Decizie de concediere. Emiterea de către angajator a două decizii de concediere, cu acelaşi număr şi dată, dar cu temei de drept diferit, în condiţiile în care se contestă doar prima decizie de concediere de către contestator.

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului CS, contestatorul JD a chemat în judecată intimata S.C. „ABT” S.R.L., să se dispună anularea Deciziei de concediere nr.9/01.03.2016, emisă de intimată în baza dispoziţiilor art. 65 alin. 1 codul muncii; reîncadrarea sa pe postul deţinut anterior concedierii, acela de ,,conducător auto,, autoturisme şi camioane; să fie obligată intimata la plata diferenţei de salariu de 3.400 lei; obligarea intimatei la plata concediului de odihnă cuvenit pentru cei doi ani de muncă, dar neefectuat; obligarea intimatei la plata despăgubirilor, pentru perioada 10.08.2014-01.03.2016, reprezentând orele suplimentare prestate cu ocazia diferitelor excursii, deplasări, orele prestate în gospodăria personală, la efectuarea unor lucrări personale pentru patron, dar şi pentru repararea ocazională a autovehiculului, precum şi la plata de daune morale în cuantum de 10.000 lei. În motivarea acţiunii, contestatorul a arătat că, prin  Decizia de concediere nr.9/01.03.2016, comunicată la data de 02.03.2016, intimata a dispus desfacerea contractului său individual de muncă, în baza dispoziţiilor art. 65 alin. 1 codul muncii, începând cu data de 01.03.2016, susţinând că nu a primit nici un preaviz iar, după concedierea sa, patronul firmei a angajat imediat un alt conducător auto, astfel că, nu sunt îndeplinite condiţiile stipulate de art. 65 alin. 1 din Legea nr. 53/2003. De asemenea, contestatorul arată că a fost încadrat pe postul de ,,conducător auto,, autoturisme şi camioane, dar a lucrat efectiv ca şi conducător auto transport persoane, că intimata nu a plătit concediului de odihnă, cuvenit pentru cei doi ani de muncă; că solicită obligarea intimatei la plata despăgubirilor, pentru perioada 10.08.2014-01.03.2016, reprezentând orele suplimentare prestate cu ocazia diferitelor excursii, deplasări, orele prestate în gospodăria personală, la efectuarea unor lucrări personale pentru patron, dar şi pentru repararea ocazională a autovehiculului, precum şi la plata de daune morale în cuantum de 10.000 lei, pentru comportamentul patronului faţă de el. În drept, contestatorul a menţionat dispoziţiile codului muncii. Faţă de acţiunea formulată de contestator, intimata a formulat „Întâmpinare”, prin care s-a solicitat respingerea acţiunii, pe cale de excepţie, ca fiind tardiv formulată peste termenul de 30 de zile, iar pe fond, a solicitat respingerea acţiunii, ca nefondată, menţinerea deciziei de încetare a contractului individual de muncă ca urmare a demisiei salariatului, arătându-se că, contractul individual de muncă al contestatorului a încetat la data de 01.03.2016, ca urmare a notificării acestuia din data de 24.02.2016, prin care acesta a arătat că nu mai doreşte să lucreze în societate din motive personale şi că, prin Decizia nr.7/02.02.2016, s-a acordat un preaviz de 20 zile lucrătoare, conform dispoziţiilor art. 81 alin. 4 codul muncii după împlinirea căruia, la data de 24.02.2016, s-a dat prioritate actului unilateral de voinţă al salariatului, conform dispoziţiilor art. 81 alin. 1 codul muncii. Intimata a mai arătat că, din eroare, s-a întocmit iniţial decizia de încetare a contractului de muncă pe temeiul concedierii, decizie care, însă, a fost rectificată prin Decizia nr.9/01.03.2016, cu precizarea de rigoare, vizând temeiul încetării contractului ca fiind art. 81 codul muncii, respectându-se dreptul salariatului de a înceta raporturile de muncă prin demisie şi nu potrivit dispoziţiilor art. 65 alin. 1 codul muncii. S-a mai arătat că, contestatorul a primit toate cele trei decizii dar nu a semnat de primire, folosindu-se, însă, doar de decizia care îi este utilă pentru a beneficia de ajutorul de şomaj. S-a menţionat că, contestatorul a fost încadrat pe un post corespunzător profesiunii sale de şofer, corespunzător categoriei permisului auto deţinut de către acesta, categorie din care face parte şi microbuzul, că a fost plătit salariul cu regularitate, salariul care a fost negociat la încadrarea în funcţie, nu a prestat ore suplimentare, iar daunele materiale şi morale apreciază că nu sunt dovedite.

