Litigiu de muncă. Consecinţele necomunicării deciziei de sancţionare disciplinară salariatului.

Litigiu de muncă. Consecinţele necomunicării deciziei de sancţionare disciplinară salariatului.

art. 169 alin. 2 şi art. 252 alin.3 şi 4 din Codul muncii

Este necesar să se facă deosebirea între efectul deciziei de sancţionare, respectiv reţinerea din drepturile salariale, şi semnificaţia comunicării sale, indiferent de modalitatea aleasă sau de contestarea modalităţii alese de angajator (cum a fost cazul şi în prezenta speţă în care apelantul, în faţa Curţii, a arătat că decizia de sancţionare nu ar produce efecte deoarece i-ar fi fost nelegal comunicată prin scrisoare recomandată,  angajatorul neprobând că ar fi încercat, anterior, să i-o comunice personal şi că ar fi refuzat primirea).

(Curtea de Apel București, Secţia a VII-a pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, decizia Nr.194 din 17 ianuarie 2017)

Prin cererea de apel, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 3.10.2016, apelantul S. V. M.  a criticat sentinţa civilă nr.7245/21.07.2016.

În motivarea cererii de apel, apelantul a arătat următoarele:

Tribunalul nu a judecat cererea sa împotriva U.S.H.  pentru reţinerea nejustificată din salariul a sumei totale de 1.170 lei, nespecificând pe documentul de plată (fluturaşii lunari de salariu) motivul sau documentul care a stat la baza reţinerii, încălcându-se prevederile art. 169 (1) din Codul Muncii care stipulează că: "nicio reţinere din salariu nu poate fi operată, în afara cazurilor şi condiţiilor prevăzute de lege".

Instanţa de fond a judecat alt caz, de care era în necunoştinţă totală de cauză, ce se referea la prevederile art. 252  din Codul Muncii, dar nici acela nu a fost specificat în documentul de plată, nejudecând cererea sa de chemare în judecată pentru reţinerea nejustificată din salariu, cu încălcarea prevederilor art. 169 (1) din C. Muncii.

În fapt, U.S.H., la data de 10.03.2016,i-a reţinut din salariul, aferent lunii februarie 2016, suma de 387 lei, fără a specifica motivul sau documentul în baza căruia s-a făcut reţinerea, conform prevederilor art. 169 (1) din Codul Muncii, aşa cum se poate constata din fluturaşul de salariu pe luna februarie 2016.

 Apelantul a susţinut că a crezut că această reţinere este o greşeală, având în vedere o situaţie similară, în care a primit banii reţinuţi, mai târziu, fără intervenţia sa, însă, în luna următoare, la data de 08 aprilie 2016, a constatat că U.S.H. a repetat aceeaşi situaţie, reţinându-i din salariu suma de 396 lei fără nicio justificare, încălcând prevederile art. 169 (1) din Codul Muncii, fapt care l-a determinat să cheme în judecată U.S.H. , în conformitate cu art. 192 C. Proc.Civ. şi art. 169 (1) din Codul Muncii care prevede că "nicio reţinere din salariu nu poate fi operată, în afara cazurilor şi condiţiilor prevăzute de lege".

La data de 17.05.2016 _ a subliniat apelantul _ a completat cererea introductivă şi cu suma de 387 lei, reţinută din salariul aferent lunii aprilie 2016, fără să se specifice pe fluturaşul de salariu motivul sau documentul în baza căruia s-a reţinut, conform fluturaşului de salariu de pe luna aprilie 2016, nici înaintea primei reţineri şi nici pe parcursul celor trei luni  necomunicându-i-se, verbal sau în scris, motivul reţinerii şi nici documentul în baza  căruia s-a operat reţinerea, conform art. 169 (1) din Codul Muncii.

 A subliniat apelantul  împrejurarea potrivit căreia este surprinzător cum instanţa de fond justifică, în hotărârea civilă nr. 7245/21.07.2016, faptul că motivul reţinerilor este decizia de sancţionare nr. 148/05.02.2016, cu toate că această decizie a fost necunoscută atât înainte cât şi la momentul reţinerii celor trei sume, deci nu se poate invoca că această decizie ar sta la baza reţinerii sumelor nejustificate, singurul motiv care l-a determinat să chem în judecată U.S.H.  fiind nejustificarea reţinerii din salariu, în conformitate cu art. 169 (1) din Codul Muncii, la data reţinerii sumelor nejustificate din salariu şi la data înaintării cererii de chemare în judecată nefiind consemnată, pe niciun document şi nici pe documentele de plată, respectiv  în fluturaşii lunari de salariu, decizia de sancţionare nr. 148/05.02.2016, despre care să ia la cunoştinţă, toate documentele depuse la dosarul cauzei de către U.S.H. ,  neprobând cu nimic că ar fi luat la cunoştinţă despre decizia de sancţionare nr. 148/05.02.2016, în aceste condiţii fiind inexplicabil cum instanţa de fond a considerat că reţinerile salariate ar fi fost justificate, conform deciziei de sancţionare nr. 148/05.02.2016 care a fost necunoscută pe tot parcursul derulării judecăţii.

