Litigii cu profesioniști. Răspundere civilă delictuală.

Dovada cheltuielilor cu serviciile de îngrijire medicală, prin „documente justificative”. Limitarea legală a mijloacelor de probă la înscrisuri. Recomandarea medicului de continuare a tratamentului medicamentos nu constituie proba achiziționării medicamentelor

-Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011, art. 49, art. 50

Înscrisurile referitoare la cheltuielile cu serviciile de îngrijire medicală, respectiv  factura fiscală şi desfăşurătorul privind aceste cheltuieli, au calitatea de „documente justificative” în sensul art. art. 49 alin. 1 lit. d din Norme. Aspectul privind neachitarea de către reclamantă a sumei înscrise în factură nu este de natură să conducă la concluzia că prejudiciul nu s-a produs în persoana acesteia, câtă vreme din aceste înscrisuri rezultă care au fost serviciile de îngrijire medicale acordate reclamantei, în ce perioadă şi contravaloarea acestora.

Pe de altă parte, cu privire la cheltuieli (medicamente, deplasări la unități spitalicești), susţinerea în sensul că dovada acestora s-a făcut cu martori nu este de natură să confirme nelegalitatea sentinţei atacate, câtă vreme dispoziţiile legale limitează mijloacele de probă la înscrisuri. Faptul că din scrisorile medicale rezultă recomandarea medicului în sensul continuării tratamentului medicamentos, nu este un fundament în sensul acordării tuturor sumelor solicitate, atâta timp cât partea nu dispune de înscrisuri care să dovedească achiziţionarea afectivă a acestora.

Prin sentinţa nr. 612/15 aprilie 2015 pronunţată de Tribunalul Harghita în dosar nr. 2340/96/2014 s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta T. I. D., în contradictoriu cu pârâta SC E. R. ASIGURARE- REASIGURARE SA şi intervenientul forţat A.C. şi, în consecinţă, a fost obligată pârâta SC E. R. ASIGURARE-REASIGURARE SA să plătească reclamantei T. I. D. despăgubiri materiale în cuantum de 69.343,19 lei şi daune morale în cuantum de 500.000 lei, sume actualizate în raport de rata inflaţiei; au fost respinse în rest pretenţiile reclamantei; a fost obligată pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în cuantum de 6.311,02 lei.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că, prin Ordonanţa din data de 16.06.201420.03.2014 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Beclean, pronunţată în Dosarul nr. 904/P/2014, s-a dispus clasarea cauzei având ca obiect infracţiunea de vătămare corporală din culpă, cu privire la suspecţii C. I. B. şi A. C. din motivul că faptele reţinute în sarcina acestora au fost dezincriminate odată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal, fiind redată starea de fapt în care s-a produs accidentul.

A subliniat că, proprietarul autovehiculului condus de intervenientul forţat, numitul P. A., la data producerii accidentului avea încheiată cu pârâta societate de asigurare SC E. R. ASIGURARE-REASIGURARE SA poliţă de asigurare valabilă.

În cadrul procesului penal s-a întocmit un Raport de expertiză tehnică prin care s-a stabilit că accidentul rutier s-a produs din vina exclusivă a intervenientului forţat, iar în baza concluziilor Raportului de constatare medico-legală, s-a constatat că, în urma accidentului rutier, reclamanta a suferit leziuni corporale care au necesitat pentru vindecare un nr. de 55-58 zile de îngrijiri medicale, în concluziile aceluiaşi raport reţinându-se că accidentul rutier s-a soldat cu degradarea endoprotezei şoldului drept al reclamantei şi că zilele de îngrijiri medicale necesare pentru procedura de reprotezare, precum şi perioada de recuperare, se vor adăuga timpului de îngrijiri medicale acordat iniţial.

A amintit prevederile art.43, art.49 şi 54 din Legea nr.136/1995 şi a subliniat că, în speţă sunt îndeplinite cerinţele reglementate de aceste prevederi legale, existând legătură de cauzalitate între fapta intervenientului, care a condus autovehiculului persoanei asigurate, în privinţa căruia există de asemenea obligaţia de despăgubire a asigurătorului, precum şi prejudiciul suferit de reclamantă.

În ceea ce priveşte prejudiciul suferit, a reţinut că, din probele administrate rezultă că, în urma leziunilor cauzate prin accident, reclamanta a avut nevoie de intervenţii medicale, transporturi la instituţiile sanitare, tratament medical, ajutor şi asistenţă din partea altor persoane, cheltuieli care rezultă din facturi şi din declaraţiile de martori.

În ceea ce priveşte valoarea despăgubirii maxime, a avut-o în vedere pe cea care rezultă din Raportul de expertiză tehnică extrajudiciară a autoturismului întocmit de expert A. G. I., subliniind că, la calculul efectuat de inspectorul de daune s-a avut în vedere că autovehiculul are o vechime de 9 ani, în loc de 8 ani, raportat la stabilirea eronată a vechimii, uzura calculată de pârâtă fiind de asemenea eronată.

În ceea ce priveşte contravaloarea veniturilor de care a fost lipsită reclamanta, a avut în vedere prevederile art.49 pct.1 lit.a şi b din Ordinul CSA nr.14/2011, subliniind că diferenţa dintre salariul net realizat de reclamantă anterior producerii accidentului rezultă din Statul de plată salarii depus la dosar, Decizia nr.179908/30.10.2013 privind acordarea pensiei de invaliditate, precum şi Decizia medicală asupra capacităţii de muncă nr.667/30.11.2014. Ca urmare, a constatat întemeiate pretenţiile reclamantei în ceea ce priveşte suma de 1.352 lei reprezentând contravaloarea veniturilor de care a fost lipsită pe perioada decembrie 2012-august 2013, suma de 3.113 lei, reprezentând contravaloarea veniturilor de care a fost lipsită pe perioada septembrie 2013-iulie 2014 precum şi suma de 2.262 lei, reprezentând contravaloarea veniturilor de care a fost lipsită în perioada august 2014-martie 2015.

În  ceea ce priveşte cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata sumei de 10.800 lei, reprezentând contravaloarea plăţii serviciilor din partea numitei O. A. în perioada decembrie 2012-decembrie 2013, pentru asistenţa permanentă asigurată în această perioadă, precum şi la plata sumei de 10.000 lei, reprezentând contravaloarea plăţii serviciilor din partea numitului B. C., care de asemenea a ajutat-o pe reclamantă în perioada decembrie 2012-ianuarie 2014, instanţa a avut în vedere declaraţiile martorilor audiaţi. A reţinut că, după accidentul rutier reclamanta a suferit leziuni grave şi a fost imobilizată la pat timp de aproximativ un an, perioadă în care nu putea să efectueze menajul şi nici să se ocupe de copii, mama acesteia a fost cea care a stat cu ea şi s-a ocupat de muncile gospodăreşti, de creşterea copiilor, precum şi de îngrijirea reclamantei. Dat fiind faptul că i-a asigurat îngrijire permanentă reclamantei, mama acesteia nu s-a putut ocupa de gospodăria agricolă proprie, motiv pentru care reclamanta a plătit serviciile unei alte persoane, numita M. D. în acest scop, în sumă de 10.800 lei.

Martorul B. C. a fost cel care a asigurat de mai multe ori transportul reclamantei la spitale, a transportat sângele necesar pentru transfuzie şi a asigurat transportul fiului reclamantei la antrenamentele de dans sportiv în mod regulat, de 2-3 ori pe săptămână la Gheorgheni, Oradea, Satu-Mare, precum şi la concursuri, servicii pentru care a fost plătit cu 10.000 lei.

În ceea ce priveşte aceste cheltuieli, instanţa a avut în vedere prevederile art.49 lit.e din Ordinul CSA 14/2011, subliniind că aceste cheltuieli se încadrează în limita reglementată de lege şi sunt dovedite în fapt, motiv pentru care a admis acest capăt de cerere.

