Înşelăciune, latura subiectivă, intenţie directă

RECURS PENAL

Dosar nr. 2604./333/2008 – înşelăciune, latura subiectivă, intenţie directă

R O M Â N I A

TRIBUNALUL VASLUI

 SECŢIA PENALĂ

DECIZIA PENALĂ  Nr. 439/R

Şedinţa publică de la 05 Noiembrie 2009

PREŞEDINTE: NICULACHE LUMINIŢA

Judecător: OANĂ RADU

Judecător: SIMIONESCU ELENA

Grefier: HOŢOLEANU CRISTINA

Cu participarea procurorului: ACSINTE GHEORGHE

Pe rol, la ordine se află pronunţarea  asupra recursurilor penale declarate de petenţii V G M şi V F împotriva sentinţei penale nr. 708 din 29.05.2009 a Judecătoriei Vaslui.

Obiectul cauzei: plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.)

La apelul nominal făcut în şedinţa publică lipsesc toate părţile.

Procedura de citare este legal îndeplinită, fără citarea părţilor.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că dezbaterile în prezenta cauză  au avut loc în şedinţa publică din data de  29 octombrie 2009 , cele susţinute de părţi fiind consemnate în încheierea de şedinţă aferentă , încheiere ce face parte integrantă  din prezenta decizie.  La acel termen, instanţa  având nevoie de timp pentru a delibera , a amânat pronunţarea în cauză pentru termenul de astăzi, 05.11.2009, când ;

Ulterior deliberării ;

TRIBUNALUL ,

Asupra recursurilor  de faţă constată :

Prin Sentinţa penală nr.708 din 29.05.2009 a Judecătoriei Vaslui s-a dispus respingerea excepţiei nulităţii absolute invocată de petenţii V G M şi V F, ca neîntemeiată.

În baza art. 278 indice 1 alin.8 litera a Cod procedură penală a fost respinsă plângerea formulată de petenţii V G M şi V F, ambii reprezentaţi de Societatea Civilă Profesionala de Avocaţi „Vasile şi Liviu Zugravu” împotriva rezoluţiei nr. 2347/P/2007 din 25.03.2008 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Vaslui prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de numitul P E  pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art.215 alin.1,3 Cod penal, soluţie menţinută prin rezoluţia nr.471/II/2/2008 din 15.05.2008 a Prim-procurorului  Parchetului de pe lângă Judecătoria Vaslui, ca neîntemeiată, fiind menţinută soluţia din rezoluţia atacată.

În baza art. 192 alin.2 Cod procedură penală, au fost obligaţi petenţii  V G M şi V F la plata sumei de 80 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a avut în vedere următoarele :

Prin rezoluţia din data de 25.03.2008, adoptată de procuror în dosarul nr.2347/P/2007 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Vaslui, s-a dispus în temeiul art.10 lit. b,  raportat la art.228 al.6 Cod procedură penală, neînceperea urmăririi penale faţă de P E pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art.215 alin.1,3 Cod penal.

Prin rezoluţia  nr. 471/II/2/2008 din 15.05.2008  a Prim-procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Vaslui, în temeiul art.278 Cod procedură penală, s-a respins plângerea formulată de petenţii  V G M şi V F contra soluţiei, ca  neîntemeiată, apreciindu-se  că este legală şi temeinică.

Petenţii au formulat plângere împotriva soluţiei dispuse de procuror la instanţa de judecată, plângere întemeiată pe dispoziţiile art. 278 indice 1 Cod procedură penală, invocând excepţia nulităţii absolute şi au solicitat restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale, întrucât nu li s-a oferit posibilitatea apărătorului acestora de a participa la efectuarea actelor de urmărire penală.

Excepţia nulităţii absolute invocate a fost respinsă pentru următoarele  considerente :

Cum cauza penală privind pe făptuitorul  P E se afla în faza actelor premergătoare, nefiind încă începută urmărirea penală şi deci declanşat procesul penal, dispoziţiile art. 171 – 172 Cod procedură penală nu operează, nefiind vorba de asistenţa juridică a învinuitului sau inculpatului, calitate pe care nu o avea nicio persoană în cauză, cu atât mai puţin petiţionarii V G M şi V F - persoane vătămate .