Având în vedere cele spuse mai sus, precum şi justificarea întârziată şi necomunicată a deciziei de sancţionare nr. 148/05.02.2016, cu încălcarea totală a prevederilor art.252 alin 3 şi alin 4 din Codul Muncii, a concluzionat apelantul  că nu sunt justificate reţinerile din salariu menţionate, în conformitate cu art. 169 (1) din Codul Muncii.

Intimata U.S.H.  a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului, arătând că, între Universitate, în calitate de angajator şi reclamant, în calitate de angajat, a fost încheiat contractul individual de muncă pentru postul de conferenţiar universitar în cadrul F. Ş. E. din cadrul U.S.H. .

În temeiul contractului individual de muncă, al regulamentului de ordine interioara, al legislaţiei in vigoare în materie de învățământ superior - Legea 1/2011, dar şi al Cartei U.S.H. , printre obligaţiile privind activităţile didactice şi de cercetare, angajatul trebuia sa îndeplinească şi criteriile de evaluare a performantelor didactice şi de cercetare, dintotdeauna, în cadrul Universităţii, în virtutea acestor prevederi, evaluarea performanţelor didactice  realizându-se pe baza unei fişe de autoevaluare a cadrului didactic, în conformitate cu metodologiile aprobate în cadrul Senatului Universităţii.

În contextul scăderii numărului de studenţi în perioada 2013 - 2014, U.S.H.  şi-a propus îmbunătăţirea nivelului calitativ al programelor de studii pe care le desfăşoară, în vederea îndeplinirii criteriilor ARACIS (Agenţia Română pentru asigurarea calităţii în învăţământul superior) aferente calificativului grad de încredere ridicat şi a criteriilor de clasificare în categoria universităţilor de educaţie şi cercetare ştiinţifică.

În scopul atingerii acestor obiective, începând cu anul universitar 2015 - 2016, prin Hotărârea S. U. nr. 594/02.11.2015 au fost aprobate Metodologiile de implementare a acestor criterii, fiind, aşadar, modificate metodologiile anterioare de evaluare.

Astfel, evaluarea performantelor personalului didactic din U.S.H.  trebuie efectuată pe baza criteriilor de performanţă prevăzute de Legea 1/2011 şi a actelor normative subsecvente acesteia, a HG 1418/2006 privind aprobarea  Metodologiei de evaluare externă a standardelor, a standardelor de referinţa şi a listei indicatorilor de performantă a ARACIS şi a Ordinului Ministrului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului nr. 6560/2012 privind aprobarea standardelor minimale necesare şi obligatorii pentru conferirea titlurilor didactice din învăţământul superior şi a gradelor profesionale de cercetare - dezvoltare.

În conformitate cu aceste Metodologii aprobate, în mod obligatoriu, fiecare cadru didactic cu norma întreagă, deci li apelantul-reclamant din prezenta cauza, trebuia să completeze şi să încarce, pe platforma electronica e-Learning Blackboard, formularul de calcul_ fise de autoevaluare, prin completarea corespunzătoare a rubricilor acestei aplicaţii, hotărârea Senatului Universităţii, precum şi baza normativă a metodologiilor aprobate, dar şi detaliile tehnice privind fişele de evaluare fiind transmise tuturor cadrelor didactice ale Universităţii, iar reprezentanţii departamentului IT având însărcinarea de a oferi asistenta tehnică şi eventualele lămuriri necesare.

În egala măsură, reclamantului – apelant  i-au transmise toate informaţiile necesare implementării metodologiilor şi i-au fost acordate toate lămuririle necesare completării şi încărcării fisei de autoevaluare în platforma „e-Learning Blackboard”, însă, în ciuda tuturor eforturile, domnia sa a refuzat, în repetate rânduri, să se conformeze acestei sarcini de serviciu şi, mai mult decât atât, deşi termenul iniţial de depunere a fiselor a fost prelungit în repetate rânduri, iar apelantul a fost atenţionat în mod expres asupra faptului că acestea sunt obligatorii în raport de legislaţia învăţământului superior, dar şi de hotărârea senatului universităţii, aceasta şi-a menţinut conduita.

