Reşedinţă obişnuită a minorului

„Din probele administrate rezultă în mod cert că reşedinţa obişnuită a familiei, înaintea deplasării minorei în România, a fost în Italia, or, apelanta, în condiţiile în care ar fi înţeles să conteste această situaţie de fapt, era obligată să şi facă dovezi în acest sens, sarcina probei revenindu-i, conform art.249 din Noul Cod de procedură civilă.

Curtea reţine că hotărârea judecătorească - sentinţa civilă nr.1596/22.02.2013 pronunţată de Judecătoria sector 5 Bucureşti, prin care s-a stabilit, în mod provizoriu, locuinţa minorei la domiciliul reclamantei, nu înlătură caracterul ilicit al reţinerii. Potrivit art.17 din Convenţie, respectarea hotărârilor judecătoreşti nu are înrâurire decât asupra unui proces de fond vizând custodia minorei, nu într-o cauză de răpire internaţională de copii în sensul art.3 din Convenţie”.

Domeniu – reşedinţă obişnuită a minorului

(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI - SECŢIA A III-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE – DOSAR NR.26979/3/2013 – DECIZIA CIVILĂ NR.229A/02.06.2014)

Prin cererea formulată la data de 02.08.2013 înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti Secţia a V-a civilă sub nr. 26979/3/2013, M.J., în calitate de Autoritate Centrală pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenţiei de la Haga din 1980, în calitate de reprezentant legal al reclamantului F.A., a solicitat în contradictoriu cu pârâta D.I.S. şi cu citarea AUTORITĂŢII TUTELARE SECTOR 5, înapoierea minorei F.N., născută la data de 06.11.2007 la tatăl său, la reşedinţa obişnuită din Italia.

Conform informaţiilor autorităţii solicitante, minora a fost deplasată în cursul lunii septembrie 2012 în România de către pârâtă, iniţial în scopul unei vacanţe, însă aceasta a refuzat să se mai întoarcă în Italia, reţinând şi minora în Bucureşti, fără acordul tatălui.

Totodată, potrivit art.316 din codul civil italian, părinţii au drepturi şi obligaţii comune cu privire la copiii minori, ceea ce înseamnă că pârâta nu are dreptul de a decide singură  cu privire la reşedinţa minorului, astfel că reţinerea acestuia pe teritoriul României fără acordul tatălui este ilicită conform art. 3 din Convenţia de la Haga.

Chiar dacă pârâta deţine o hotărâre provizorie de încredinţare şi stabilire a domiciliului minorei la adresa acesteia până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii de divorţ, instanţa trebuie să dea eficienţă mecanismului de returnare sumară reglementat de Convenţie care nu pune în discuţie dreptul privind încredinţarea copilului către un părinte sau altul.

Decizia cu privire la încredinţare trebuie să aparţină instanţei de la reşedinţa obişnuită a copilului. De aceea, până în momentul în care instanţa competentă din Italia se va pronunţa asupra fondului dreptului privind încredinţarea minorul trebuie să se întoarcă la reşedinţa obişnuită, neexistând niciun temei legal în virtutea căruia tatăl să fie privat de exercitarea drepturilor părinteşti recunoscute de lege.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile Convenţiei de la Haga, ale Legii 369/2004 precum şi ale art. 11 din Regulamentul nr.2201/2003 al Consiliului CE.

Prin sentinţa civilă nr. 2068 din 11.12.2013, Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă, a admis cererea formulată de Ministerul Justiţiei, în calitate de Autoritate Centrala pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenţiei de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, pentru reclamantul F.A., în contradictoriu cu pârâta D.I.S. şi cu Autoritatea Tutelară din cadrul Primăriei Sector 5 Bucureşti, a dispus înapoierea minorei F.N., născută la data de 06.11.2007, la reşedinţa obişnuită din Priverno, Italia şi a fixat termen pentru executarea obligaţiei de înapoiere a copilului - 3 zile de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, sub sancţiunea unei amenzi civile în cuantum de 2.500 lei în favoarea Statului Român.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:

Minora F.N. s-a născut la data de 06.11.2007 în Italia, Priverno, din căsătoria părinţilor săi F.A. şi D.I.S., soţii având domiciliul comun în Italia, acolo unde s-a aflat şi reşedinţa obişnuită a minorei.

La data de 26.09.2012 pârâta s-a deplasat împreună cu minora în România, având acordul reclamantului pentru a vizita rudele din România, acord exprimat aşadar pentru o deplasare temporară.

