Contracte

Data publicare portal: 02.04.2018

 Prin sentinţa civila nr. 5457/03.06.2016, pronuntata de J S, s-a admis cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamantul N.S.V. în contradictoriu cu pârâta XXXX S.A..

S-a constatat ca fiind abuzivă clauza prevăzută la pct. 9 lit. f din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. xxxx referitoare la ,,comisionul de urmărire riscuri de 82,80 RON lunar, reprezentând un procent de 0,23 % din valoarea creditului contractat prevăzută la pct.1”.

S-a dispus înlăturarea acestei clauze din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. xxxx.

S-a dispus obligarea pârâtei XXXX S.A. să restituie reclamantului N.S.V. suma de 8.528,4 lei, percepută de la acesta cu titlu de comision de urmărire riscuri şi ulterior inclus în comisionul de administrare.

S-a constatat ca fiind abuzivă clauza prevăzută la pct. 9 lit. c din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. xxxx referitoare la ,,comisionul de administrare de 18 RON lunar, reprezentând un procent de 0,05 % din valoarea creditului contractat prevăzută la pct.1”.

S-a dispus înlăturarea acestei clauze din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. xxxx.

S-a dispus obligarea pârâtei XXXX S.A. să restituie reclamantului N.S.V. suma de 1.854 lei, percepută de la acesta cu titlu de comision de administrare.

S-a dispus obligarea pârâtei XXXX S.A. să achite reclamantului N.S.V. cheltuielile de judecată în cuantum de 1.800 lei, reprezentând onorariu avocaţial.

S-a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de pârâta XXXXS.A. ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut următoarele:

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul J.S la data de  12.01.2016, sub nr. …., reclamantul N.S.V. în contradictoriu cu pârâta XXXXS.A. prin Sucursala Judeţeană O…, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate caracterul abuziv al clauzei stipulată la art. 9 lit. f) din contractul de credit bancar nr. xxxx referitoare la comisionul de urmărire riscuri - de 82,80 lei/ lunar cumulat și transformat unilateral de bancă în temeiul O.U.G. nr. 50/2010 în comision de administrare în sumă de 100,80 lei, cu consecinţa obligării pârâtei să-i restituie suma de bani reţinută cu titlu de comision de urmărire riscuri în valoare de 2980,8 lei pe perioada 20.09.2007-20.09.2010, respectiv a comisionului de administrare în valoare de  6.350,4  lei  pe  perioada 20.09.2010-31.12.2015, cu dobânda legală aferentă.

În fapt, reclamantul a arătat că la data de 20.09.2007 a încheiat cu pârâta un contract de credit bancar înregistrat sub nr.548, prin care a împrumutat suma de 36.000 lei, pentru nevoi personale. Acest contract de credit bancar, intră sub incidenţa Legii nr. 193/2000 care la art. 4 transpune prevederile Directivei Consiliului Europrean nr. 93/13/CEE din 05.04.1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii.

În contractul de credit încheiat, pe lângă dobânda perceputa de bancă, au fost prevăzute și anumite comisioane gen comision de acordare, comision de administrare, comision de urmărire riscuri, comisioane de ramburasare anticipată etc.

La data încheierii convenţiei de credit în afară de dobânda pe care urma să o încaseze banca, nu i-a fost adus la cunoştinţă şi nu i s-a explicat faptul că urmează să plăteasca și unele comisioane pe toată perioada de derulare a creditului, ajungând astfel, ca în loc de suma împrumutată și dobânda aferentă, să restituie băncii o sumă cu 100% mai mare decât suma împrumutată.

După apariţia OUG nr.50/2010 - a fost impusă băncilor obligaţia de a transparentiza costurile creditului acordat consumatorilor, situaţie în care băncile trebuiau să elimine din contractele de credit anumite comisioane care contraveneau legii dar și să arate modalitatea de calcul și definiţia fiecărei dobânzi sau comision perceput, într-o maniera clară și uşor inteligibilă.

Referitor la clauza stipulată la art. 9 lit.f - privitoare la comisionul de risc - stabilit în valoare de 82,80 lei / lunar- această clauză este interzisă de dispoziţiile OUG nr. 50/2010, mai precis de dispoziţiile art. 3 6 - potrivit căruia: ,,pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiza dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensaţie in cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor, după caz, penalităţi, precum si un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor."

Cum în contractul de credit este prevăzut un comision de administrare în valoare de 18 lei/lunar - perceperea comisionului de risc concomitent cu perceperea comisionului de administrare duce la crearea unui dezechilibru major între drepturile și obligaţiile părţilor, mai ales că, pentru punerea la dispoziţie a creditului reclamantului le-a fost impusă o dobândă revizuibila de 18,09 %, dar si alte comisioane care sunt stipulate la art. 9 din Contract.

Mai mult decât atât, aceasta clauză este abuzivă și pentru că, comisionul de urmărire riscuri, nu este clar si inteligibil definit, și nici nu se prevede care sunt riscurile la care ar fi supusă banca prin acordarea acestui credit reclamantului.

După apariţia OUG nr. 50/2010, banca a înțeles să nu mai perceapă acest comision de risc, pe care l-a inclus totuşi în comisionul de administrare, fără acordul și fără să fie încheiat un act adiţional prin care să se stipuleze în acest fel, ajungându-se astfel ca în loc de 18 lei/lună cât reprezintă comisionul de administrare, să fie percepută cu titlul de comision de administrare suma de 100,80 lei, contra contractului dar și prevederilor legale.

A sesizat acest aspect la data de 29.01.2014 şi printr-o cerere adresata băncii a solicitat relaţii cu privire la aceste comisioane însă nu a primit nici un răspuns favorabil.

Practica băncii de a percepe comisionul de urmărire riscuri în perioada 2007 -prezent este una abuzivă, motiv pentru care a solicitat instanţei ca în raport de dispoziţiile Legii nr. 193/2000 care la art. 4 transpune prevederile Directivei Consiliului Europrean nr. 93/13/CEE din 05.04.1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, să constate caracterul abuziv al acestei clauze și să dispună eliminarea clauzei stipulate la art. 9 lit. f) din contractul de credit bancar în totalitate, cu consecinţa restituirii sumelor încasate de care bancă cu titlul de comision de urmărire riscuri în sumă de 2.980,8 lei pe perioada 20.09.2007-20.09.2010, respectiv a comisionului de administrare în valoare de 6.350,4 lei pe perioada 20.09.2010-31.12.2015, cu dobânda legală aferentă.

Reclamantul a învederat faptul că nu a avut posibilitatea să negocieze nici o clauză din contract, întregul act juridic fiind impus, în forma respectivă, de către bancă. Conform art.4 alin.3, teza finală din Legea nr. 193/2000, băncii îi revine obligaţia de a dovedi că a negociat, în mod direct, clauzele abuzive cu împrumutatul.

Aceste clauze au fost impuse de către pârâtă, reclamantul, în calitate de consumator, nu a putut influenţa în nici un fel modificarea sau înlăturarea lor, și nici negocierea cu privire la cuantumul perceput, referitor la nivelul dobânzii și nici cu privire la cuantumul comisioanelor sau la cumulul acestor comisioane. Mai mult decât atât, la momentul încheierii convenţiei de credit, nici nu a cunoscut şi nu i s-au dat lămuriri despre tipul şi numărul comisioanelor stipulate în convenţiile de credit și nici despre modalitatea de calcul a dobânzii.

Ori o clauză abuzivă este acea clauză care modifică echilibrul contractual, de cele mai multe ori în mod imperceptibil sau greu perceptibil pentru consumator, aşa cum este de altfel și cazul de faţă.

De asemenea, „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerata abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerinţelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligaţiile părților" conform art. 4 alin. 1 din Lg. 193/2000 - contractul încheiat fiind unul de adeziune în care clauzele sunt dinainte stabilite de împrumutător singurele elemente diferenţiate fiind suma împrumutată și data scadentă.

Clauzele contractuale trebuie să fie clare, fără echivoc iar în caz de dubiu acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului conform art. 1 din Lg. 193/2000, care prevede că „orice contract încheiat între comercianţi și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate. În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului. Se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii."

În aceste condiţii, în conformitate cu prevederile Legii nr. 193/2000 cu modificările şi completările ulterioare privind clauzele abuzive din contract, precum şi faptul că aceste clauze au fost impuse fără să existe o cauză obiectivă care să necesite plata lor, reclamantul a solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzei, întrucât: nu a fost negociată cu el, contractul de credit fiind unul de adeziune, în care clauzele sunt prestabilite de către împrumutător; încălcarea bunei credinţe s-a manifestat prin stabilirea numărului şi tipului de comisioane; s-a creat un dezechilibru semnificativ în ceea ce îl priveşte, comisioanele percepute de către bancă ridicându-se la o sumă considerabilă; comisionul perceput este interzis a fi perceput potrivit dispoziţiilor OG nr.50/2010 si Legii 288/2010, fiind percepute în mod simultan comisioane care sunt interzise de lege ( vezi comision de acordare, comision de urmărire riscuri, comision de administrare).

În drept, a invocat Legea 193/2000, OUG 50/2010.

Reclamantul a atasat la dosarul cauzei înscrisuri (filele nr. 7-29).

Pentru dovedirea acţiunii reclamantul a solicitat să se folosească de proba cu înscrisuri și relaţiile solicitate pârâtei, din care să rezulte care este cuantumul sumei achitate de către reclamant cu titlul de comision de urmărire riscuri/administrare.

 La data de 05.02.2016, pârâta XXXXS.A. a formulat  întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată și obligarea reclamantului la suportarea cheltuielilor de judecată.

La data de 20 septembrie 2007, între, pe de-o parte, XXXXS.A., în calitate de împrumutător, şi, pe de altă parte, reclamantul N.S.V., în calitate de împrumutat, s-a încheiat contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. xxxx, având ca obiect acordarea unui credit pentru nevoi personale, în cuantum de 36.000 RON pentru o perioadă de 120 de luni.

În ce priveşte structura de costuri, printre altele, în acest contract s-a stipulat perceperea unui comision de urmărire riscuri - acesta fiind în cuantum de 82,80 RON lunar, reprezentând un procent de 0,23% din valoarea creditului contractat.

Mai mult, reclamantul, anterior încheierii contractului de credit în discuţie, mai încheiase cu pârâta alte 3 (trei) contracte de credit, după cum urmează: 2061.A01.0.587391.0203.EUR.4, în valoare de 3.500 EUR, acordat în data de 13 ianuarie 2005, rambursat în data de 14 august 2006 şi închis în data de 05 septembrie 2006; 2061.A01.0.587391.0203.ROL.5, în valoare de 10.300 RON, acordat în data de 18 noiembrie 2005, rambursat în data de 14 august 2006 şi închis în data de 05 septembrie 2006; 20311.B02.0.587391.0203.EUR.7, în valoare de 18.000 EUR, acordat în data de 24 august 2006 şi rambursat şi închis în data de 01 septembrie 2010.