Art. 173 Cod procedură penală, reglementează asistenţa celorlalte părţi, arătând că apărătorul părţii vătămate are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală care implică audierea sau prezenţa părţii căreia îi asigură apărarea.

De asemenea s-a arătat că petiţionarii nu aveau în această fază premergătoare procesului penal calitatea de parte potrivit dispoziţiilor art. 24 Cod procedură penală.

În cazul contestării soluţiei dispuse de procuror  prin formularea plângerii prevăzute de art.278 indice 1 Cod procedură penală, controlul judecătoresc priveşte temeinicia  rezoluţiei în raport cu cercetările efectuate. Plângerea adresată instanţei de judecată competente, prin care persoana nemulţumită de modul în care a fost soluţionată în cadrul Ministerului Public are între altele natura juridică a unei căi de atac şi  vizează controlul judecătoresc al soluţiei adoptate. Această plângere aşa cum a fost reglementată prin art. 278 indice  1 Cod procedură penală, de natură a da eficienţă dispoziţiilor art.21 din Constituţia României şi art.13 din Convenţia Europeană a Drepturilor  Omului şi Libertăţilor Fundamentale, investeşte  instanţa sub un prim aspect, cu examinarea  legalităţii şi temeiniciei rezoluţiei atacate.

Rezultă, aşadar, că sesizată cu plângerea menţionată de instanţa de  judecată nu este învestită cu atribuţii de urmărire penală, aşa încât controlul judecătoresc priveşte exclusiv efectuarea actelor premergătoare sau, după caz, a începerii urmăririi penale cu  respectarea dispoziţiilor procesuale.

În raport cu concluziile pe care această examinare le impune, cu referire la actele şi lucrările din dosarul cauzei şi a oricăror  noi  înscrisuri prezentate, instanţa de judecată competentă pronunţă una din soluţiile prevăzute de art. 278 indice 1 alin.8 Cod procedură penală.

Cu privire la motivele  de nelegalitate şi netemeinicie a soluţiei adoptate, instanţa verificând actele  şi lucrările dosarului a reţinut următoarele :

În data de 20.07.2007, numiţii V G M şi V F, cetăţeni italieni, au sesizat Parchetul de pe lângă Judecătoria Vaslui cu privire la faptul că au fost înşelaţi de către numitul P E, administratorul SC M  F SRL .

Reclamanţii au susţinut că, la data de 07.09.2005, au încheiat cu P E un contract de asociere în participaţiune, în baza căruia fiecare parte urma să contribuie cu anumite prestaţii ( în natură, bunuri, sume de bani) în vederea realizării unei activităţi profitabile în domeniul morăritului şi panificaţiei, prin S.C. M P F SRL i. După încheierea contractului, i-au livrat lui P E 60 tone de grâu, suma de 2.000 euro, utilaje în valoare de 551 Euro, iar ulterior, în mai multe tranşe, suma de 37.000 euro.

Cu toate acestea, P E nu  le-a oferit explicaţii cu privire la destinaţia sumei de bani pe care i-a primit de la ei, nu au obţinut nici un profit din cel preconizat la încheierea contractului. Consideră că au fost fraudaţi de către P E şi prin ascunderea de către acesta a faptului că, la momentul încheierii contractului de asociere în participaţiune, firma sa se afla în procedura insolvenţei, aspect pe care, dacă l-ar fi cunoscut, nu ar fi încheiat contractul respectiv.

P E declară că a încheiat contractul de asociere în participaţiune cu  reclamanţii pentru a putea finaliza investiţia pe care o începuse. Arată că toată  documentaţia privind produsele aduse în societate de către reclamanţi se regăseşte  în evidenţa contabilă a  societăţii, că aceştia nu au trimis sumele de bani cu titlu de  aport potrivit programului stabilit, astfel că a avut dificultăţi în desfăşurarea  activităţii, că a purtat o corespondenţă frecventă cu aceştia cu privire la trimiterea  banilor.

Prin sentinţa civilă nr. 196/F/29.06.2005 a Tribunalului Vaslui s-a dispus deschiderea procedurii insolvenţei SC MP F SRL .