Întrucât pârâta a refuzat să revină în Italia, intenţionând să stabilească domiciliul său şi al copilului în România şi promovând totodată, pe rolul instanţelor din România, atât acţiune de divorţ cât şi o cerere pentru măsuri provizorii (autoritate părintească şi stabilire domiciliu minor) pe calea ordonanţei preşedinţiale, reclamantul a solicitat, prin intermediul mecanismului instituit de Convenţia de la Haga din 1980, înapoierea copilului în statul reşedinţei obişnuite, Italia.

În prezent, minora locuieşte în Bucureşti, împreună cu mama sa, urmează cursurile clasei I din cadrul unei instituţii de învăţământ şi se află în evidenţa unui medic de familie. În intervalul de timp de la data deplasării, reclamantul a menţinut legăturile personale cu minora, atât telefonic şi prin alte mijloace de comunicare (skype), efectuând totodată 4 vizite în România în acest scop (vizitele s-au realizat inclusiv prin luarea copilului din domiciliul mamei pentru câteva zile şi aducerea sa în locuinţa închiriată în Bucureşti de tată în respectivele ocazii).

Refuzând înapoierea sa şi a minorei în Italia şi manifestând intenţia fermă de a se stabili în România, pârâta a invocat disensiunile ce au apărut în relaţia conjugală, nevoia de a fi alături de familia sa pe fondul unor probleme de sănătate cu care s-a confruntat bunica acesteia (străbunica maternă a minorei), refuzul reclamantului de a veni în România şi de a fi alături de familia pârâtei, integrarea minorei în mediul din România, riscul grav căruia i-ar fi expusă minora urmare înapoierii sale în Italia, ce ar presupune despărţirea de mamă, Tribunalul a reţinut însă că niciunul din aceste argumente nu justifică reţinerea minorei în România, reţinere ce îmbracă un caracter ilicit.

Faţă de situaţia de fapt reţinută, tribunalul a apreciat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 Convenţia de la Haga din 1980 şi art.2 pct.11 din Regulamentul 2201/2003.

În privinţa dreptului privind încredinţarea, a reţinut instanţa de fond că la data deplasării ambii părinţii erau în mod egal titularii acestui drept, prin efectul legii, aspect ce rezultă din art. 316 din codul civil italian.

Întrucât intenţiile pârâtei de a petrece doar o perioadă limitată de timp în România împreună cu minora s-au transformat în hotărârea de a se stabili definitiv în ţară şi de a intenta acţiunea de desfacere a căsătoriei, cu care a învestit instanţa română, deplasarea minorei din data de 26.09.2012 şi refuzul de a o înapoia la reşedinţa obişnuită din Italia au caracter ilicit, în sensul CH 1980.

Nu a putut fi reţinută susţinerea pârâtei în sensul că reşedinţa obişnuită a minorei ar fi în România, chiar dacă ulterior deplasării, pârâta şi-a stabilit domiciliul în România şi părţile au petrecut o perioadă mare de timp şi în România.

Stabilirea domiciliului unuia dintre părinţi în alt stat, survenită după momentul deplasării, nu prezintă relevanţă pentru determinarea reşedinţei obişnuite a copilului a cărui înapoiere se solicită.

Atât din perspectiva Convenţiei de la Haga, cât şi în optica Regulamentului  2201/2003, direct aplicabil în statele membre UE, noţiunea de reşedinţă obişnuită, deşi nu este în mod expres definită, impune a avea în vedere intenţia părţilor de a se stabili într-un anumit stat, intenţie concretizată prin elemente factuale precum achiziţionarea unei locuinţe care să constituie domiciliul familiei, înscrierea copilului în cadrul unei instituţii de învăţământ şi frecventarea acesteia, integrarea în comunitatea locală, obţinerea de către părinţi (sau chiar şi de unul dintre aceştia) a unui loc stabil de muncă şi alte asemenea elemente ce denotă intenţia urmărită de părţi de a dobândi un domiciliu statornic într-un anume stat.

În cauza de faţă, toate criteriile anterior enumerate au rezultat din probatoriul administrat şi au relevat cu suficientă claritate că, anterior deplasării din septembrie 2012, reşedinţa statornică, obişnuită a minorei F.N. a fost în Italia, unde a locuit alături de părinţii săi; imobilul ce a constituit domiciliul comun din Italia a fost achiziţionat, astfel cum însăşi pârâta afirmă şi dovedeşte, în timpul căsătoriei de către ambii soţi, în regim de comunitate legală a bunurilor; reclamantul deţine un loc stabil de muncă în acest stat, minora a frecventat regulat cursurile preşcolare (grădiniţa din Priverno), ”comportamentul asumat de ambii părinţi în raport cu cadrele didactice fiind de colaborare şi participare activă”, astfel cum rezultă din ancheta socială efectuată de autorităţile locale italiene.