Toate apărările pe care le formuleaza prin intermediul prezentei întâmpinări au în vedere strict motivele de fapt şi de drept invocate de către reclamant, astfel cum acestea sunt redate în cererea de chemare în judecată.

În primul rând, faţă de susţinerile din cererea de chemare în judecată, conform cu care la speţa de faţă îşi găsesc aplicabilitate dispoziţiile OUG nr. 50/2010, menţioneaza faptul că OUG nr. 50/2010 a intrat în vigoare la data de 21 iunie 2010, pe când contractul de credit a fost încheiat la data de 20 septembrie 2007.  Faţă de această situaţie şi prin raportare atât la principiul general de drept tempus regit actum, cât şi la dispoziţiile art. 95 din OUG nr. 50/2010, astfel cum aceasta a fost modificată prin Legea nr. 288/20101, precizeaza că dispoziţiile acestui act normativ nu sunt aplicabile, bineînţeles, cu excepţia art. 371 (se referă la situaţia în care se solicită o refinanţare -aspect ce nu este aplicabil la speţa de faţă) şi art. 66 - 69 (se referă la rambursarea anticipată - aspect ce nu este aplicabil în speţa de faţă).

La data încheierii contractului de credit, dispoziţiile legale în vigoare nu interziceau perceperea comisionului de urmărire riscuri.

În al doilea rând, solicită să nu se aibă în vedere susţinerile de la pagina 2 a cererii de chemare în judecată conform cu care: „(...) pentru punerea la dispoziţie a creditului subsemnaţilor ne-a fost impusă o dobândă revizuibilă de 18,09% (...)". Aceasta deoarece, dobânda indicată drept revizuibilă este, în fapt, dobânda anuală efectivă (denumită în continuare DAE), care reprezintă costul total al creditului. Dobânda revizuibilă la care se referă reclamantul în cererea de chemare în judecată, adică dobânda remuneratorie,  la data semnării Contractului de credit, era de 11,8% pe an, astfel cum rezultă din prevederile art. 5 din Contractul de credit.

În al treilea rând, cu privire la susţinerile reclamantului de la pagina 2 a cererii de chemare în judecată, legate de adresa transmisă pârâtei în data de 29 ianuarie 2014, precizeaza că acel comision este un comision de administrare a contului curent din care se încasează rata aferentă creditului, fiind un comision pentru pachetul de cont curent. Acest comision nu se regăseşte în cuprinsul Contractului de credit, sens în care solicita respingerea susţinerile acestea.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat constatarea ca abuzivă a clauzei inserate în Contractul de credit, la art. 9, lit. f), referitoare la comisionul de urmărire riscuri, care prevede: „Pentru creditul pus la dispoziţie banca percepe următoarele comisioane (...): f) comision de urmărire riscuri de 82,80 RON lunar, reprezentând un procent de 0,23% din valoarea creditului contractat prevăzută la pct.1. In acest sens, clauza atacată este exceptată de la aprecierea caracterului abuziv în temeiul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000: Art. 95. - Prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, cu excepţia dispoziţiilor art. 37, ale art. 66-69 şi, în ceea ce priveşte contractele de credit pe durată nedeterminată existente la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, ale art. 50-55, ale art. 56 alin. (2), ale art. 57 alin. (I) şi (2), precum şi ale art. 66-71. Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil."

 Prima condiţie care trebuie să fie îndeplinită pentru aplicarea acestei excepţii, este ca, aceste clauze analizate, să se refere la elemente care fac parte din structura de costuri ce reprezintă şi definesc obiectul principal al contractului.

Or, comisionul de urmărire riscuri, alături de dobândă, face parte din DAE, adică din preţul total al creditului. Că este aşa rezultă inclusiv din prevederile Contractului de credit, care prevede, la art. 6, că „DAE, la data semnării prezentului contract, este de 18,09% pe an. In DAE sunt incluse: dobânda anuală, comisionul de analiză a documentaţiei, de acordare credit şi administrare, cheltuieli efectuate cu încheiereapoliţei de asigurare de viaţă, comisionul de urmărire riscuri (subl. ns.),  precum şi alte costuri (orice alte costuri intervenite ulterior semnării acestui contract)."

Mai mult, chiar legea în vigoare la data încheierii Contractului de credit – Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice2 (denumită în continuare Legea nr. 289/2004), la art. 2, lit. e) prevedea că „dobânda anuală efectivă, denumită în continuare DAE – costul total al creditului la consumator (subl. ns.), exprimat în procent anual din valoarea creditului total acordat şi calculat în conformitate cu art. 4;".

DAE reprezintă elementul esenţial ce sintetizează toate costurile datorate în schimbul creditului, şi reprezintă elementul hotărâtor în funcţie de care se formează opţiunea consumatorului pentru un anumit produs de creditare şi pentru o anumită instituţie de credit, iar acest element a fost cunoscut de către reclamant încă de dinaintea încheierii Contractului de credit.

Astfel, aşa cum a statuat şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (denumită în

continuare CJUE) în cauza C-76/10 (Pohotovost vs Zveta Korckovska), „informarea

consumatorului asupra costului global al creditului, sub forma unei dobânzi calculate

potrivit unei formule matematice unice, are, aşadar, o importanţă esenţială. Pe de o

parte, aceasta informaţie (...) contribuie la transparenţa contractului, în sensul că

permite consumatorului să compare ofertele de creditare. Pe de altă parte, ea permite

consumatorului sa aprecieze întinderea obligaţiei sale (Cauza Cofinoga)".

Interpretând per a contrario susţinerea CJUE conform căreia „lipsa menţionării DAE în contractul de credit (...) poate fi un element decisiv în cadrul analizei de către o instanţă naţională a aspectului dacă o  clauză dintr-un  contract de  împrumut, referitoare la costul acestuia,  în care nu figurează o asemenea menţiune, este redactată în mod clar şi inteligibil, în sensul articolului 4 din Directiva 93/13", ajungem în mod logic şi indubitabil la concluzia că, prezentarea comisionului de urmărire riscuri sub forma unei cifre fixe si clar determinate în Contractul de credit, a unei sume lunare de plată în scadentarul ataşat acestuia, precum si includerea acestui cost în DAE reprezintă o modalitate clară si inteligibilă de

redactare a prevederilor contractuale care reglementează acest cost.

 Legea nr. 289/2004 a fost abrogată prin intrarea în vigoare a OUG nr. 50/2010.

În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie, redactarea clauzei într-un limbaj uşor inteligibil, aceasta presupune, pe de-o parte, utilizarea unor criterii obiective, care ţin de acurateţea limbajului, iar pe de altă parte, de criterii subiective, care ţin de percepţia şi nivelul de înţelegere al consumatorului, în funcţie de experienţa lui şi gradul de implicare în relaţia cu banca.

În acest sens, examinând clauzele în discuţie din punct de vedere obiectiv, sub aspectul acurateţei limbajului, ca premisă a înţelegerii mesajului transmis, se remarcă faptul că acestea sunt redactate într-un limbaj inteligibil, în sensul că nu sunt utilizaţi termeni echivoci de natură să genereze confuzii sau să distorsioneze înţelesul clauzelor, cu atât mai mult cu cât cuantumul acestui comision a fost indicat într-o sumă fixă, percepută lunar chiar în Contractul de credit, cuantum care a rămas neschimbat pe toată durata contractuală.

Mai mult, atât principiile reţinute de către CJUE, cât şi faptul că astfel de clauze sunt exceptate de la aprecierea caracterului abuziv de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 sunt confirmate şi de către practica judiciară română, chiar dacă cu referire la comisionul de administrare, considerentele sentinţei pot fi aplicate mutatis mutandis comisionului de urmărire riscuri, Judecătoria Sectorului 6, Bucureşti, reţinând în considerentele sentinţei civile nr. 8723 din 3 noiembrie 2015 astfel: „Cu privire la comisionul de administrare stabilit la clauza 9 lit. b din contract, instanţa constată că acesta este exprimat în termeni clari şi inteligibili. Astfel, comisionul este determinat prin faptul că se precizează cuantumul (103, 64 lunar), cum anume a rezultat acest cuantum şi la ce s-a raportat procentul (0,350% din valoarea totală a creditului),  astfel încât nu se poate susţine împiedicarea consumatorului de a aprecia costurile creditului.

Nu mai puţin, limbajul utilizat este uşor inteligibil şi din punct de vedere al criteriului subiectiv. Că este aşa, rezultă din faptul că, la finalul contractului de credit încheiat,reclamantul recunoaşte că a înţeles şi şi-a asumat toate clauzele contractului pe care l-a încheiat, ceea ce dovedeşte, că, cel puţin în ceea ce îl priveşte, limbajul utilizat de bancă este clar şi inteligibil, informaţiile primite fiind suficiente şi pe deplin însuşitede către acesta: „Prin semnarea prezentului contract, declar că am citit, înţeles şi mi¬-au fost explicate clauzele acestuia, pe care mi le însuşesc în întregime"'.

În plus, oricum reclamantul este un consumator iniţiat în relaţiile cu instituţiile financiar - bancare şi cu contractele de credit pentru persoane fizice, deoarece acesta a contractat creditul analizat în deplină cunoştinţă de cauză, având învedere faptul că, anterior, la datele de (i) 13 ianuarie 2005, (ii) 18 noiembrie 2005, şi (iii) 24 august 2006, mai contractase alte 3 (trei) credite de la BCR.

Clauza analizată nu este abuzivă din perspectiva art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

 Pentru ca o clauză contractuală să fie considerată abuzivă din perspectiva art. 4 alin. (1), trebuie întrunite, cumulativ, toate condiţiile enunţate de lege, şi anume: (i) clauza să nu fi avut caracter negociabil; (ii) clauza să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe. 

Condiţia privind lipsa caracterului negociat nu este îndeplinită.În ceea ce priveşte condiţia privind lipsa caracterului negociat,  aceasta trebuie analizată din perspectiva dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din lege, care stabileşte că: „o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv".

Din cuprinsul acestor dispoziţii legale rezultă că lipsa caracterului negociat al unei

clauze contractuale nu presupune că aceasta nu a fost negociată în concret, ci presupune că nu a existat, obiectiv vorbind, posibilitatea unei astfel de negocieri, având în vedere specificul pe care negocierea îl presupune, prin ipoteză, în cazul contractelor preformulate. Legiuitorul nu a considerat ca fiind abuzivă orice clauză contractuală inserată într-un contract preformulat. Pentru că o astfel de deducţie ar însemna să calificăm ca abuziv orice contract preformulat, ceea ce vine în contradicţie cu legea.

În realitate, nelegalitatea unei astfel de clauze nu poate fi constatată decât în cazul în

care profesionistul nu oferă posibilitatea consumatorului de a negocia acea clauză, adică nu  admite  să  accepte  ajustări,  reduceri  ale  costurilor  datorate  în baza contractului. Dacă însă profesionistul oferă o astfel de posibilitate, dar, fie clientul nu uzează de aceasta, acceptând fără discuţii oferta băncii, fie se ajunge la concluzia că oferta băncii este cea mai avantajoasă pentru ambele părţi, nu se poate constata caracterul abuziv al contractului pe motivul lipsei negocierii.