Ulterior, ca urmare a sesizării transmise de către Decanul F. Ş. E., organele de conducere ale U. au fost informate despre abaterea disciplinară săvârşită de către reclamant, iar,  în baza Hotărârii S. U. nr. 18 din 11.01.2016, a fost aprobată componenta comisiei de investigare a abaterilor disciplinare, comisie numita prin decizia rectorului nr. 120/14.01.2016.

Aceasta comisie a fost întrunită ca urmare a faptului că, în repetate rânduri, reclamantul a fost convocat pentru a se prezenta în fata Consiliului Facultăţii în vederea discutării chestiunii legate de completarea fişei de autoevaluare şi de încărcare a acesteia în platforma electronica e- learning Blackboard, pentru a i se acorda lămuririle necesare şi pentru un eventual suport în măsura în care acesta ar fi fost necesar şi, întrucât la o prima şedinţa a consiliului la care a fost convocat pentru data de 18.12.2015, acesta nu îşi completase fişa de autoevaluare i-a fost acordat un nou termen, respectiv pana la data de 5 ianuarie pentru completarea fisei acesteia, însă, prezentându-se în faţa consiliului, reclamantul a afirmat în mod expres că nu înţelege să completeze fişa de autoevaluare, considerând că nu are această sarcină de serviciu, în raport de contractul sau individual de muncă.

Luând act de acest refuz,  Consiliul Universităţii a constatat „neîndeplinirea acestei sarcini de serviciu”, propunând constituirea comisiei de analiză pentru investigarea abaterilor disciplinare, comisia s-a întrunit la data de 29 ianuarie si a stabilit ca fapta cercetata reprezintă abatere disciplinara in sensul art. 53 din Regulamentul de ordine interioara al U.S.H.

Ca urmare a acestui referat, prin Decizia nr. 148/05.02.2016 a rectorului Universităţii, reclamantul a fost sancţionat disciplinar cu diminuarea salariului de bază, pe o durată de 3 luni — februarie, martie şi aprilie 2016, cu 10%, în temeiul art. 312 alin. 2, lit. b din Legea Educaţiei Naţionale nr. 1/2011 şi al art. 210 lit. b din Carta U.S.H. .

Deşi prin cererea de chemare în judecată, reclamantul solicită restituirea acestor sume, susţinând, cu rea – credinţă, ca nu ar avea cunoştinţă despre motivul pentru care i-a fost redus salariul, în realitate acesta a fost cercetat disciplinar şi sancţionat în deplină conformitate cu dispoziţiile legale, având cunoştinţa atât despre obiectul cercetării cât şi despre decizia de sancţionare ce i-a fost comunicată.

În mod corect prima instanţa a apreciat că acţiunea în pretenţii, formulată de către reclamant, este neîntemeiată, în condiţiile în care reducerea salariului cu 10%, pentru o perioadă de 3 luni, a fost dispusă prin Decizia Rectorului nr. 148/05.02.2016, Decizie pe care partea adversă nu a înţeles să o conteste în termenul legal.

Aşadar,  a concluzionat intimata, în condiţiile în care aceasta reducere salariala are ca temei o decizie validă a angajatorului întemeiată pe dispoziţiile art. 248 din Codul Muncii, iar susţinerile apelantului - reclamant conform cărora nu ar fi avut cunoştinţă despre motivul reţinerii sunt nereale, decizia fiindu-i comunicată în mod legal, reţinerea a avut o bază legală.

În ceea ce priveşte lipsa unor menţiuni din fluturaşii de salariu privind reducerea salariului, a subliniat intimata că această menţiune nu este necesară, dovada legalităţii reţinerii din salariu fiind reprezentată de însăşi decizia de sancţionare disciplinară necontestată.

Asupra apelului, Curtea reţine următoarele:

Sintetizând susţinerile apelantului din cererea de apel, rezultă că acesta susţine împrejurarea potrivit căreia sumele ce i-au fost reţinute în baza deciziei de sancţionare anterior aplicate ar fi fost nelegal neplătite deoarece nu îi fusese legal comunicată decizia de sancţionare şi, prin urmare, nu ar fi avut cunoştinţă despre existenţa acesteia, astfel că respectiva sancţiune nu ar putea produce efectul reţinerilor lunare din drepturile sale salariale.

