Legea 10/2001

 art.26 Legea nr.10/2001– tardivitate; momentul de la care curge termenul de 30 de zile

Termenul de 30 de zile prevăzut de art. 26 alin. 2 prima frază din Legea nr. 10/2001 curge de la data comunicării dispoziţiei  Primarului la domiciliul ales al reclamantei, adică de la data când d-l avocat  a primit actul în numele reclamantei, în calitatea sa de mandatar al acesteia

Prin sentinţa civilă nr. 93/13.06.2017 pronunţată de Tribunalul Arad, a fost respinsă ca tardivă acţiunea civilă formulată de reclamanta x în contradictoriu cu intimatul Municipiul .. prin primar, având ca obiect anularea dispoziţiei privind aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.

Asupra excepţiilor lipsei calităţii d-lui avocat de reprezentant al reclamantei şi cea a tardivităţii contestaţiei, ce au prioritate în soluţionare, tribunalul a reţinut următoarele:

Notificarea înregistrată la executorul judecătoresc în dosarul din anul 2002 şi apoi, la Prefectura Judeţului A este semnată de d-l avocat H., în calitate de reprezentant convenţional (avocat) al reclamantei x, domiciliată în Israel, cu domiciliul ales în Israel (fără indicarea persoanei care urma să primească actele în numele reclamantei).

Obiectul notificării îl reprezintă acordarea, în baza Legii nr. 10/2001, de măsuri reparatorii prin echivalent  (despăgubiri băneşti) pentru imobilul situat în A, compus din casă şi teren. Reclamanta invoca faptul că este moştenitoarea fostei proprietare tabulare, calitate dovedită ulterior cu certificatul de calitate de moştenitor.

Prin adresa din data de 23.07.2002, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 i-a cerut reclamantei să depună la dosarul administrativ copii ale actului de identitate sau a paşaportului, certificat de calitate de moştenitor după foştii proprietari tabulari, adeverinţă eliberată de SC R SA din care să rezulte situaţia imobilului. Adresa a fost comunicată reclamantei la d-l avocat H.

La data de 23.10.2003, d-l avocat H a depus la dosarul administrativ certificatul de calitate de moştenitor şi copia declaraţiei reclamantei autentificată de un notar israelian (certificată pentru conformitate cu originalul de d-l avocat) însoţite de cererea de depunere a actelor semnată de d-l avocat în numele reclamantei, prin care se menţionează domiciliul ales al reclamantei la sediul d-lui avocat H.

Au mai fost depuse o serie de copii ale unor acte de stare civilă (printre care copii ale cartelei de identitate a reclamantei, a certificatului de căsătorie al acesteia), de asemenea, certificate de d-l avocat pentru conformitate cu originalul.

Prin adresa din 15.02.2010, Primăria Municipiului A a solicitat reclamantei să facă dovada că donaţia imobilului către Statul Român a fost anulată prin hotărâre judecătorească irevocabilă, conform art. 2 alin. 1 lit. c din Legea nr. 10/2001. Adresa a fost trimisă reclamantei tot la domiciliul ales la d-l avocat H. O adresă similară a fost trimisă în 21.04.2010 reclamantei şi la adresa din Israel.

Dispoziţia din data de 27.12.2016 a Primarului Mun. A (prin care a fost respinsă notificarea reclamantei) a fost comunicată reclamantei atât la sediul profesional al d-lui avocat H (care a primit-o la data de 06.01.2017, cât şi domiciliul acesteia din Israel.

Aşadar, pe parcursul întregii proceduri administrative, pârâtul nu a cerut reclamantei să facă dovada că l-a împuternicit pe d-l avocat H (care, într-adevăr nu a depus la dosarul administrativ împuternicirea avocaţială) să îi reprezinte interesele în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001. Mai mult i-a recunoscut d-lui avocat calitatea de reprezentant al acesteia şi de persoană împuternicită să primească corespondenţa reclamantei în condiţiile în care toate adresele/solicitările pârâtului privitor la dovezile calităţii reclamantei de persoană îndreptăţită au fost comunicate d-lui avocat, la sediul său profesional.