Iar BCR a oferit reclamantului posibilitatea de negociere şi chiar a negociat efectiv. În primul rând, reclamantul avea posibilitatea de a propune modificări ale ofertei iniţiale a băncii, ofertă pe care a cunoscut-o încă de dinaintea contractării, când i-au fost puse la dispoziţie informaţii esenţiale, relevante, despre creditele practicate de către bancă, inclusiv informaţii privind structura de costuri, aspecte ce i-a permis formarea unui consimţământ avizat şi în deplină cunoştinţă de cauză, consilierii BCR aflându-se la dispoziţia sa pentru a îi da astfel de informaţii. Mai mult, exista chiar o linie telefonică InfoBCR care putea fi accesată în situaţia în care erau necesare informaţii suplimentare. În al doilea rând, această concluzie rezultă fără putinţă de tăgadă din prevederile finale ale Contractului de credit încheiat de către reclamant, prevedere ce conţine o recunoaştere din partea acestuia cu privire la corecta şi deplina înţelegere a clauzelor contractuale: „Prin semnarea prezentului contract, declar că am citit, înţeles şi mi-au fost explicate clauzele acestuia, pe care mi le însuşesc în întregime."

Faţă de situaţia expusă anterior, pârâta a invocat practica judiciară relevantă a

Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la acest tip de litigii.  Astfel, în considerentele Deciziei nr. 12 din 17 ianuarie 2012 a Secţiei a Ii-a civilă, s-a statuat astfel: „Cât priveşte susţinerea recurentei-reclamante, în sensul că această prevedere contractuală stipulată la art. 10 nu a fost negociată în mod direct, aceste contracte fiind preformulate, standard, este de observat că, la art. 21 din Contractul de credit bancar (...) s-a stipulat: «Prin semnarea prezentului contract, declar că am citit, înţeles si mi-au fost explicate clauzele acestuia, pe care mi le însuşesc în întregime», astfel încât, faţă de conţinutul acestei clauze, Înalta Curte apreciază critica recurentei drept nefondată, cu atât mai mult urmare încheierii contractului, care presupune o reală negociere a acestuia şi care exclude abuzul de drept al părţii

determinante în pretinsul raport de adeziune creat.

Or, semnarea de către reclamant a contractului de credit imediat după această menţiune, echivalează cu exteriorizarea manifestării sale de voinţă în sensul celor pre-citate: reclamantul declară că, în urma informării complete şi corecte de către bancă cu privire la ceea ce presupune contractul de credit, acesta şi-a format consimţământul în mod liber şi este de acord să accepte oferta băncii, astfel cum i-a fost prezentată, fără a intenţiona să aducă vreo modificare acesteia.

Asumarea conştientă şi deplină a ofertei de către client nu echivalează cu lipsa posibilităţii de negociere. Dimpotrivă, informarea despre care vorbeşte teza citată, a avut drept scop tocmai corelarea intereselor celor două părţi contractante, astfel încât reclamantul,  cunoscând corect  şi pe  deplin obligaţiile  potenţial  de  asumat,  să negocieze, dacă vrea, şi apreciază că sunt necesare modificări.

Posibilitatea sau nu de negociere se apreciază în raport cu momentul încheierii contractului. Odată irosit acel moment, deşi reclamantul 1-a cunoscut şi şi-a asumat că 1-a cunoscut, dar nu 1-a valorificat cu bună-ştiinţă, acesta nu se poate întoarce împotriva băncii pentru o atitudine care nu îi este imputabilă profesionistului. Rolul băncii a încetat atunci când 1-a informat cu privire la oferta propusă şi la efectele ei. Decizia de acceptare sau de modificare a aparţinut clientului.

Condiţia existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligaţiile părţilor, cu încălcarea cerinţelor bunei credinţe, nu este îndeplinită.  Nu este îndeplinită nici condiţia dezechilibrului semnificativ şi a relei credinţe a băncii între dreptul băncii de a percepe aceste comisioane şi obligaţia corelativă a împrumutatului.

Dezechilibrul semnificativ nu este şi nu poate fi apreciat din perspectiva cuantumului comisionului, acestea făcând parte din preţul contractului, nesupus cenzurii vreunui terţ, fie el şi instanţă de judecată.

Dezechilibrul se referă la caracterul justificat sau nu al elementelor în funcţie de care

comisionul era perceput. Cu alte cuvinte, instanţa are de verificat dacă, în concret, clauzele inserate în Contractul de credit sunt sau nu legitime, îndreptăţesc banca în mod obiectiv să perceapă comisionul criticat prin cererea de chemare în judecată.

Reclamantul a cunoscut şi acceptat expres realitatea şi legitimitatea acestui comision la

data încheierii Contractului de credit, precum şi valoarea absolută a acestuia, care este o valoare fixă, deci a cunoscut de la contractare întinderea obligaţiilor pe care şi le asumă, şi a căror valoare a rămas neschimbată în ceea ce priveşte comisionul de urmărire riscuri.

Din faptul că acest comision este fix, exprimat într-o valoare absolută în Contractul de

credit, rezultă 2 (două) caracteristici esenţiale ale acestuia: (i) este transparent, şi (ii) este predictibil - caractere fundamentale care înlătura posibilitatea evaluării ca abuzivă a clauzei care instituie acest comision.

Comisionul de urmărire riscuri se percepe în mod uzual doar în ipoteza acordării creditelor fără garanţii reale sau personale, credite care presupun un risc mai mare. Comisionul este menit să acopere costul operaţiunilor care implică gestiunea riscului de credit precum cele de colectare prematură şi târzie realizate de către bancă sau de către societăţi specializate asupra portofoliului de credite care înregistrează întârzieri la plata creditului. De asemenea, comisionul reflectă şi costul cu riscul de neplată pentru portofoliul de credite.

Aşadar, comisionul de urmărire a riscului a oglindit în concret costuri certe ale unor

activităţi pe care BCR le-a desfăşurat pe toată perioada creditului, a avut un cuantum

cert, exprimat în mod clar şi inteligibil încă de la momentul încheierii Contractului de credit şi a fost într-un cuantum rezonabil ca urmare a stabilirii sale proporţionale cu valoarea creditului, nefiind aşadar vorba despre crearea unui dezechilibru între părţilecontractante.

Mai mult, caracterul justificat al acestui comision derivă din chiar faptele negative de neplată la termen a ratelor scadente. In acest sens, în repetate rânduri,  reclamantul a înregistrat restanţe la plată fată de bancă, pentru perioade cuprinse între 1 - 31 de zile.

De asemenea, legislaţia în vigoare la data încheierii Contractului de credit nu interzicea perceperea comisionului de urmărire riscuri.

Începând cu data de 20.09.2010, pentru simplificarea raporturilor dintre bancă şi reclamant, în scadenţarul de plată, banca a pus printr-o simplă operaţiune aritmetică împreună comisionul de administrare şi cel de urmărire riscuri, fără însă a aduce atingere cuantumului total de plată, evidenţiind pe calea comisionului lunar de administrare credit atât comisionul de administrare, cât şi comisionul de urmărire riscuri. Prin cumularea comisionului de urmărire riscuri cu cel de administrare nu s-a creat niciun dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Mai mult decât atât, costul final al creditului, materializat în DAE, nu s-a schimbat, câtă vreme nivelul comisioanelor a rămas constant pe toată perioada contractuală.

In plus, reclamantul solicită, pe calea cererii accesorii de restituire a prestaţiilor,

întreaga sumă de 100,8 RON plătită lunar cu titlu de comision de administrare şi comision de urmărire riscuri, pentru perioada 20.09.2010 - 31.12.2015. Or, acest lucru este imposibil, câtă vreme cuantumul comisionului de urmărire riscuri a rămas neschimbat pe toată perioada contractuală, adică 82,8 RON lunar. În acest sens, cererea de restituire a întregii sume de 100,8 RON percepută lunar, în perioada anterior menţionată, nu se justifică, atât timp cât, în cuprinsul celor 100,8 RON, se regăseşte şi cuantumul comisionului de administrare de 18 RON - acest din urmă comision nefiind contestat de către reclamant.

Ad absurdum, în situaţia în care instanţa ar da câştig de cauză reclamantului, nu există

nicio raţiune pentru care comisionul de administrare în cuantum de 18 RON să fie eliminat din Contractul de credit pentru perioada 20.09.2010 - 31.12.2015, acesta fiind destinat unor costuri reale, determinate de: întreţinerea aplicaţiilor informatice degestiune  a  creditelor,  informări client cu  privire la  modificările  costurilor creditului atât la iniţiativa băncii, cât şi impuse de legislaţia.

Cu privire la documentul depus în probaţiune de către reclamant - poliţa de asigurare încheiată de către acesta - menţionăm că această asigurare nu acoperă riscurile băncii, în general, ci evenimentul asigurat este decesul constituitorului. Mai mult, aceasta este un cost distinct de comisionul de urmărire riscuri perceput de către bancă, astfel cum rezultă din art. 6 din Contractul de credit: ,In DAE sunt incluse: dobânda anuală, comisionul de  analiză a documentaţiei, de acordare  credit şi de  administrare, cheltuieli efectuate cu încheierea poliţei de asigurare de viaţă (subl. ns.) (...)", aspect pe care reclamantul 1-a cunoscut încă de la data încheierii Contractului de credit.

Pe cale de consecinţă, clauzele analizate sunt legale şi, în acest sens, solicită

instanţei de judecată respingerea cererii de constatare ca abuzive a clauzele din Contractul de credit privitoare la comisionul de urmărire riscuri şi a comisionului de administrare perceput începând cu data de 20.09.2010, iar, subsecvent,  respingerea capătului accesoriu de cerere  prin  care  se solicită restituirea comisionului de urmărire riscuri şi a celui de administrare perceput începând cu data de 20.09.2010.

Reclamantul solicită, pe calea cererii accesorii de restituire a prestaţiilor, întreaga sumă de 100,8 RON plătită lunar cu titlu de comision de administrare şi comision de urmărire riscuri, pentru perioada 20.09.2010 - 31.12.2015. Or, acest lucru este imposibil, câtă vreme cuantumul comisionului de urmărire riscuri a rămas neschimbat pe toată perioada contractuală, adică 82,8 RON lunar. În acest sens, cererea de restituire a întregii sume de 100,8 RON percepută lunar, în perioada anterior menţionată, nu se justifică, atât timp cât, în cuprinsul celor 100,8 RON, se regăseşte şi cuantumul comisionului de administrare de 18 RON.

Până la data de 19 ianuarie 2016, reclamantul a plătit suma de 8.197,20 lei cu titlu de comision de urmărire riscuri.

În susţinerea apărărilor pârâta a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, cu interogatoriul reclamantului, precum şi orice alte probe a căror necesitate va rezulta din dezbateri.