În ceea ce priveşte celelalte cheltuieli efectuate de reclamantă, instanţa le-a considerat întemeiate având în vedere actele doveditoare depuse la dosar, precum şi prevederile art.49 lit. d) din Ordinul CSA 14/2011.

În ceea ce priveşte daunele morale solicitate de reclamantă, Tribunalul a reţinut că reclamanta a suferit prejudicii morale, suferinţă fizică şi psihică în urma producerii accidentului, ceea ce, în sensul dispoziţiilor art.49 lit.f din Ordinul CSA 14/2011 se acordă în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.

A subliniat că accidentul i-a provocat reclamantei multiple suferinţe fizice, fiind necesară intervenţie chirurgicală, tratament, injecţii zilnice şi gimnastică de recuperare. Pe lângă suferinţele fizice reclamanta a fost afectată şi de suferinţe sufleteşti, fiind privată de posibilitatea de a se îngriji de copiii săi, de a petrece timp de calitate cu aceştia, de a participa la serbările de la şcoală sau la concursurile de dans la care participa fiul său.

Tribunalul a apreciat că în urma accidentului, pe lângă suferinţele fizice cauzate de leziunile traumatice, însuşi modul de viaţă a reclamantei a fost afectat într-o asemenea măsură care necesită acordarea daunelor morale pentru a compensa durerile fizice, suferinţele sufleteşti şi starea neputincioasă care i-a fost cauzată acesteia şi în privinţa căreia încă nu se poate aprecia în viitorul apropriat dacă va evolua favorabil.

Pentru aceste considerente, Tribunalul a apreciat că prejudiciul moral suferit de reclamantă trebuie să fie compensat, apreciind că suma de 500.000 lei este îndestulătoare în acest scop. Cuantumul daunelor morale acordate trebuie să reprezinte o sumă de natură a compensa suferinţa fizică şi morală a reclamantei, victimă a accidentului, şi nu să constituie un izvor de îmbogăţire a acesteia. La stabilirea cuantumului acestei sume, Tribunalul a ţinut cont şi de faptul că reclamanta va avea nevoie de ajutor din partea altor persoane şi în viitor, deoarece conform actelor medicale şi conform părerii medicului de familie nu se poate anticipa dacă starea acesteia va evolua în mod favorabil în viitorul apropiat.

Prin urmare, Tribunalul a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta să plătească reclamantei despăgubiri materiale în cuantum de 69.343,19 lei şi daune morale în cuantum de 500.000 lei.

A respins în rest pretenţiile reclamantei, respectiv obligarea pârâtei la plata daunelor morale în cuantum de încă 500.000 lei, precum şi obligarea pârâtei la plata contravalorii veniturilor reprezentând diferenţa dintre salariul net şi contravaloarea pensiei pentru viitor, după data pronunţării hotărârii, deoarece evoluţia situaţiei stării de sănătate a reclamantei este imprevizibilă, iar la stabilirea cuantumului daunelor morale instanţa a avut în vedere şi acest aspect al incapacităţii de muncă a reclamantei.

În temeiul art.1531 Cod civil, a dispus actualizarea sumelor acordate în raport de rata inflaţiei.

Având în vedere că pretenţiile reclamantei au fost admise în parte, în baza art.453 alin.1 şi alin.2 Cod de procedură civilă, a obligat pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 6.311,02 lei.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel atât pârâta Societatea E. R. Asigurare - Reasigurare SA, cât şi reclamanta T. I. D.

Prin apelul declarat de pârâtă, aceasta a solicitat schimbarea în parte a hotărârii apelate, în sensul admiterii în parte a cererii şi reducerii daunelor materiale şi morale acordate, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea apelului s-a arătat că, instanţa de fond a stabilit o stare de fapt care nu este conformă cu realitatea, fără a observa că, potrivit ordonanţei de clasare din data de 16.06.2014 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Beclean, accidentul nu s-a produs din vina exclusivă a intervenientului forţat, ci din culpa comună a intervenientului (în proporţie de 70%) şi a numitului C. I. B. (în proporţie de 30%).

Prin urmare, se impunea admiterea în parte a acţiunii, întrucât asigurătorul acordă despăgubiri numai pentru partea din prejudiciu care este imputabilă asiguratului său.

În acest sens, a invocat prevederile art. 28 din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 şi art. 1371 alin. 1 Cod civil.

În continuare, a arătat că, instanţa de fond şi-a însuşit concluziile raportului de expertiză auto extrajudiciară depus de reclamantă, deşi se impunea înlăturarea acestei probe, întrucât expertiza a fost efectuată cu încălcarea dispoziţiilor art. 335 Cod proc.civ. În plus, fiind un raport de expertiză extrajudiciară, acesta este un act preconstituit şi unilateral provenind de la reclamantă care avea posibilitatea oferită de procedura asigurării probelor, conform art. 359 şi următoarele Cod proc.civ.

Apelanta a arătat că a efectuat constatarea avariilor şi a determinat cuantumul despăgubirii, în condiţiile art. 50 din Norme. Instanţa de fond a reţinut concluziile expertizei extrajudiciare şi a respins apărările apelantei fără o motivare temeinică.

În ceea ce priveşte cheltuielile cu îngrijitorii, apelanta a redat dispoziţiile art. 49 pct. 1 lit. e) din Norme, subliniind că pretenţiile formulate nu îndeplinesc niciunul dintre criteriile menţionate, reclamanta nedepunând certificatul medical, iar persoanele plătite de aceasta nu au avut calitatea de îngrijitori, în sensul dispoziţiilor arătate. A subliniat că, numita M. D. a ajutat-o pe mama reclamantei, care nu are nicio calitate în prezenta cauză, iar martorii audiaţi au relatat aspecte referitoare la starea de sănătate a reclamantei, declaraţiile acestora necoroborându-se cu înscrisuri care să dovedească efectuarea plăţilor respective.

Cu privire la celelalte cheltuieli, a solicitat înlăturarea obligării apelantei la plata tractării şi contravalorii expertizei auto, având în vedere art. 55 din Norme. A arătat că, în speţă, chiar reclamanta susţine că este un caz de daună totală, deci asigurătorul nu are obligaţia de plată a cheltuielilor de tractare.

Totodată, asigurătorul-apelant a arătat că nu datorează contravaloarea expertizei extrajudiciare, aceasta nefiind inclusă în categoria cheltuielilor ce revin asigurătorului, în sensul art. 50 din Norme.

În ceea ce priveşte celelalte cheltuieli, a solicitat înlăturarea obligării la plata sumei de 13.308 lei reprezentând servicii de îngrijire medicală, întrucât reclamanta nu a făcut dovada achitării acestor servicii, depunând numai factura fiscală şi desfăşurătorul anexat. Petru justa stabilire a despăgubirilor materiale de către instanţa, este obligatorie dovedirea cu documente fiscale (facturi, chitanţe, bonuri etc.) a prejudiciului suferit, sens în care a subliniat că, dispoziţiile art. 49 din Norme derogă faţă j de prevederile referitoare la mijloacele de probă, acestea fiind limitate la proba cu înscrisuri în ceea ce priveşte prejudiciul material.

În ceea priveşte cuantumul daunelor morale acordate, a arătat că acestea depăşesc media jurisprudenţei. Stabilirea acestora trebuie să se facă proporţional cu urmările accidentului, ţinându-se seama de faptul că ele au rolul de a compensa pierderea produsă, fără să poată constitui o sursă de îmbogăţire. A arătat că, instanţa de fond nu a ţinut seama de concluziile raportului de expertiza medico-legală nr. 766/43/11.03.2014, conform căruia singura consecinţă a accidentului rutier a fost o fractură care s-a consolidat din punct de vedere anatomic şi funcţional, neconstituind infirmitate posttraumatică, că starea actuală a reclamantei este consecinţa patologiei preexistente accidentului, că patologia cardiacă prezentată de reclamantă nu are legătură de cauzalitate cu accidentul rutier, că necesitatea unei intervenţii chirurgicale asupra şoldului drept nu are legătură de cauzalitate cu accidentul. A mai arătat că, potrivit declaraţiilor reclamantei, aceasta nu a urmat tratamentul recuperator într-o clinică de specialitate, astfel că eventuala agravare a stării de sănătate îi este imputabilă.

Referitor la raportul psihoterapeutic, apelanta a arătat că acesta reprezintă un înscris întocmit pro causa, neavând valoarea probantă a raportului de expertiză medico-legală, nefiind întocmit de către experţi judiciari.

Suma acordată nu poate depăşi graniţele unor daune morale rezonabile şi funcţia pe care aceste daune morale o au - aceea de compensare pentru persoana vătămată care a fost supusă unor suferinţe psihice. Dacă fapta nu constituie infracţiune, fiind dezincriminată, atunci, pentru evaluarea prejudiciului cu caracter moral, instanţa trebuia să ţină seama de soluţia dispusă în cauza penală.

Cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, astfel că, cuantumul lor se stabileşte prin apreciere, ca urmare a aplicării de către instanţa de judecată a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cei în cauză, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele, măsura în care le-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială, criterii subordonate condiţiei aprecierii rezonabile, pe o baza echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimelor. De asemenea, instanţa de judecată trebuie să aibă în vedere la acordarea daunelor morale şi unele criterii obiective. În speţă, reclamanta nu a suferit o invaliditate, nu a pierdut vreo funcţie sau un organ, iar viaţa nu i-a fost pusă în pericol, motiv pentru care apelanta a solicitat a fi cenzurate pretenţiile cu privire la despăgubirile morale.

Pentru aceste motive, a solicitat admiterea apelului.

Prin apelul declarat, reclamanta T. I. D. a solicitat schimbarea în parte a hotărârii atacate, cu consecinţa admiterii în tot a cererii de chemare în judecată; cu cheltuieli de judecată în apel.

Un legătură cu petitul 6 al cererii introductive, a arătat că sumele solicitate au fost acordate parţial.

Astfel, a arătat că, imediat după producerea accidentului a fost transportată la Spitalul din Beclean, de unde a fost trimisă la Spitalul de Urgenţă Bistriţa, iar mai apoi, la Spitalul Judeţean Mureş de unde, cu toate că a solicitat, medicii au refuzat că o transporte la Clinica de Ortopedie Traumatologie II din Tg. Mureş, astfel că a apelat la serviciile unui spital particular din Topliţa care i-a pus la dispoziţie o salvare, costul transferului fiind de 600 lei, aspect ce s-a dovedit cu martorii audiaţi.

În continuare, a subliniat că, fratele său s-a deplasat de la domiciliul lui din Topliţa, la Spitalul din Bistriţa unde se afla reclamanta împreună cu fiul ei, pentru a se interesa de situaţia lor medicală şi pentru a duce copilul acasă, iar costul acestei deplasări s-a ridicat la suma de 99,12 lei, dovadă fiind bonul de benzină 43/04.12.2012.

După producerea accidentului, autoturismul condus de reclamantă a fost ridicat de organele de poliţie din Beclean şi transportat la sediul poliţiei. Ulterior, la solicitarea organele de poliţie de a ridica autoturismul, fratelui apelantei s-a deplasat de la Topliţa la Beclean pentru a găsi un loc sigur unde să-l depoziteze şi să ridice din acesta bunurile personale ale reclamantei, costul acestei deplasări ridicându-se la suma de 117,65 lei, dovadă fiind bonul de benzină nr. 214/05.12.2012.

Deoarece maşina trebuia să fie expertizată, la momentul efectuării expertizei, fratele său s-a deplasat din nou la Beclean pentru a asista la această procedură, costul acestei deplasări ridicându-se la suma de 117,65 lei, dovadă fiind bonul de benzină nr. 214/05.12.2012.

Ulterior expertizării maşinii, fratele său a mai efectuat o deplasare de la Topliţa la Beclean pentru a duce maşina acasă cu ajutorul unui trailer, costul acestei deplasări ridicându-se la suma de 117,65 lei, dovadă fiind bonul de benzină nr. 214/05.12.2012 .

În continuare, a arătat că, în perioada 03.12.2012-10.12.2012, fratele său s-a deplasat zilnic la Târgu-Mureş, ocupându-se de transferul său de la Spitalul Judeţean Mureş la Clinica de Ortopedie Traumatologie II din Tg. Mureş, i-a adus lucrurile personale necesare internării, a ţinut legătura cu medicul care o trata, a ajutat-o să se hrănească întrucât câteva zile nu a putut să-şi mişte mâinile, s-a ocupat de obţinerea actelor medicale de la Spitalul Judeţean Mureş, a dus-o acasă la momentul externării, efectuând în total 8 deplasări pe ruta Topliţa - Tg. Mureş, costul total al acestora ridicându-se la suma totală de 748,53 lei.

Apelanta a subliniat că, astfel cum reiese din Scrisorile medicale, recomandarea dată de medic la externare a fost aceea de a continua tratamentul medicamentos, costul total suportat pentru achiziţionarea acestor medicamente fiind de 356,2 lei, de 237,68 lei, respectiv de 1.571,4 lei. Diferenţa între suma de 2.165, 28 lei pretinsă cu titlu de medicamente şi suma în cuantum de 512,77 lei acordată de instanţa de judecată cu acest titlu se ridică la 1.652, 51 lei. Totodată, la externare i s-au recomandat „antialgice la nevoie”, iar ulterior intervenţie chirurgicale, a fost nevoită să achiziţionez şi alte medicamente, sens în care a arătat că depune bonuri fiscale care sunt în măsură să justifice aceste aspecte.

În continuare, a învederat că, dat fiind faptul că nu are voie să se sprijine pe picior, foloseşte cârje speciale pentru a se putea deplasa. Dat fiind faptul că nu mai deţine documente justificative pentru dovedirea costului acestor cârje, a arătat că depune o ofertă de preţ pentru dovada cheltuielilor suportate cu achiziţionarea lor, costul acestora fiind de 86 lei, sumă din care prin hotărârea atacată, fără nici o justificare, s-a redus suma solicitată la 43 lei.

A arătat că pentru efectuarea unor controale sau pentru efectuarea intervenţiei chirurgicale s-a deplasat la Târgu-Mureş, cu ajutorul fie al fratelui său, fie al numitului B. C., costurile de transport fiind suportate de apelantă şi se ridică la suma 561,36 lei (contravaloarea a cinci deplasări).

Ulterior intervenţiei chirurgicale pentru corectarea anemiei post¬operatorii, a avut nevoie de sânge şi întrucât Clinica de Ortopedie Traumatologie II nu dispunea de acesta, a fost nevoie ca o persoană să se deplaseze la Clinica de Recoltarea din Sf. Gheorghe pentru a-i aduce acest sânge, costul acestui transport de la Târgu-Mureş la Sfântul Gheorghe fiind de 168,67 lei.

În legătură cu petitul 2 al motivelor de apel, a arătat că fiul său, T. A. M., este sportiv de performanţă, iar anterior evenimentului rutier, apelanta era cea care îl duceam cu maşina la antrenamentele de dans care se desfăşurau în diferite zone din ţară.

După accidentul rutier, a fost imobilizată la pat, iar mai apoi nu a mai putut conduce, astfel că cel care-l transporta pe fiul său la antrenamente şi la concursuri era numitul B. C., căruia i-a plătit câte 1.000 lei pe lună pentru serviciile prestate de acesta în calitate de şofer şi însoţitor la antrenamentele zilnice, care durau cca.8-10 ore pe zi.