Din punct de vedere al existenţei sale, Curtea constată că decizia de sancţionare există, în materialitatea, sa, această decizie de sancţionare stând la baza reţinerilor lunare din drepturile salariale ale apelantului – reclamant.

Curtea subliniază că este necesar să se facă deosebirea între efectul deciziei de sancţionare, respectiv reţinerea din drepturile salariale, şi semnificaţia comunicării sale, indiferent de modalitatea aleasă sau de contestarea modalităţii alese de angajator (cum a fost cazul şi în prezenta speţă în care apelantul, în faţa Curţii, a arătat că decizia de sancţionare nu ar produce efecte deoarece i-ar fi fost nelegal comunicată prin scrisoare recomandată,  angajatorul neprobând că ar fi încercat, anterior, să i - o comunice personal şi că ar fi refuzat primirea).

Actul comunicării deciziei de sancţionare are drept consecinţă curgerea termenului de contestare a respectivei decizii de către salariatul vizat de decizia de sancţionare.

Chiar şi dacă ar fi fost contestată decizia în instanţă, angajatorul nu ar fi fost cu nimic împiedicat să procedeze la reţinerile lunare din drepturile salariale ale reclamantului întrucât nicio dispoziţie a Codului Muncii nu prevede că decizia de sancţionare contestată ar fi suspendată de drept, din perspectiva producerii efectelor sale,respectiv, în prezenta cauză, diminuarea salariului de bază pe o durată de 3 luni, cu 10%, ca efect al aplicării sancţiunii prevăzute de art. 248 alin.1 lit. c din Codul Muncii, până la momentul soluţionării definitive a cauzei având ca obiect anularea deciziei de sancţionare.

Aşadar, susţinerea nelegalei modalităţi de comunicare a deciziei de sancţionare de către apelantul – reclamant, ca motiv al pretinsei lipse de temei a reţinerilor din drepturile sale salariale, este irelevantă deoarece, aşa cum se sublinia în cele ce preced, cât timp decizia de sancţionare există în materialitatea sa şi nu a fost anulată în urma unei proceduri judiciare soluţionată în mod definitiv, decizia de sancţionare îşi produce efectele.

Împrejurările legate de modul în care i-a fost comunicată reclamantului - apelant decizia de sancţionare pot avea relevanţă doar în cazul unui litigiu având ca obiect anularea deciziei de sancţionare, pentru că, şi dacă s-ar accepta teoria reclamantului potrivit căreia nu i-ar fi fost legal comunicată decizia de sancţionare şi, astfel, nu ar fi avut cunoştinţă despre ea, aceasta nu schimbă realitatea faptică, şi anume nu infirmă existenţa, în materialitatea sa, a deciziei de sancţionare.

Necomunicarea deciziei sau ipotetica nelegală comunicare a acesteia nu echivalează cu nulitatea sa ori cu lipsirea sa de efecte, ci dă dreptul (dacă o instanţă sesizată cu nulitatea deciziei de sancţionare ar aprecia că, într-adevăr, decizia de sancţionare i-ar fi fost nelegal comunicată salariatului şi că, pe cale de consecinţă, acesta ar fi încă în termen să o conteste) celui care face obiectul respectivei decizii să o atace în faţa instanţei cu o cerere de anulare.

De altminteri, cu trimitere la buna-credinţă care ar trebui să fie reflectată de acţiunea şi susţinerile fiecărui justiţiabil, Curtea subliniază că, indiferent de cum a realizat intimata comunicarea deciziei de sancţionare către reclamantul – apelant,legal sau  nelegal (analiza acestei chestiuni nu prezintă relevanţă, din motivele mai sus expuse, în prezenta cauză) _ totuşi, cel mai târziu de la data la care intimata - pârâtă a depus, în dosarul Tribunalului Bucureşti, în copie, decizia de sancţionare, apelantul-reclamant avea  posibilitatea (cunoscând despre existenţa respectivei decizii întrucât nu se poate accepta teoria prelungirii situaţiei de fapt invocate de către reclamant, şi anume a necunoaşterii existenţei deciziei de sancţionare după depunerea acesteia în dosarul Tribunalului) efectivă de a o ataca în instanţă, solicitând anularea sa, iar, în prezenta cauză, în faţa Tribunalului sau chiar în faţa Curţii, să ceară suspendarea judecăţii, în baza art.413 alin.1 pct.1 Cod Proc.Civile, până la soluţionarea definitivă a litigiului având ca obiect anularea deciziei de sancţionare.