Pârâta a atașat la dosarul cauzei înscrisuri (filele nr. 46-70).

În cursul cercetării judecătorești a fost încuviințată și administrată proba cu înscrisuri, interogatoriul formulat de pârâta XXXXS.A. pentru reclamantul N.S.V. ( reclamantul a răspuns la interogatoriu).

La primul termen de judecată din data de 01.04.2016 reclamantul, prin apărător, a învederat faptul că solicită să se constate că și comisionul de administrare este unul abuziv, aspect cu care apărătorul pârâtei a fost de acord, precizând că este dreptul părții de dispoziție.

Analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma dispoziţiilor legale incidente în cauză instanţa reţine următoarele:

În fapt, la data de 20.09.2007, reclamantul N.S.V. a încheiat cu pârâta XXXXS.A. contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 548 pentru suma de 36.000 lei pe o perioadă de 120 de luni (filele nr. 8-9).

Conform prevederilor art. 9 lit. c şi f din acest contract ,,pentru creditul pus la dispoziţie banca percepe următoarele comisioane variabile în funcţie de evoluţia pieţei financiare bancare : c. Comosion de administrare de 18,00 RON lunar, reprezentând un procent de 0,05 % din valoarea creditului contractat prevăzută la pct. 1; f. Comision de urmărire riscuri de 82,80 RON lunar, reprezentând un procent de 0,23 % din valoarea creditului contractat prevăzută la pct. 1”.

Cele două comisioane au fost menţionate şi în graficul de rambursare alături de rata creditului şi rata dobânzii (filele nr. 20-25).

Pe parcursul derulării contractului, începând cu data de 20.09.2010, pârâta a arătat că pentru simplificarea raporturilor dintre bancă și reclamant, în scadențarul de plată, banca a pus printr-o simplă operațiune aritmetică împreună comisionul de administrare și cel de urmărire riscuri, fără a aduce atingere cuantumului total de plată, evidențiind pe calea comisionului lunar de administrare credit atât comisionul de administrare, cât și comisionul de urmărire riscuri (punctul nr. 45 din întâmpinare).

Conform adresei nr. 365359/05.05.2016 emisă de XXXXS.A. de la data semnării convenţiei şi până la data emiterii adresei reclamantul a plătit cu titlu de comision de urmărire riscuri suma de 8528,4 lei (82,8 lei*103), inclusiv cel cumulat în comisiond e administrare începând cu 20.09.2010 și încasat sub denumirea de comision de administrare conform OUG 50/2010 şi cu titlu de comison de administrare suma de 1854 lei (18 lei*103). Prin aceeași adresă pârâta a comunicat faptul că începând cu data de 20.09.2010, în baza OUG 50/2010, comisionul de urmărire riscuri a fost inclus în comisionul de administrare, fiind perceput așadar un comision unic de administrare a creditului  (fila nr. 98).

În drept, actele normative care reglementează materia clauzelor abuzive în contractele încheiate între profesionişti şi consumatori sunt legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori şi Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Având în vedere că reclamantul a susţinut în cererea sa de chemare în judecată aplicabilitatea pe lângă dispoziţiile legii nr. 193/2000 şi a prevederilor din O.U.G. nr. 50/2010 instanţa reţine, aşa cum a arătat şi pârâta prin întâmpinare, că acestea din urmă nu sunt aplicabile contractului de credit bancar pentru persoane fizice nr. 548 încheiat la data de 20.09.2007 conform principiului neretroactivităţii legii civile, precum şi menţiunii expres din art. 95 al O.U.G. nr. 50/2010 în care se arată că prevederile ordonanţei nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării sale în vigoare, cu anumite excepţii, excepţii care însă nu sunt incidente în cauza pendinte.

Orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate. În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului (art. 1 alin. 1 şi 2 din legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori).

O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor (art. 4 alin. 1 din legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori).  O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv (art. 4 alin. 2 din legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori). Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor legii nr. 193/2000 pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist (art. 4 alin. 3 din legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori).

Natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toţi factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde (art. 4 alin. 5 din legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori).

Pentru a stabili dacă o clauză contractuală este abuzivă sau nu instanţa trebuie să analizeze dacă : 1. reclamantul are calitatea de consumator (art. 2 alin. 1 din legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori şi art. 2 lit. b din Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii); 2. pârâta are calitatea de profesionist (art. 2 alin. 2 din legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori şi art. 2 lit. c din Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii); 3. clauza reflectă în ea o dispoziţie dintr-un act normativ (art. 3 alin. 2 din legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori şi art. 1 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii); 4. clauza a fost negociată de părţi (art. 4 alin. 1-3 din legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori); 5. clauza priveşte definirea obiectului contractului (art. 4 alin. 6 din legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori); 6. se invocă caracterul inadecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimb pe de altă parte (art. 4 alin. 6 din legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori); 7. clauza creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţei bunei-credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor (art. 4 alin. 1 din legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori).

În ceea ce priveşte tipul de contract căruia li se aplică dispoziţiile privind protecţia consumatorilor Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (C.J.U.E.) a arătat că intenţia legiuitorului nu a fost aceea de a limita domeniul de aplicare al directivei numai la contractele încheiate între un vânzător şi un consumator. În plus, nicio dispoziţie din cuprinsul directivei nu precizează căror tipuri de contracte li se aplică aceasta. Deşi mai multe considerente ale directivei, cum ar fi al nouălea considerent, subliniază necesitatea de a proteja persoanele care achiziţionează bunuri şi servicii împotriva abuzului de putere din partea vânzătorului sau a furnizorului, al zecelea considerent al directivei are un conţinut mai amplu, prevăzând că normele de drept uniforme în ceea ce priveşte clauzele abuzive trebuie să se aplice „tuturor contractelor” încheiate între vânzători sau furnizori şi consumatori, astfel cum sunt definite la articolul 2 literele (b) şi (c) din directivă. Prin urmare, directiva defineşte contractele cărora li se aplică prin referire la calitatea contractanţilor, după cum aceştia acţionează sau nu acţionează în scopuri legate de activitatea lor profesională. Acest criteriu corespunde ideii pe care se bazează sistemul de protecţie pus în aplicare prin directivă, şi anume aceea că un consumator se găseşte într o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl conduce să adere la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora (a se vedea în acest sens Hotărârea C.J.U.E. din 30.05.2013 din cauza C-488/11 - Dirk Frederik Asbeek Brusse, Katarina de Man Garabito împotrivaJahani BV).

Aşadar, dispoziţiile legii nr. 193/2000 şi Directivei 93/13/CEE se aplică tuturor contractelor în care părţile se pot încadra în noţiunile de consumator şi profesionist (vânzător sau furnizor) aşa cum sunt ele reglementate de aceste dispoziţii.

Prin consumator, în accepţiunea legii nr. 193/2000 şi a Directivei 93/13/CEE, se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa acestei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale (art. 2 alin. 1 din legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori). Se constată astfel că opţiunea legiuitorului în acord cu cea a Directivei 93/13/CEE (art. 2 lit. b din Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consmuatorii) nu acordă protecţie persoanelor juridice, ci doar persoanelor fizice.

În acest sens instanţa reţine că reclamantul N.S.V. are calitatea de consumator – persoană fizică, fiind parte (împrumutat) în contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. xxxx încheiat cu pârâta XXXXS.A.

Prin profesionist se înţelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, precum şi orice persoană care acţionează în acelaşi scop în numele sau pe seama acesteia (art. 2 alin. 2 din legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori). În acelaşi sens Directiva 93/13/CEE prevede că vânzător sau furnizor înseamnă orice persoană fizică sau juridică care, în cadrul contractelor reglementate de prezenta directivă, acţionează în scopuri legate de activitatea sa profesională, publică sau privată (art. 2 lit. c din Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consmuatorii).

Sub acest aspect se reţine că pârâta XXXXS.A., parte în contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. xxxx a acţionat în scopuri legate de activitatea sa profesională (activitatea bancară - acordarea de credite în cont propriu) şi are calitatea de profesionist.

Clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor legii nr. 193/2000 (art. 3 alin. 2 din legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori). De asemenea, aceleaşi aspecte sunt prevăzute şi de Directiva 93/13/CEE conform cărei dispoziţiile acesteia nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi, în special în domeniul transportului (art. 1 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consmuatorii), reflectându-se şi în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (a se vedea în acest sens Hotărârea C.J.U.E. din 30.04.2014 din cauza C-280/13 - Barclays SA împotriva Sara Sanchez Garcia şi Alejandro Chacon Barrera, Hotărârea C.J.U.E. din 10.09.2014 din cauza C-34/13 – Monika Kusionova împotriva Smart Capital, Hotărârea C.J.U.E. din 21.03.2013 din cauza C-92/11 – RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-Westfalen, Hotărârea C.J.U.E. din 30.05.2013 din cauza C-488/11 - Dirk Frederik Asbeek Brusse, Katarina de Man GarabitoîmpotrivaJahani BV).

În considerentul nr. 13 al directivei căruia trebuie să i se acorde o atenţie deosebită întrucât el reflectă voinţa şi motivele legiuitorului, constituind în acelaşi timp o parte integrantă a documentului legislativ, o interpretare conformă a textului directivei pe baza considerentelor fiind indispensabilă, se arată că ,,se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea „acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii” din articolul 1 alineatul (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri”.

În cauza pendinte cele două clauze referitoare la comisionul de urmărire riscuri şi de administrare nu sunt reflectarea unor dispoziţii cu putere de lege sau administrative, situaţie în care s-ar putea prezuma, în mod legitim, că echilibrul contractual dintre ansamblul drepturilor şi obligaţiilor stabilit de legiuitor este respectat, ci reflectă voinţa părţilor, astfel că pot face obiectul analizei pe planul protecţiei consumatorului şi a echilibrului contractual, Directiva 93/13/CEE urmărind să asigure respectarea principiilor specifice prin eliminarea din contractele încheiate cu consumatorii a clauzelor abuzive ca manifestare a unui dezechilibru între părţile contractante ( a se vedea în acest sens Hotărârea C.J.U.E. din 30.04.2014 din cauza C-280/13 - Barclays SA împotriva Sara Sanchez Garcia şi Alejandro Chacon Barrera, Hotărârea C.J.U.E. din 21.03.2013 din cauza C-92/11 – RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-Westfalen).