De asemenea, au fost situaţii în care numitul B. C. a fost cel care a dus-o cu autoturismul la Târgu-Mureş la Clinica de Ortopedie şi Traumatologie II.

Fiind vorba despre perioada decembrie 2012-iulie 2014 (20 luni), rezultă suma totală de 20.000, astfel că diferenţa neacordată prin sentinţa atacată este de 10.000 lei, sumă pe care o pretinde prin apel.

În legătură cu suma de 160 lei, a arătat că, pentru a dovedi prejudiciile de ordin moral pe care le-a suferit, a apelat la serviciile unei persoane de specialitate din cadrul Cabinetului individual de Psihologie S. E. care a întocmit Raportul psihoterapeutic nr. 2/06.01.2015.

În ceea ce priveşte daunele morale pretinse, a arătat că a suferit leziuni grave la şoldul drept, afecţiuni care au împiedicat-o să participe în mod normal la viaţa socială şi familială. În calitate de contabil şi părinte, a trebuit să facă eforturi suplimentare pentru a-şi îndeplini atât atribuţiile specifice funcţiei, cât şi cele pe care în mod normal şi firesc le îndeplinea anterior accidentului în calitate de persoană fizică şi părinte.

Prejudiciul fiziologic, inclusiv prejudiciul de agrement, pretind acordarea unei compensaţii băneşti corespunzătoare. Pe lângă prejudiciul corporal, este obligatoriu să se reţină şi prejudiciul pur psihologic, câtă vreme, dintr-o persoană activă, a devenit o persoană dependentă de ajutorul altor persoane, o persoană dependentă de cârje, de medicamente şi sedative din cauza durerilor.

Ca o consecinţă, a apreciat că suma acordată cu titlu de daune morale prin sentinţa atacată nu reprezintă un echivalent nici măcar apropiat celor două elemente de care instanţa ar fi trebuit să ţină cont la stabilirea acestora.

În ceea ce priveşte petitul 5 al cererii de chemare în judecată, a arătat că a solicitat contravaloarea veniturilor de care a fost lipsită pe perioada septembrie 2013-iulie 2014, constând în diferenţa dintre salariul net şi contravaloarea pensiei de boală şi, în continuare, până la schimbarea situaţiei cu privire la starea de sănătate, la data introducerii acţiunii această diferenţă ridicându-se la suma de 3.113 lei.

A subliniat că, de la data introducerii acţiunii introductive au survenit anumite modificări, în sensul că: s-a majorat cuantumul salariului minim pe economie, prin Decizia medicală asupra capacităţii de muncă nr. 667/30.11.2014 s-a dispus prelungirea pensiei de boală până la data de 03.11.2015, începând cu luna februarie 2015, i-a fost majorată pensia de boală de la suma de 350 lei la suma de 400 lei.

Ca o consecinţă, a arătat că, pentru a putea executa hotărârile judecătoreşti pronunţate în prezenta cauză în continuare, solicită schimbarea în parte a acestui petit în sensul completării menţiunii privind acordarea „în continuare a diferenţei acestor venituri până la schimbarea situaţiei cu privire la starea de sănătate”, schimbare care ar putea surveni ulterior datei de 3.11.2015.

În final, a arătat că apreciază că este îndreptăţită la plata întregului cuantum al cheltuielilor de judecată constând în contravaloarea onorariului avocaţial atât în situaţia admiterii apelului în întregime, cât şi în situaţia admiterii lui în parte, având în vedere munca şi efortul depuse de avocat, toate pretenţiile materiale formulate fiind justificate, pretenţiile constând în daunele morale solicitate neputând constitui un argument pentru reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată întrucât acestea nu pot fi cuantificate în mod exact de către parte, ele fiind lăsate la aprecierea şi la „luminile şi înţelepciunea” judecătorului.

Pentru aceste motive, a solicitat admiterea apelului.

Împotriva apelului formulat de Societatea E. R. Asigurare-Reasigurare SA, reclamanta-intimată a depus întâmpinare, solicitând respingerea acestuia.

În ceea ce priveşte aspectele legate de culpa comună în producerea accidentului rutier, invocată de apelanta-pârâtă, a arătat că ordonanţa de clasare nu are autoritate de lucru judecat, deci nu poate fi invocată în susţinerea culpei comune. Art. 28 din Codul de procedură penală prevede limitativ situaţiile în care hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile, printre aceste cazuri nu se află şi ordonanţele emise de procuror. Mai mult decât atât, în cauză, soluţia dată de procuror a fost urmare a intervenirii dezincriminării, ceea ce înseamnă că urmărirea penală nu a fost finalizată la momentul când s-a emis ordonanţa de clasare.

A subliniat că, în sprijinul acţiunii a invocat probele administrate în cursul urmăririi penale, îndeosebi, raportul de expertiză susmenţionat, nu şi ordonanţa procurorului, care nu are caracterul unei probe în acest proces. Nici una din probele administrate în cursul urmăririi penale nu evidenţiază vreo culpă comună în producerea accidentului, sens în care a redat concluzii cuprinse la punctul 4 şi 5 din raportul de expertiză.

Nici apelanta şi nici intervenientul A. C. nu au formulat apărări şi nu au solicitat administrarea unor probe în cursul cercetării judecătoreşti efectuată de instanţa de fond, după cum nu au contestat nici probele depuse de reclamantă la dosar în sprijinul acţiunii sale.

Dispoziţiile legale invocate de apelantă, respectiv art. 28 din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011 şi art. 1371 alin. 1 Cod civil, nu se aplică în speţă, neputând fi pusă în discuţie culpa concurentă a participantului la trafic, numitul C. I.B.

În ceea ce priveşte criticile vizând daunele pentru avarierea autovehiculului, intimata a arătat că, raportul de expertiză tehnică auto efectuat de expertul A. G. I. a fost efectuat la un moment cât mai apropiat datei producerii accidentului, cel care a efectuat expertiza fiind expert tehnic în specialitatea autovehicule şi circulaţie rutieră din cadrul Biroului local de expertize tehnice judiciare de pe lângă Tribunalul Harghita, iar în concluzii raportului se raportează la Normele RCA art. 50 (13) aprobate prin Ordinul 14/6.12.2011.

Expertul A. G. I. a respectat prevederile art. 50 alin. 1 din Normele aprobate prin Ordinul nr. 14/2011 al CSA, stabilind valoarea despăgubirii maxime la nivelul sumei de 23.594 lei, echivalentul a 5221 euro, adică la nivelul limitei de despăgubire prevăzută de poliţa de asigurare RCA.

În primă instanţă, apelanta nu a formulat nici o cerere de probaţiune, deci, implicit, nici solicitarea privind efectuarea unei expertize în specialitatea auto pe considerentul că expertiza auto depusă în cauză de reclamantă nu ar fi corectă sau legală.

În continuare, intimata a făcut referire la concluziile Raportului de constatare medico-legală nr. 29/20.12.2012, subliniind că timp de 2 luni a fost imobilizată la pat, perioadă în care a avut nevoie de îngrijire permanentă constând inclusiv în ajutor pentru igiena personală, pentru a se hrăni, pentru toate treburile casnice.

Mai apoi, i s-a recomandat timp de 1 an mersul „cu ajutorul unui cadru metalic, fără sprijin pe membrul inferior operat”, după care încă 3 luni „cu sprijin parţial”, după care încă 3 luni „cu sprijin parţial pe membrul inferior operat cu ajutorul unui baston”, fiind evident faptul că în toată această perioadă a avut nevoie de îngrijitori pentru a putea să-şi desfăşoare în continuare activităţile de ţineau/ţin de viaţa sa personală cât şi cele care ţin de viaţa de familie.

