Procedură prealabilă – contencios administrativ

Procedură prealabilă – contencios administrativ

Prin Decizia menţionată s-a admis recursul formulat împotriva Sentinţei Tribunalului Harghita.

Instanţa de control judiciar a reţinut că, se impune analiza prioritară a criticilor vizând modul de soluționare de către prima instanță a excepției inadmisibilității, deoarece eventuala temeinicie a acestor apărări ar face de prisos cercetarea celorlalte argumente aduse în discuție de recurent.

Excepția inadmisibilității pentru neparcurgerea procedurii prealabile a fost respinsă de prima instanță, reținându-se că Legea nr. 188/1999 nu impune parcurgerea procedurii reglementate de Legea nr. 554/2004. Curtea nu poate împărtăși această constatare, apreciind că posibilitatea funcționarului public destinatar al dispoziției de imputare emise de conducătorul autorităţii publice, în temeiul art. 85 alin. 1 teza I din Legea nr. 188/1999, de a se „adresa instanței de contencios administrativ” (alin. 2) este condiționată de îndeplinirea procedurii prealabile prevăzute de art. 7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004.

În acest sens, Curtea reține că voința legiuitorului de a supune instituțiile juridice reglementate de Legea nr. 188/1999, procedurii stabilite prin Legea nr. 554/2004, trebuie desprinsă din contextul actului normativ, și în special din art. 109 din Legea nr. 188/1999, prin care legiuitorul a dat în competența secţiei de contencios administrativ şi fiscal cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public, precum și din art. 117, text care arată că dispoziţiile Legii nr. 188/1999 se completează cu prevederile legislaţiei muncii, precum şi cu reglementările de drept comun civile, administrative sau penale, după caz, în măsura în care nu contravin legislaţiei specifice funcţiei publice.

Intimatul-reclamant arată în mod pertinent că textele art. 80 și în art. 85 alin. 2 din Legea nr. 188/1999, cu privire la atacarea actului administrativ prin care s-a aplicat o sancțiune (Funcţionarul public nemulţumit de sancţiunea aplicată se poate adresa instanţei de contencios administrativ, solicitând anularea sau modificarea, după caz, a ordinului sau dispoziţiei de sancţionare) și cu privire la atacarea ordinului/dispoziției de imputare (Împotriva ordinului sau dispoziţiei de imputare funcţionarul public în cauză se poate adresa instanţei de contencios administrativ) nu fac trimitere expresă la Legea nr. 554/2004, spre deosebire de art. 106 care prevede că anularea actului administrativ prin care s-a constatat sau s-a dispus încetarea raportului de serviciu (inclusiv în situația reorganizării), se poate cere în condiţiile şi termenele prevăzute de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Din această modalitate de formulare a normelor legale menționate nu se poate însă reține concluzia că, pentru instituțiile juridice reglementate de Legea nr. 188/1999, cu privire la care nu s-a inclus, în text, trimiterea expresă la Legea nr. 554/2004, procedura (condițiile și termenele) statornicită prin normele generale din materia contenciosului administrativ nu ar fi aplicabilă, în condițiile în care art. 117 al Legii nr. 188/1999 face trimitere la prevederile legislaţiei administrative, cu care se completează. În același timp, reținerea cu titlu de drept comun a normelor din Legea nr 554/2004, și a aplicabilității acestora în lipsa unor norme derogatorii în cuprinsul Legii nr. 188/1999, se impune și din perspectiva naturii juridice a raportului de serviciu – actele privind nașterea, modificarea sau stingerea acestui raport ori cele emise în executarea raportului sunt calificate de Legea nr. 188/1999 acte administrative (e.g. de art. 62 alin. 2, 3 și 9, art. 95 alin. 4, art. 96 alin. 1 etc.). În atare condiții, prevederile art. 7 alin. 1 ar fi lipsite de aplicabilitate numai în situația în care dispozițiile art. 85 din Legea nr. 85/2006 ar exclude expres efectele acestora – art. 85 nu face o astfel de excludere, indicând doar că persoana nemulțumită se poate adresa instanței de contencios administrativ, fără alte detalieri cu privire la termenul și celelalte condițiile formale de îndeplinit pentru sesizarea instanței specializate.

Curtea constată că poziția intimatului-reclamantului nu poate primită nici din perspectiva conținutului art. 85 alin. 21 din Legea nr. 188/1999 care stabilește că actul de imputare are caracter definitiv și constituie titlu executoriu, numai ca urmare a neintroducerii ori respingerii acţiunii la instanţa de contencios administrativ. Acceptarea punctului de vedere propus de reclamant ar impune constatarea adiacentă că intenția legiuitorului a fost aceea de a menține, timp de 3 ani (în situația în care s-ar considera că se aplică termenul general de prescripție pentru atacarea actului administrativ, și nu cel special, adică în situația în care atacarea ordinului/dispoziției de imputare nu ar fi supusă condițiilor și termenelor stabilite de Legea nr. 554/2004) incertitudinea asupra caracterului actului administrativ (executoriu/neexecutoriu, respectiv, definitiv/nedefinitiv) prin care s-a angajat răspunderea materială a funcționarului public (emis în îndeplinirea atribuției conducătorului autorității/instituției publice de recuperare a pagubelor), până la expirarea acestui termen.

În fine, apărarea intimatului că dispoziția de imputare nu face referire la obligativitatea parcurgerii procedurii prealabile nu poate constitui un argument concludent în analiza de față, în condițiile în care legea aplicabilă raportului de drept material și procesual nu este stabilită prin actul administrativ de angajare a răspunderii,  ci de dreptul obiectiv.

Pentru aceste considerente, văzând că reclamantul nu a parcurs procedura prealabilă impusă de art. 7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, în temeiul art. 496 alin. 2 și art. 498 alin. 1 Cod procedură civilă, recursul dedus judecății urmează a fi admis, cu consecința casării hotărârii atacate, iar în urma rejudecării cauzei, se va respinge, ca inadmisibilă, pentru neparcurgerea procedurii prealabile, cererea formulată de reclamant.

Domenii speta

Spete similare