În plus, reclamanta, prin reprezentantul său convenţional, a depus la dosarul instanţei copia procurii speciale autentificată de un notar israelian la 14.01.2003 prin care îl împuternicea pe d-l avocat H să facă demersurile pentru obţinerea documentelor legate de cererile sale referitoare la restituirea în natură a imobilelor preluate de stat sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în baza Legii nr. 10/2001. L-a mandatat, de asemenea, să o reprezinte în faţa notarului public pentru dezbaterea succesiunii, să facă declaraţie de acceptare a moştenirii, să stabilească masa succesorală, numărul şi calitatea moştenitori, să ia orice măsură crede de cuviinţă pentru valorificarea drepturilor sale şi obţinerea certificatului de moştenitor sau de calitate de moştenitor.

În consecinţă, instanţa a respins excepţia lipsei calităţii d-lui avocat H de reprezentant al reclamantei în cadrul procedurii administrative, probându-se calitatea sa de mandatar, conform art. 1532 şi art. 1533 din vechiul Cod civil (în vigoare la momentul declanşării procedurii administrative), prin procură autentică specială de reprezentare. Formularea cererii de către mandatar fără dovada împuternicirii acordate de titularul cererii se sancţionează cu nulitatea relativă (căci normele ce reglementează reprezentarea persoanei protejează un interes particular, şi anume al titularului cererii). În consecinţă, această nulitate relativă poate fi înlăturată prin confirmarea ulterioară a mandatului, aşa cum s-a întâmplat în cazul de faţă.

În ceea ce priveşte tardivitatea formulării prezentei acţiuni, tribunalul a constatat că pârâtul a comunicat dispoziţia din data de 27.12.2016 la două domicilii, şi anume la sediul d-lui avocat H (domiciliu ales) la data de 06.01.2017, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire semnată de d-l avocat la 06.01.2017, cât şi la domiciliul reclamantei în Israel.

În privinţa acestei ultime adrese, instanţa a constatat că în notificarea din 2002 şi în cartela de identitate a acesteia, reclamanta are domiciliul în B S Q, Israel (stabilit, conform cărţii de identitate la 21.05.1975), însă în procura specială din 14.01.2003 se notează domiciliul reclamantei ca fiind în loc. M Z, Israel, menţiune preluată, în baza aceleaşi procuri, şi în certificatul de calitate de moştenitor întocmit în România. Întrucât procura specială este un act întocmit de reclamantă şi autentificat de un notar public în Israel, fiind ulterior notificării şi emiterii cărţii de identitate, tribunalul reţine că adresa actuală de domiciliu a reclamantei este în loc. M Z, Israel.

Referitor la corespondenţa Municipiului A (comunicarea dispoziţiei) la domiciliul efectiv al reclamantei, deşi s-a făcut dovada trimiterii ei cu scrisoare recomandată prin poştă, Municipiul A s-a aflat în imposibilitatea depunerii la dosar a confirmării de primire din partea reclamantei şi a poştei israeliene, sens în care nu poate fi reţinută culpa pârâtului.

În scopul dovedirii datei şi a modalităţii de primire a dispoziţiei de către reclamantă în Israel, având în vedere că aceasta susţine că a ajuns în posesia actului autorităţii române în data de 12.02.2017, în Israel, reclamanta a depus la dosar un înscris eliberat de Poşta din Israel (nesemnat de nicio persoană) şi redactat în limba engleză, numit „Delivery Tracking – Israel Post” („Urmărire livrare – Poşta din Israel”) referitor la corespondenţa Mun. A trimisă prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire. Din acest înscris – tabel rezultă că scrisoarea a ajuns în Israel în data de 24.01.2017, iar la 26.01.2017 s-a aflat la unitatea poştală din oraşul M Z. La 30.01.2017 a fost lăsată o primă înştiinţare destinatarei, la 07.02.2017 a fost lăsată o a doua înştiinţare destinatarei, iar la 12.02.2017 corespondenţa a fost preluată de reclamantă.