Cum nu a întreprins un astfel de demers, susţinând în cuprinsul cererii sale de apel faptul că nu ar fi luat cunoştinţă despre decizia de sancţionare (aspect nereal, cât timp decizia, în copie, a fost, totuşi, depusă în dosarul Tribunalului, apelantul având cel puţin posibilitatea de a proceda la lecturarea sa, precum şi de a o ataca, dacă aprecia necesar, ceea ce nu a realizat) consecinţa este că decizia de sancţionare, existând în materialitatea sa, indiferent dacă şi în ce mod a fost sau nu comunicată reclamantului – apelant, produce efecte.

Evident că, dacă reclamantul ar fi solicitat, într-un litigiu distinct, nulitatea deciziei de sancţionare, ar fi putut, în acelaşi litigiu, pe calea unui capăt accesoriu de cerere, să solicite şi restituirea sumelor reţinute în baza deciziei anulate.

Însă, cât timp decizia de sancţionare există, efectele acesteia producându-se, reclamantul nu are niciun temei să invoce, în chip justificat, vreo obligaţie a angajatorului de restituire a sumelor reţinute sau, pe cale accesorie, ca efect al admiterii capătului principal de cerere, daune morale.

Contrar celor susţinute de către apelant, Tribunalul nu “a judecat alt caz, de care era în necunoştinţă totală de cauză”, ci a analizat, dacă, în raport de pretenţiile reclamantului apelant, respectiv restituirea unor sume în legătură cu care acesta din urmă a susţinut că angajatorul i le-ar fi reţinut fără un temei,  pârâta a avut sau nu o bază legală  aparentă, ajungând la concluzia că această bază legală aparentă _strict din perspectiva existenţei, în materialitatea sa, a deciziei de sancţionare_ există, fiind reprezentată de decizia de sancţionare care nu a fost anulată de către nicio instanţă până la data finalizării prezentei judecăţi.

Este de domeniul evidenţei logicii juridice faptul că între cele două, respectiv între pretenţia de restituire a sumelor reţinute de către angajator şi analiza cauzei juridice ce a determinat respectiva reţinere subzistă o legătură de tip cauză – efect, astfel că Tribunalul nu putea doar să analizeze efectul, respectiv reţinerea din drepturile salariale ale reclamantului, fără a cercetat şi cauza acestor reţineri, rezultată din apărările pârâtei –intimatei, apelantul cerând practic, prin formularea acestei critici, să fi fost exclusiv cererea sa analizată, iar apărările părţii adverse, strict din perspectiva existenţei, în materialitatea sa, a temeiului juridic al sancţionării (iar nu cu privire la legalitatea intrinsecă a acestei sancţionări asupra căreia, în mod inutil, a dezvoltat intimată în întâmpinarea depusă în dosarul de apel, aspectele de legalitate ale deciziei de sancţionare  putând face obiectul unei alte judecăţi, fireşte doar dacă reclamantul ar fi dorit să o iniţieze) să fi fost ignorate, ceea ce nu poate fi acceptat, deoarece, judecând după această cerinţă a apelantului – reclamant, prima instanţă nu ar fi ascultat, nu ar fi avut în vedere argumentele ambelor părţi, deşi amândouă aveau dreptul la a fi ascultate şi judecate.

Referitor la relevanţa împrejurării conform căreia motivul reţinerilor din drepturile salariale nu ar fi fost înscris pe documentul care se predă salariaţilor la momentul plăţii lunare a drepturilor salariale, Curtea subliniază că aceasta nu are nicio semnificaţie de natură să afecteze legalitatea reţinerilor, cât timp cauza juridică a acesteia a  existat în materialitatea sa (reprezentată de  decizia de sancţionare) fiind îndeplinită condiţia referitoare la cerinţa ca orice reţinere să fie în acord cu dispoziţiile legii, reţinerea din drepturile salariale reprezentând modalitatea concretă de aplicare a sancţiunii dispuse prin decizia de sancţionare pe care reclamantul a ales să nu o atace, nici măcar după ce o copie a acesteia a fost depusă în dosarul primei instanţe, iar pârâta –intimată a făcut referiri exprese la existenţa sa.

Având în vedere considerentele ce preced, Curtea, în baza art.480 alin.1 Cod Proc.Civile, va respinge apelul ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare