Tăgadă paternitate; refuzul pârâtului de a efectua testul adn; consecințe. Cheltuieli de judecată; aprecierea culpei procesuale pentru determinarea părţii obligate la suportarea costului testului adn şi a cheltuielilor de deplasare

Prin sentinţa civilă nr. 1322/03.02.2015 Judecătoria Iaşi dispune:

„Respinge excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei C.D.

Admite excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocata de pârâtul C.B.

Respinge ca prescrisa acţiunea având ca obiect “tăgadă paternitate” formulată de reclamanta C.D., prin reprezentant legal C.G., cu domiciliul în Roman,  în contradictoriu cu pârâtul C.B., cu domiciliul în Iaşi.

Obliga reclamanta la plata sumei de 3000 de lei cu titlu de cheltuieli de judecata reprezentate de onorariu avocat.

Pentru a se pronunţa, în acest sens, instanţa de fond reţine următoarele:

„Raportat la prev. art. 47 din Legea 71/2011 pentru punerea in aplicare a Legii nr 287/2009, tăgăduirea paternității sau orice alta acţiune privitoare la filiatie  este supusă dispoziţiilor Codului civil si produce efectele prevăzute de acesta numai in cazul copiilor născuti după intrarea lui in vigoare. Având in vedere că minora este născuta înainte de intrarea in vigoare a Codului Civil, respectiv este născuta la data de 09.12.2009, sunt aplicabile prevederile vechiului Cod al Familiei.

Fata de exceptia lipsei capacitatii de exercitiu a minorei, instanta constata ca potrivit disp.art. 54 alin.4 C. fam „mama sau copilul introduce actiunea impotriva sotului mamei” astfel ca, acest text de lege, cu caracter de norma speciala fata de regula generala in materia principiului ocrotirii/autoritatii parintesti, prevazuta de art. 1 si 97 din Codul familiei/(483 alin.2 NCC) „ambii parinti au aceleasi drepturi si indatoriri fata de copii lor minori, […]” si prin urmare permite reprezentarea de catre un singur parinte.

Ca atare, in  ceea ce priveste promovarea actiunii in tagada paternitatii, in care tatal parat are interese contrare fata de minor, capacitatea de exercitiu a copilului reclamant in promovarea actiunii este complinita prin reprezentarea data de mama sa, motiv pentru care exceptia va fi respinsa ca neintemeiata.

Cat priveste exceptia prescriptiei dreptului la actiune, instanta retine ca potrivit disp.art.55 alin.1 Codul Familiei, actiunea in tagada paternitatii se prescrie intr-un termen de 3 ani de la data nasterii copilului. Potrivit alin. 2, daca actiunea nu a fost introdusa in timpul minoritatii copilului, acesta o poate porni intr-un termen de 3 ani de la data majoratului sau. 

In opinia instantei, acest text de lege nu lasa loc interpretarilor, fiind in mod evident intentia legiuitorului sa confere acestei actiuni caracter prescriptibil in reglementarea Codului Familiei.

Insa, tocmai in considerarea interesului superior al minorului precum si in respectarea dreptului la viata privata, copilul beneficiaza de doua reglementari diferite al momentului de la care curge acest termen, in functie de perioada in care este promovata actiunea, respectiv in timpul minoritatii sau dupa implinirea varstei de 18 ani.

Prin urmare, daca actiunea este promovata in timpul minoritatii, cum este cazul in speta,  acest drept trebuia exercitat prin reprezentantul sau legal, in termen de 3 ani de la data nasterii copilului, adica pana la data de 09.12.2012, or in cauza actiunea a fost promovata la data de 25.02.2013, in afara termenului de prescriptie, reclamanta neinvocand motive de suspendare/intrerupere a prescriptiei.

Fata de toate aceste aspecte, instanta va admite exceptia prescriptiei dreptului la actiunea in tagada paternitatii formulata de copil prin reprezentantul sau legal, cu consecinta respingerii actiunii.

In temeiul disp.art.453 NCPC, va obliga reclamanta la plata sumei de 3000 de lei cu titlu de cheltuieli de judecata reprezentate de onorariu avocat conform chitantelor nr.7 din 04.04.2013 in dosar nr.6871/245/2013 si nr. 50 din 27.10.2014 in dosar nr.6871/245/2013*.”

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta C.D., prin reprezentant legal C.G., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Criticile reclamantei C.D. privesc: interpretarea restrictivă pe care prima instanţă a dat-o articolului 55 alin. 1 şi 2 din Codul Familiei, precum şi modul în care instanţa s-a raportat la principiul interesului superior al copilului (motiv de ordine publică) şi la practica CEDO, din perspectiva concepţiei legiuitorului român.

Consideră că, reţinându-se, pe de o parte, că titular al dreptului la acţiune în speţă  este copilul şi nu mama, iar, pe de altă parte, dispunând în final că dreptul la acţiune al copilului s-a prescris prin depăşirea termenului de 3 ani de la data naşterii sale, instanţa este într-o totală contradicţie. Astfel, o asemenea cerere promovată de copil în timpul minorităţii, ca titular al dreptului la acţiune, ar trebuie respinsă ca prematură şi nu prescrisă, deoarece face imposibilă promovarea acţiunii când copilul este major, argumentul fiind autoritatea de lucru judecat.

În aceste condiţii, instanţa de apel urmează a dispune în legătură cu excepţia prematurităţii cererii promovate de copil, ca titular al dreptului la acţiune.

În opinia apelantei, articolul 55 alin. 2 din Codul Familiei nu poate fi interpretat restrictiv, fără corelarea lui cu alte texte, inclusiv cu art. 6 paragraf 1 şi art. 8 din CEDO, şi prin raportare la consecinţele juridice pe care le produce, ceea ce conduce la următoarea interpretare: atunci când titular al dreptului la acţiune este copilul, acesta poate să introducă acţiunea oricând în timpul minorităţii, cel mai târziu la cel mult 3 ani de la data când a devenit major.Cu alte cuvinte, soluţia instanţei de respingere a cererii, introdusă de copil prin reprezentantul său legal, mama, ca prescrisă pentru copilul minor, sancţionează însuşi copilul, ca titular al dreptului la acţiune, cu consecinţa imposibilităţii promovării atunci când acesta ar fi major.

În sprijinul opiniei că, în speţă, dreptul la acţiune al copilului minor nu s-a prescris, aşa cum consideră instanţa, apelanta aduce în plus şi alte argumente, şi anume:deşi dispoziţiile noului Cod civil privind filiaţia sunt aplicabile doar în cazul copiilor născuţi după intrarea lui în vigoare, potrivit art. 47 din Legea 71/2011, acestea trebuiau luate în considerare pentru a înţelege optica legiuitorului român. Astfel, conform art. 433 din Codul Civil, acţiunea în tăgada paternităţii nu se prescrie în timpul vieţii copilului, atunci când titularul dreptului la acţiune este copilul, ceea ce reprezintă o continuare a concepţiei legiuitorului din Codul Familiei, că în timpul minorităţii acţiunea nu este prescrisă pentru copil (numai pentru mamă şi soţul acesteia).

Cauza Kroon şi alţii contra Olandei, în care Curtea Europeană a constatat încălcarea art. 8 prin decizia instanţelor naţionale olandeze, constatând că respectul faţă de viaţa de familie cere ca realitatea biologică şi socială să prevaleze faţă de o prezumţie legală.

În concluzie, prin prisma interesului superior al minorului şi a respectării dreptului la viaţa privată a acestuia, solicită admiterea apelului, respingerea excepţiei prescripţiei extinctive şi să se constate că pentru copil, ca titular al dreptului la acţiune, el poate promova acţiunea în tăgada paternităţii oricând în timpul minorităţii, acela mai târziu la 3 ani de la data majoratului său (art. 55 alin. 2 Codul Familiei).Important pentru copil este ca printr-o expertiză a ADN –ului să se stabilească adevărata paternitate biologică.

În drept, invocă art. 466 şi urm. NCPC, art. 53-55 din Codul Familiei, art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Solicită ca mijloace de probă înscrisuri, expertiză ADN.

Intimatul C.B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului, arătând, în esenţă, că acţiunea minorei a fost corect considerată ca prescrisă, având în vedere  disp. art. 55 Codul familiei în vigoare la data naşterii minorei. Susţine că legea nu stipulează pentru copil o şansă suplimentară în promovarea acţiunii în tăgada paternităţii, după împlinirea vârstei de 18 ani, ci condiţionează această posibilitate de introducere a unei acţiuni în timpul minorităţii copilului, oricine ar fi titularul acelei acţiuni. În consecinţă, faptul că s-a preferat a se promova acţiunea în tăgada paternităţii în timpul minorităţii copilului exclude posibilitatea promovării de către acesta a aceleiaşi acţiuni după împlinirea vârstei de 18 ani.

Relativ la susţinerile reclamantei, conform cărora prin instituirea unui termen de prescripţie pentru promovarea acţiunii în tăgada paternităţii ar fi contrară disp. art. 8 din CEDO întrucât se ajunge  la blocarea procedurii de stabilire a filiaţiei biologice reale, solicită a fi apreciate ca fiind întemeiate.

Astfel, în repetate rânduri, Curtea Constituţională a fost învestită cu excepţia de constituţionalitate a disp. art. 55 din Codul Familiei (inclusiv după intrarea în vigoare a Noului Cod Civil). Nici una dintre aceste sesizări nu a fost considerată întemeiată, iar această dispoziţie legală a fost considerată conformă cu normele constituţionale. În acelaşi timp, Curtea Constituţională a analizat conformitatea acesteia cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Intimatul  invoca in apărare următoarele decizii ale Curţii Constituţionale: nr. 495/2013, nr. 755/2008, 1415/2009, 314/2012.

S-au administrat probe noi în apel, respectiv înscrisuri, ce au fost depuse de ambele părţi.

Cererea de apel formulată a fost soluţionată de Tribunalul Iaşi prin decizia civilă nr. 98/27.01.2016, decizie prin care dispune:

„Admite cererea de apel formulată de reclamanta C.D. împotriva sentinţei civile nr. 1322/03.02.2015 pronunţată de Judecătoria Iaşi, pe care o anulează în parte şi în consecinţă:

Respinge excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.

Reţine cauza pentru judecata în fond şi acordă termen la data de 01.03.2016.

Păstrează dispoziţia instanţei de fond relativă la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active.”

Pentru a se pronunţa în acest sens instanţa de apel reţine următoarele:

„În prezenta cauză, Tribunalul constata ca prin cererea înregistrată iniţial la data de 25.02.2013  pe rolul Judecătoriei Iaşi, reclamanta C.D., minoră, născută la data  09.12.2009, prin reprezentantul legal , C.G. a chemat in judecata pe pârâtul C.B. formulând acţiune in tăgada paternităţii, solicitând ca prin hotărârea ce se  va pronunţa, instanţa să constate că pârâtul nu este tatăl biologic al reclamantei.