Tribunalul a respins contestaţia formulată de contestator, şi faţă de dispoziţiile art. 247 alin. 1, art. 248 alin. 1 cod procedură civilă, s-a pronunţat, cu precădere, asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond, care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe, ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei, respectiv asupra excepţiei de tardivitate a contestaţiei formulate de către contestator împotriva Deciziei de concediere nr…/01.03.2016, emisă de intimată în baza dispoziţiilor art. 65 alin. 1 codul muncii, excepţie invocată de către intimată prin „Întâmpinare”, excepţie care a fost respinsă, reţinându-se că, potrivit dispoziţiilor art. 76 alin. 1 şi art. 77, coroborate cu dispoziţiile art. 252 alin. 3 şi alin. 4 codul muncii, republicat, intimata avea obligaţia de a comunica contestatorului Decizia de concediere nr…/01.03.2016, emisă în baza dispoziţiilor art. 65 alin. 1 codul muncii, în scris, aceasta producând efecte de la data comunicării, iar această comunicare trebuia predată personal contestatorului, ori, în caz de refuz, prin scrisoare recomandată, la domiciliul comunicat de acesta. Ori, în cauză, deşi sarcina probei îi revenea potrivit dispoziţiilor art. 272 codul muncii, intimata nu a făcut dovada comunicării acestei deciziei menţionate mai sus, potrivit dispoziţiilor art. 76 alin. 1 şi art. 77, coroborate cu dispoziţiile art. 252 alin. 3 şi alin. 4 codul muncii, republicat. Astfel fiind, faţă de susţinerea contestatorului, privind faptul că a primit Decizia de concediere contestată la data de 02.03.2016, s-a constatat că intimata a îndeplinit obligaţia stabilită în sarcina sa, prin dispoziţiile art. 76 alin. 1 şi art. 77, coroborate cu dispoziţiile art. 252 alin. 3 şi alin. 4 codul muncii, republicat, şi a comunicat contestatorului decizia contestată la data de 02.03.2016. În acest context, se s-a constatat că s-a formulat contestaţie împotriva Deciziei de concediere nr. 9/01.03.2016, emisă în baza dispoziţiilor art. 65 alin. 1 codul muncii, în termen legal, conform dispoziţiilor art. 268 alin. 1 lit. a codul muncii, republicat. Pe fond, instanţa a reţinut că prin Decizia de preaviz nr.7/02.02.2016, intimata a hotărât că, începând cu data de 02.02.2016, contestatorul se află în preaviz de 20 zile lucrătoare, în vederea încetării contractului individual de muncă, în conformitate cu dispoziţiile art. 65 alin. 1 codul muncii şi că prin Decizia de concediere nr.9/01.03.2016, intimata a adus la cunoştinţă contestatorului faptul că, în baza Regulamentului intern cât şi a drepturilor conferite de legislaţia în vigoare, în temeiul prevederilor art. 65 alin. 1 codul muncii, contractul său individual de muncă nr…/10.08.2014 încetează la data de 01.03.2016, când expiră preavizul la care are dreptul conform legii. S-a mai constat că, faţă de cererea formulată de către contestator, la data de 24.02.2016, prin care arată că nu mai doreşte să lucreze în societate din motive proprii, prin Decizia nr.9/01.03.2016, intimata a precizat că, din eroare, au fost menţionate dispoziţiile art. 65 alin. 1, în cuprinsul deciziei contestate, la desfacerea contractului individual de muncă, astfel că, potrivit dorinţei contestatorului, formulate prin cerere, a fost îndreptată eroarea, iar contractul individual de muncă a fost desfăcut, în temeiul prevederilor art. 81 alin. 1 codul muncii, dispunându-se încetarea sa la data de 01.03.2016, când a expirat preavizul la care avea dreptul contestatorul, conform legii. Se precizează de către instanţă că, în cuprinsul acestei decizii, intimata a menţionat că, „prezenta decizie rectifică Decizia nr. 9/01.03.2016 şi se comunică la data de 17.05.2016”. Deşi sarcina probei îi revenea potrivit dispoziţiilor art. 272 codul muncii, intimata nu a făcut dovada