Împrejurarea că părţile veneau deseori în România, la rudele pârâtei, relevă atât prin frecvenţă cât şi prin durată caracterul de vizite al acestor deplasări, obişnuite în cadrul unor relaţii familiale fireşti, şi nu denotă integrarea minorei în mediul din România, ce ar împiedica înapoierea acesteia în Italia în condiţiile art. 12 din Convenţie.

Ca şi excepţie de la regula înapoierii imediate a minorilor, pârâta invocă de asemenea dispoziţiile art. 13 alin. 1 lit.b din Convenţie, şi anume că există un risc grav ca înapoierea copilului să-l expună unui pericol fizic sau psihic sau ca în orice alt chip să-l situeze într-o situaţie intolerabilă.

Tribunalul a constatat că pârâta nu a dovedit în ce ar consta riscul grav la care ar fi expusă minora ca urmare a înapoierii sale în Italia. Incontestabil, minora este ataşată de mama sa care, astfel cum a învederat, nu doreşte să revină în Italia şi nu doreşte să reia convieţuirea cu reclamantul. Pe de altă parte însă, nici vârsta copilului (în prezent de 6 ani), nici împrejurarea că este fetiţă nu justifică o dependenţă absolută, continuă şi exclusivă de îngrijirea maternă, astfel încât să se poată aprecia că înapoierea minorei la reşedinţa obişnuită, chiar şi în ipoteza în care pârâta se împotriveşte ca personal să revină în Italia, ar expune copilul vreunui pericol fizic, psihic sau l-ar pune într-o situaţie intolerabilă.

Drept urmare, instanţa a apreciat că nu este în interesul copilului ca acesta să nu fie înapoiată la reşedinţa obişnuită, o hotărâre în acest sens echivalând cu legalizarea unei situaţii de fapt injustă generată de mama pârâtă care a decis, unilateral, deplasarea minorei în România şi neînapoierea sa la reşedinţa obişnuită din Italia, substituind, astfel, forului reşedinţei copilului, forul ales de aceasta.

În acord cu scopul Convenţiei, astfel cum a fost explicat în Raportul Perez Vera, atunci când se constată că deplasarea sau reţinerea minorilor într-un stat contractant s-a făcut ilicit, instanţa de judecată este obligată să dea eficienţă mecanismului de returnare reglementat de Convenţia de la Haga din 1980, care nu pune în dezbatere dreptul privind încredinţarea copilului către un părinte sau altul, ci doar reintegrarea acestuia în mediul lui obişnuit de viaţă, din care a fost deplasat, fiind în interesul acestuia de a nu fi deplasat sau reţinut în baza unor drepturi mai mult sau mai puţin discutabile asupra persoanei sale (Rap. Vera Perez, explicativ al Convenţiei).

În cauza de faţă, ataşamentul minorei se manifestă faţă de ambii părinţi, copilul are deja o vârstă la care se presupune că şi-a însuşit unele deprinderi elementare care să-i confere independenţa minimă necesară faţă de îngrijirea maternă, astfel încât înapoierea sa la reşedinţa obişnuită, chiar şi în lipsa mamei, să nu prezinte riscuri grave de natura celor menţionate în art. 13 CH, cu atât mai mult cu cât nu s-a relevat că minora ar prezenta probleme deosebite de sănătate sau care să necesite îngrijiri speciale, exclusiv din partea mamei.

Împrejurarea că pârâta a obţinut în România o hotărâre judecătorească prin care s-a stabilit locuinţa copilului la mamă nu înlătură caracterul ilicit al reţinerii, atâta vreme cât hotărârea invocată de pârâtă instituie o măsură provizorie şi nu definitivă, iar dosarul având ca obiect divorţ şi stabilirea autorităţii părinteşti aflat pe rolul instanţei române a fost suspendat în temeiul art. 16 din Convenţie.

Reţinând toate cele ce preced, Tribunalul a admis cererea de înapoiere a copilului la reşedinţa obişnuită din Italia, şi în temeiul art. 11 alin. 2 din Legea nr. 369/2004, a fixat termen pentru executarea obligaţiei de înapoiere 3 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, sub sancţiunea unei amenzi civile de 2.500 lei (RON).