În fapt, C.G.( reprezentanta  legală a reclamantei ) si  pârâtul C.B. sunt in proces de divorţ in dosarul nr. mmm/245/20zz , judecata fiind suspendata la data de 25.03.2013 până  la soluţionarea irevocabilă a prezentei cauze având ca obiect acţiune in tăgada paternităţii.

Prin sentinţa civila nr.13819/2013 pronunţata de Judecătoria Iaşi in  dosarul 6871/245/2013 , in primul ciclu procesual ,instanţa a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, respingând acţiunea formulata.

Prin decizia civilă nr.280/2014 a Tribunalului Iaşi, sentinţa a fost anulata iar cauza a fost trimisa spre rejudecare, prima instanţa urmând a lamuri obiectul prezentei cereri.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Judecătoriei Iaşi la data de 22.07.2014 sub nr. 6871/245/2013*.

Prin precizările depuse la termenul din 04.11.2014, ( filele 15-17 dosar fond) si  reiterate in fata instanţei  la termenul din 13.01.2015 reclamanta a arătat  expres ca a formulat acţiune in tăgada paternităţii întemeiata pe dispoziţiile art. 54 Codului Familiei si art. 8 si art. 14  din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului  reclamanta in prezenta cauză  fiind  minora C.D., acţiune promovata prin mama C.G., ca  reprezentant legal.

In mod prioritar, relativ la legea aplicabila Tribunalul  constată ,  raportat  la  art. 47 din Legea 71/2011 pentru punerea in aplicare a Legii nr 287/200 (Noul Cod Civil),  că tăgăduirea paternității este supusă dispoziţiilor  Noului Cod Civil si produce efectele prevăzute de acesta numai in cazul copiilor născuţi după intrarea lui in vigoare. Reclamanta, minora C.D., fiind  născuta la data de 09.12.2009, înainte de intrarea in vigoare a  Noului Cod Civil, sunt aplicabile  speţei prevederile vechiului Cod al Familiei.

In ce priveşte evoluţia legislaţiei interne în materia acţiunii in tăgada paternităţii Tribunalul notează ca acţiunea putea fi introdusă, iniţial , potrivit Codului familiei, doar de soţul mamei copilului născut în cadrul căsătoriei (art. 54 C. fam.). Prin Decizia nr. 349/2001 din 19 decembrie 2001, Curtea Constituţională a hotărât că această dispoziţie, care excludea posibilitatea ca mama sau însuşi copilul să conteste paternitatea neconformă cu realitatea biologică, era contrară Constituţiei. Termenul de prescripţie a acestei acţiuni în tăgada paternităţii era de şase luni din momentul în care tatăl prezumtiv a luat cunoştinţă de naşterea copilului (art. 55 C. fam.).

 Art. 55 C. fam. a fost modificat prin Legea nr. 288/2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 749 din 5 noiembrie 2007, stabilind  un termen de prescripţie de trei ani, în loc de şase luni, pentru acţiunea în tăgada paternităţii copilului născut în cadrul căsătoriei.

În temeiul art. 433 din Noul Cod civil, acţiunea în tăgada paternităţii copilului născut în cadrul căsătoriei este imprescriptibilă în ceea ce priveşte copilul şi tatăl biologic. Aceasta prevedere se aplica, raportat  la  art. 47 din Legea 71/2011 pentru punerea in aplicare a Legii nr 287/2009, doar copiilor născuţi după data de 01.10.2011, reclamanta fiind născuta anterior, la 09.12.2009. Tribunalul observă ca prevederile Noului Cod Civil, relativ la caracterul imprescriptibil al acţiunii copilului in tăgada paternităţii , deşi nu sunt aplicabile  speţei, vin să îmbrace în formă legală o necesitate impusa de realitatea  socială şi să consacre soluţiile din  jurisprudenţa  naţională si cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului .

Relativ la dispoziţiile de procedura civila aplicabile, Tribunalul constată  ca acţiunea a fost înregistrată iniţial, in primul ciclu procesual, la data  de 25.02.2013 pe rolul Judecătoriei Iaşi, deci sub imperiul Noului Cod de procedura civila (in vigoare din 15.02.2013).

Tribunalul constată  că excepţia  prescripţiei dreptului la acţiune invocata de paratul C.B. se impunea a fi respinsă, din perspectiva aplicabilităţii directe a art. 8  CEDO si a se administra in cauza dedusă judecaţii probatoriul specific in materie, care să permită  verificarea realităţii biologice relativ la paternitatea copilului.

Instanţa de apel notează că art.3 si art.4 din Noul Cod de procedura civilă  prevăd:

„(1) În materiile reglementate de prezentul cod, dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile persoanelor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Constituţia, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.

  (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi prezentul cod, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care prezentul cod conţine dispoziţii mai favorabile.

În materiile reglementate de prezentul cod, normele obligatorii ale dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau de statutul părţilor.”

Tribunalul notează că judecătorul naţional este obligat a face aplicarea prioritară, directă a dreptului  comunitar atunci când există neconcordanţe între tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi dreptul intern au prioritate reglementările internaţionale .

Prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului sunt parte integrantă a ordinii juridice a statelor semnatare, astfel că instanţele au obligaţia să  le asigure preeminenţa faţă de orice prevedere contrară din legislaţia naţională, principiul aplicării prioritare a acestor prevederi având o consacrare constituţională în dispoziţiile art. 20 din Constituţia României.

Pentru a  asigura principiul aplicării prioritate a Convenţiei, instanţa are, de asemenea, obligaţia să aplice şi să interpreteze normele dreptului intern numai în conformitate cu dispoziţiile acestui act internaţional, iar în caz de incompatibilitate să fie aplicat cu prioritate.

