu în cazul plăţii unor amenzi sau penalităţi de care sunt vinovaţi salariaţii.

La rândul lui, pentru a da naştere răspunderii patrimoniale, prejudiciul trebuie să întrunească, cumulativ, anumite trăsături printre care acelea de a fi real, cert şi material.

În speţa de faţă, reclamanta nu a arătat în ce constă prejudiciul suferit prin depunerea demisiei de către pârât.

Apoi, răspunderea patrimonială presupune, cu necesitate, vinovăţia salariatului în opinia reclamantei, vinovăţia constând în depunerea cererii de demisie de către pârât care a încălcat prevederile actului adiţional încheiat între părţi.

În acest sens, se constată că susţinerile reclamantei contravin principiului libertăţii muncii enunţat de art.41 alin. (1) din Constituţia României şi reluat la art.3 din Codul muncii. Libertatea muncii presupune dreptul persoanei de a hotărî dacă munceşte sau nu, unde, pentru cine, în ce condiţii, precum şi dreptul de a pune capăt prin demisie, contractului său de muncă, orice contract de muncă încheiat cu nerespectarea acestui principiu fiind nul de drept, după cum stipulează art. 3 alin. (4) din Codul muncii.

Nu este fondată nici susţinerea conform căreia actul adiţional reprezintă în realitate o clauză de stabilitate, întrucât o astfel de clauză garantează salariatului menţinerea sa în muncă o perioadă certă de timp, dar nu îi poate interzice încetarea contractului de muncă.

Concluzionând, Codul muncii permite părţilor să înscrie în contractul lor şi unele clauze specifice, însă libertatea părţilor, în ceea ce priveşte aceste clauze, nu este absolută ci trebuie circumscrisă legii, ordinii publice şi bunelor moravuri.

De aceea, în lumina prevederilor legale sus menţionate, o clauză prin care se interzice demisia, nu poate fi înscrisă în contractul de muncă sau într-un act adiţional, iar în cazul în care a fost înscrisă, este nulă de drept.

Prin urmare, depunerea demisiei de către pârât, nu constituie o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, ci o exercitare a dreptului său la muncă, conform principiului libertăţii muncii şi o astfel de atitudine nu poate fi sancţionată doar în baza actului adiţional, dacă nu a produs un prejudiciu reclamantei.

Pentru aceste  considerente acţiunea a fost respinsă.

Domenii speta

Spete similare