Aşa cum s-a arătat o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În ceea ce priveşte negocierea clauzelor direct cu consumatorul legea instituie o prezumţie relativă de lipsă a negocierii în cazul contractelor standard preformulate, fiind în sarcina pârâtului-profesionist să tindă să răstoarne această prezumţie, legea prevăzând că dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens (art. 4 alin. 3 teza finală din legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori). Aşa cum a arătat şi C.J.U.E. în jurisprudenţa sa sistemul de protecţie instituit de Directiva 93/13/CEE se întemeiază pe ideea că, în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, consumatorul se află într-o situaţie de inferioritate faţă de vânzător sau furnizor, situaţie care îl determină să adere la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora (a se vedea în acest sens Hotărârea C.J.U.E. din 27.06.2000 din cauzele C-240/98 - Océano Grupo Editorial SA şi Rocío Murciano Quintero, Hotărârea C.J.U.E. din 30.05.2013 din cauza C-488/11 - Dirk Frederik Asbeek Brusse, Katarina de Man Garabito împotriva Jahani BV, Hotărârea C.J.U.E. din 14.06.2012 din cauza C-618/10 – Banco Espaniol de Credito SA împotriva Joaquin Calderon Camino, Hotărârea C.J.U.E. din 26.02.2015 din cauza C-143/13 - Bogdan Matei, Ioana Ofelia Matei împotriva SC Volksbank România SA, Hotărârea C.J.U.E. din 30.04.2014 din cauza C-26/13 - Árpád Kásler, Hajnalka Káslerné Rábai împotriva OTP Jelzálogbank Zrt).

Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil (art. 4 alin. 6 din legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori). În acelaşi sens în art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE se arată că ,,aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

Această dispoziţie constituie fără îndoială o expresie a posibilităţii de a ţine cont de autonomia de voinţă şi de libertatea contractuală a părţilor, care reprezintă corolarul economiei de piaţă. Ea leagă aplicarea normei de excepţie, care exclude anumite clauze contractuale de la examinarea caracterului lor abuziv, de îndeplinirea cumulativă a două condiţii: în primul rând, clauzele respective trebuie să privească „obiectul principal al contractului” sau „caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte”, în al doilea rând, clauzele trebuie să fie „exprimate în mod clar şi inteligibil”. Cu alte cuvinte, a fost exprimată dorinţa ca nucleul raportului contractual (essentialia negotii), începând din momentul în care a fost definit în termeni clari şi inteligibili, să nu fie afectat.

Noţiunea de clauză care defineşte „obiectul principal al contractului” trebuie concepută în mod foarte restrâns şi, prin urmare, în ceea ce priveşte un contract de credit, nu se poate considera că fiecare element al contraprestaţiei care trebuie plătită în numerar de debitor în aranjamentul în cauză este inclus în obiectul principal al contractului. Abordarea care trebuie reţinută în definirea noţiunii de obiect principal al contractului, prevăzută la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, trebuie să conducă la excluderea dispoziţiilor care au caracter secundar sau rezidual în economia contractului, iar nu a celor care privesc o prestaţie sau prestaţii esenţiale care îl caracterizează (concluziile avocatului general NILS WAHL din cauza C-26/13 - Árpád Kásler, Hajnalka Káslerné Rábai împotriva OTP Jelzálogbank Zrt).

Cu privire la aceste aspecte pârâta a a arătat faptul că alături de dobândă comisionul de urmărire riscuri face parte din DAE, adică din prețul total al creditului şi astfel acesta nu poate face obiectul controlului instanţei (punctul 12 din întâmpinare). Pârâta a susţinut că DAE reprezintă elementul esențial ce sintetizează toate costurile datorate în schimbul creditului și reprezintă elementul hotărâtor în funcție de care se formează opțiunea consumatorului pentru un anumit produs de creditare și pentru o anumită instituție de credit, iar acest element a fost recunoscut de reclamant încă de dinaintea încheierii contractului de credit (punctul 14 din întâmpinare), prin acestea pârâta arătând că acele comisioane care sunt exprimate sub forma unei fixe și clar determinate în contractul de credit sub forma unei sume lunare de plată, incluse în DAE, ca parte a preţului contractului, nu pot fi analizate din perspectiva clauzelor abuzive întrucât definesc obiectuș principal al contractului.

Într-adevăr rolul instanţei nu este acela de a verifica dacă un preţ stabilit în cuprinsul unei convenţii este corect, justificat sau echitabil în funcţie de natura şi întinderea prestaţiei pe care preţul are menirea să o recompenseze. Preţul este stabilit prin corecta funcţionare a legilor pieţei şi de către părţile din contract, prin negociere.

Instanţa reţine însă că apărările pârâtei sunt neîntemeiate întrucât clauzele referitoare la cele două comisioane din cauza pendinte – de urmărire riscuri şi de administrare – nu sunt incluse în obiectul principal al contractului de credit, ele nu fac parte din preţul contractului de credit ca element esenţial al acestuia.

În acest sens C.J.U.E., cu privire la sensul (ratio legis) şi domeniul de aplicare al articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, a arătat că din cerinţele aplicării uniforme a dreptului Uniunii, precum şi din principiul egalităţii rezultă că termenii unei dispoziţii de drept al Uniunii care nu face nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre pentru a stabili sensul şi domeniul de aplicare ale acesteia trebuie, în mod normal, să primească în întreaga Uniune Europeană o interpretare autonomă şi uniformă, care trebuie stabilită ţinând seama de contextul prevederii şi de obiectivul urmărit de reglementarea în cauză. Întrucât articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 prevede astfel o excepţie de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive care este prevăzut în cadrul sistemului de protecţie a consumatorilor pus în aplicare prin această directivă, dispoziţiei respective trebuie să i se dea o interpretare strictă. Ținând seama şi de caracterul derogatoriu al articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 şi de cerinţa unei interpretări stricte a dispoziţiei respective care rezultă din acesta, clauzele contractuale care se circumscriu noţiunii „obiectul principal al contractului”, în sensul acestei dispoziţii, trebuie înţelese ca fiind cele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale acestui contract şi care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractual nu pot fi circumscrise noţiunii „obiectul principal al contractului”, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 (a se vedea Hotărârea C.J.U.E. din 26.02.2015 din cauza C-143/13 - Bogdan Matei, Ioana Ofelia Matei împotriva SC Volksbank România SA, Hotărârea C.J.U.E. din 30.04.2014 din cauza C-26/13 - Árpád Kásler, Hajnalka Káslerné Rábai împotriva OTP Jelzálogbank Zrt).

Operaţiunea de creditare a băncii reprezintă actul prin care aceasta pune la dispoziţia consumatorilor fondurile solicitate de aceştia. Contractul de credit este contractul prin care banca, în calitate de creditor, pune la dispoziţia consumatorului, în calitate de debitor, o sumă de bani, în schimbul unei dobânzi percepută debitorului şi care se adaugă la suma ce urmează a fi restituită. Aşadar, dobânda reprezintă rata profitului ce se poate obţine prin folosirea capitalului de care dispune banca sau preţul care trebuie plătit de consumator pentru folosirea capitalului o anumită perioadă de timp.

Pentru a determina ceea ce constituie obiectul principal al unui contract de credit, trebuie analizate, în fiecare caz, prestaţia sau prestaţiile esenţiale care trebuie considerate în mod obiectiv esenţiale în economia generală a contractului. Această analiză, care nu poate fi concepută în mod abstract, nu se poate limita la o examinare a parametrilor care definesc un anumit contract, ci trebuie să ţină cont de specificităţile care rezultă chiar din conţinutul contractului. Obiectul principal al unui contract presupune în general mai multe aspecte indisociabile şi că un astfel de contract nu poate fi definit suficient prin referire la o parte din serviciul sau din bunul vizat. Astfel pentru ca o clauză a contractului să fie inclusă în obiectul principal al acestuia ea trebuie să participe în mod obiectiv, într un fel sau altul, la definirea pe plan juridic sau comercial a caracteristicilor esenţiale ale contractului, ea trebuie să facă parte în mod intrinsec dintre prestaţiile care definesc contractul, întrucât în lipsa unei astfel de clauze, contractul şi-ar pierde una dintre caracteristicile sale fundamentale sau chiar nu ar mai putea continua să existe pe baza celorlalte prevederi contractuale.

Elementele fundamentale care determină obiectul principal al unui contract de credit sunt capitalul împrumutat, cuantumul lichidităţilor pe care banca le pune la dispoziţia clientului şi pe care acesta în calitate de consumator trebuie să le restituie şi dobânda solicitată de bancă în schimbul renunţării la lichidităţi o anumită perioadă de timp, a cărei obligaţie de plată îi incumbă, de asemenea, consumatorului. Dobânda are menirea de a recompensa împrumutătorul, fiind câştigul care îi revine acestuia pentru perioada în care a fost lipsit de suma de bani acordată. Dobânda, ca preţ al folosinţei banilor, este evaluată de părţile contractului care negociază rata dobânzii aplicabile în convenţia de creditare cu luarea în considerare a condiţiilor de piaţă de la momentul încheierii contractului. Această evaluare a părţilor are în mod inevitabil un caracter subiectiv, instanţa nefiind abilitată să spună dacă rata dobânzii a fost stabilită în mod corect sau incorect prin convenţie.

Acestea sunt prestaţiile esenţiale ale împrumutatului într-un contract de credit şi ele îl caracterizează. Nu poate fi conceput un contract de credit fără obligaţia împrumutatului de restituire a sumei împrumutate, pentru că nu am mai vorbi despre un împrumut ci despre o donaţie, dar nici fără obligaţia de plată a dobânzii, pentru că instituţiile de credit sunt create pentru a realiza profit şi nu pentru a face acte juridice cu titlu gratuit sub forma actelor dezinteresate. 

Un contract de credit în care să nu existe niciun comision, iar toate costurile băncii plus profitul să fie reflectate în dobândă, deşi reprezintă un model ideal de contract, este perfect posibil din punct de vedere juridic, comisioanele de administrare şi de urmărire riscuri neţinând nici de esenţa şi nici de natura contractului de credit bancar, existând contracte care nu conţin niciunul dintre aceste comisioane.

De altfel C.J.U.E. a arătat că, ţinând seama de obiectivul privind protecţia consumatorilor care trebuie să ghideze interpretarea dispoziţiilor Directivei 93/13, respectiv asigurarea protecţiei care trebuie acordată consumatorului ca urmare a faptului că acesta se află într o situaţie de inferioritate faţă de vânzător sau furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, simplul fapt că „comisionul de risc” poate fi considerat ca reprezentând o parte relativ importantă a DAE şi deci a veniturilor obţinute de creditor din contractele de credit vizate este în principiu lipsit de relevanţă pentru aprecierea aspectului dacă clauzele contractuale care prevăd acest comision definesc „obiectul [principal]” al contractului (a se vedea Hotărârea C.J.U.E. din 26.02.2015 din cauza C-143/13 - Bogdan Matei, Ioana Ofelia Matei împotriva SC Volksbank România SA).

Instanţa reţine că în cazul unui contract de credit, întrucât consumatorul nu plăteşte o anumită calitate a mărfii ori a serviciului de care a beneficiat, ci primeşte o sumă de bani pe care se obligă să o restituie în condiţiile convenite prin contract, nu se pune problema incidenţei tezei a doua a art. 4 alin. 6 din legea nr. 193/2000 referitoare la calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, în raport cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte (a se vedea în acelaşi sens şi decizia I.C.C.J nr. 4343/2013).