Aşadar, prima transmitere a dispoziţiei din 27.12.2016 a Primarului Mun. A la domiciliul reclamantei în Israel a avut loc în data de 30.01.2017 când i s-a lăsat acesteia un aviz, neavând loc recepţia actului, deci comunicarea efectivă. Reclamanta a preluat corespondenţa abia la 12.02.2017, după aproape o săptămână de la al doilea aviz poştal ce i-a fost lăsat în data de 07.02.2017.

În această situaţie, părţile au avut poziţii diferite privitor la data de la care curge termenul de formulare a contestaţiei prevăzute de art. 26 alin. 2 prima frază din Legea nr. 10/2001 republicată şi modificată („Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.”), şi anume de la cea a comunicării dispoziţiei la domiciliul ales la reclamantei, adică la sediul avocatului sau de la data comunicării la domiciliul reclamantei din Israel.

Tribunalul a apreciat că termenul de 30 de zile prevăzut de art. 26 alin. 2 prima frază din Legea nr. 10/2001 republicată şi modificată curge de la data comunicării dispoziţiei  Primarului Mun. A la domiciliul ales al reclamantei, adică de la data de 06.01.2017 când d-l avocat H a primit actul în numele reclamantei, în calitatea sa de mandatar al acesteia.

Legea nr. 10/2001 nu cuprinde norme prin care să reglementeze modalitatea concretă de comunicare a deciziilor/dispoziţiilor emise în procedura pe care o instituie, dar, în acelaşi timp, nici nu derogă de la normele procedurale de drept comun în ceea ce priveşte comunicarea actelor, reclamanta nu a contestat procedura propriu-zisă de comunicare a dispoziţiei prin poştă cu confirmare de primire, ci doar locul comunicării.

D-l avocat a susţinut că a avut contract de asistenţă juridică cu reclamanta pe perioada procedurii administrative şi care afirmă că a încetat la momentul emiterii dispoziţiei, aşa încât actul trebuia comunicat reclamantei la domiciliul ei în Israel. A mai susţinut că un nou contract de asistenţă juridică a fost încheiat atunci când reclamanta a formulat prezenta contestaţia.

Această apărare nu este întemeiată, având în vedere că reclamanta şi reprezentantul său convenţional nu au făcut dovada unui contract de asistenţă juridică încheiat conform Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat în perioada procedurii administrative. D-l avocat şi-a dovedit calitatea de reprezentant al reclamantei cu procura specială autentică din 2003 privitor la acordarea unui mandat de reprezentare. De altfel, contractul de asistenţă juridică are la bază regulile mandatului aplicabile în domeniul specific ale reprezentării şi asistării juridice.

Alegerea domiciliului procedural era supusă, în anul 2003 (când reclamanta şi-a ales domiciliul de comunicare a actelor la d-l avocat H, în faza procedurii administrativ – jurisdicţionale) dispoziţiilor art. 93 Cod procedură civilă din 1865 (normă preluată de art. 158 alin. 1 din noul Cod de procedură civilă), iar schimbarea acestuia trebuie adusa la cunoştinţa instanţei şi a părţii adverse, sub sancţiunea neluării în seamă, conform prevederilor art. 98 Cod procedură civilă din 1865 (normă preluată de art. 172 alin. 1 din noul Cod de procedură civilă).

Întrucât procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 este parţial administrativ – jurisdicţională (prima fază ce se finalizează cu dispoziţia primarului/reprezentantului unităţii deţinătoare a imobilului) şi jurisdicţională (contestaţia împotriva dispoziţiei de mai sus), normele privitoare la alegerea domiciliului procedural, la reprezentarea persoanei fizice şi la comunicarea dispoziţiei reglementate de Codul de procedură civilă sunt aplicabile şi în faza administrativ – jurisdicţională.

Prin urmare, dacă prin completarea notificării din 23.10.2003, reclamanta a indicat domiciliul ales în vederea comunicării actelor ce îi erau destinate la sediul cabinetului de avocatură, dispoziţia  Primarului Mun. A trebuia comunicată doar la acest domiciliu ales, conform principiului disponibilităţii părţilor.

Alegerea de domiciliu şi calitatea de reprezentant a părţii sunt două instituţii distincte de drept procesual care produc efecte specifice.

Alegerea domiciliului procesual este supusă dispoziţiilor art. 93 Cod procedură civilă din 1985 (în vigoare la momentul alegerii domiciliului de comunicare a actelor), respectiv art. 158 alin. 1 din NCPC (în vigoare la momentul comunicării dispoziţiei), iar schimbarea acestuia trebuie adusă la cunoştinţa unităţii deţinătoare a imobilului – Municipiul A investit cu soluţionarea notificării, sub sancţiunea neluării în seamă a modificării, conform dispoziţiilor art. 98 din vechiul CPC şi, ulterior, a prevederilor similare ale art. 172 alin. 1 NCPC.

O astfel de modificare a domiciliului ales pentru comunicare actelor nu a intervenit pe parcursul procedurii administrativ (nici măcar reclamanta nu a susţinut acest fapt), aşa încât comunicarea dispoziţiei din 27.12.2016 a Primarului Mun. A a avut loc la data de 06.01.2017 când d-l avocat H a primit actul în numele reclamantei, conform actului de dispoziţie al acesteia.

Pe de altă parte, conform art. 87 alin. 2 NCPC (în vigoare la momentul comunicării dispoziţiei), „Avocatul care a reprezentat sau asistat partea la judecarea procesului poate face, chiar fără mandat, orice acte pentru păstrarea drepturilor supuse unui termen şi care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp şi poate, de asemenea, să introducă orice cale de atac împotriva hotărârii pronunţate”, această normă fiind aplicabilă şi în cazul declarării contestaţiei împotriva dispoziţiei din 27.12.2016.

Sancţiunea nerespectării termenului de exercitare a drepturilor procesuale, printre care se numără şi dreptul la calea de atac, atrage decăderea din exerciţiul dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel, conform art. 185 alin. 1 NCPC, actul de procedură realizat peste termen fiind lovit de nulitate.

Această sancţiune poate fi înlăturată doar cu condiţia respectării cerinţelor cumulative prevăzute de art. 186 NCPC: formularea unei cereri de repunere în termen şi invocarea, respectiv, dovedirea existenţei unor motive temeinic justificate în ceea ce priveşte întârzierea în exercitarea actului de procedură; dacă actul ce trebui îndeplinit este o cale  de atac, atunci aceasta şi cererea de repunere în termen în acelaşi termen prevăzut de legiuitor pentru calea de atac, cu începere de la data încetării împiedicării.

Or, în speţă, reclamanta nu a formulat o cerere de repunere în termen, prevalându-se, în mod neîntemeiat, de comunicarea dispoziţiei la domiciliul său în Israel.

Pentru aceste considerente, tribunalul, în baza art. 185 alin. 1 NCPC coroborat cu art. 26 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, a admis excepţia tardivităţii acţiunii civile, motiv pentru care a respins-o, ca tardivă.

 Prin decizia civilă nr. 184/15.11.2017 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara a fost respins apelul declarat de reclamantă.

 Instanţa de apel a reţinut că în vederea efectuării comunicărilor cerute ori permise de lege de la notificat la notificant este evident că acesta din urmă trebuie să indice adresa la care urmează să primească toată această corespondenţă, astfel că, şi în acest scop, Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la data formulării notificării de către reclamantă prevedea în art. 21 că „(1) Persoana îndreptăţită va notifica … persoana juridică deţinătoare ... (2) Notificarea va cuprinde denumirea şi adresa persoanei notificate, elementele de identificare a persoanei îndreptăţite, elementele de identificare a bunului imobil solicitat …”.