În ceea ce priveşte plata tractării epavei autoturismului, chiar dacă în final s-a constatat că este vorba despre daună totală, este justificată pentru faptul că această cheltuială nu intră în valoarea totală a despăgubirii maxime cu păstrarea autoturismului, ci are valoarea unor cheltuieli imputabile persoanei vinovate de producerea accidentului.

De asemenea, a arătat că, contravaloarea expertizei extrajudiciare nu intră în această valoare a despăgubirii maxime pentru autoturismul distrus, fiind o cheltuială care, indiferent dacă este produsă în cadrul probatoriului administrativ în cursul procesului sau extrajudiciar, trebuie suportată de partea care cade în pretenţii.

A mai arătat că, elementele prevăzute de art. 49, 50 din Ordinul CSA nr. 14/2011 în ceea ce priveşte probarea cheltuielilor efectuate şi solicitate de partea vătămată au doar un caracter orientativ, ele nu pot avea caracter limitativ pentru că în acest domeniu al cheltuielilor prilejuite de accidentele rutiere nu se pot limita în câteva rânduri categoriile de cheltuieli pe care victimele accidentelor le suportă.

Serviciile de îngrijire medicală sunt dovedite cu factura fiscală şi cu desfăşurătorul acestor servicii anexat, iar reclamanta recunoaşte acest lucru. Pentru recuperare medicală, reclamanta a apelat la Asociaţia „îngrijiri la domiciliu”, serviciile au fost prestate, iar costul acestor servicii este atestat de factura fiscală depusă, însă plata acestor servicii nu s-a făcut din cauza lipsei posibilităţilor materiale ale reclamantei.

În ceea ce priveşte aspectele legate de majorarea cuantumului daunelor morale, a arătat că acestea au fost invocate în cuprinsul motivelor de apel pe care reclamanta le-a formulat. Suplimentar, a arătat că, deşi în anul 2003 a fost supusă unei intervenţii chirurgicale  pentru artroplastia şoldului drept cu endoproteză necimentată, în urma acestei intervenţii şi-a putut relua mersul la 72 ore după operaţie, reclamanta refăcându-se complet după operaţie. În urma accidentului rutier, reclamanta a fost supusă unei intervenţii chirurgicale, accidentul determinând degradarea endoprotezei şoldului drept, aceasta şi-a reluat mersul cu ajutorul unui cadru fără sprijin pe membrul inferior operat, i s-a recomandat evitarea sprijinului total pe membrul inferior drept, mers cu ajutorul unui baston timp de încă 3 luni şi s-a aflat în incapacitate temporară de muncă de la data de 4 decembrie 2012 şi a totalizat un număr de 525 zile de concediu medical la data de 24 august 2013.

Nu este culpa sa că nu a urmat un tratament recuperator într-o clinică de specialitate, această omisiune fiind justificată prin aceea că recomandarea medicului de specialitate nu a fost în sensul oportunităţii urmării unui asemenea tratament decât începând cu luna mai 2015.

Pentru aceste motive, a solicitat respingerea apelului formulat de pârâtă.

Examinând legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate, în limitele efectului devolutiv al căii de atac a apelului reglementat de art. 476-478 Cod proc.civ., Curtea a reţinut următoarele:

Astfel cum s-a subliniat anterior, în cauză a formulat apel atât reclamanta, cât şi pârâta. Însă, dat fiind faptul că aceasta din urmă a adus critici hotărârii atacate în primul rând din perspectiva reţinerii culpei exclusive a terţului intervenient în producerea accidentului, instanţa de control va proceda la analizarea acestui apel (aceasta deoarece, o eventuală primire de către instanţa de control a acestei critici va avea consecinţe asupra tuturor celorlalte critici ce vizează sumele solicitate cu titlu de daune).

Susţinerea apelantei-pârâte în sensul că instanţa de fond nu a avut în vedere că, potrivit ordonanţei de clasare din data de 16 iunie 2014 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Beclean, accidentul s-ar fi datorat culpei comune a intervenientului forţat, A. C., cu cea a numitului C. I. B. (a se vedea filele 103-107 dosar apel), a fost înlăturată.

În acest sens, trebuie subliniat că actele emise de procuror nu au autoritate de lucru judecat în faţa instanţelor civile, cunoscut fiind faptul că, potrivit art. 28 alin. 1 din Codul de procedură penală, doar hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o.

De altfel, în cauză instanţa de apel a dispus efectuarea unei expertize în specialitatea auto, considerentele pentru care această probă a fost apreciată ca fiind utilă soluţionării cauzei fiind redate în cuprinsul încheierii de şedinţă de la termenul de judecată din data de 24 noiembrie 2015 (filele 133-134).

Din analiza lucrării tehnice efectuate în cauză (filele 184-202) rezultă că terţului intervenient îi revine culpa exclusivă în cauzarea accidentului. Astfel, expertul a redat dinamica accidentului (pct. 3.4.1 din lucrarea tehnică) şi a arătat că, producerea acestuia are ca şi cauză modului necorespunzător în care terţul intervenient s-a asigurat înainte de a începe efectuarea virajului la stânga şi, în consecinţă, neacordării priorităţii de dreapta cuvenită autoturismului condus de numitul C. I. B., precum şi faptului că vizibilitatea dintre ceilalţi doi conducători auto (reclamanta şi numitul C.) a fost întreruptă timp de peste o secundă de autovehiculului condus de terţul intervenient care a constituit un paravan în câmpul vizual al celor doi, iar în momentul în care autovehiculul condus de terţul intervenient nu s-a mai interpus între celelalte două autoturisme, distanţa dintre acestea era foarte redusă, astfel încât impactul nu a mai putut fi evitat (pct. 3.4.2 din lucrarea tehnică). În concluzie, a subliniat că singurul conducător auto care putea evita producerea accidentului a fost terţul intervenient, dacă anterior începerii efectuării virajului spre stânga, ar fi acordat prioritate de dreapta autoturismului condus de numitul C. a arătat că, acesta din urmă, neprimind prioritate din partea terţului intervenient, s-a aflat în situaţia cazului fortuit (pct. 3.4.2 din expertiză).

Aşadar, din concluziile expertului, rezultă că singurul căruia îi revine culpa în producerea accidentului este terţul intervenient, A. C., astfel încât critica apelantei-pârâte vizând acest aspect se impunea a fi înlăturată.

În ceea ce priveşte apărările formulate de pârâtă cu privire la daunele acordate de instanţa de fond pentru avarierea autovehiculului, instanţa de control reţine că tribunalul a avut în vedere, la determinarea cuantumului acestora, raportul de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit de expertul A. G. I. (filele 26-44 dosar fond).

Prin apelul formulat, pârâtă a criticat hotărârea atacată şi sub acest aspect, arătând că a efectuat constatarea avariilor şi a determinat cuantumul despăgubirilor, în conformitate cu art. 50 din Nomele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul nr. 14/2011 al preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, rezultând un cuantum al acestora inferior celui stabilit de instanţă conform expertizei extrajudiciare, subliniind că aceasta a fost efectuată cu nesocotirea prevederilor art. 335 Cod proc.civ.

Tocmai în considerarea acestei apărări, instanţa de apel a dispus, la termenul de judecată din data de 24 noiembrie 2015, efectuarea expertizei în specialitatea auto, concluzii ale lucrării tehnice pe care instanţa de control le va valida câtă vreme aceasta a fost dispusă cu respectarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare şi efectuată cu respectarea prevederilor art. 335 Cod proc.civ. În plus, Curtea a observat că expertul judiciar a prezentat motivele pentru care valorile pe care le-au stabilit, pe de-o parte, expertul A. G. I. (în cadrul expertizei extrajudiciare) şi, pe de altă parte, apelanta-societatea de asigurare (în cadrul dosarului de daune) nu sunt corecte. Astfel, în cadrul expertizei extrajudiciare, expertul nu a avut în vedere numărul real al km. parcurşi de autoturismul condus de reclamantă; inspectorul de daune a avut în vedere ca dată de primă înmatriculare data de 2 ianuarie 2004 (fila 121 dosar apel), cu toate că aceasta era 19 ianuarie 2005.