România a ratificat Convenţia Europeana  a Drepturilor Omului şi Protocoalele ei adiţionale prin Legea nr. 30/1994, publicată în M. Of. nr. 135/31.05.1994, intrată în vigoare la 20.06.1994. Statutul acesteia în dreptul românesc este reglementat de acţiunea combinată a art. 11 alin. 2 şi art. 20 din Constituţia României. 

Potrivit art. 11 alin. 2 din Constituţia României  tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern, iar potrivit art. 20 dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

Prin urmare, mecanismul constituţional încorporează textul Convenţiei Europene în dreptul intern, conferindu-i totodată o forţă juridică superioară legilor şi permiţând aplicarea sa directă de către instanţele interne. Făcând parte din dreptul intern, Convenţia nu îşi pierde însă caracterul principal de act de drept internaţional.

Superioritatea Convenţiei Europene faţă de normele de drept intern, forţa juridică supralegislativă a acesteia rezultă din textul constituţional – art. 20 alin. 2. Datorită  consacrării principiului subsidiarităţii şi protecţiei internaţionale a drepturile omului, în raport cu dreptul intern, în caz de conflict, reglementările internaţionale vor prevala şi le vor înlătura pe cele interne, numai în ipoteza în care sunt mai favorabile. Superioritatea Convenţiei se aplică atât în raport cu legile anterioare, cât şi în raport cu cele posterioare intrării în vigoare a acesteia. Pe data intrării în vigoare a Convenţiei, dispoziţiile contrare din legile anterioare, sunt abrogate implicit, iar constatarea acestei abrogări o poate face orice autoritate publică ce interpretează şi aplică legea. În raport cu legile interne posterioare intrării în vigoare a Convenţiei, intervine sancţiunea prevăzută de art. 20 alin. 2 din Constituţie, şi anume inaplicabilitatea legii interne contrare, aspecte ce pot fi constatate, de asemenea de orice autoritate publică ce interpretează şi aplică legea, si de judecătorul naţional.

Ori, în speţă, aplicarea dispoziţiilor art. 8 , 6  din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului impune respingerea excepţiei prescripţiei, fiind prioritar a i se permite copilului a-şi afla adevărata filiaţie, faţă de o ficţiune juridică, cea a prezumţiei potrivit căreia „soţul mamei este tatăl copilului”.

Tribunalul notează ca prin soluţia pronunţata de instanţa de fond  nu este  păstrat un echilibru just între interesele societăţii si cele  reclamantei  ,copilul minor ce are interesul de a avea un proces efectiv ,  si posibilitatea  certă  de a aduce in fata instanţelor probele , permise de legea civila , pentru a-si cunoaşte filiaţia reală. Prin urmare, sistemul juridic intern nu  garantează  în mod corespunzător „respectarea vieţii private” a reclamantei  fiind încălcat art. 8 din Convenţie.

Instanţa de apel consideră că cele statuate în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului  şi jurisprudenţa CEDO vin sa ocrotească in mod suplimentar  fata de legislaţia naţionala, interesul superior al copilului, dreptul acestuia de a afla adevărul cu privire la filiaţia sa, dincolo de orice îndoiala si mai presus de o prezumţie legala , de o ficţiune juridică.

Tribunalul are in vedere si jurisprudenţa CEDO in materie, ce consacră  ocrotirea  dreptului persoanei de  i se  respecta  efectiv  viaţa  privată sau de familie.

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat în Hotărârea din 25.02.2014 în cauza Ostace împotriva României, că România a încălcat articolul 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului şi că trebuie găsit un echilibru între interesul public, cel al securității juridice, stabilitatea relațiilor de familie, interesul copilului și dreptul la o viață privată al reclamantului 

Curtea reaminteşte în cauza Ostace împotriva României că, „deşi art. 8 din Convenţie tinde, în esenţă, să protejeze persoanele împotriva ingerinţelor arbitrare ale autorităţilor publice, acesta nu impune statelor doar să se abţină de la astfel de ingerinţe; acesta poate implica, în plus, obligaţii pozitive inerente respectării efective a vieţii private sau de familie. Limita dintre obligaţiile pozitive şi obligaţiile negative ale statului în raport cu această dispoziţie nu se pretează însă unei definiţii precise. Cu toate acestea, principiile aplicabile sunt comparabile. În ambele cazuri, trebuie să se ţină seama de echilibrul just care trebuie păstrat între interesele concurente ale individului şi ale societăţii în ansamblul său; de asemenea, în ambele ipoteze, statul beneficiază de o anumită marjă de apreciere (Shofman împotriva Rusiei, nr. 74826/01, pct. 33-34, 24 noiembrie 2005).”

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât  în mai multe cauze privind prezumţii legale de paternitate, că „o situaţie în care era imposibil să se acorde prioritate realităţii biologice asupra unei prezumţii legale de paternitate nu era compatibilă cu obligaţia de a garanta respectarea efectivă a vieţii private şi de familie, chiar şi ţinând seama de marja de apreciere de care beneficiază statele [Mizzi împotriva Maltei, nr. 26111/02, pct. 113, CEDO 2006 I (extrase); Shofman, citată anterior, pct. 45].”

Curtea Europeană a Drepturilor Omului este dispusă să admită că, absenţa unui mecanism juridic efectiv  care să îi permită reclamantului să îşi protejeze dreptul la respectarea vieţii sale private poate fi explicată, în general, de „interesul legitim” de a garanta securitatea juridică şi stabilitatea legăturilor de familie şi, în mod necesar, de a proteja interesele copilului.  Curtea a statuat ca  trebuie să se stabilească ,în circumstanţele particulare ale  fiecărei speţe, dacă  a fost păstrat un echilibru just între interesul reclamantului şi interesul general.

Curtea reaminteşte în cauza Ostace împotriva României ca „ existenţa unor diferenţe între mai multe persoane nu împiedică situaţiile şi interesele lor respective să fie suficient de comparabile (mutatis mutandis, Paulik, citată anterior, pct. 54). În lumina considerentelor anterioare, Curtea concluzionează că nu a fost păstrat un echilibru just între interesele reclamantului şi cele ale societăţii şi că, prin urmare, sistemul juridic intern nu a garantat în mod corespunzător „respectarea vieţii private” a reclamantului şi că prin urmare, a fost încălcat art. 8 din Convenţie. „

Faţă de  considerentele  anterior expuse,  Tribunalul nu poate  primi apărarea intimatului C.B. care a invocat  în argumentarea excepţiei prescripţiei atât dispoziţiile art. 55 din Codul Familiei cât şi interpretările date prin deciziile nr. 755/2008, 1415/2012 , 314/2012 , 495/2013 ale Curţii Constituţionale .

Tribunalul notează ca aplicarea directa, în prezenta cauza a Convenţiei  Europene  a Drepturilor Omului, nu reprezintă  un refuz de aplicare a anumitor dispoziţii legale sau o nerespectare a unor decizii ale Curţii Constituţionale, ci este rezultata din interpretarea şi aplicarea anumitor dispoziţii legale, din  aprecierea modului în care se aplică concret in speţa si nu in abstract, normele convenţionale.

Toate acestea reprezintă chestiuni de judecată, fiind rezultatul unui raţionament logico - juridic şi al unui proces de interpretare sistematică a dispoziţiilor legale incidente şi în  consecinţă, constituie atributul esenţial al activităţii de judecată, ce este in sarcina judecătorului naţional chemat a dezlega raportul juridic litigios.

O caracteristică a dreptului comunitar constă în capacitatea generală a acestuia de a completa, în mod direct, patrimoniul juridic al persoanelor particulare cu noi drepturi şi obligaţii, atât în raportul cu alte persoane, cât şi în relaţiile cu propriul stat.

Această caracteristică este cunoscută sub denumirea de aplicabilitate directă sau efectul direct şi constă în recunoaşterea dreptului oricărei persoane de a cere judecătorului să i se aplice tratate, regulamente, directive sau decizii comunitare. Oricare ar fi prevederile dreptului intern, judecătorul este obligat să  aplice aceste texte. Aplicabilitatea directă presupune de fapt capacitatea  dreptului comunitar de a conferi drepturi şi impune obligaţii în mod direct nu numai instituţiilor comunitare a ţărilor membre, dar şi resortisanţilor acestor state care sunt membrii ai uniunii. Prin aplicabilitatea directă se garantează respectarea statutului juridic al cetăţeanului european comunitar.

 În considerarea celor anterior expuse, Tribunalul, în baza art. 480 NCPC,  va  admite apelul  formulat de reclamanta  C.D.,  prin reprezentant legal C.G., va anula în parte sentinţa apelată, va respinge excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, reţinând cauza spre rejudecare în fond . Se va păstra  dispoziţia instanţei de fond relativă la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, având in vedere dispoziţiile art. 479 alin. 1 NCPC şi faptul că nu s-au adus critici prin cererea de apel cu privire la modalitatea de soluţionare a acestei excepţii.”

 Pentru judecata în fond a actului de învestire s-au administrat probe constând în înscrisuri, interogatoriul reprezentantului legal al reclamantei şi expertiză medico-legală – examen ADN de stabilire a paternităţii reclamantei.

Prin decizia  civilă nr. 292/2017  Tribunalul Iași a dispus următoarele:

„Rejudecând  cauza în fond, ca efect al deciziei 98/27.01.2016  a Tribunalului Iaşi,  dispune:

Admite acţiunea formulată de reclamanta C.D., prin reprezentant legal C.G., în contradictoriu cu pârâtul C.B.,  cu domiciliul in Iaşi.

 Constată că pârâtul C.B. nu este tatăl minorei C.D.,  născută  în Iaşi  la data de 0x.1x.20xx.

Dispune radierea numelui pârâtului C.B. de la rubrica „ tatăl”  din actul de naştere nr. xx/yy,  înregistrat la Serviciul de stare civilă Iaşi .

Obligă pârâtul la plata sumei de 7548,15  lei cu titlu de cheltuieli de judecata către reclamantă.”

Analizând actele dosarului prin prisma cererii de chemare în judecată şi a dispoziţiilor legale aplicabile în cauză, Tribunalul reţine următoarele:

Sub imperiul Codului Familiei, a cărui incidenţă în prezentul litigiu a fost deja reţinută în cuprinsul deciziei nr. 98/27.01.2016, acţiunea în tăgăduirea paternităţii are ca obiect răsturnarea prezumţiei de paternitate, prezumţie ce nu are un caracter absolut. Deşi în cele mai multe cazuri prezumţia de paternitate exprimă caracterul real al relaţiilor dintre soţi, există şi situaţii în care soţul mamei nu este tatăl copilului din căsătorie. În asemenea împrejurări, dacă prezumţia de paternitate ar continua să se aplice, s-ar transforma în ficţiune şi n-ar mai corespunde scopului pe care este destinată să-l realizeze.

De aceea, prin mijlocirea art. 54 din Codul Familiei, legiuitorul îngăduie răsturnarea acestei prezumţii. Potrivit textului de lege, paternitatea poate fi tăgăduită, dacă este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului (alin. 1); acţiunea în tăgăduirea paternităţii poate fi pornită de oricare dintre soţi, precum şi de către copil; ea poate fi continuată de moştenitori (alin. 2); mama sau copilul introduce acţiunea împotriva soţului mamei; dacă acesta este decedat, acţiunea se porneşte împotriva moştenitorilor lui (alin. 4). 

În prezent, testarea ADN este cea mai performantă metodă de investigare ştiinţifică utilizată pentru stabilirea identităţii unei persoane. Mecanismele prin care materialul genetic se moşteneşte în succesiunea generaţiilor sunt astăzi cunoscute, de aceea cu ajutorul testelor ADN se pot afla cu certitudine relaţiile de înrudire biologică între persoane. Apariţia testului ADN şi a posibilităţii oricărui justiţiabil de a i se supune constituie o evoluţie pe plan judiciar. Aceasta permite instanţelor judecătoreşti ca în soluţionarea litigiilor de natura celui acum în discuţie să-şi întemeieze soluţia pe faptul biologic care, prezentat fiind verificării sale, este cu certitudine stabilit.

Proporţia de 99,99% a probabilităţii ca rezultatul final obţinut în urma examenului ADN asupra probelor recoltate de la reclamantă, mama sa (reprezentant legal al acesteia) şi pârât să corespundă realităţii biologice, a determinat instanţa ca, în şedinţa publică din data de 29.03.2016 să încuviinţeze reclamantei proba cu expertiză medico-legală – examen ADN. Această probă nu a putut fi însă administrată, pârâtul refuzând să se prezinte la Institutul de Medicină Legală Iaşi în vederea recoltării probelor.

Reţine instanţa că dreptul intern nu prevede nici o măsură care ar permite obligarea  pârâtului să se conformeze unui ordin al instanţei prin acceptarea de a se supune testului paternităţii, fapt care corespunde necesităţii protejării acestuia prin excluderea posibilităţii de a-l constrânge să se supună oricăror analize medicale, inclusiv testul ADN.

Notează instanţa opţiunea pe care o are pârâtul, respectiv fie de a suporta consecinţele legale ale împiedicării aflării adevărului pe baza tuturor probelor ce pot fi administrate, fie de a oferi participarea sa de bunăvoie la administrarea probelor. Consecinţa refuzului obstinat al pârâtului de a se supune la procedura recoltării probelor în vederea efectuării expertizei medico-legale i-a fost adusă la cunoştinţă acestuia în şedinţa publică din data de 24.05.2016, când i s-au relevat prevederile art. 335 alin. 3 Cod procedură civilă. Potrivit textului, în cazul în care una dintre părţi opune rezistenţă sau împiedică în orice alt mod efectuarea lucrării (s.n. expertizei), instanţa va putea socoti ca dovedite afirmaţiile făcute de partea adversă cu privire la împrejurarea de fapt ce face obiectul lucrării, în contextul administrării tuturor celorlalte probe.

Pornind de la împrejurarea că pârâtul a împiedicat stabilirea adevărului faptului litigios, în şedinţa publică din data de 13.09.2016, în aplicarea art. 335 alin. 3 coroborat cu art. 254 alin. 5 teza a II-a Cod procedură civilă, instanţa a decis suplimentarea probatoriului cu o expertiză medico-legală – examen ADN, însă pe baza probelor biologice prelevate de la reclamantă, mama acesteia şi pretinsul tată biologic al minorei, numitul C.M. Soluţia instanţei îşi are fundamentul în salvgardarea justului echilibru dintre dreptul reclamantei minore C.D., de a-şi vedea interesele protejate în cadrul procesului în care solicită disiparea incertitudinii sale cu privire la identitatea sa personală şi dreptul tatălui său prezumtiv, pârâtul C.B., de a nu se supune la testul de paternitate.

Potrivit raportului de expertiză medico-legală – examen ADN nr. 74/19.09.2016, studiul comparativ al profilurilor genetice indică faptul că numitul C.M. poate fi tatăl biologic al reclamantei minore C.D. cu o probabilitate a paternităţii de 99, 9990359579% şi cu un indice de paternitate cumulat (CPI) de 103,729.

Cererii pârâtului de constatare a nulităţii raportului de expertiză, motivat de faptul că probele biologice care au făcut obiectul examenului ADN au fost recoltate la data de 11.01.2016, Tribunalul îi aplică dispoziţiile cuprinse în art. 337 coroborate cu cele ale art. 174 alin. 3 şi art. 178 alin. 3 lit. b Cod procedură civilă. Nulitatea raportului de expertiză este una relativă, de vreme ce interesul ocrotit este privat. Nulitatea relativă poate fi invocată la primul termen de judecată acordat după depunerea raportului de expertiză, sub sancţiunea decăderii. Acest termen de judecată a fost la data de 05.12.2016, termen la care pârâtul nu a înţeles să invoce nulitatea relativă a raportului de expertiză administrat în cauză.

Proba ştiinţifică - care concluzionează pe baza probelor de salivă prelevate de la reclamantă, mama acesteia şi numitul C.M. că acesta din urmă poate fi tatăl biologic al reclamantei - unită cu împiedicarea de către pârât a efectuării lucrării, exclude paternitatea pârâtului C.B. şi răstoarnă astfel prezumţia reglementată de art. 53 Cod Familiei, potrivit căreia copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei.

Fiind dovedit ştiinţific faptul că este cu neputinţă ca soţul mamei, pârâtul C.B. să fie tatăl copilului, reclamanta C.D., cererea de chemare în judecată formulată este întemeiată, dată fiind incidenţa art. 54 din Codul Familiei. Drept consecinţă, numele acestuia de la rubrica „tatăl” va fi radiat.

Nulitatea absolută a declaraţiei numitului C.M., de recunoaştere a filiaţiei, nu se impune a fi cercetată, spre pronunţarea soluţiei instanţa valorificând, astfel cum rezultă din analiza sa anterioară, raportul de expertiză şi poziţia pârâtului care a împiedicat administrarea probei încuviinţate.

Cererea pârâtului C.B., de aplicare a art. 438 alin. 2 Cod civil, nu poate fi primită, date fiind dispoziţiile cuprinse în art. 478 alin. 3 Cod procedură civilă. Conform acestui articol,  în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi. Notează Tribunalul că înaintea primei instanţe pârâtul nu a formulat cerere de păstrare a legăturilor personale cu minora D.

În soluţionarea cererii reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată, Tribunalul reţine art. 451–453 Cod procedură civilă. Potrivit art. 451, cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru şi timbrul judiciar, onorariile avocaţilor, ale experţilor şi ale specialiştilor numiţi în condiţiile art. 330 alin. 3, sumele cuvenite martorilor pentru deplasare şi pierderile cauzate de necesitatea prezenţei la proces, cheltuielile de transport şi, dacă este cazul, de cazare, precum şi orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului (alin. 1); instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei; măsura luată de instanţă nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat si clientul său (alin. 2). Art. 452 dispune: partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.  Conform art. 453 alin. 1, partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

La baza obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală dedusă din expresia folosită de legiuitor în alin. 1 al art. 453 „partea care pierde procesul”. Numai partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute de cealaltă parte, iar rezolvarea corectă a cererilor privind cheltuielile de judecată asigură repararea completă a pagubei suferite de partea care câştigă procesul.

Poziţia juridică de parte câştigătoare, sub aspectul cheltuielilor de judecată, este determinată nu de identificarea părţii care a generat incidenţa art. 54 din Codul Familiei, astfel cum pretinde pârâtul, ci de raportul dintre conţinutul obiectului acţiunii şi rezultatul obţinut prin hotărârea judecătorească de soluţionare a litigiului. Nici buna credinţă a părţii care pierde procesul nu justifică exonerarea ei de plata cheltuielilor de judecată.

În situaţia în speţă, cea a admiterii cererii de chemare în judecată formulate, reclamanta este partea care a câştigat procesul iar pârâtul este partea care a pierdut procesul. În aplicarea art. 453 alin. 1 Cod procedură civilă, partea care a câştigat procesul este îndreptăţită la acordarea tuturor cheltuielilor de judecată, fie acestea efectuate la judecata în primă instanţă, fie la judecata în calea de atac şi independent de numărul judecăţilor realizate spre soluţionarea litigiului în fond şi în căile de atac. Notează Tribunalul că la momentul contemporan pronunţării deciziei civile nr. 280/08.04.2014 instanţa nu putea statua pe aspectul relativ la cheltuielile de judecată faţă de soluţia pronunţată, cea a trimiterii cauzei la prima instanţă pentru judecata în fond a litigiului, motivat de imposibilitatea determinării raportului dintre conţinutul obiectului acţiunii şi rezultatul obţinut prin hotărârea judecătorească de soluţionare a litigiului.

Relativ la solicitarea pârâtului, de cenzurare a cuantumului onorariului de avocat, instanţa are în vedere deciziile nr. 401/14.07.2005 şi nr. 493/ 29.05.2007 ale Curţii Constituţionale, pronunţate în controlul exercitat cu privire la dispoziţiile art. 274 alin. 3 din vechiul Cod de procedură civilă, dispoziţii reluate şi în noua reglementare. Prin acestea Curtea a reţinut că „nimic nu interzice, în absenţa unei prevederi constituţionale exprese, consacrarea prin lege a prerogativei instanţei de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocaţial convenit, prin prisma proporţionalităţii sale cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse. O asemenea prerogativă este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenţii, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil. Or, opozabilitatea sa faţă de partea potrivnică, care este terţ în raport cu convenţia de prestare a serviciilor avocaţiale, este consecinţa însuşirii sale de instanţă prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect creanţa dobândeşte caracter cert, lichid si exigibil. În sensul celor arătate este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluţionarea pretenţiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil”.

Criteriile pe care instanţa de judecată trebuie să le aibă în vedere în aprecierea valorii onorariului avocatului sunt valoarea sau complexitatea cauzei ori activitatea desfăşurată de avocat.

Onorariul de avocat aferent celei dintâi judecăţi în calea de atac a apelului este, potrivit chitanţei aflate la fila 42 dosar, în cuantum de 1500 lei.

În calea de atac a apelului, apărătorul ales al reclamantei a redactat cererea de apel, răspunsul la întâmpinare şi a fost prezent în instanţă la singurul termen de judecată acordat la data de 04.04.2014. Aceste activităţi desfăşurate de avocat au presupus întâlniri cu clientul şi studierea dosarului, alăturat celor de cercetare, concepere şi redactare a actelor depuse în cauză şi de prezenţă în sala de judecată. Toate aceste activităţi nu sunt însă de natură a justifica cuantumul de 1500 lei cu titlu de onorariu de avocat, motiv pentru care instanţa reduce onorariul de avocat la cuantumul de 1000 lei.

Pentru activitatea de redactare a cererii, asistenţa juridică şi reprezentarea reclamantei în prezenta cerere de apel formulată, onorariul de avocat a fost stabilit, potrivit chitanţei aflate la fila 127 dosar, la suma de 2500 lei.

Soluţionarea cererii de apel de faţă a presupus pronunţarea unei decizii de anulare a sentinţei atacate, acordarea a 10 termene de judecată, la un număr de 9 termene apărătorul ales al reclamantei fiind prezent în instanţă, discutarea şi administrarea probelor specifice soluţionării unui asemenea litigiu. Litigiul de faţă este unul cu o dificultate medie, întâlnit în practica anterioară a instanţelor judecătoreşti şi în privinţa căruia s-a cristalizat deja o practică, acţiunea în tăgăduirea paternităţii fiind amplu dezbătută şi în literatura de specialitate. Alătură instanţa acestor elemente şi miza procesului, care este deopotrivă extrem de importantă pentru părţile în litigiu, precum şi piedicile întâmpinate în administrarea probatoriului încuviinţat, care au presupus alocarea unei durate de timp mai îndelungate decât ar fi fost necesar în mod firesc pentru a se putea păşi la soluţionarea pe fond a litigiului. Toate aceste criterii sunt de natură a justifica proporţionalitatea dintre cuantumul onorariului de avocat, în sumă de 2500 lei, şi volumul de muncă şi de timp presupus pentru pregătirea şi susţinerea apărării reclamantei în prezenta cale de atac.

Pentru asistenţa juridică şi reprezentarea reclamantei înaintea primei instanţe nu s-a făcut dovada cuantumului şi a plăţii onorariului de avocat.

Cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat li se alătură şi cele reprezentând taxele judiciare de timbru şi timbru judiciar aferente judecăţii în primă instanţă şi în căile de atac, onorariul pentru expertiza medico-legală precum şi cheltuielile de transport ale reclamantei, prin reprezentantul său legal, pe ruta Roman – Iaşi şi retur. Instanţa are în vedere un număr de 6 bonuri care atestă plata de către reclamantă a combustibilului necesar deplasării cu autoturismul în vederea prezentării sale la termenele de judecată acordate în prezentul apel precum şi la termenele fixate de instanţă în vederea prezentării reclamantei şi a mamei sale la Institutul de Medicină Legală Iaşi pentru efectuarea raportului de expertiză. Contravaloarea combustibilului necesar pentru deplasarea pe ruta Roman – Iaşi şi retur este reţinută de instanţă la suma de 61,79 lei, sumă calculată având în vedere distanţa rutieră de 172 km, un consum mediu de 7,5 litri la 100 km şi preţul de 4,79 lei/litru (12,9 litri x 4,79 lei).

Este adevărat că în cuprinsul raportului de expertiză efectuat în cauză se arată faptul că probele biologice au fost prelevate de la cele trei persoane (reclamantă, mama acesteia şi numitul C.M.) la data de 11.01.2016, probe care au fost conservate în laborator conform recomandărilor metodologice referitoare la conservarea probelor biologice în vederea examenului ADN şi folosite cu indicativul 74/19.09.2016 pentru efectuarea raportului nr. 74/19.09.2016. Existenţa deja în laboratorul Institutului de Medicină Legală Iaşi a probelor biologice recoltate de la reclamantă şi mama sa încă din data de 11.01.2016 nu exclude însă necesitatea prezenţei acestor persoane în vederea efectuării raportului de expertiză dispus de instanţă. Are în vedere instanţa imperativul ca pentru supunerea probelor, chiar deja recoltate, examenului medico-legal dispus de instanţă, este necesar acordul persoanei de la care aceste probe au fost prelevate, neprezentarea reclamantei şi a mamei sale la Institut la termenele fixate neputând decât să prezume absenţa unui atare acord. Mai mult, această absenţă ar fi putut constitui pentru pârât o justificare a poziţiei sale de împiedicare a efectuării lucrării. Ca atare, prezenţa reclamantei şi a mamei sale la Institutul de Medicină Legală Iaşi la termenele fixate în acest sens de către instanţă era necesară şi în acelaşi timp firească unui comportament diligent al părţii.

Împrejurarea că pe chitanţa nr. 016758, eliberată de Institutul de Medicină Legală Iaşi, care atestă plata de către reprezentantul legal al reclamantei a sumei de 3600 lei taxă examen ADN, nu este menţionată data eliberării sale nu poate conduce spre înlăturarea acestei sume din totalul cheltuielilor de judecată. Cu adresa de înaintare nr. 12339/23.09.2016, ce însoţeşte raportul de expertiză, Institutul de Medicină Legală Iaşi arată că data achitării cu chitanţa nr. 016758 a sumei de 3600 lei este cea de 19.09.2016. De altfel, această valoare a fost comunicată anterior instanţei de judecată, însăşi efectuarea raportului de expertiză prezumând achitarea contravalorii sale.

Nu reprezintă cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului cele făcute pentru analizele medicale din data de 04.12.2015 şi pentru autentificarea sub nr. x1/04.01.20xx a declaraţiei numitului B.Z.. Pe de o parte, administrarea acestor probe nu a fost dispusă de către instanţă iar, pe de altă parte, niciunul din aceste înscrisuri nu a servit soluţionării prezentului litigiu.

În considerarea celor mai sus expuse, în baza art. 480 alin. 3 teza I Cod procedură civilă, Tribunalul urmează a dispune conform celor cuprinse în prezenta decizie.

Domenii speta

Spete similare