Din interpretarea acestor norme, instanţa a reţinut, în primul rând, că nu se face nici o distincţie între locul comunicării în condiţiile art. 25 alin. 3 către persoana îndreptăţită a dispoziţiei emisă în baza Legii nr. 10/2001 şi locul unde i-au fost făcute anterior comunicări de natura celor mai sus-arătate, iar unde legea nu distinge, nici cel care o aplică nu o poate face.

Sub acest aspect se observă că în cursul procedurii anterioare sesizării instanţei, comunicările pârâtului având ca destinatar reclamanta s-au făcut la adresa cabinetului domnului avocat H şi nu la adresa de domiciliu a reclamantei, fără să existe vreo opoziţie a acesteia sau a reprezentantului domniei sale la o asemenea procedură; dimpotrivă, reprezentantul a şi răspuns la solicitările astfel comunicate.

În al doilea rând, instanţa a reţinut că normele legale citate nu fac referire la adresa notificantului, ci la elementele sale de identificare. Prin folosirea acestei sintagme, legiuitorul a permis persoanei interesate să indice orice element pe care aceasta l-ar fi considerat necesar pentru ca notificatul să îşi îndeplinească obligaţiile legale ce îi revin în urmarea procedurii de restituire, inclusiv pe acelea de a comunica persoanei ce se pretinde îndreptăţită solicitări ori soluţii.

Astfel, dacă reclamanta ar fi indicat în notificare ca element de identificare doar adresa de domiciliu a domniei sale, pârâtul ar fi avut obligaţia ca, în lipsa altui element, să trimită la acea adresă orice comunicare pentru ca aceasta să îi parvină direct reclamantei. Or, această situaţie nu se regăseşte în cauză, câtă vreme reclamanta nu a emis o asemenea pretenţie, ci, în cuprinsul notificării, a solicitat ca „orice corespondenţă să fie efectuată la adresa: Cabinet Individual avocat H, ...” , iar de la acea dată şi până la emiterea dispoziţiei nu a indicat vreo altă adresă de corespondenţă şi nici nu a solicitat ca, pe viitor, corespondenţa să îi fie comunicată personal, la domiciliu.

De aceea, este indiferent că dispoziţia a fost comunicată şi la adresa de domiciliu a reclamantei, obligaţia legală a pârâtului fiind ca această comunicare, la fel ca şi celelalte, să se facă la adresa de corespondenţă indicată de notificantă.

Instanţa de apel a observat că interpretarea prevederilor art. 25 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 în sensul că unitatea notificată este obligată să comunice (şi) dispoziţia exclusiv persoanei care a solicitat restituirea, la adresa de domiciliu a acesteia ar echivala cu lipsirea acesteia de dreptul de a împuternici un terţ în acest sens. Or, în condiţiile în care numeroşi proprietari deposedaţi de imobile în perioada de referinţă a legii ori moştenitorii acestora nu se mai află în ţară (inclusiv situaţia în speţă), o asemenea interdicţie ar fi cu totul în contra scopului adoptării legii reparatorii.

Chiar dacă aprecierea tribunalului, anume că procedura anterioară contestării în instanţă a dispoziţiei ar fi una administrativ-jurisdicţională şi că, de aceea, prevederile din codul de procedură referitoare la alegerea de domiciliu ar fi incidente, nu este la adăpost de orice critică, instanţa de apel reţine că o eventuală modificare a adresei de comunicare a tuturor actelor trebuia adusă la cunoştinţa pârâtului de reclamantă sau de reprezentantul acesteia (chiar dacă nu neapărat în forma cerută de cod) în îndeplinirea obligaţiei de diligenţă ce revine persoanei care tinde la recunoaşterea unui drept sau la protejarea unui interes. În orice caz, în cauză nu s-a invocat că, pe parcursul procedurii anterioare sesizării instanţei, reclamanta a schimbat adresa de comunicare iar pârâtul a ignorat această modificare.

Având în vedere cele arătate, sunt neîntemeiate susţinerile apelantei conform cărora pârâtul i-a comunicat dispoziţia şi domniei sale la adresa de domiciliu din Israel în respectarea vreunei obligaţii legale în acest sens, o atare comunicare fiind făcută, mai degrabă, pentru ca expeditorul să se asigure că actul va ajunge, într-un fel sau altul, la cunoştinţa notificantului.