Împotriva acestei sentinţe civile a declarat apel pârâta D.I.S. criticând sentinţa civilă pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând că hotărârea apelată este pronunţată cu greşita interpretare şi aplicare a legii şi, totodată, este rezultatul unei interpretări eronate atât a situaţiei juridice cât şi a materialului probator administrat în cauză.

Apreciază apelanta că, în cauză, nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 3 din Convenţia de la Haga, întrucât intenţia pârâtei nu a fost acea de a despărţi fetiţa de tatăl său, împrejurare ce se prezuma prin însăşi demersul făcut de către aceasta în justiţie având ca obiect juridic divorţ şi exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi.

De asemenea, intimatul . reclamant nu a făcut dovada respectării prevederilor art. 15 din Convenţie, solicitând înapoierea minorei în Italia fără a exista o hotărâre a unei instanţe sau autorităţi din Italia din care să reiasă caracterul ilicit al deplasării.

Împrejurarea că părţile veneau deseori în România, la rudele apelantei - pârâte, relevă atât prin frecvenţă cât şi prin durata caracterul de vizite al acestor deplasări, obişnuite în cadrul unor relaţii familiale fireşti, şi denotă integrarea minorei în mediul din România.

Instanţa de fond a interpretat  greşit dispoziţiile art.12 alin.1 şi 2 din Convenţia de la Haga, din interpretarea căruia rezultă că integrarea copilului în noul mediu se prezumă aşa cum rezultă din probele administrate cu respectarea principiului privind interesul superior al copilului, astfel că integrarea este reglementată ca o excepţie de la regula înapoierii.

Împrejurarea că apelanta - pârâtă a obţinut în România o hotărâre judecătorească prin care s-a stabilit locuinţa copilului la mamă, înlătură în opinia apărării, caracterul ilicit al reţinerii, şi se prezumă ca o altă instanţă judecătorească din România, în interesul superior al copilului, deşi cunoştea situaţia de fapt a părţilor, a considerat că primează rolul mamei în viaţa copilului şi cu siguranţă, dacă cele două ar fi despărţite fetiţa ar fi expusă unui pericol fizic sau psihic cu consecinţe deosebit e grave.

Deci, instanţa de fond în mod greşit a analizat textul convenţional, având la bază doar o simplă calculare a termenului de un an, fiind lipsită de relevanţă în opinia sa integrarea minorei în noul său mediu, şi fără să primeze interesul superior al copilului.

Această analiză superficială a instanţei de fond, produce consecinţe deosebit de grave prin expunerea minorei la un pericol fizic şi psihic odată cu înapoierea copilului în Italia, iar creşterea şi dezvoltarea acestuia ţinând cont de vârsta minorei, impun cu precădere prezenţa mamei în viaţa copilului.

În virtutea rolului activ, instanţa de fond avea obligaţia să analizeze cererea, prin prisma interesului superior al minorului, neînţelegând prin aceasta o îngrădire a dreptului tatălui de a întreţine şi a dezvolta relaţii personale cu minora, întrucât acest aspect prezintă evidente caracteristici benefice pentru minoră în considerarea dezvoltării sale intelectuale, psihice şi culturale.

Astfel, consideră că soluţia pronunţată la fond poate avea influenţe deosebit de grave faţă de minoră prin ignorarea rolului deosebit pe care o mamă îl are în viaţa şi creşterea unui copilul minor, fără să ţină seama de criteriile legate de continuitatea şi stabilitatea creşterii şi educării acestuia, în conformitate cu nevoile sale şi cu vârsta sa.

Administrarea probatoriului în faţa instanţei de fond a relevat în opinia apărării, faptul că tatăl, din prisma ocupaţiei pe care o are, nu poate fi prezent în viaţa minorei, o parte însemnată din timpul zilei, iar bunicii paterni bolnavi fiind, nu au calităţile şi nu pot oferi garanţii cu privire la creşterea, educarea şi pregătirea profesională a fetiţei.

Din acest motiv, luarea unei măsuri care să scoată minora din sfera mediului stabil în care creşte şi se dezvoltă şi din preajma persoanei care a vegheat mereu asupra creşterii şi educării sale, trebuie motivată şi argumentată în mod temeinic, pe aspectele obiective de facto şi de jure, lucru pe care instanţa de fond nu l-a făcut în cuprinsul sentinţei apelate.

Pentru considerentele arătate, apelanta solicită admiterea apelului şi pe fond schimbarea în tot a hotărârii apelate în sensul respingerii cererii având ca obiect înapoierea minorei F.N. la reşedinţa obişnuită din Priverno - Italia, ca neîntemeiată.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 466 şi urm. C.pr.civ.

În probaţiune, apelanta a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, martori, audierea minorei F.N., urmând ca în baza rolului activ instanţa să dispună orice altă probă în condiţiile legii, a cărei necesitate ar reieşi din dezbateri.

La data de 5.03.2014, intimatul F.A. a depus întâmpinare prin care solicită respingerea apelului ca nefondat, motivat de faptul că, în mod corect, instanţa de fond a constatat că deplasarea minorei este ilicită, în condiţiile art. 3 din Convenţia de la Haga, iar între momentul deplasării copilului şi introducerea cererii înaintea autorităţii judecătoreşti a statului unde se află copilul nu a trecut mai mult de 1 an, astfel încât nu se impune luarea în considerare a factorilor privind integrarea copilului în noul său mediu

În ceea ce priveşte situaţia de excepţie reglementată de art. 13 din Convenţia de la Haga arată că apelanta nu a dovedit şi nu poate dovedi împrejurarea că prin înapoierea minorei în mediul său obişnuit ar fi expusă unui pericol fizic sau psihic.

În apel, în baza art. 479 alin. 2 cu aplicarea art. 254 alin. 2 N.c.pr.civ., şi în conformitate cu dispoziţiile art. 24 alin. 2 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, art. 9 alin. 3 şi 4 din Legea nr. 369/2004 pentru aplicarea Convenţiei asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, adoptată la Haga la 25.10.1980, la care România a aderat prin Lega nr. 100/1992 şi ar. 11 alin. 2 din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, s-a procedat la ascultarea în cameră de consiliu a minorei, în prezenţa unui psiholog din cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului sect. 5 Bucureşti, respectiv psiholog Chicaş Ruxandra Giorgiana.

Examinând sentinţa apelată prin prisma motivelor de apel formulate şi analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea apreciază că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:

În prealabil, trebuie reţinut că principalele dispoziţii internaţionale relevante incidente în cauză se regăsesc în Convenţia de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii din 25 octombrie 1980, la care România a aderat prin Legea nr.100/1992.

În acord cu aceste dispoziţii, deplasarea sau neînapoierea unui copil se consideră ilicită: a) când are loc prin violarea unui drept privind încredinţarea, atribuit unei persoane sau oricărui alt organism, acţionând fie separat, fie împreună, prin legea statului în care copilul îşi avea reşedinţa obişnuită, imediat, înaintea deplasării sau neînapoierii sale; b) dacă la vremea deplasării sau neînapoierii, acest drept era exercitat în mod efectiv, acţionându-se separat sau împreună ori ar fi fost astfel exercitat, dacă asemenea împrejurări nu ar fi intervenit. Dreptul privind încredinţarea, vizat la litera a), poate rezulta, între altele, dintr-o atribuire de plin drept, dintr-o hotărâre judecătorească sau administrativă sau dintr-un acord în vigoare potrivit dreptului acelui stat.

În acelaşi sens, sub aspectul dreptului aplicabil raportului juridic cu elemente de extraneitate, Codul civil italian stabileşte că ambii părinţi exercită autoritatea părintească asupra copilului până la majoratul acestuia sau până la obţinerea capacităţii juridice depline. Astfel, dispoziţiile art.316 şi 317 bis din Codul civil italian prevăd că „părinţii au drepturi şi obligaţii comune cu privire la copiii minori” şi „exercitarea autorităţii părinteşti revine împreună celor doi părinţi dacă locuiesc împreună”. Ca atare, potrivit legislaţiei Republicii Italiene privind exercitarea autorităţii părinteşti, deciziile în privinţa copiilor minori trebuie luate de comun acord.

Pe de altă parte, Noul Cod civil român stipulează, în articolul 397, că ambii părinţi au aceleaşi drepturi şi îndatoriri faţă de copiii lor minori, exercitând aceste drepturi numai în interesul copiilor, iar dispoziţiile legii speciale privind protecţia minorilor reglementează faptul că minorul are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii, rudele, precum şi cu alte persoane faţă de care copilul a dezvoltat legături de ataşament.

Interpretând sistematic aceste dispoziţii legale, rezultă protecţia pe care statele o acordă interesului superior al minorilor, dezvoltării lor fizice şi psihice şi, în acest context, vieţii familiale, înţeleasă ca o legătură nu doar biologică, dar şi juridică, care trebuie, însă, să aibă caracter efectiv, conţinând, ca element fundamental pentru părinte şi copilul său, faptul de a fi împreună, aceasta fiind protejată de art.8 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, pe tărâmul acestor norme, care garantează dreptul la viaţă de familie, statul are nu doar obligaţia negativă de a nu a aduce atingere acestui drept, dar şi obligaţii pozitive inerente respectării efective a vieţii de familie, în speţa dedusă judecăţii obligaţiile pozitive impuse de art.8 statelor contractante în materie de reunire a unui părinte cu copiii săi minori trebuind interpretate atât în lumina Convenţiei de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, cât şi conform Convenţiei privind drepturile copilului din 20 noiembrie 1989 (a se vedea cauza Ignaccolo-Zenide contra României, hotărârea din 11 ianuarie 2000, cauza Lafargue contra României, hotărârea din 13 iulie 2006).

Pentru a aprecia în ce măsură statului îi incumbă aceste obligaţii pozitive, vor trebui analizate de către instanţă cerinţele impuse de art.3 al Convenţiei de la Haga din 1980, pentru a constata dacă deplasarea sau neînapoierea/reţinerea unui copil este ilicită.

Curtea apreciază că deplasarea sau neînapoierea sunt două acţiuni distincte, care au loc în momente diferite, putând exista, în consecinţă, fie constatarea că deplasarea a fost legală, iar neînapoierea nu, fie constatarea că ambele sunt ilicite.

În acelaşi sens, aceste constatări nu ar trebui să aibă, în mod esenţial, o consecinţă asupra măsurii încredinţării minorului unuia dintre părinţi, cele două evaluări fiind distincte şi făcându-se după reguli diferite, conform unui standard al probelor diferit, această interpretare rezultând fără echivoc din dispoziţiile art.19 ale Convenţiei de la Haga din 1980, în conformitate cu care „o hotărâre asupra înapoierii copilului, pronunţată în cadrul Convenţiei, nu afectează fondul dreptului privind încredinţarea”.

Tot astfel, pentru a putea aprecia asupra întrunirii condiţiilor impuse de art.3 din Convenţia de la Haga din 1980, acestea vor trebui raportate la art.14 din acest act, potrivit căruia, pentru a stabili existenţa unei deplasări sau neînapoieri ilicite, în înţelesul art.3, autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat poate ţine seama, în mod direct, de legea şi hotărârile judecătoreşti sau administrative, recunoscute sau nu în mod formal, în statul în care se află reşedinţa obişnuită a copilului, fără a recurge la procedurile specifice asupra dovedirii acestui drept sau pentru recunoaşterea hotărârilor străine care ar fi altfel aplicabile.

În sprijinul acestei interpretări este şi Regulamentul CE nr.2201 din 27 noiembrie 2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie familială şi a responsabilităţii părinteşti, care defineşte termenii de „deplasare sau reţinere ilicită” în art.2 pct.11, stabilind că „încredinţarea va fi exercitată împreună când, urmare a unei hotărâri judecătoreşti sau a operării legii, unul dintre titularii răspunderii părinteşti nu va putea decide locul de reşedinţă al copilului fără consimţământul celuilalt titular al răspunderii părinteşti”.

Procedând, în continuare, la analiza circumstanţelor particulare ale speţei, din perspectiva acestor dispoziţii relevante şi a ansamblului probator administrat în cauză, Curtea reţine că deplasarea minorei F.N. în România s-a realizat cu acordul tatălui reclamant, astfel încât nu poate fi vorba de o deplasare ilicită, însă neînapoierea acestuia s-a produs în condiţiile în care apelanta, mama copilului, a refuzat să revină împreună cu minorul la reşedinţa lui obişnuită din Italia, ceea ce conduce, prin această acţiune ilicită, la afectarea dreptului la viaţă de familie, garantat de art.8 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Ceea ce se contestă în cauza de faţă este reţinerea greşită a prevederilor art.3 alin.1 din Convenţia de la Haga din 1980 din perspectiva nedovedirii de către intimatul reclamant M.J., în calitate de Autoritate Centrală pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenţiei de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, a existenţei unui drept privind încredinţarea copilului.

Potrivit art. 4 din Convenţia de la Haga din 1980, convenţia se aplică oricărui copil care îşi avea reşedinţa obişnuită într-un stat contractant imediat înainte de încălcarea drepturilor privind încredinţarea, iar aplicarea sa încetează când copilul atinge vârsta de 16 ani.

Probele administrate în cauză dovedesc că, anterior deplasării în România, reşedinţa obişnuită a minorului se afla în Italia - Priverno.

În înţelesul Convenţiei de la Haga din 1980, deplasarea minorului de către unul din titularii dreptului comun de autoritate parentală fără consimţământul celuilalt titular are caracter ilicit; în acest caz, caracterul ilicit nu derivă dintr-o acţiune contrară legii, ci din faptul că o asemenea acţiune nesocoteşte drepturile celuilalt părinte, ocrotite, la rândul lor, de lege şi întrerupte din exerciţiul normal.

Astfel, Convenţia nu urmăreşte să determine cui îi va fi atribuită pe viitor încredinţarea copilului, ci numai să evite ca o hotărâre ulterioară să fie influenţată de o schimbare a circumstanţelor produsă în mod unilateral de una dintre părţi. Acest punct de vedere a fost exprimat şi în Raportul Explicativ privind Convenţia de la Haga din 1980 privind răpirea de copii, redactat de Elisa Pérez-Vera în 1980, fiind însuşit şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Monory împotriva României şi Ungariei din 5 iulie 2005.

Curtea mai constată că argumentele ce ţin de insuficienta stabilire a situaţiei de fapt în cauza de faţă, determinată de lipsa rolului activ al instanţei, nu pot fi reţinute.

Astfel, din probele administrate rezultă în mod cert că reşedinţa obişnuită a familiei, înaintea deplasării minorei în România, a fost în Italia, or, apelanta, în condiţiile în care ar fi înţeles să conteste această situaţie de fapt, era obligată să şi facă dovezi în acest sens, sarcina probei revenindu-i, conform art.249 din Noul Cod de procedură civilă.

În acord cu instanţa de fond, Curtea reţine că hotărârea judecătorească - sentinţa civilă nr. 1596/22.02.2013 pronunţată de Judecătoria sect. 5 Bucureşti, în dosarul nr. 28533/302/2012 - prin care s-a stabilit, în mod provizoriu, locuinţa minorei la domiciliul reclamantei, nu înlătură caracterul ilicit al reţinerii.

Potrivit art. 17 din Convenţie, respectarea hotărârilor judecătoreşti nu are înrâurire decât asupra unui proces de fond vizând custodia minorei, nu într-o cauză de răpire internaţională de copii în sensul art. 3 din Convenţie.

Ca atare, orice altă susţinere a apelantei cu privire la reşedinţa comună a familiei înainte de deplasarea minorei în România, în măsura în care apelanta nu a propus probe potrivit celor invocate, nici în faza procesuală a apelului, când s-a limitat doar la a justifica situaţia sa familială şi profesională din România, nu poate fi reţinută de Curte ca argument de natură a conduce la o altă situaţie de fapt şi de drept în raport cu cea deja prezentată.

Referitor la incidenţa situaţiilor de excepţie de la art.13 alin.1 lit.a şi b din Convenţia de la Haga din 1980, Curtea constată că autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat nu este ţinută să dispună înapoierea copilului, dacă persoana, instituţia sau organismul care se împotriveşte înapoierii sale stabileşte: a) că persoana, instituţia sau organismul care avea în îngrijire copilul nu exercită efectiv dreptul privind încredinţarea la data deplasării sau neînapoierii, ori consimţise sau achiesase ulterior acestei deplasări sau neînapoieri; sau b) că există un risc grav ca înapoierea copilului să-l expună unui pericol fizic sau psihic sau ca în orice alt chip să-l situeze într-o situaţie intolerabilă. La aprecierea împrejurărilor vizate în acest articol, autorităţile judiciare sau administrative urmează să ţină seama de informaţiile puse la dispoziţie de autoritatea centrală sau orice altă autoritate competentă a statului în care se află reşedinţa obişnuită a copilului privitor la situaţia sa socială.

Cât priveşte prima situaţie de excepţie, apelanta a arătat că şi anterior deplasării minorei din Italia era singura implicată în creşterea minorei, în timp ce tatăl copilului era angajat, iar din prisma ocupaţiei pe care o are, nu poate fi prezent în viaţa minorei o parte însemnată din timpul zilei, arătând că bunicii paterni bolnavi fiind, nu au calităţile şi nu pot oferi garanţii cu privire la creşterea, educarea şi pregătirea minorei.

Curtea reţine, pe de o parte, că apelanta nu a făcut dovada afirmaţiilor sale referitoare la situaţia intimatului reclamant iar, pe de altă parte, că aceste împrejurări pot reprezenta, cel mult, în măsura probării lor, argumente în susţinerea celei de-a doua excepţii, reglementată de lit.b.

În fond, tribunalul a constatat că nu a fost susţinută şi, deci, dovedită incidenţa în cauză a dispoziţiilor art.13 alin.1 lit.b din Convenţie, text ce instituie o excepţie de la regula înapoierii, nefiind afirmate de mama pârâtă  fapte ale tatălui care, îndreptate în mod nemijlocit asupra copilului, să constituie un risc grav, actual sau iminent, de a-l expune pe acesta unui pericol fizic sau psihic sau ca în orice chip să-l situeze într-o situaţie intolerabilă.

Cum în apel nu s-au administrat probe noi, din care să reiasă aspecte de natură a determina autoritatea judiciară competentă să refuze să dispună înapoierea minorei în Italia, la reşedinţa sa obişnuită, Curtea nu poate identifica vreo temere privind riscul la care ar putea fi supusă dezvoltarea fizică şi psihică a minorei în cazul în care aceasta s-ar întoarce la domiciliul actual al tatălui său.

În ceea ce priveşte împotrivirea minorei la înapoiere, Curtea reţine că, fiind ascultată în Camera de Consiliu la data de 02.06.2014, minora a arătat că nu doreşte să se întoarcă în Italia, fără a expune un motiv raţional şi pertinent pentru care se opune înapoierii.

Raportul psihologic redactat de psiholog Leonte Corina (filele 114 - 117 dosar apel), relevă faptul că minora este adaptată mediului din România, subliniind faptul că bucuria fetiţei ar fi deplină dacă l-ar avea şi pe tatăl său alături.

În timpul audieri minorei, Curtea a reţinut că acestea a răspuns în mod autentic şi spontan întrebărilor puse şi că a fost relaxată şi cooperantă în timpul audierii, în consecinţă s-a apreciat că minora dispune de discernământ în conformitate cu vârsta cronologică, ceea ce nu înseamnă că acest discernământ este absolut şi face necesar a se ţine seama de opinia sa, ci că are discernământul unui copil în vârstă de 7 ani.

Din faptul că minora a răspuns în mod autentic şi spontan întrebărilor puse de Curte, rezultă că cele relevate denotă influenţa pe care apelanta a exercitat-o asupra minorei, pentru a induce opoziţia la înapoierea în Italia, astfel încât opinia minorei nu este exprimată în mod liber şi conştient, minora dorindu-şi în continuare să locuiască cu ambii părinţi, ori acest lucru s-a întâmplat anterior deplasării în România.

Deşi în speţă nu se regăseşte ipoteza art.12 alin.2 din Convenţia de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, care dă posibilitatea instanţei să refuze înapoierea copilului care s-a integrat în noul său mediu, întrucât cererea de înapoiere a fost formulată la mai puţin de 1 an de la reţinerea ilicită a copilului de către apelantă, adaptarea minorei la noul mediu din România prezintă relevanţă pentru a înţelege modul în care aceasta şi-a exprimat opinia cu privire la înapoiere.

Rezultă de aici că minora s-a adaptat numai în mod aparent noului mediu de viaţă din România, în plan psihologic traversând o perioadă confuză, minora dorindu-şi, în continuare să locuiască cu ambii părinţi.

Din aceste motive, Curtea apreciază că minora nu prezintă vârsta şi gradul de maturitate care fac necesar a se ţine seama de opinia sa nefiind incidente prevederile art.13 alin.2 din Convenţia asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, adoptată la Haga la 25 octombrie 1980.

Pentru considerentele deja expuse, apreciind că instanţa de fond a pronunţat o soluţie legală şi temeinică, Curtea, va respinge, ca nefondat, apelul formulat de apelanta - pârâtă Dumitru Ioana Simona, împotriva sentinţei civile nr.2068 din 11.12.2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a V a Civilă în dosarul nr.26979/3/2013, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi M.J., în calitate de Autoritate Centrală pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenţiei de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, pentru reclamantul F.A. şi cu Autoritatea Tutelară din cadrul Primăriei Sector 5 Bucureşti.

Domenii speta

Spete similare