Ca o consecinţă, instanţa a reţinut că, din concluziile raportului de expertiză în specialitatea auto rezultă dauna totală, valoarea maximă a despăgubirii pentru daunele suferite în urma accidentului fiind calculată la valoarea de 3828,82 EUR (fila 200 dosar apel), urmând a fi acordată în echivalent lei, prin raportare la cursul BNR de la data pronunţării prezentei decizii.

Relativ la apărarea pârâtei referitoare la cheltuielile cu îngrijitorii, Curtea a reţinut că apelanta a criticat hotărârea atacată sub aspectul sumei acordate, arătând că pretenţiile nu îndeplinesc criteriile prevăzute de art. 49 pct. 1 lit. e) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011, în sensul că reclamanta nu a depus un certificat medical din care să rezulte că s-a recomandat o astfel de îngrijire şi, pe de altă parte, că numita M. D. nu a avut calitate de îngrijitor, în sensul dispoziţiilor menţionate. Suplimentar, apelanta a arătat că aceasta a ajutat-o pe mama reclamantei, iar declaraţiile de martori nu se coroborează cu înscrisuri care să dovedească efectuarea plăţilor respective.

Curtea nu a primit această critică.

Într-adevăr, prevederile art. 49 alin. 1 lit. e) din Nomele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul nr. 14/2011 al preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor statuează că, la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, se au în vedere „cheltuielile cu îngrijitori pe perioada incapacităţii de muncă, dacă prin certificatul medical se recomandă acest lucru, însă nu mai mult decât salariul de bază minim brut pe economie”.

Însă, Curtea a reţinut că, din raportul de constatare medico-legală depus la filele 46-49, rezultă că reclamanta a fost internată la Clinica Ortopedie – Traumatologie II Târgu-Mureş în perioada 30 ianuaruie-10 februarie 2013, fiind supusă unei intervenţii chirurgicale (la 31 ianuarie 2013), iar la externare i s-a recomandat reluarea mersului cu ajutorul unui cadru fără sprijin pe membrul inferior operat (timp de un an postoperator, după care se permite sprijinul parţial timp de 3 luni). Mai apoi, conform Referatului medical al Spitalului Clinic Judeţean Târgu-Mureş, Secţia Ortopedie – Traumatologie II Târgu-Mureş, nr. 1286/11 martie 2014, acesteia i s-a recomandat mers cu sprijin parţial pe membrul inferior operat cu ajutorul unui baston, timp de încă 3 luni.

În atare situaţie, Curtea a reţinut că din actele medicale reiese fără putinţă de tăgadă aspectul privind necesitatea îngrijirii reclamantei cel puţin pe perioada în care i s-a recomandat folosirea cadrului metalic, fiind evidentă incapacitatea (cel puţin parţială) de autoîngrijire şi întreţinerea a unei persoane care utilizează unui astfel de dispozitiv, respectiv incapacitatea acesteia de a se ocupa de îngrijirea persoanelor aflate în întreţinerea sa (în cauză, a copiilor). Ca o consecinţă, faptul că certificatul medical nu recomandă, în mod clar şi expres, necesitatea îngrijirii reclamantei, această concluzie se desprinde din recomandările medicale la care s-a făcut referire anterior.

Faptul că despăgubirile acordate sunt corespunzătoare muncii pe care numita M. A. a prestat-o în gospodăria mamei reclamantei, este lipsit de relevanţă juridică, atâta timp cât cea care s-a ocupat de îngrijirea reclamantei şi a copiilor acesteia a fost mama acesteia (astfel cum rezultă din declaraţiile martorilor audiaţi), astfel încât, din cauza acestui fapt, aceasta din urmă a fost pusă în imposibilitatea de a se ocupa de propria gospodărie.

Nici aspectul privind lipsa de înscrisuri care să dovedească plata sumelor acordate de instanţa de fond nu este de natură a conduce la reformarea sentinţei atacate. Curtea a observat că dispoziţiile legale amintite (art. 49 alin. 1 lit. e) din Norme) nu condiţionează acordarea acestor cheltuieli cu îngrijitorii de existenţa unor documente justificative, astfel cum, spre exemplu, acelaşi ordin prevede atunci când reglementează eventualele cheltuieli prilejuite de accident (art. 49 alin. 1 lit. d), respectiv venitul mediu lunar net realizat din activităţi desfăşurate de persoana vătămată, în cazul persoanelor care nu au calitatea de salariat (art. 49 alin. 1 lit. b).

Or, în acord cu judecătorul fondului, instanţa de control a reţinut că în cauză s-a făcut dovada cheltuielilor în discuţie, declaraţiile de martori fiind concludente sub acest aspect.

În ceea ce priveşte critica apelantei referitoare la cheltuielile cu transportul autovehiculului în cuantum de 930 lei, aceasta apare ca fiind fondată câtă vreme în cauză suntem în prezenţa unei daune totale (astfel cum rezultă din raportul de expertiză efectuat, fila 200 dosar apel), iar art. 55 pct. 2 lit. a) din Norme prevede acordarea de despăgubiri „pentru acoperirea cheltuielilor de transport al vehiculului, cu excepţia cazurilor de daună totală”. Aşadar, normele exclud acordarea de cheltuieli efectuate cu transportul autoturismului avariat în situaţia în care discutăm despre o daună totală, astfel încât apărarea intimatei-reclamante în sensul că sunt cheltuieli imputabile persoanei vinovate de producerea accidentului, nefiind incluse în valoarea totală a despăgubirii maxime cu păstrarea autovehiculului, nu are relevanţă în cauză.

Apelanta-pârâtă a criticat şi soluţia tribunalului vizând acordarea sumei de 800 lei reprezentând contravaloarea raportului de expertiză tehnică extrajudiciară, susţinând că acest tip de cheltuieli nu este inclus în categoria celor care-i revin, conform art. 50 din Norme, apărări la care Curtea a achiesat. Nu ptea fi primită susţinerea reclamantei-intimate în sensul că dispoziţiile art. 49 şi 50 din Norme ar avea un caracter exemplificativ, orientativ. Din contră, din aceste prevederi rezultă că legiuitorul a limitat acordarea de despăgubiri la cele prevăzute în mod expres şi limitativ.

De altfel, Curtea a mai observat că reclamanta, formulând apărări cu privire la această critică, a arătat că aceste cheltuieli ar trebui suportate de „partea care cade în pretenţii”, apărare care induce ideea că am fi în prezenţa unor sume care ar intra în categoria cheltuielilor de judecată. Chiar dacă o astfel de susţinere ar putea fi apreciată ca fiind corectă, în cauză nu este de natură a produce efectele juridice urmărite de reclamantă, câtă vreme instanţa nu a validat expertiza extrajudiciară, înlăturând-o din materialul probator administrat în cauză.

Relativ la critica ce vizează suma de 13.308 lei reprezentând cheltuieli cu serviciile de îngrijire medicală, Curtea a reţinut că apelanta-pârâtă a susţinut că nu s-a făcut dovada achitării acestora, fiind depusă doar factura fiscală şi desfăşurătorul referitor la acestea (filele 91-92 dosar fond). În dezacord cu pârâta, Curtea a apreciat că aceste înscrisuri au calitatea de „documente justificative” în sensul art. art. 49 alin. 1 lit. d din Norme. Aspectul privind neachitarea de către reclamantă a sumei înscrise în factură nu este de natură a conduce la concluzia că prejudiciul nu s-a produs în persoana acesteia, câtă vreme din aceste înscrisuri rezultă care au fost serviciile de îngrijire medicale acordate reclamantei, în ce perioadă şi contravaloarea acestora.

Pentru aceste considerente, această critică nu putea fi primită.

În ceea ce priveşte solicitarea apelantei-pârâte de a fi respinse acele pretenţii care nu au fost probate cu documente justificative, Curtea a reţinut că, în lipsa indicării în concret a cheltuielilor la care apelanta a înţeles să se refere, controlul judecătoresc sub acest aspect nu se poate efectua.

În continuare, Curtea a trecut la analiza criticilor formulate de apelanta-reclamantă, urmând a analiza, la final, critica comună celor două apeluri – cea referitoare la daunele morale acordate.

Astfel, reclamanta a susţinut că instanţa de fond a acordat în mod parţial cheltuielile cu medicamentele, cheltuielile cu deplasările şi contravaloarea unei singure cârje cu sprijin pe antebraţ.

Curtea a observat că instanţa de fond a acordat acele cheltuieli cu medicamentele şi cu deplasările la unităţile spitaliceşti care au fost dovedite cu „documente justificative”, astfel cum prevede art. 49 alin. 1 lit. d) din Norme. În acest sens, se observă că din bonurile fiscale depuse la dosar în dovedirea acestor cheltuieli şi la care reclamanta-apelantă a făcut referire în cererea de chemare în judecată (indicând, pentru fiecare sumă solicitată, înscrisul doveditor – bonul fiscal, cu indicarea anexei care-l cuprinde) rezultă o sumă de 1.915,48 lei cu titlu de cheltuieli de deplasare, aceasta fiind şi suma acordată de instanţa de fond (a se vedea considerentele hotărârii în care se face referire la suma de 1.440,47 lei, reprezentând cheltuieli de deplasare la instituţiile sanitare, cu indicarea filelor 62-63 şi 73, respectiv suma de 475,01 lei reprezentând intervenţii chirurgicale, cu indicarea filei 72). Ceea ce nu a acordat instanţa de fond a fost suma de 600 lei solicitată cu titlu de contravaloare transport salvare pe ruta Topliţa-Târgu Mureş şi retur, respectiv suma de 168,67 lei solicitată cu titlu de contravaloare a transportului a 3 pungi de sânge din Sf. Gheorghe în Târgu-Mureş şi retur, cheltuieli nedovedite de reclamantă cu documente justificative, aspect care rezultă din chiar cererea de chemare în judecată. Susţinerea acesteia în sensul că dovada acestor cheltuieli s-a făcut cu martori nu este de natură a conduce la concluzia nelegalităţii sentinţei atacate sub aspectul analizat, câtă vreme dispoziţiile amintite anterior limitează mijloacele de probă la înscrisuri.

Aceleaşi considerente se impuneau a fi reţinute şi cu privire la criticile vizând contravaloarea medicamentelor pe care reclamanta le-a achiziţionat, instanţa de fond acordând acele sume care au fost dovedite cu documente justificative (filele 64 şi 67 dosar fond). Faptul că din scrisorile medicale rezultă recomandarea medicului în sensul continuării tratamentului medicamentos (filele 65-66) nu este un fundament în sensul acordării tuturor sumelor solicitate de apelanta-reclamantă, atâta timp cât aceasta nu dispune de înscrisuri care să dovedească achiziţionarea afectivă a acestora.

În ceea ce priveşte acordarea de către instanţa de fond a contravalorii doar a unei cârje cu sprijin pe antebraţ, Curtea a apreciat că această soluţie este nelegală, câtă vreme din declaraţia martorei U. L. M. (filele 128-129 dosar fond) rezultă că reclamanta se poate deplasa „doar cu cârje”. În atare situaţie, se impune schimbarea sentinţei atacate şi acordarea contravalorii acestora (în total, suma de 86 lei).

Relativ la critica vizând neacordarea integrală a sumei de 20.000 lei reprezentând contravaloarea serviciilor efectuate de numitul B. C. (instanţa de fond acordând doar suma de 10.000 lei), Curtea a apreciat că aceasta este fondată în parte. Astfel chiar numitul B. C. a declarat, în calitate de martor, că s-a ocupat de transportul fiului reclamantei, cu autoturismul, la antrenamentele de dans sportiv (de 2-3 ori pe săptămână) şi la concursurile care se desfăşurau în mai multe localităţi din ţară, serviciu pentru care a fost remunerat cu suma de 1.000 lei/lunar (fila 126 dosar fond). Însă, spre deosebire de reclamantă care a susţinut prin cererea de chemare în judecată că acest serviciu a fost prestat în perioada decembrie 2012 - iulie 2014, martorul a declarat perioada ca fiind decembrie 2012 (jumătatea lunii) - ianuarie 2014, ceea ce înseamnă 14 luni (iar nu 20 de luni, astfel cum a susţinut reclamanta). Ca o consecinţă, având în vedere şi prevederile art. 49 alin. 1 lit. e) din Norme, observând că pârâta nu a înţeles să critice prin apelul declarat suma de 10.000 lei acordată de tribunal şi făcând, totodată, trimitere la considerentele avute în vedere de instanţă cu ocazia analizării criticii apelantei-pârâte cu privire la cheltuielile cu îngrijirea reclamantei, Curtea a apreciat că în cauză se impune schimbarea sentinţei atacate şi majorarea sumei acordate cu titlu de cheltuieli pentru serviciile acordate de numitul B. C., de la suma de 10.000 lei, la suma de 14.000 lei.

Reclamanta-apelantă a adus critici şi cu privire la soluţia pronunţată de tribunal în ceea ce priveşte suma de 160 lei reprezentând contravaloarea raportului psihoterapeutic. Însă, Curtea a observat că tribunalul a obligat pârâta la plata acestei sume, astfel încât apărările acesteia sub acest aspect sunt lipsite de interes.

În ceea ce priveşte critica vizând acordarea despăgubirilor constând în diferenţa dintre salariul net şi contravaloarea pensiei de boală, începând din aprilie 2015 („în continuare”) şi până la schimbarea situaţiei cu privire la starea de sănătate a reclamantei, Curtea a găsit-o întemeiată.

Astfel, din decizia medicală asupra capacităţii de muncă nr. 667/30.11.2014 rezultă că reclamanta a pierdut capacitatea de muncă cel puţin jumătate, termenul de revizuire fiind stabili pentru data de 3 noiembrie 2015, aşadar, după data pronunţării hotărârii atacate (fila 134 dosar fond). Or, în atare situaţie, instanţa de control reţine că în mod greşit a apreciat tribunalul că aceste despăgubiri pot fi acordate doar până la data pronunţării sentinţei atacate (aprilie 2015). Faţă de termenul de revizuire stabilit prin decizia amintită, este evident că, cel puţin până la acel moment, situaţia reclamantei rămânea neschimbată.

Totodată, Curtea a reţinut că, la dosarul de apel reclamanta a depus decizia medicală asupra capacităţii de muncă nr. 641/28.11.2015, cuprinzând aceleaşi constatări, cu termen de revizuire la data de 6 noiembrie 2016.

Aşadar, din aceste înscrisuri rezultă că reclamanta se află şi la acest moment în incapacitate de muncă, beneficiind de pensie de invaliditate (filele 60-61 dosar fond, filele 66 şi 208, dosar apel). Ca o consecinţă, având în vedere şi prevederile art. 49 alin. 1 lit. a) din Norme şi art. 478 alin. 5 Cod proc.civ., în cauză se impune a fi obligată pârâta să-i plătească reclamantei despăgubiri constând în diferenţa dintre salariul net şi contravaloarea pensiei de boală, în continuare, din aprilie 2015 şi până la schimbarea situaţiei cu privire la starea de sănătate a reclamantei, cu privire la obligarea pârâtei la despăgubiri şi după data pronunţării deciziei din apel, instanţa făcând referire la prevederile art. 34 alin. 2 Cod proc.civ.

Revenind la critica vizând cuantumul despăgubirilor acordate de instanţa de fond cu titlu de daune morale – critică comună celor două apelante –, Curtea a reţinut că, dreptul la acordarea unor astfel de daune nu este contestat în cauză, temeiul acestora fiind art. 49 alin. 1 lit. f) din Norme.

Apelanta-pârâtă a susţinut că daunele morale acordate sunt excesive, făcând referire la concluziile raportului de expertiză medico-legală nr. 766/43/11.03.2015 (filele 46-49).

În cauză nu se contestă problemele de natură medicală preexistente accidentului (patologia osteoarticulară). De altfel, instanţa de fond a făcut referire la concluziilor Raportului de constatare medico-legală nr.29-A1/20.12.2012 întocmit de Serviciul de Medicină Legală Miercurea Ciuc, subliniind că în cuprinsul acestuia s-a specificat faptul că accidentul rutier s-a soldat cu degradarea endoprotezei şoldului drept a reclamantei. Totodată, Curtea a reţinut că în cuprinsul aceluiaşi raport s-a precizat că fractura – consecinţa accidentului – este consolidată din punct de vedere anatomic şi funcţional, neîncadrându-se din punct de vedere medico-legal în noţiunea de infirmitate posttaumatică, starea reclamantei de la momentul întocmirii raportului fiind consecinţa patologiei osteorticulare preexistente accidentului rutier, deci fără legătură de cauzalitate cu acesta.

De asemenea, Curtea a reţinut - contrar susţinerii reclamantei (a se vedea întâmpinarea formulată faţă de apelul pârâtei) - că acesteia i s-a recomandat, la momentul externării din data de 10 februarie 2013, „recuperare postoperatorie într-o clinică de specialitate”, respectiv, la controlul ambulatoriu din 11 martie 2014, „continuarea programului de recuperare” (a se vedea raportul de constatare medico-legală, filele 48-49 dosar fond). Or, aceasta nu a urmat un astfel de program de recuperare.

Cu toate acestea, nu se poate nega faptul că suferinţele fizice şi psihice pe care le-a încercat reclamanta au fost rezultatul direct al accidentului de circulaţie. Chiar dacă afecţiunea de care suferea reclamanta anterior evenimentului rutier necesita intervenţie chirurgicală, Curtea a reţinut că, potrivit raportului de expertiză medico-legală, consecinţa accidentului rutier suferit de reclamantă a fost „factură periprotetică Vancouver tip A1, cu minimă deplasare a trohanterului mare” (fila 52 dosar fond), aceasta fiind supusă unei operaţii chirurgicale (la 31 ianuarie 2013) când s-a practicat (şi) „osteosinteza trohanterului mare cu gheară de sârmă de cerclaj”.

Ca o consecinţă, instanţa de control a subliniat că în mod corect a reţinut tribunalul că probele administrate în cauză fac dovada prejudiciului moral pe care l-a încercat reclamanta, atât din perspectiva suferinţelor fizice cât şi a celor psihice. Este de netăgăduit că un accident de circulaţie lasă urme vizibile asupra victimelor, cel puţin din punct de vedere emoţional. Reclamanta a fost privată de posibilitatea de a avea o viaţă aidoma celei dinaintea accidentului, fiind supusă unei intervenţii chirurgicale, urmând tratament medicamentos, fiind imobilizată la pat, necesitând ajutor din partea altor persoane, fiind pusă în imposibilitatea de a-şi desfăşura activitatea profesională şi, mai presus decât orice, de a se îngriji de proprii copii.

Chiar dacă Raportul psihoterapeutic nr. 2/06.01.2015 nu a fost întocmit de un expert judiciar, conform art. 335 Cod proc.civ., Curtea a reţinut că, concluziile acestuia se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, fiind dovedit cu prisosinţă că reclamanta a suferit prejudicii morale de pe urma accidentului de circulaţie.

În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, instanţa de control a apreciat că suma de 200.000 lei este suficientă pentru a compensa aceste suferinţe. La stabilirea acestora, s-au avut în vedere consecinţele pe care le-a produs accidentului în persoana reclamantei (atât cele fizice, cât şi cele psihice), dar şi aspectul privind neurmarea de către acesta a unui program de recuperare postoperatorie într-o clinică de specialitate (şi care are, ca scop, tocmai reducerea până la dispariţie a durerilor fizice datorate accidentului şi intervenţiei chirurgicale, reluarea cât mai devreme a activităţilor cotidiene, grăbirea procesului de vindecare, rezultate care ar fi avut şi efecte pozitive asupra stării psihice şi emoţionale a reclamantei).

Relativ la critica vizând cheltuielile de judecată acordate de instanţa de fond, Curtea a apreciat că aceasta este întemeiată. În mod greşit a făcut tribunalul aplicarea prevederilor art. 453 alin. 2 Cod proc.civ. şi a procedat la reducerea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocaţial, câtă vreme instanţa de fond a admis atât petitele vizând daunele materiale, cât şi petitul vizând daunele morale. Faptul că acest din urmă capăt de cerere a fost admis în parte nu este un argument care să justifice reducerea onorariului avocaţial, dat fiind faptul că analiza pe care instanţa de fond este chemată că o facă cu privire la îndreptăţirea reclamantei la acordarea daunelor morale este independentă de cuantumul solicitat de reclamantă. Cu alte cuvinte, indiferent de nivelul daunelor morale reclamate, instanţa trebuie să verifice îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, valoarea efectivă a daunelor acordate fiind o chestiune de apreciere a judecătorului raportat la probele administrate în cauză. 

Ca o consecinţă, în baza art. 480 alin. 2 Cod proc.civ., instanţa a admis apelurile formulate reclamanta T. I. D. şi de pârâta SC E. R. ASIGURARE-REASIGURARE SA şi a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a admis în parte acţiunea civilă şi, în consecinţă, a obligat pârâta SC E. R.ASIGURARE-REASIGURARE SA să-i plătească reclamantei T. I. D. despăgubiri materiale în cuantum de 65.406,74 lei şi daune morale în cuantum de 200.000 lei, sume actualizate în raport de rata inflaţiei. De asemenea, a obligat pârâta SC E. R. ASIGURARE-REASIGURARE SA să-i plătească reclamantei T. I. D. despăgubiri constând în diferenţa dintre salariul net şi contravaloarea pensiei de boală, în continuare, din aprilie 2015 şi până la schimbarea situaţiei cu privire la starea de sănătate a reclamantei. A menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate. A obligat pârâta să-i plătească reclamantei suma de 12.411,02 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanţă.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, a făcut aplicarea prevederilor art. 453 alin. 1 şi 2 Cod proc.civ., reţinând culpa procesuală a ambelor părţi în apel – câtă vreme ambele apeluri au fost admise –, compensând cheltuielile de judecată ocazionate de judecarea prezentei căi de atac. În consecinţă, a obligat apelanta T. I.D. la plata către apelanta-pârâtă SC E. R. ASIGURARE-REASIGURARE SA a sumei de 5.509,12 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (reţinând cheltuielile de judecată suportate de reclamantă la suma de 500 lei, cu titlu de onorariu avocaţial – fila 58, iar cheltuielile de judecată suportate de pârâtă la suma de 11518,43 lei, cu titlu de taxă judiciară de timbru în cuantum de 9298,43 lei – fila 51, respectiv 2220 lei, cu titlu de onorariu expert).

Domenii speta

Spete similare