Cum legea stabileşte imperativ momentul de la care începe să curgă termenul de decădere în care dispoziţia poate fi atacată, prevederea nu poate fi eludată prin crearea mai multor asemenea momente determinate de efectuarea mai multor comunicări, astfel că nu sunt întemeiate susţinerile apelantei privind asumarea de către emitent a posibilităţii ca decizia să fie atacată la momente diferite, respectiv la posibilitatea domniei sale de a profita de această dublă comunicare.

Susţinerile apelantei conform cărora, întrucât avocatul ar fi fost mandatat să îi susţină interesele doar în faza procedurii administrative, nu şi în instanţă, era necesară o procură specială ori un nou contract de asistenţă juridică sunt, de asemenea, nefondate.

Astfel, potrivit art. 3 alin. 1 din Legea nr. 51/1995 în forma în vigoare la data comunicării dispoziţiei către avocat „ Activitatea avocatului se realizează prin … a) consultaţii şi cereri cu caracter juridic; … e) apărarea şi reprezentarea cu mijloace juridice specifice a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice în raporturile acestora cu autorităţile publice, cu instituţiile şi cu orice persoană română sau străină; … j) orice mijloace şi căi proprii exercitării dreptului de apărare, în condiţiile legii”, fără ca textul legal să impună obligaţia de a încheia un nou contract de asistenţă juridică în alte situaţii decât cele arătate la lit. i) din articol. Apoi, potrivit Hotărârii nr. 64/2011 privind Statutul profesiei de avocat, „În exercitarea dreptului la apărare … avocatul are dreptul şi obligaţia de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru realizarea liberului acces la justiţie, pentru un proces echitabil şi soluţionat într-un termen rezonabil, indiferent de natura cauzei sau de calitatea părţilor” (art. 2 alin. 2) şi „Avocatul poate întocmi şi formula în numele şi/sau în interesul clientului cereri, notificări, memorii sau petiţii către autorităţi, instituţii şi alte persoane, în scopul ocrotirii şi apărării drepturilor şi intereselor legitime ale acestuia”( art. 90).

Rezultă, astfel că, inclusiv în situaţia în care notificanta nu i-ar fi dat avocatului şi drept de reprezentare în instanţă, în realizarea mandatului primit pentru obţinerea reparaţiilor pretinse în baza Legii nr. 10/2001 şi în executarea obligaţiilor profesionale ce decurg din normele citate, acesta avea pe deplin aptitudinea să conteste în instanţă dispoziţia de respingere a notificării.

Pe de altă parte, chiar în situaţia în care avocatul reclamantei ar fi reprezentat interesele acesteia în cursul procedurii administrative nu în baza Legii nr. 51/1995, ci în temeiul art. 1532 şi 1533 Cod civil de la 1864 referitoare la mandat (situaţie avută în vedere de prima instanţă pentru a respinge excepţia lipsei calităţii avocatului de reprezentant în cadrul acestei proceduri), acesta, primind dispoziţia, era ţinut de prevederile art. 1539-1545 Cod civil ca, în îndeplinirea mandatului astfel primit, să o înştiinţeze pe reclamantă în condiţii menite să-i asigure acesteia protejarea drepturilor (inclusiv procedurale) despre faptul comunicării, despre conţinutul dispoziţiei şi despre posibilitatea contestării ei în termenul de 30 de zile de la comunicare.

În fine, durata procedurii în faţa pârâtului nu poate înlătura aplicarea prevederilor imperative privind termenul în care actul final al acestei proceduri poate fi contestat; pe de altă parte, legea specială pune la îndemâna persoanei care solicită măsuri reparatorii căile pentru a solicita (inclusiv instanţei de judecată) şi obţine urgentarea acestor proceduri şi/sau sancţionarea persoanelor în culpă pentru prelungirea acestora.

Domenii speta

Spete similare