În ceea ce priveşte negocierea clauzelor contractuale, aşa cum s-a arătat, se consideră că acestea nu au fost negociate direct cu consumatorul dacă au fost stabilite fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura lor, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv, iar faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor legii pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist.

Contractul preformulat este definit ca fiind contractul redactat în întregime sau aproape în întregime de către operatorul economic prestator de servicii, consumatorii neputând modifica sau interveni asupra clauzelor contractuale, ci având doar posibilitatea de a le accepta sau nu (art. 3 din Norma privind unele măsuri de informarea consumatorilor persoane fizice de cătree operatorii economici prestatori de servicii în cadrul contractelor preformulate folosite de aceştia aprobată prin Ordinul ANPC nr. 92/2007 pentru aprobarea).

Clauzele standard sunt stipulaţiile stabilite în prealabil de una dintre părţi pentru a fi utilizate în mod general şi repetat şi care sunt incluse în contract fără să fi fost negociate cu cealaltă parte.

În cauza pendinte reclamantul a arătat că nu a avut posibilitatea negocierii niciunei clauze din contract, întregul act juridic fiind impus, în forma respectivă, de către bancă, el neputând influența în niciun fel modificarea sau înlăturarea, cuantumul sau cumulul comisioanelor de urmărire riscuri și administrare.

Contractul de credit din cauza pendinte este un contract preformulat ale cărui clauze referitoare la comisioanele în litigiu sunt clauze standard, preformulate, cuantumul celor două comisioane fiind expresia voinţei unilaterale a băncii pârâte, reclamantul neavând posibilitatea de a influenţa în vreun fel aceste comisioane, așa cum a susținut prin cererea de chemare în judecată, lipsa negocierii fiind inerentă conceptului juridic de consumator de servicii financiare, construit pe realitatea disproporţiei de putere economică dintre acesta şi finanţatorul bancă, respectiv conceptului juridic de contract de adeziune, bazat pe un ansamblu de clauze preformulate de bancă, în redactarea cărora intervenţia consumatorului nu poate fi decât minimală sau inexistentă. Pârâta, deşi îi revenea sarcina probării negocierii directe a acestor clauze cu reclamantul conform tezei finale a alineatului 3 al art. 4 din legea nr. 193/2000, nu a făcut dovada negocierii acestor clauze.

Puterea de negociere a consumatorului nu izvorăşte din posibilitatea ce îi este oferită de bancă de a formula o contraofertă, nici din eventuala pregătire tehnică a consumatorului care a mai încheiet alte contracte de credit (așa cum susține pârâta punctele 3 și 24 din întâmpinare și punctul 10 din concluziile scrise) sau are studii superioare în domeniul dreptului (așa cum susține pârâta la punctul 11 din concluziile scrise), ci în special din starea puterii sale economice care se află într-o vădită precaritate şi disproporţie prin raportare la puterea economică a băncii. Existenţa puterii de a negocia între doi parteneri precontractuali este imanentă ideii de proporţionalitate a puterii economice de care trebuie să se bucure ambii parteneri precontractuali, negocierea fiind imposibilă acolo unde unul dintre parteneri se află într-o poziţie, prin excelenţă, dominantă, iar celălalt într-o poziţie, prin excelenţă, dominată. Astfel, nu reprezintă negociere posibilitatea de a alege între mai multe variante de contracte oferite de aceeaşi bancă.

Prin negociere, în sensul normelor de protecţie a consumatorului, se înţelege ocazia oferită destinatarului ofertei de a influenţa efectiv natura şi/sau conţinutul clauzelor. Dacă se invocă negocierea, trebuie făcută dovada faptului că împrumutatul a avut şi alte opţiuni decât acelea de a adera în integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza tot în integralitate, dovadă care în cauză nu a fost făcută.

Nu reprezintă o dovadă a negocierii faptul că reclamantul a considerat la momentul semnării contractului că oferta băncii pârâte era cea mai avantajoasă (răspunsul reclamantului la întrebarea nr. 8 din interogatoriu), aşa cum susţine banca (punctul 22 din concluziile scrise), întrucât dacă dintre două sau mai multe contracte de adeziune unul este mai avantajos decât altul acest lucru nu îl transformă şi într-unul negociat.

Art. 4 alin. 2 din legea nr. 193/2000 a instituit o prezumţie a lipsei negocierii în cazul clauzelor preformulate şi cum clauzele referitoare la comisionul de urmărire riscuri şi comisionul de administrare au un caracter preformulat, lipsa negocierii este prezumată. De asemenea, cunoaşterea de către împrumutat a clauzelor contestate la momentul încheierii convenţiei, nu este suficientă pentru a înlătura lipsa negocierii, în condiţiile în care acesta, neavând posibilitatea de a influenţa conţinutul respectivei clauze, putea dosar să refuze încheierea contractului. Or, tocmai această situaţie de abuz de putere dominantă şi de necesitate pentru consumator de a accepta condiţiile impuse de profesionist a impus adoptarea legislaţiei în materia protecţiei consumatorilor (a se vedea în acelaşi sens şi decizia I.C.C.J. nr. 2896/2015).

Susținerile pârâtei referitoare la caracteriul negociat al contractului de credit ce rezultă din faptul că reclamantul a semnat contractul în care s-a prevăzut expres că prin semnarea acestuia declară că a citit, înțeles și i-au fost explicate clauzele acestuia, pe care și le însușește în întregime (punctul 30 din întâmpinare) sunt neîntemeiate întrucât faptul că o parte contractantă semnează contractul sinalagmatic nu echivalează cu negocierea, aceasta fiind oricum o obligație a părților contractante.

Legea prevede că o clauză care nu a fost negociată direct cu consumatorul este considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Este reglementată astfel o condiţie complexă de fond pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă, aceea ca respectiva clauză să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care este, în general, şi contrar bunei credinţe.

Stipularea unei clauze care determină un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor este considerată, prin ea însăşi, contrară cerinţei de bună-credinţă (în acelaşi sens s-a pronunţat şi I.C.C.J. – decizia nr. 760/2014, decizia nr. 4093/2013).

Cu privire la noţiunea de dezechilibru semnificativ C.J.U.E. a arătat că referindu-se la noţiunile de bună credinţă şi de dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului, articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13 nu defineşte decât în mod abstract elementele care conferă caracter abuziv unei clauze contractuale care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale. Pentru a şti dacă o clauză provoacă un „dezechilibru semnificativ” între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului, trebuie să se ţină seama în special de normele aplicabile în dreptul naţional în lipsa unui acord între părţi în acest sens. Instanţa naţională va putea evalua, prin intermediul unei asemenea analize comparative, dacă şi, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într o situaţie juridică mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional în vigoare. De asemenea, este relevant în acest scop să se procedeze la o examinare a situaţiei juridice în care se găseşte consumatorul menţionat având în vedere mijloacele de care dispune, potrivit reglementării naţionale, pentru a face să înceteze utilizarea clauzelor abuzive. În ceea ce priveşte împrejurările în care un asemenea dezechilibru este creat „în contradicţie cu cerinţa de bună credinţă”, este important să se constate că, având în vedere al şaisprezecelea considerent al directivei, instanţa naţională trebuie să verifice în acest scop dacă vânzătorul sau furnizorul, acţionând în mod corect şi echitabil faţă de consumator, se putea aştepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale (a se vedea Hotărârea C.J.U.E. din 14.03.2013 din cauza C-415/11 - Mohamed Aziz împotriva Caixa d’Estalvis de Catalunya, Tarragona i Manresa).

Într-o altă cauză Curtea a stabilit că problema dacă un astfel de dezechilibru semnificativ există nu se poate limita la o apreciere economică de natură cantitativă, întemeiată pe o comparaţie între valoarea totală a operaţiunii care a făcut obiectul contractului, pe de o parte, şi costurile puse în sarcina consumatorului printr-o anumită clauză, pe de altă parte. Dimpotrivă un dezechilibru semnificativ poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situaţiei juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul dispoziţiilor naţionale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conţinutului drepturilor de care, potrivit acestor dispoziţii, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligaţii suplimentare, neprevăzută de normele naţionale (a se vedea Hotărârea C.J.U.E. din 16.01.2014 din cauza C-226/12 – Constructora Principado SA împotriva Jose Ignacio Menendez Alvarez).

Instanţa reţine că aspectul economic reprezintă un criteriu ce trebuie luat în seamă, dar alături de acesta trebuie analizat şi echilibrul juridic care se manifestă, în special, prin existenţa unei contraprestaţii specifice.

În ceea ce privesc comisioanele în contractele de credit acestora trebuie să le corespundă o contraprestaţie specifică, în plus faţă de cea a acordării împrumutului, întrucât doar în această situaţie se poate ajunge la concluzia păstrării echilibrului contractual.

C.J.U.E. a relevat în jurisprudenţa sa şi un alt element care poate conduce la concluzia că o clauză este abuzivă şi anume lipsa transparenţei. S-a arătat astfel că instanţa naţională trebuie să stabilească, ţinând cont de criteriile prevăzute la articolul 3 alineatul (1) şi la articolul 5 din Directiva 93/13, dacă, având în vedere împrejurările proprii ale speţei, o astfel de clauză îndeplineşte criteriile bunei credinţe, echilibrului şi transparenţei prevăzute de această directivă (a se vedea Hotărârea C.J.U.E. din 23.04.2015 din cauza C-96/14 – Jean Claude Van Hove împotriva CNP Assurances SA, Hotărârea C.J.U.E. din 30.04.2014 din cauza C-26/13 - Árpád Kásler, Hajnalka Káslerné Rábai împotriva OTP Jelzálogbank Zrt). Cerinţa privind transparenţa clauzelor contractuale, consacrată de Directiva 93/13, nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal şi gramatical. Dimpotrivă, întrucât sistemul de protecţie pus în aplicare de Directiva 93/13 se întemeiază pe ideea că, în ceea ce priveşte, printre altele, nivelul de informare, consumatorul se află într o situaţie de inferioritate faţă de vânzător sau furnizor, această cerinţă privind transparenţa trebuie înţeleasă în mod extensiv (a se vedea Hotărârea C.J.U.E. din 23.04.2015 din cauza C-96/14 – Jean Claude Van Hove împotriva CNP Assurances SA, Hotărârea C.J.U.E. din 26.02.2015 din cauza C-143/13 - Bogdan Matei, Ioana Ofelia Matei împotriva SC Volksbank România SA, Hotărârea C.J.U.E. din 30.04.2014 din cauza C-26/13 - Árpád Kásler, Hajnalka Káslerné Rábai împotriva OTP Jelzálogbank Zrt ).

Includerea în contract a clauzei referitoare la comisionul de urmărire riscuri, a arătat reclamantul, este abuzivă întrucât clauza nu a fost negociată, comisionul nu este clar și inteligibil definit și nici nu se prevăd care sunt riscurile la care ar fi supusă banca prin acordarea acestui credit.