Prin sentinţa civilă nr. 38/F/31.01.2007 a Tribunalului Vaslui s-a dispus  falimentul SC MP F SRL  şi dizolvarea sa prin faliment, ridicarea debitorului  a dreptului de administrare a societăţii şi numirea ca lichidator judiciar SC Management Reorganizare Lichidare Iaşi S.P.R.L.

Având în vedere existenţa contractului încheiat între părţi, a cărui validitate nu a fost contestată, şi care cuprinde clauze privitoare la contribuţia asociaţilor, obligaţiile asociaţilor, modul de împărţire a rezultatelor, conducerea şi administrarea  asociaţiei, rezolvarea litigiilor etc., fapta sesizată nu are caracter penal, modul  de executare a unor obligaţii contractuale fiind în competenţa de soluţionare a instanţei civile.

S-a constatat că la încheierea contractului reclamanţii nu au dat dovadă de prudenţă şi diligenţă, ei aveau posibilitatea de a cere şi de a obţine de la organele  competente informaţii cu privire la SC MP F SRL , de asemeni aveau posibilitatea de a apela la persoane având cunoştinţe de specialitate (avocaţi, notari, translatori). Cât priveşte încrederea pe care i-au acordat-o lui P E în momentul încheierii contractului, aceasta s-a referit la afacerile care urmau să se desfăşoare şi care  a fost consfinţită în cuprinsul actului încheiat.

Examinând dosarul cauzei, instanţa de fond a constatat că, în speţă actele premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existenţa cu a cărei săvârşire organele de urmărire penală au fost sesizate, pot duce la constatarea existenţei unora în cazurile reglementate de art.10 Cod procedură penală , în care punerea în mişcare a acţiunii penale  este împiedicată.

Probatoriul administrat de către organele de urmărire penală, în prezenta cauză, nu demonstrează existenţa infracţiunii reclamate şi drept urmare a apreciat că rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale din 25.03.2008 dată în dosar nr. 2347/P/2007 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Vaslui, confirmată de Prim-procuror prin rezoluţia nr. 471/II/2/2008 din 15.05.2008.

Împotriva sentinţei, în termen legal, prin apărătorul ales, au declarat recurs petenţii  V G M ŞI V F.

În susţinerea orală a recursurilor de către avocatul angajat şi prin notele de concluzii depuse la dosar, petenţii au criticat hotărârea sub aspectul legalităţii şi temeiniciei ei.

S-a arătat în primul rând că în mod greşit instanţa de fond a respins excepţia nulităţii absolute că interpretarea dată cum că art.171 – 172 C.proc.penală nu operează în faza actelor premergătoare este rigidă şi nelegală, dreptul la apărare fiind un drept garantat de art. 24 din Constituţia României, noţiunea de proces  folosită în alin. 2 având o semnificaţie extensivă, ea circumscriindu-se oricărei activităţi cu caracter  contencios.

Chiar primind interpretarea primei instanţe se impune trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale doar şi pentru a oferi cadrul legal  pentru ca petenţii să-şi susţină plângerea  prin administrarea unor probe.

Pe fondul cauzei s-a arătat că instanţa  a făcut o greşită apreciere cu privire la faptul că speţa reclamată nu implică incidenţa legii penale. S-a arătat de asemenea că în mod greşit cauza a fost examinată numai prin raportare la momentul perfectării contractului, din moment ce acordul de voinţă s-a petrecut anterior, cu ocazia negocierilor ce au avut loc. S-a mai arătat şi faptul că petenţii au fost menţinuţi în eroare pe tot parcursul executării contractului. Or, o asemenea faptă se circumscrie prevederilor art. 215  din C. penal. Pe de altă parte, s-a susţinut că lipsa de diligenţă din partea petenţilor nu are nicio înrâurire asupra elementelor constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, legea urmărind să apere tocmai persoanele credule, uşor influenţabile ce pot fi victime sigure ale acestei infracţiuni.

