Plangere contraventionala

Data publicare portal: 03.03.2017

Prin sentinta civila nr. 10931/20.10.2011 Judecatoria Slatina a respins plangerea contraventionala formulata de petenta AF LC prin reprezentant legal LC in contradictoriu cu DGFP O impotriva procesului verbal de constatare si sanctionare a contraventiilor seria A/2009 nr. 0217017/22.07.2011, ca neintemeiata.

Pentru a se pronunta astfel, instanta a retinut ca prin plangerea inregistrata pe rolul acestei instante la data de 04.08.2011, petenta AF LC a solicitat instantei ca prin hotararea ce o va pronunta in contradictoriu cu intimata DG FP O sa dispuna anularea procesului verbal de contraventie seria A/2009 nr 0217017/22.07.2011.

In motivarea plangerii, petenta a invocat nulitatea procesului verbal de contraventie seria A/2009 nr 0217017/22.07.2011 pentru incompleta descriere a faptei, în sensul că nu a precizat care este textul de lege care prevede obligatia de a înscrie pe facturile fiscale la rubrica furnizor numele, adresa şi codul de înregistrare în scopuri TVA, iar pe fond a arătat că nu se face vinovată de săvârşirea faptei retinute în sarcina sa.

In drept au fost invocate prevederile art. 16 alin.1 din OG 2/2001 , art.112 C.p.c.

A fost atasat plângerii copia procesului verbal de contraventie seria A/2009 nr 0217017/22.07.2011.

La data de 21.09.2011 intimata DGFP O a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea plângerii şi mentinerea procesului verbal de contraventie seria A/2009 nr 0217017/22.07.2011 ca legal şi temeinic.

In motivarea întâmpinării, intimata a arătat că AF LC contesta procesul-verbal de contravenţie seria A/2009 nr. 0217017/22.07.2011 intocmit de organele de inspecţie fiscala din cadrul DFGFP O - Activitatea de Inspecţie Fiscala prin care a fost sancţionată cu amenda in cuantum de 1.500 lei pentru săvârşirea contravenţiei prevăzuta de art.219 alin.1 lit.g din OG 92/2003 R privind Codul de procedura fiscala si a celei prevăzuta de art.41 pct.1 lit.a din Lg.82/1991 R privind Legea contabilităţii.

Intimata mentionează ca in urma unei inspecţii fiscale pe baza documentelor depuse de petenta la dispoziţia organelor de inspecta fiscala din cadrul DGFP O-AIF, au întocmit Raportul de Inspecţie Fiscala nr. 3233/26.07.2011 constatând următoarele:

-operatorul  economic nu a respectat reglementările emise de Ministerul Finanţelor Publice cu privire la facturare, in sensul ca nu a inscris facturile si chitanţele emise la rubrica furnizor, numele, adresa si cod de înregistrare in scopuri de TVA , contravenţie prevăzuta de art.2 alin.1 lit g din Og nr.92/2033 R "nerespectarea obligaţiei înscrierii codul de identificare fiscală pe documente, potrivit art. 73:

-la data de 22 iulie 2011, acesta a efectuat operaţiuni economice fara

fie înregistrate in contabilitate, in sensul ca în perioada 01.10.2008- 30.06.2011 a procurat marfa repetat de la furnizori fara a o inregistra în contabilitate, contraventie prevăzuta de art.41 pct.t din Lg 82/1991 "deţinerea, cu orice titlu, de elemente de natura activelor şi datoriilor precum şi efectuarea de operaţiuni economico-financiare, fără să fie

înregistrate în contabilitate.

Astfel, ca urmare a neindeplinirii acestor obligaţii, organele fiscale din cadrul DGFP O- AIF au intocmit procesul verbal de contravenţie seria A/2009 nr.nr.0217017/22.07.2011 prin care AF LC a fost sancţionată cu amenda in cuantum de 500 lei, potrivit dispoziţiilor art.21 alin.1 lit g din Og nr.92/2033 R, si sancţionată de art.219 alin.2 lit d din OG nr. 92/2033 R si cu amenda in cuantum de 1000 lei potrivit dispoziţiilor ar 42 pct.2 alin.2 lit.a din Lg 82/1991R.

Potrivit art.1 din O.G. 2/2001 rep., este considerata contravenţie fapt săvârşită cu vinovăţie, iar la data întocmirii procesului verbal contravenţie s-a avut in vedere stabilirea criteriilor prevăzute de art.21, alin (3) din O.G. 2/2001 rep., întrucât petentei i s-a aplicat amenda minim prevăzuta de lege, respectiv, 1500 lei, organele fiscale apreciind in mod corect gradul de pericol social al faptei săvârşite, prin aplicarea amenzii minime prevăzute de lege, procedandu-se astfel la o individualizare justa sancţiunii.

Arata intimata ca sancţionarea cu amendă  contraventională a fost aplicată în data de 22.07.2011 care este în termenul de 6 luni de la data savarsirii faptei prevăzut de art. 13 din O.G. nr.2/2001 privind regimul juridic al contraventiilor iar procesul verbal de contraventie a fost comunicat în termenul de o lună de la data aplicării sanctiunii prevăzut de art.14 din O.G. 2/2001.

Intimata apreciază ca motivele invocate de petenta sunt neîntemeiate si nu pot duce la anularea unor acte incheiate conform dispoziţiilor legale in vigoare, intrucat procesul verbal de contravenţie este intocmit cu respectarea prevederilor O.G. nr. 2/2001 rep..

Petenta a fost sancţionată cu amenda in cuantum de 1.500 lei pentru săvârşirea contravenţiilor prevăzute de art. 219 alin.1 lit g din OG nr.92/2033 R si de art.41 pct.1 din Lg.82/19911R.

Cu privire la invocarea  nulităţii pvc  seria A/2009 nr.  0217017/22.07.2011, pe motiv ca acesta nu conţine textul de lege care prevede obligaţia de a înscrie pe facturile fiscale codul de identificare fiscala, la rubrica „Faptele de mai sus constituie contravenţie prevăzute la:" intimata arata ca inspectorul fiscal a completat la poziţia 1) - art.219 lit.g din OG 92/2003R „, care prevede ca reprezintă contravenţie „nerespectarea obligaţiei înscrierii codului de identificare fiscală pe documente, potrivit art.73;"

Or, art.73 prevede clar si fara echivoc: Plătitorii de impozite, taxe, contribuţii şi alte sume datorate bugetului general consolidat au obligaţia de a menţiona pe facturi, scrisori, oferte, comenzi sau pe orice alte documente emise codul de identificare fiscală propriu.

In ceea ce priveşte inexistenta celei de-a doua contravenţii, respectiv "operatorul economic a efectuat operaţiuni economice fara sa fie înregistrate in contabilitate, in sensul ca in perioada 01.10.2008 -30.06.2011 a procurat marfa, repetat, de la furnizori fara a o inregistra in contabilitate", considera intimata ca in mod corect a fost precizat temeiul legal, respectiv dispoziţiile art.41 pct.1 lit.a din Lg.82/1991 R.la rubrica „Faptele de mai sus constituie contravenţie prevăzute la: poziţia 3) ART.41)

Constituie contravenţie următoarele fapte: 1. deţinerea, cu orice titlu, de elemente de natura activelor şi datoriilor, precum şi efectuarea de operaţiuni economico-financiare. fără să fie înregistrate în contabilitate:

Asa cum rezulta si din observarea Raportului de inspecţie Fiscala nr.3233/26.07.2011, aceste fapte au fost stabilite de către organele de inspecţie fiscala si descrise pe larg.

In drept, au fost invocate dispoziţiile art.115 si următoare din Codul de procedura civila.

Analizand actele si lucrarile dosarului, instanta retine urmatoarele:

Prin procesul-verbal de contravenţie seria A/2009 nr. 0217017/22.07.2011 intocmit de organele de inspecţie fiscala din cadrul DFGFP O - Activitatea de Inspecţie Fiscala, petenta a fost sancţionată cu amenda in cuantum de 1.500 lei pentru săvârşirea contravenţiei prevăzuta de art.219 alin.1 lit.g din OG 92/2003 R privind Codul de procedura fiscala si a celei prevăzuta de art.41 pct.1 lit.a din Lg.82/1991 R privind Legea contabilităţii.

In urma unei inspecţii fiscale pe baza documentelor depuse de petenta la dispoziţia organelor de inspecta fiscala din cadrul DGFP O-AIF, s-a întocmit Raportul de Inspecţie Fiscala nr. 3233/26.07.2011, care a constatat  ca operatorul  economic nu a respectat reglementările emise de Ministerul Finanţelor Publice cu privire la facturare, in sensul ca nu a inscris facturile si chitanţele emise la rubrica furnizor, numele, adresa si cod de înregistrare in scopuri de TVA , contravenţie prevăzuta de art.2 alin.1 lit g din Og nr.92/2033 R "nerespectarea obligaţiei înscrierii codul de identificare fiscală pe documente, potrivit art. 73:, la data de 22 iulie 2011, acesta a efectuat operaţiuni economice fara

fie înregistrate in contabilitate, in sensul ca în perioada 01.10.2008- 30.06.2011 a procurat marfa repetat de la furnizori fara a o inregistra în contabilitate, contraventie prevăzuta de art.41 pct.t din Lg 82/1991 "deţinerea, cu orice titlu, de elemente de natura activelor şi datoriilor, precum şi efectuarea de operaţiuni economico-financiare, fără să fie

înregistrate în contabilitate.

Astfel, ca urmare a neindeplinirii acestor obligaţii, organele fiscale din cadrul DGFP Olt- AIF au intocmit procesul verbal de contravenţie seria A/2009 nr.0217017/22.07.2011 prin care AF LC a fost sancţionată cu amenda in cuantum de 500 lei, potrivit dispoziţiilor art.21 alin.1 lit g din Og nr.92/2033 R, si sancţionată de art.219 alin.2 lit d din OG nr. 92/2033 R si cu amenda in cuantum de 1000 lei potrivit dispoziţiilor ar 42 pct.2 alin.2 lit.a din Lg 82/1991R.

Potrivit art. 34 alin. 1 din OG 2/2001 instanta competenta sa solutioneze plangerea verifica legalitatea si temeinicia procesului-verbal si hotaraste asupra sanctiunii aplicate.

Cat priveste legalitatea procesului-verbal, instanta retine ca acesta este intocmit cu respectarea dispozitiilor art. 16 si 17 din OG 2/2001 cu modificarile si completarile ulterioare, cuprinzand toate mentiunile obligatorii prevazute de art. 17 din acest act normativ, mentiuni a caror lipsa atrage sanctiunea nulitatii actului constatator, nulitate care poate fi constatata si din oficiu de catre instanta.

Astfel, nu pot fi retinute motivele de nulitate invocate de petenta, respectiv faptul ca fapta a fost incomplet descrisa iar textul actului normativ nu a fost indicat in mod concret, fiind nerespectate dispoz. art. 16 alin. 1 din OG nr. 2/2001, avand in vedere ca la aceasta rubrica din procesul verbal contestat a fost indicat actul normativ nerespectat de catre petenta, in speta a fost indicat textul art. 219 lit. g din OG nr. 92/2003 Rep., iar fapta a fost descris ain mod succint si complet de agentul constatator, respectiv agentul constatator a mentionat ca operatorul economic a efectuat operaţiuni economice fara sa fie înregistrate in contabilitate, in sensul ca in perioada 01.10.2008 -30.06.2011 a procurat marfa, repetat, de la furnizori fara a o inregistra in contabilitate.

Prin urmare, instanta constata ca acest motiv de nulitate a procesului verbal contestat nu subzista, sens in care nu urmeaza a fi retinut de instanta la solutia pe fond a plangerii.

In privinta temeiniciei procesului verbal contestat, instanta retine urmatoarele:

In ceea ce priveste invocarea de catre petenta a faptului ca nu se face vinovata de savarsirea contraventiei retinute in sarcina sa de agentul constatator, instanta constata ca simpla invocare a prezumtiei de nevinovatie, prin prisma jurisprudentei CEDO, nu este necesara si suficienta in acelasi timp, sa o absolve de raspunderea contraventionala, intrucat, in caz contrar, dand valoare absoluta acestei prezumtii relative, s-ar ingreuna in mod inadmisibil rolul organelor statului indrituite legal cu sanctionarea acestor fapte, de mai mica importanta, ajungandu-se la situatia absurda ca asemenea fapte sa nu mai fie in mod practic sanctionate.

Din actele depuse la dosar de catre intimata, rezulta in mod indubitabil ca in ceea ce o priveste pe petenta exista dubii verosimile ca ar fi savarsit contraventiile constatate, astfel ca petenta ar fi trebuit sa propuna probe pertinente si concludente care sa combata situatia de fapt prezentata de agentul constatator, lucru care nu s-a produs.

Simpla invocare a prezumtiei de nevinovatie nu este suficienta in cadrul contraventional dedus judecatii, prin prisma jurisprudentei CEDO, care nu a considerat niciodata prezumtia de nevinovatie ca avand o valoare absoluta.

In acest sens, este de amintit jurisprudenta de data actuala a Curtii Europene a Drepturilor Omului, intr-o cauza pronuntata chiar impotriva Romaniei, in care a fost analizata modalitatea practica in care trebuie solutionate litigiile contraventionale prin prisma prezumtiei de nevinovatie in raport de cea privind temeinicia relativa de care se bucura procesul verbal contestat in conditiile OG nr. 2/2001.

Astfel, in cauza Ioan Pop c. României (cererea nr. 40301/04, decizia de inadmisibilitate din 28 iunie 2011), Curtea Europeană a avut din nou ocazia de a analiza aplicabilitatea garanțiilor specifice materiei penale, prevăzute de art. 6 din Convenție, în domeniul contravențional, precum și modalitatea concretă în care instanțele naționale au respectat prezumția de nevinovăție a petentului.

Cu titlu preliminar, plecând de la criteriile deja expuse în cauza Escoubet c. Belgiei (cererea nr. 26780/95, [MC], par. 32), Curtea a statuat că măsura impusă de autorități reclamantului, respectiv aplicarea unei amenzi contravenționale în cuantum de 200 RON și suspendarea permisului de conducere pentru o perioadă de 90 de zile pentru încălcarea prevederilor art. 89 lit. f din O.U.G. nr. 195/2002, respectiv neconformarea la semnalele ofițerului de poliție la trecerea coloanei oficiale, se include în sfera „acuzației în materie penală” (a se vedea şi Garyfallou AEBE c. Greciei, 24 septembrie 1997, par. 33; Jussila c. Finlandei [MC], nr. 73053/01, par. 30-31; Zaicevs c. Letoniei, nr. 65022/01, par. 31) .

Reținând faptul că legiuitorul român a ales să depenalizeze anumite fapte relative la circulația rutieră, Curtea a apreciat că pentru determinarea aplicabilității în cauză a prevederilor art. 6 din Convenţie, în latura sa penală, esențială este analiza naturii faptei imputate precum și a sancțiunii corespunzătoare, conform legislației naționale în vigoare (Öztürk c. Germanei, 21 februarie 1984, par. 52; Jussila, citată anterior, par. 38; Huseyin Turan c. Turciei, 4 martie 2008, nr. 11529/02, par. 18).

Astfel, Curtea a constatat că reclamantului i s-a aplicat o amendă și suspendarea permisului de conducere în baza unei dispoziții legale cu caracter general, adresate tuturor cetățenilor în calitatea lor de utilizatori ai drumurilor publice. Mai mult, norma legală incidentă prescrie un anumit comportament și stabilește o sancțiune în cazul încălcării sale.

În esență, scopul pur punitiv al amenzii aplicabile, precum și caracterul general al normei de incriminare au fost cele două elemente determinante care au permis Curții să aprecieze că în cauză sunt aplicabile garanțiile specifice materiei penale, prevăzute de art. 6 din Convenție.

Potrivit raționamentului Curții, lipsa de severitate sau absența unor consecințe importante a sancțiunilor aplicabile, nu sunt suficiente pentru a deroba prezenta contravenție de caracterul său de acuzație cu caracter penal (a se vedea Öztürk, par. 54, şi Huseyin Turan, par. 20).

În cea de a doua parte a deciziei sale, Curtea a analizat modalitatea concretă în care instanțele naționale au respectat garanțiile prevăzute de art. 6 din Convenție, aplecându-se îndeosebi asupra echilibrului ce trebuie să existe între prezumția de nevinovăție specifică materiei și prezumția de legalitate și validitate a procesului-verbal de contravenție, existentă în dreptul național.

Astfel, Curtea a apreciat că invocarea de către instanțe a acestei din urmă prezumții, cu consecința obligării reclamantului la răsturnarea sa, nu putea avea un caracter neașteptat pentru acesta, având în vedere dispozițiile naționale incidente în materia contravențională (Anghel, par. 58 şi 59).

Mai mult, s-a reiterat și faptul că prezumțiile de fapt și de drept sunt comune tuturor sistemelor judiciare, Convenția neinterzicându-le în principiu. Ceea ce Convenția impune însă, din perspectiva paragrafului 2 al art. 6 din Convenţie, este tocmai ca o anumită proporție între acestea și prezumția de nevinovăție instituită în favoarea acuzatului, să fie respectată, fiind necesar a se ține cont în analiza proporționalității, pe de o parte, de miza concretă a procesului pentru individ și, pe de altă parte, de dreptul său la apărare (a se veeda, Salabiaku c. Franţei, 7 octombrie 1988, par. 28; Anghel, par. 60).

Aplicând acest raționament în cauză, Curtea a constat că implicațiile concrete ale procedurii asupra reclamantului se rezumau la obligativitatea achitării unei amenzi într-un cuantum redus, de aproximativ 50 Euro, fără a exista posibilitatea de a fi înlocuită cu o sentinţă privativă de libertate în caz de neplată (Anghel, par. 52). Totodată, Curtea a apreciat că nu există niciun indiciu că suspendarea dreptului de a conduce autoturismul ar fi avut vreo consecință deosebită asupra petentului.

 În ceea ce privește dreptul său la apărare, analizând exclusiv datele cuprinse în hotărârile judecătorești pronunțate, Curtea a observat că instanțele i-au dat ocazia de a-și prezenta punctul de vedere, în special în ce priveşte declarația privind faptul că maşina sa este diferită de cea din poze, de a depune la dosar memorii sau de a solicita administrarea probelor pe care le aprecia pertinente. Cu toate acestea, Curtea a observat că reclamantul s-a limitat la expunerea unor motive de netemeinicie a procesului-verbal și afirmarea absenței identității dintre mașina sa și cea din planșele foto, fără a solicita administrarea vreunei probe în acest sens.

Curtea a reamintit că admisibilitatea probelor constituie în primul rând o chestiune reglementată de dreptul intern şi, ca regulă generală, cade în competenţa instanţelor naţionale să se pronunţe asupra probelor pe care le administrează. Potrivit Convenţiei, rolul Curţii nu este de a decide dacă declaraţiile de martori au fost admise în mod corect ca probe, ci dacă întreaga procedură, incluzând modul în care proba a fost obţinută, este echitabilă (a se vedea Doorson c. Ţărilor de Jos, 26 martie 1996, par. 67; Van Mechelen şi alţii c. Ţărilor de Jos, 23 aprilie 1997, par. 50).

Prin urmare, ceea ce apare ca fiind esențial din punctul de vedere al instanței europene este faptul că instanțele naționale i-au oferit petentului cadrul necesar pentru a-și expune cauza în condiții de egalitate cu partea adversă, căzând exclusiv în sarcina părții responsabilitatea modalității efective în care a înțeles să uzeze de drepturile sale procedurale.

Prin urmare, Curtea a constat că singurele probe pe baza cărora instanțele naționale puteau pronunța o hotărâre erau cele depuse de agentul constatator, reclamantului dându-i-se pe tot parcursul procesului posibilitatea de a-și dovedi afirmațiile, în special cele referitoare la lipsa de identitate dintre mașina condusă de el și cea din planșele foto.

În acest context, simplul fapt că procedura contravențională urmată de instanțele naționale era diferită de cea prevăzută de lege pentru infracțiuni, nu a fost de natură de a-l plasa pe reclamant într-o situație desavantajoasă față de autoritatea care a formulat acuzația.

Astfel, Curtea a concluzionat că, în prezenta cauză, autoritățile naționale și-au exercitat competența de apreciere pronunțând hotărâri motivate, pe baza dovezilor înfățișate de părți, respectând garanțiile art. 6 din Convenție. 

Avand in vedere aceste considerente, instanta nationala constata ca in cauza petenta nu a propus alte probe in afara celor propuse de intimata, din care rezulta un dibiu rezonabil ca abatarea contraventionala a fost savarsita de petenta, sens in care, cu respectarea dreptului la aparare al petentei in cauza de fata, se retine ca petenta nu a reusit sa rastoarne prezumtia relativa de temeinicie a procesului verbal contestat prin probe concludente si utile solutionarii juste a cauzei.

Instanța constata ca in cauza i-a fost oferit petentei cadrul necesar pentru a-și expune cauza în condiții de egalitate cu partea adversă, căzând exclusiv în sarcina părții responsabilitatea modalității efective în care a înțeles să uzeze de drepturile sale procedurale.

Prin urmare, instanta constata că singurele probe pe baza cărora se poate pronunța o hotărâre sunt cele depuse de agentul constatator, desi petentei i-a fost acordata posibilitatea pe parcursul procesului de a-și dovedi afirmațiile, lucru care nu s-a produs.

Prin urmare, in temeiul art. 34 din OG nr. 2/2001, instanta constata ca plangerea este neintemeiata, urmand a fi respinsa cu aceasta motivare, mentinand procesul verbal de constatare a contraventiei contestat.

Domenii speta

Spete similare