Banca pârâtă a încercat să justifice în ce ar consta contraprestaţia sa legată de perceperea acestui comision care este menit să acopere costul operațiunilor care implică gestiunea riscului de credit precum cele de colectare prematură și târzie colectate de bancă sau de către societăți specializate asupra portofoliului de credite care înregistrează întârzieri la plata creditului și care reflectă costul cu riscul de neplată pentru portofoliul de credite (punctul 41 din întâmpinare), însă nu a reuşit să clarifice de ce costurile legate de acordarea, administrarea şi monitorizarea creditului, precum şi beneficiul pe care şi l-a propus nu pot fi acoperite doar prin perceperea dobânzii. Mai mult decât atât aceste încercări ale băncii sunt nefundamentate juridic atâta timp cât aceste justificări nu se regăsesc în contract (în același sens s-a pronunțat și I.C.C.J. decizia nr. 2797/2014), ci ele se regăsesc într-o adresă atașată de pârâtă la întâmpinare, clauza din contract nedefinind în niciun fel riscul acoperit.

Faptul că orice bancă desfăşoară operaţiuni legate de gestionarea riscului de credit face parte din firescul activităţii bancare, iar costurile ar putea fi acoperite prin perceperea dobânzii, cu atât mai mult cu cât pârâta susţine că acest cost cu riscul de neplată credite este estimat la nivel global/de portofoliu de credite, anterior acordării respectivului portofoliu de credite (adresa atașată de pârâtă la întâmpinare fila nr. 66) şi astfel acest cost ar fi putut fi integrat în dobândă, pârâta nejustificând, în mod credibil, de ce mai era nevoie şi de un comision de urmărire riscuri.

Clauzele referitoare la comisionul de risc nu definesc în niciun fel riscul acoperit, iar în contract se prevede doar că acest comision este datorat pentru punerea la dispoziţie a creditului (art. 9 din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. xxxx). Practic potrivit acestei clauze se lasă de înţeles că, de fapt, comisionul de urmărire riscuri nu are nicio legătură cu posibile riscuri financiare, fiind legat exclusiv de acordul pârâtei de a acorda creditul.

Nicio clauză a convenţiei nu prevede condiţiile în care sumele plătite cu titlu de comision de urmărire riscuri pot fi reţinute de către bancă şi nici ce se întâmplă cu aceste sume în cazul în care riscul nu se produce până la ajungerea contractului la termen ori în cazul rambursării anticipate a creditului, ceea ce înseamnă că nu s-a prevăzut în contract o obligaţie corelativă a băncii. Este evident că prin introducerea comisionului de urmărire riscuri, fără reglementarea unei obligaţii corelative, se creează un dezechilibru semnificativ între contraprestaţiile părţilor, contrar bunei-credinţe, situaţie ce contravine caracterului sinalagmatic al contractului de credit şi reprezintă pentru debitor o obligaţie lipsită de cauză, fiind nulă conform art. 966 din codul civil din 1864 (în acelaşi sens s-a pronunţat I.C.C.J – deciziile 3140/2014 şi 2797/2014).

Nu se poate reține susținerea pârâtei că această clauză este clară întrucât în contract trebuia clarificată necesitatea ei, prin arătarea contraprestației băncii (în același sens s-a pronunțat și I.C.C.J. decizia nr. 3661/2014).

De asemenea, includerea comisionului de urmărire riscuri în cuantumul dobânzii anuale efective, precum și primirea de consumator a graficului de rambursare în cadrul căruia a fost stipulată valoarea acestui comision nu înlătură caracterul neinteligibil al clauzei care-l prevede, având în vedere că nu s-a precizat în contract motivația perceperii acestor sume, pentru ca astfel consumatorul să aibă posibilitatea de a prefigura contraprestația băncii în schimbul sumei de bani achitate lunar cu acest titlu. Ca atare, se poate considera că obligația de plată a comisionului reprezintă o obligație fără cauză care nu poate fi considerată în aceste condiții ușor inteligibilă.

Natura comisionului de risc conduce la concluzia că perceperea sa reprezintă doar o formă mascată de a încasa o dobândă mai mare decât cea denumită ca atare, ceea ce, având în vedere că în general consumatorii îşi fundamentează decizia de a încheia contractele de credit cu băncile, în principal pe cuantumul sumelor percepute cu titlu de dobândă, reprezintă o încălcare a cerinţelor bunei-credinţe. Dacă scopul ar fi fost într-adevăr acoperirea riscului de neplată a creditului, ar fi trebuit să se prevadă restituirea sumelor în discuţie dacă, la sfârşitul perioadei contractuale, se constată că toate obligaţiile consumatorului au fost îndeplinite, or convenţia nu conţine o astfel de stipulaţie.

Prin instituirea acestui comision s-a produs atât un dezechilibru economic semnificativ, acesta rezultând din valoarea totală a sumei ce ar urma să fie plătită cu acest titlu în raport de valoarea creditului, cât şi un dezechilibru juridic, nereieşind din contract, aşa cum s-a arătat, contraprestaţia specifică acestui comision. Pe de altă parte, dacă este vorba despre acoperirea riscurilor generale ale băncii pârâte (aceasta a arătat în întâmpinare că acest comision reflectă şi costul cu riscul de neplată pentru portofoliul de credite – punctul 42 sau că acest cost al riscului de neplată este estimat la nivel global/de portofoliu de credite şi nu la nivelul fiecărui credit anterior acordării creditelor nefiind posibilă identificarea exclusivă a celor care vor înregistra întârzieri la plată sau neplată – adresa atașată de pârâtă la fila nr. 66), dezechilibrul este şi mai clar, consumatorul care îşi îndeplineşte obligaţiile fiind pus în situaţia să acopere şi o parte dintre pierderile băncii rezultate din activităţi ale acesteia fără legătură cu contractul în discuţie. Pentru punerea la dispoziţie a creditului banca încasează oricum dobânda, ceea ce conduce la concluzia deja trasă, aceea că, pentru a crea aparenţa că dobânzile pe care le percepe sunt mici, încasând, totuşi un preţ mai ridicat al contractului, pârâta a preferat să camufleze o parte a acestuia în comisionul de urmărire riscuri.

Dispozițiile legale privind limitarea riscului de credit la creditele acordate persoanelor fizice erau reglementate, la data încheierii convenției de credit de Regulamentul nr. 3 din 2007 al B.N.R. (în prezent abrogat de Regulamentul nr. 24/2011, abrogat la rândul său de Regulamentul 17/2012) și impuneau băncilor obligativitatea de a-și stabili politicile de creditare în așa fel încât să limiteze riscul de credit la creditele destinate persoanelor fizice. Dispozițiile art. 41 din Regulamentul BNR nr. 3/2007 impun instituțiilor de credit, în scopul diminuării riscului, să își organizeze activitatea de creditare astfel încât să asigure separarea clară și efectivă a funcției de promovare și vânzare a produselor de creditare de funcția de analiză a riscului de credit și monitorizare a expunerii. Așadar, politicile pe care pârâta ar fi trebuit să le adopte în vederea limitării riscului de creditare presupun separarea funcției de analiză, monitorizare și risc de crdit de activitatea efectivă de creditare, iar nu suprapunerea celor două funcții prin impunerea unui comision de urmărire riscuri prin care să se realizeze funcția de analiză a riscului de credit și monitorizare a expunerii. În consecință încasarea comisionului de urmărire riscuri de la reclamant, fără a-i acorda acestuia în schimb o contraprestație, dovedește că banca, în loc să își îndeplinească obligațiile impuse de reglementările în vigoare și să își stabilească criterii concrete și reale de determinare a categoriilor de clientelă pe categorii de risc, a ales să transfere întreaga responsabilitate în privința politicii sale de creditare în sarcina clienților săi, acoperindu-și pierderile rezultate din nerambursarea creditelor neperformante din valoarea acestui comision.

Că un asemenea dezechilibru este creat în contradicţie cu cerinţa de bună credinţă, având în vedere al şaisprezecelea considerent al Directivei 93/13 (la aprecierea bunei credinţe, trebuie acordată o atenţie deosebită forţei poziţiilor de negociere ale părţilor, faptului de a şti dacă consumatorul a fost încurajat să-şi dea acordul pentru clauza în cauză şi dacă bunurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului; condiţia de bună credinţă poate fi îndeplinita de vânzator sau furnizor atunci când acesta acţionează în mod corect şi echitabil faţă de cealaltă parte de ale cărei interese legitime trebuie să ţină seama) şi practica C.J.U.E. (Ordonanţa C.J.U.E. din 03.04.2014 din cauza C-342/13 - Katalin Sebestyén împotriva Zsolt Csaba Kővári, OTP Bank, OTP Faktoring Követeléskezelő Zrt, Raiffeisen Bank Zrt, Hotărârea C.J.U.E. din 14.03.2013 din cauza C-415/11 - Mohamed Aziz împotriva Caixa d’Estalvis de Catalunya, Tarragona i Manresa), rezultă şi din faptul că banca, dacă ar fi acţionat în mod corect şi echitabil faţă de consumator, se putea aştepta în mod rezonabil ca acesta din urmă, în urma unei negocieri individuale, să nu accepte o asemenea clauză care nu presupune o contraprestaţie a băncii în schimbul sumelor achitate lunar.

Un indiciu în plus este adus şi de prevederile art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010 în cuprinsul cărora nu se regăseşte comisionul de urmărire riscuri și comportametul pârâtei care a încercat disimularea acestui comision incluzându-l în cuantumul comisionului de administrare începând cu data de 20.09.2010. Chiar dacă acest act normativ nu se aplică şi contractelor în curs de derulare la data intrării sale în vigoare, cum este cel din cauza pendinte, voinţa legiuitorului, chiar ulterioară, poate ajuta la interpretarea unui contract în derulare şi poate constitui un element care să sprijine concluzia că această clauză are un caracter abuziv în baza legii nr. 193/2000, act normativ în vigoare la data încheierii contractului.

Faţă de argumentele care preced instanţa urmează a constata ca fiind abuzivă clauza prevăzută la pct. 9 lit. f din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. xxxx referitoare la ,,comisionul de urmărire riscuri de 82,80 RON lunar, reprezentând un procent de 0,23 % din valoarea creditului contractat prevăzută la pct.1”, sancţiunea care intervine în cazul acesteia fiind nulitatea absolută.

În ceea ce priveşte clauza referitoare la comisionul de administrare prevăzută la pct. 9 lit. c din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. xxxx conform căreia ,,comisionul de administrare de 18 RON lunar, reprezentând un procent de 0,05 % din valoarea creditului contractat prevăzută la pct.1” instanţa urmează a constata că aceasta este abuzivă, intervenind, de asemenea, nulitatea absolută şi în acest caz.

Comisionul de administrare, se arată în contract (art. 9 din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. xxxx), este perceput pentru punerea la dispoziţie a creditului, fără a exista precizări în cuprinsul contractului cu privire la fundamentul perceperii acestui comision ori destinaţiei acestuia şi cum clauza referitoare la acest comision nu este exprimată în mod clar şi inteligibil se poate proceda la analizarea caracterului abuziv al acestei clauze prin prisma dispoziţiilor legii nr. 193/2000.