comunicării către contestator a acestei Decizii cu nr. 9/01.03.2016, emisă în baza dispoziţiilor art. 81 alin. 1 codul muncii, şi nici a Deciziei de preaviz nr.9/02.02.2016, potrivit dispoziţiilor art. 76 alin. 1 şi art. 77, coroborate cu dispoziţiile art. 252 alin. 3 şi alin. 4 din codul muncii, republicat, acestea fiind comunicate contestatorului împreună cu „Întâmpinarea” formulată de către intimată în cauză. Apoi, instanţa a mai constatat că, aşa cum rezultă din contractul de muncă şi „Raport per salariat” generat la data de 05.01.2017, intimata a operat, ca şi temei al încetării contractului individual de muncă al contestatorului, Decizia nr.9/01.03.2016, emisă în baza dispoziţiilor art. 81 alin. 1 codul muncii. În cauză, contestatorul, în termen legal, a contestat în faţa instanţei de judecată doar  Decizia de concediere nr. 9/01.03.2016, emisă pe seama sa, în baza dispoziţiilor art. 65 alin. 1 codul muncii, astfel că, analizând decizia de concediere contestată, prin prisma prevederilor art. 76 codul muncii, republicat, instanţa a constatat că aceste dispoziţii, care se referă la forma şi conţinutul unei astfel de decizii de concediere, nu au fost respectate, în totalitate, de către intimată, şi că Decizia de concediere nr. 9/01.03.2016, contestată, nu îndeplineşte, cumulativ, elementele obligatorii care-i dau forţă juridică. În acest sens, potrivit dispoziţiilor art. 76 alin. 1 lit. a şi lit. b codul muncii, republicat, decizia de concediere trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, motivele care determină concedierea şi durata preavizului acordat contestatoarei. Cât priveşte elementele precizate la lit. c şi lit. d ale art. 76 codul muncii, republicat, se apreciază că acestea sunt obligatorii numai în cazul concedierilor colective, respectiv în cazul concedierilor pentru motivele prevăzute de dispoziţiile art. 61 lit. c şi lit. d codul muncii, republicat. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 75 codul muncii, republicat, persoanele concediate în temeiul art. 65 beneficiază de dreptul la un preaviz ce nu poate fi mai mic de 20 de zile lucrătoare. În cauză, se constată că, în cuprinsul Deciziei de concediere nr. 9/01.03.2016, intimata nu a precizat durata preavizului acordat contestatoarului, iar motivarea în fapt este generică, fără ca din aceasta să reiasă, în mod concret, care este cauza reală şi serioasă care a determinat desfiinţarea locului de muncă ocupat de către contestator. În această situaţie, s-a reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 78 şi art. 80 codul muncii, potrivit cărora orice concediere dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută, iar în cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instanţa va dispune anularea ei şi va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul. La solicitarea salariatului instanţa care a dispus anularea concedierii va repune părţile în situaţia anterioară emiterii actului de concediere. Cât priveşte cererile formulate de contestator privind obligarea intimatei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, precum şi la reîncadrarea sa pe postul deţinut anterior concedierii, acestea au fost respinse, reţinându-se, în acest sens, că Decizia de încetare a activităţii nr. 9/01.03.2016, emisă în baza dispoziţiilor art. 81 alin. 1 codul muncii, nu a fost contestată de către contestator, astfel încât, contractul individual de muncă al contestatorului a încetat în temeiul acesteia, la data de 01.03.2016. Se apreciază că, deşi se va anula Decizia de concediere nr. 9/01.03.2016, emisă în baza dispoziţiilor art. 65 alin. 1 codul muncii, în condiţiile în care contractul individual de muncă al contestatorului a încetat la data de 01.03.2016, aceste cereri nu mai pot fi admise.

Domenii speta

Spete similare