Examinând cauza şi judecata instanţei de fond sub aspectul problemelor de fapt şi de drept invocate şi, potrivit art. 3856 alin 3 din C. proc. pen., sub toate aspectele ei, tribunalul constată că recursurile declarate sunt nefondate urmând a fi respinse ca atare pentru motivele ce vor fi arătate în continuare:

1. Potrivit  art. 24 din Constituţia României, dreptul la apărare este garantat. În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau din oficiu. Conform art.6 alin.1 din C.proc.penală, dreptul la apărare este garantat învinuitului, inculpatului şi celorlalte  părţi, în tot cursul procesului penal.

În cursul procesului penal,organele judiciare sunt obligate să asigure părţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale în condiţiile prevăzute de lege şi să administreze  probele în apărare. Orice parte are dreptul să fie asistată de apărător în tot cursul procesului penal.

Potrivit art.23 - 24 C.proc.penală, părţile, acele persoane care au interes propriu  în rezolvarea cauzelor penale, sunt inculpatul, partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Drept urmare, persoanele  la care s-a făcut referire au calitatea de părţi, dacă participă la procesul penal.

Conform art.2 C.proc.penală, procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii. Astfel, limita iniţială a procesului penal corespunde cu dispoziţia  de începere a urmăririi penale.

Conform art. 173 din C.proc.penală,  apărătorul părţii vătămate, al părţii civile  şi al părţii responsabile civilmente are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de  urmărire penală care implică audierea sau  prezenţa părţii căreia îi asigură apărarea1 şi poate formula cereri şi depune memorii.

Având în vedere aceste dispoziţii legale, este fără îndoială că silogismul evidenţiat de instanţa de fond în legătură cu excepţia nulităţii absolute ridicate, este unul corect. Este de înţeles că printr-o interpretare literală şi restrictivă concluzia nu poate fi alta decât că dreptul intern, în materie penală, garantează dreptul la apărare al părţilor  în cadrul procesului penal.

Procesul penal  cunoaşte însă şi o etapă  premergătoare în care sunt efectuate  investigaţii care trebuie să servească deciziei de declanşare sau nu a procesului penal. Deoarece denumirea de acte  premergătoare nu este explicită nici cu privire la natura lor juridică, nici cu privire la sfera investigaţiilor care pot fi efectuate, în practică există două tendinţe, cea de a se restrânge sfera acestor acte cât mai mult, punându-se accentul pe legalitate, şi cea de a se strânge probe prin acte premergătoare, accentul punându-se pe  temeinicia actului  de începere a urmăririi penale. Acest lucru este posibil datorită textului art. 224  C.proc.penală, care nu prevede limite.

Dacă în prima situaţie se pune mai puţin problema respectării drepturilor şi garanţiilor subiecţilor implicaţi,  în cel de-al doilea caz, în care investigaţiile se pot transforma  în veritabile  procese penale, garanţiile procesuale se reclamă în mod acut.

Credem că legiuitorul a avut în vedere că actele premergătoare trebuie să conducă doar la concluzia că este necesară sau nu se justifică începerea urmăririi penale. Pentru lămurirea cauzei,  fiind utilă efectuarea unor acte de cercetare penală. O astfel de interpretare, justifică raţiunea pentru care nu a prevăzut o reglementare procedurală a acestora  care să vizeze  drepturile, garanţiile subiecţilor  şi obligaţiile  corelative ale  organelor judiciare.

Ca atare, dreptul la apărare al persoanelor particulare în perioada actelor premergătoare, nu este reglementată de niciunul dintre textele legii fundamentale  sau ale legii procesuale, deoarece, teoretic,  în această fază premergătoare procesului nu sunt efectuate „cercetări” care să implice exprimarea dreptului la care se face referire.

Câtă vreme sfera actelor premergătoare se extinde dincolo de limitele  unor verificări de rutină şi presupun cercetări mai ample, dreptul la apărare al persoanei cercetate, al persoanei vătămate sau al oricărei alte persoane particulare  implicate, îşi reclamă prezenţa, aşa încât dă naştere unei obligaţii corelative din partea organelor judiciare. Aceasta pentru ca orice parte să beneficieze de o procedură echitabilă, fapt necesar pentru asigurarea preeminenţei dreptului într-o societate  democratică.

Deoarece, drepturile subiective decurg şi sunt strâns legate de  dreptul obiectiv, primele neputând fi concepute fără a fi prevăzute în norme juridice, este necesar a se evidenţia că dreptul la apărare într-o astfel de situaţie chiar dacă nu este reglementat de dreptul intern decurge din  reglementările inserate în art. 6 al Convenţie Europene a Drepturilor Omului, referitoare la  dreptul la un proces echitabil.

Verificând actele premergătoare administrate în cauza ce face obiectul dosarului de faţă se constată că sfera acestora, pe lângă ataşarea mai multor înscrisuri, s-a extins şi la acte care pot fi calificate de cercetare penală, făcând referire aici la  declaraţiile date de numiţii P E şi V G M. Indiferent dacă relatările făcute în scris în faţa lucrătorului de poliţie nu sunt rezultatul unui interogatoriu, subiectul relatând liber cele asupra cărora doreşte să declare, o astfel de declaraţie presupune respectarea unor obligaţii din partea organului judiciar, în principal cel referitor la înştiinţarea  în cazul persoanei cercetate, asupra dreptului  la tăcere, asupra dreptului la un apărător  etc.

Relativ la dreptul la apărare al recurenţilor pretins a fi încălcat în cursul  administrării acestor acte premergătoare se impun a fi făcute următoarele aprecieri:

În primul rând este de menţionat că dreptul la apărare este un drept subiectiv care este cunoscut ca reprezentând acea prerogativă conferită de lege în temeiul căreia titularul poate sau trebuie să desfăşoare o anumită conduită ori să ceară altora desfăşurarea unei conduite adecvate dreptului său, sub sancţiunea recunoscută de lege, în scopul valorificării unui interes personal, direct, născut şi actual, legitim şi juridic protejat, în acord cu interesul obştesc şi cu normele de convieţuire socială. Drept urmare, dreptul subiectiv conferă titularului său posibilitatea unei conduite, acesta poate sau nu să valorifice această prerogativă. Există doi vectori care determină existenţa dreptului subiectiv: esenţa şi realizarea, adică voinţa şi interesul subiectului de drept.

În cauza ce face obiectul prezentului dosar, petenţii reclamă nerespectarea dreptului lor la apărare, respectiv îngrădirea posibilităţii apărătorului de a asista la efectuarea oricărui act de cercetare, de a formula cereri şi depune memorii.

În legătură cu aceasta este de menţionat că sesizarea organelor de cercetare penală a fost făcută prin plângerea întocmită în numele petenţilor de către apărătorul angajat, plângere în care nu este consemnată vreo precizare sau solicitare cu privire la conţinutul  dreptului la care se face referire.

Pe de altă parte, văzând Împuternicirea avocaţială  din data de 20.07.2007, anexată plângerii,  se observă că asistenţa şi reprezentarea clientului este limitată la activităţile desfăşurate de  Parchetul de pe lângă Judecătoria Vaslui. În această situaţie, se poate spune că obligaţia organelor de cercetare penală s-a circumscris întinderii  dreptului exprimat. 

Separat de toate acestea, fiind fără îndoială că dreptul la apărare trebuie respectat şi în cursul actelor premergătoare,  trebuie văzut care este sancţiunea nerespectării acestui drept.

Codul nostru de procedură penală a instituit regimul nulităţilor absolute exprese. Altfel spus, fără text de lege încălcarea unei dispoziţii nu poate atrage nulitatea absolută. În art. 197 alin 2 din C.proc.penală sunt enumerate limitativ dispoziţiile legale a căror nerespectare atrage nulitatea absolută. Or, nerespectarea prevederilor care reglementează dreptul la apărare la care se face referire în prezenta cauză nu se regăseşte printre cele enumerate de acest text. Într-o atare situaţie, sancţiunea acestor încălcări nu poate fi decât nulitatea relativă care presupune cauzarea unei vătămări şi care nu impune anularea actului decât în situaţia în care acea leziune nu poate fi înlăturată.

Relativ la vătămarea la care se face referire şi care în această cauză nu a fost dovedită, trebuie arătat că oricare ar fi fost aceasta, a fost acoperită prin contestarea soluţiei, prilej cu care au fost revelate în mod profesionist toate motivele pentru care se apreciază concluzia procurorului ca fiind greşită.

Pe cale de consecinţă, tribunalul apreciază justă decizia instanţei de fond de  a respinge excepţia nulităţii absolute ridicate în numele petenţilor de către apărătorul ales.

2. Relativ la motivele de recurs ce vizează fondul cauzei, tribunalul observă că petenţii relevă în principal că soluţia procurorului este greşită sub aspectul constatării faptului că acţiunea numitului P E cade exclusiv sub incidenţa legii civile, în contextul în care ar  fi  întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune  prev. şi ped. de art.215 alin.1 şi 3 din Codul penal.

În legătură cu această chestiune se impun a fi făcute următoarele aprecieri:

Potrivit art. 215 din Codul penal constituie infracţiune şi se pedepseşte  cu închisoare de la 6 luni la 12 ani, inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material  injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă.

Potrivit alin.3 din Codul penal, inducerea sau menţinerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârşită în aşa fel încât  fără această eroare, cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condiţiile stipulate.

Prin plângerea formulată se invocă faptul că elementul material al infracţiunii pretins a fi comise a fost realizat printr-o inacţiune, constând în neinformarea partenerului afacerii cu privire la împrejurarea că S.C.M P  F  S.R.L. se afla în procedura insolvenţei.

Infracţiunea de înşelăciune presupune însă sub aspectul laturii obiective o acţiune de inducere în eroare. În mod excepţional ea se săvârşeşte printr-o inacţiune. Pentru ca o inacţiune să poată formula elementul material al înşelăciunii este necesar  să se stabilească în sarcina făptuitorului  obligaţia2 de a acţiona într-un anume fel, lucru pe care nu l-a făcut.

Această obligaţie, în cauza dată, este prev. de art. 48 din Legea 64/1995 din care rezultă că după rămânerea irevocabilă a hotărârii de deschidere a procedurii, toate actele şi corespondenţa emise de debitor, administrator sau lichidator vor cuprinde în mod obligatoriu şi cu caractere vizibile, în limbile română, engleză şi franceză, menţiunea „în insolvenţă”. După intrarea în reorganizare judiciară şi faliment, actele şi corespondenţa vor purta în condiţiile menţionate la alin.(1) menţiunea „în reorganizare judiciară” sau, după caz, „în faliment”.

Se observă astfel că numitului P E, potrivit legii, îi incumba  obligaţia de  informare  de la momentul la care sentinţa civilă 197/F/29.06.2005 a Tribunalului Vaslui, prin care s-a dispus deschiderea procedurii insolvenţei  S.C.M.P. F  , a rămas irevocabilă, respectiv de la data de 18 oct.2005 când s-a pronunţat  Decizia 1180 a Curţii de Apel  Iaşi.

Drept urmare, în momentele prealabile încheierii contractului când au avut loc negocierile, la momentul perfectării acestuia şi în perioada executării clauzelor sale, până la data de 18 octombrie 2005, numitului P E, ca reprezentant la S.C.M.P.F , nu-i revenea obligaţia informării, Într-o atare situaţie, în mod necesar se concluzionează că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune în ceea ce priveşte.

Studiind actele premergătoare administrate în cauză se constată că şi după data de 18 octombrie 2005, societatea administrată de numitul P E, a emis acte şi a purtat corespondenţe cu petenţii şi nu s-a conformat obligaţiei ce-i revenea de a-i informa  pe aceştia  cu privire la situaţia firmei.

Deşi corespondenţa nu este în toate situaţiile datată, studiind conţinutul ei, se poate concluziona că au existat situaţii de emitere şi  ulterior datei de 18 octombrie 2005. De exemplu, scrisoarea aflată în dosarul parchetului, la pag. 45–49, începe cu o tradiţională urare  pentru începutul anului 2006, ceea ce demonstrează că este ulterioară datei menţionate.

Drept urmare, se constată că din punct de vedere al laturii obiective, fapta numitului P E are aptitudinea de a constitui elementul material al infracţiunii de înşelăciune.

În legătură cu acele acţiuni de menţinere în eroare cu privire la o împrejurare care, dacă ar fi fost cunoscută, ar fi influenţat executarea clauzelor contractuale, este necesar a fi analizat şi faptul dacă au fost comise cu forma de vinovăţie specifică infracţiunii de înşelăciune.

În primul rând este necesar să se arate că în perioada 3.03.2006– 4.07.2006, petenţii în executarea clauzelor contractuale, au remis firmei partenere  suma de 32.000 €, o sumă destul de importantă, pe care, cel mai probabil, având toate informaţiile despre  S.C. M.P. F S.R.L., nu ar fi plătit-o.

Revenind la aspectele teoretice ce vizează infracţiunea de înşelăciune  sub aspectul laturii ei subiective, este de menţionat că aceasta se comite cu intenţie directă, făptuitorul dându-şi seama că desfăşoară o activitate de inducere în eroare şi că prin aceasta pricinuieşte o pagubă. Mai mult, latura subiectivă include şi scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul a unui folos material injust, ca finalitate urmărită de făptuitor.

Văzând actele premergătoare se constată că acestea nu au demonstrat ca numitul P E să urmărească  un asemenea scop. Observând atitudinea adoptată de numitul P E în procedura la care a fost  supusă societatea  pe care o administra,  se constată că acesta  a încercat  reorganizarea şi continuarea activităţii S.C.M.P. F S.R.L. Din Planul privind reorganizarea şi continuarea activităţii economico financiare a S.C. MC F S.R.L. aflat la pag.80 din dosarul instanţei de fond, rezultă că perspectivele de redresare vizau tocmai  Contractul de asociere în participaţiune întocmit cu petenţii. Or, dacă această redresare a activităţii urmărite de către administratori, s-ar fi realizat, părţile ar fi profitat  deopotrivă.

Desigur, atitudinea adoptată de numitul P E nu a fost una care să evidenţieze corectitudine faţă de partenerii săi, de a căror mijloace financiare s-a folosit pentru realizarea unui scop nesigur. Practic a supus bunurile petenţilor unui risc, fără ştirea acestora, ceea ce-l face evident culpabil.

Această culpabilitate, din punct de vedere intelectiv, dar mai ales relativ la aspectul său volitiv, nu este cea specifică infracţiunii de înşelăciune. Fapta sa cauzatoare de pagubă îl face responsabil din punct de vedere material. Şi este vorba de o răspundere personală, fără antrenarea societăţii  pe care o administra, obligaţie ce rezultă din prev. art.48 alin.3 din Legea 64/1995 care stipulează că „prejudiciile suferite de terţii de bună credinţă, ca urmare a nerespectării obligaţiei menţionate la alin. (1) şi (2) vor fi reparate în mod exclusiv de persoanele care au încheiat actele ca reprezentanţi legali ai debitorului, fără a fi atinsă  averea debitorului”.

Drept urmare, se apreciază că soluţia procurorului şi hotărârea instanţei de fond sunt legale şi temeinice, aşa încât recursurile declarate vor fi respinse ca nefondat, potrivit dispoziţiilor art.38515 alin.1 lit. b din C.proc.penală.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE :

 Respinge, ca nefondate, recursurile formulate de petenţii  V G M şi V F împotriva sentinţei penale nr.708  din  29.05.2009 a Judecătoriei Vaslui, pe care o menţine.

Obligă recurenţii  la plata sumei de câte 30 lei fiecare reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat în recurs .

 Definitivă.

 Pronunţată în şedinţă publică, azi, 5 noiembrie 2009.

Preşedinte, Judecători, Grefier,  N.L. O.R. ; S.E. H.C.

1 Curtea Constituţională, prin  Decizia  1086/2007 a constatat că  dispoziţia  „care implică audierea sau prezenţa părţii căreia îi asigură apărarea” este neconstituţională fiind contrară art.24 din Constituţie deoarece limitează şi condiţionează dreptul apărătorului  şi, prin aceasta, însăşi dreptul la apărare  a părţii.

2 Octavian Loghin, Avram Filipaş - Drept penal român partea specială – Ediţie  revizuită – Casa de Editură şi Presă  „Şansa” S.R.L. Bucureşti 1992, pag. 122.

Domenii speta

Spete similare