În conţinutul contractului de credit bancar pentru persoane fizice nr. xxxx nu se defineşte comisionul de administrare şi nici motivul pentru care este perceput, nu se explică transparent care sunt serviciile prestate şi cum se calculează valoarea acestora. Comisionul este nejustificat întrucât banca nu efectuează niciun serviciu în schimbul lui, pentru acordarea împrumutului şi îndeplinirea obligaţiilor contractuale ea încasând dobândă.

În contractul însuşit de reclamant nu sunt specificate în niciun mod contraprestaţiile care să justifice achitarea respectivelor sume pe întreaga perioadă de creditare. Altfel, spus împrumutatul este obligat să achite băncii, pe toată durata de rambursare a creditului, un comision de administrare calculat la valoarea creditului din contract, fără ca părţile să arate în contract care este obligaţia corelativă a băncii pentru încasarea acestor sume. Reclamantul şi-a însuşit contractul de credit, cunoscând obligaţia că datorează un comision de administrare, fără a cunoaşte însă care sunt serviciile pe care le primeşte în schimb şi fără a avea posibilitatea efectuării unui minim control asupra obligaţiilor asumate de pârâtă. În aceste condiţii, clauza în discuţie nu se bucură de claritate deoarece, prin raportare la conţinutul convenţiilor de creditare, consumatorul nu a fost înştiinţat cu privire la prestaţiile asumate de bancă.

Deducerea obligaţiilor băncii din simpla denumire a comisionului nu este posibilă în lipsa cunoştinţelor de specialitate, deoarece sensul noţiunii ,,de administrare” nu este cunoscut în mod facil şi inerent de orice persoană străină de activitatea desfăşurată în domeniul bancar. De aceea, reclamantul, în calitate de consumator persoană fizică, neprofesionistă, avea dreptul de a cunoaşte toate serviciile şi activităţile pe care banca pârâtă avea obligaţia să le presteze în schimbul comisionului de administrare perceput. În lipsa unei astfel de precizări, banca se găseşte în situaţia de a nu desfăşura niciun fel de prestaţie, dar de a încasa comisionul aferent, fără a fi expusă vreunui risc şi fără a fi posibil controlul judiciar pentru verificarea îndeplinirii sau neîndeplinirii îndatoririlor sale, taxate cu acest comision.

Dezechilibrul semnificativ rezultă tocmai din faptul că reclamantul deşi plăteşte lunar acest comision, în lipsa prevederii în contract a contraprestaţiilor pârâtei, aceasta este liberă să nu execute niciun serviciu sau activitate, fără ca o atare conduită să poată fi sancţionată între părţi ori pe cale judiciară.

Dovada că un asemenea dezechilibru este creat în contradicţie cu cerinţa de bună credinţă, rezultă şi din faptul că banca, dacă ar fi acţionat în mod corect şi echitabil faţă de consumator, se putea aştepta în mod rezonabil ca acesta din urmă, în urma unei negocieri individuale, să nu accepte o asemenea clauză care nu presupune o contraprestaţie a băncii în schimbul sumelor achitate lunar.

Comisionul de administrare nu este considerat abuziv doar prin simplul fapt al stipulării lui, ci ca o consecinţă a caracterului echivoc al clauzei care îl cuprinde şi care nu permite o minimă verificare a obligaţiilor corelative ale băncii împrumutătoare.

Atașarea la dosar a unui înscris (fila nr. 66) în care se indică serviciile pentru care se percepe un astfel de comision nu pot fi avute în vedere atâta timp cât aceste justificări nu se regăsesc în contract. De asemenea, natura comisionului de administrare conduce la concluzia că perceperea sa reprezintă doar o formă mascată de a încasa o dobândă mai mare decât cea denumită ca atare şi astfel clauza privind acest comision este abuzivă întrucât se constată că pentru punerea la dispoziţie a creditului banca percepe nu mai puţin de trei costuri : dobânda (conform art. 5 din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. xxxx), comisionul de administrare (conform art. 9 lit. c din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. xxxx) şi comisionul de urmărire riscuri (conform art. 9 lit. f din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. xxxx), fără ca distincţia dintre acestea să fie exprimată în mod clar şi inteligibil (în acest sens s-a pronunțat și I.C.C.J. decizia nr. 302/2014).

Modalitatea în care instanţa se poate asigura că o clauză contractuală abuzivă nu creează obligaţii pentru consumator este constatarea nulităţii absolute a acesteia (în acelaşi sens s-a pronunţat şi I.C.C.J. prin decizia nr. 686/2013 arătând că sancţiunea incidentă în prezenţa unei clauze abuzive este aceea a nulităţii absolute).

Deşi legea nr. 193/2000 nu prevede expres ca sancţiune anularea clauzelor cu caracter abuziv, prevederile art. 12 şi 13 vorbind despre eliminarea clauzelor abuzive din contract, instanţa reţine că nulităţile pot fi şi virtuale, nu doar exprese.

Regimul juridic al sancţiunii care intervine în cazul constatării abuzive a unei clauze contractuale este practic identic cu al nulităţii absolute, acest lucru decurgând din practica Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Astfel, s-a arătat că articolul 6 alineatul 1 din Directiva 93/13 prevede că acele clauzele constatate ca fiind abuzive nu creează obligaţii pentru consumator. Este vorba despre o dispoziţie imperativă care urmăreşte să substituie echilibrului formal pe care îl instituie contractul între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste părţi (a se vedea Hotărârea C.J.U.E. din 16.11.2010 - cauza C-76/10 – Pohotovost s.r.o. împotriva Iveta Korckovska, Hotărârea C.J.U.E. din 04.06.2009 - cauza C-243/08 – Pannon GSM Zrt. împotriva Erzsebet Sustikne Gyorfi). Cu privire la principiul echivalenţei, acesta impune ca acele condiţii stabilite de dreptul naţional pentru invocarea din oficiu a unei norme de drept al Uniunii să nu fie mai puţin favorabile decât cele care reglementează aplicarea din oficiu a unor norme de acelaşi rang de drept intern. Dată fiind natura şi importanţa interesului public pe care se întemeiază protecţia pe care Directiva 93/13 o asigură consumatorilor, articolul 6 din aceasta trebuie să fie considerat o normă echivalentă cu normele naţionale care ocupă, în cadrul ordinii juridice interne, rangul de norme de ordine publică (a se vedea Ordonanţa C.J.U.E. din 16.11.2010 - cauza C-76/10 – Pohotovost s.r.o. împotriva Iveta Korckovska, Hotărârea C.J.U.E. din 06.10.2009 - cauza C-40/08 – Asturcom Telecomunicaciones SL împotriva Cristina Rodríguez Nogueira).

Unul dintre principiile care reglementează efectele nulităţii este principiul restabilirii situaţiei anterioare (restitutio in integrum) potrivit căruia ce s-a executat în baza unui act juridic anulat total sau parţial trebuie restituit, astfel încât părţile raportului juridic să fie ajungă în situaţia în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat sau clauza care s-a anulat nu ar fi fost stipulată.

În cazul contractului de credit, chiar dacă între părţi există o relaţie contractuală, doar plăţile făcute în temeiul clauzelor valide au natură contractuală, astfel că prin constatarea nulităţii parţiale a contractului, a unor clauze ale acestuia, respectiva parte a relaţiei dintre părţi devine extracontractuală, astfel că, pentru reglementarea plăţilor astfel făcute, devin incidente regulile plăţii nedatorate.

Astfel plăţile efectuate de reclamant din eroare, din convingerea acestuia că este debitorul unor obligaţii care s-au dovedit inexistente deoarece clauzele cu caracter abuziv nu pot produce niciun efect. Pentru că a dispărut fundamentul pentru executarea obligaţiei de plată este necesar a se acoperi prejudiciul suferit şi a se restabili situaţia anterioară, precum şi a se înlătura toate consecinţele patrimoniale produse de clauzele abuzive, lovite de nulitate absolută.

În cauză sunt întrunite cumulativ condiţiile instituţiei plăţii nedatorate, din moment ce prestaţiile efectuate de consumatorul – solvens au avut semnificaţia operaţiei juridice a unei plăţi, datoria vizată, deşi a existat iniţial, a dispărut cu efect retroactiv, ca urmare a desfiinţării clauzelor contractuale respective prin aplicarea sancţiunii nulităţii absolute, motiv pentru care se va dispune obligarea pârâtei XXXXS.A. să restituie reclamantului N.S.V. suma de 8.528,4 lei, percepută de la acesta cu titlu de comision de urmărire riscuri şi ulterior inclus în comisionul de administrare (conform adresei nr. 365359/05.05.2016 – fila nr. 98), percepută de la acesta cu titlu de comision de urmărire riscuri şi suma de 1.854 lei, percepută de la acesta cu titlu de comision de administrare (conform adresei nr. 365359/05.05.2016 – fila nr. 98.

Instanța nu poate reține susținerile pârâtei formulate prin apărător cu privire la acordarea cuantumului comisioanelor doar până la data de 31.12.2015 deoarece reclamantul prin, apărătorul, său a precizat că își însușește sumele indicate de pârâtă în adresa comunicată instanței, acest lucru reprezentând o precizare a cuantumului obiectului cererii de chemare în judecată potrivit art. 204 alin. 2 pct. 2 din codul de procedură civilă.

Faţă de cele ce preced instanţa urmează a dispune: admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamantul N.S.V. în contradictoriu cu pârâta XXXXS.A.; constatarea ca fiind abuzivă a clauzei prevăzute la pct. 9 lit. f din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. xxxx referitoare la ,,comisionul de urmărire riscuri de 82,80 RON lunar, reprezentând un procent de 0,23 % din valoarea creditului contractat prevăzută la pct.1”; înlăturarea acestei clauze din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. xxxx; obligarea pârâtei să restituie reclamantului suma de 8.528,4 lei, percepută de la acesta cu titlu de comision de urmărire riscuri şi ulterior inclus în comisionul de administrare; constatarea ca fiind abuzivă a clauzei prevăzută la pct. 9 lit. c din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. xxxx referitoare la ,,comisionul de administrare de 18 RON lunar, reprezentând un procent de 0,05 % din valoarea creditului contractat prevăzută la pct.1”; înlăturarea acestei clauze din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. xxxx; obligarea pârâtei să restituie reclamantului suma de 1.854 lei, percepută de la acesta cu titlu de comision de administrare.

 Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, iar când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată (art. 453 din codul de procedură civilă).

Cel care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei (art. 452 din codul de procedură civilă).

Reținând culpa procesuală a pârâtei XXXXS.A., instanța va respinge cererea acesteia de acordare a cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată și o va obligă să achite reclamantului N.S.V. cheltuielile de judecată în cuantum de 1.800 lei, reprezentând onorariu avocaţial (conform chitanței și facturii de la filele nr. 103-104). 

Domenii speta

Spete similare