Obligaţia de despăgubire pentru prejudiciile cauzate societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat. Debitori. Art. 324 alin. (6) din o.u.g. nr. 88/1997.

Obligaţia de despăgubire pentru prejudiciile cauzate societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat. Debitori. Art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997.

Legiuitorul nu a stabilit doi debitori ai obligaţiilor de despăgubire a societăţilor comerciale vizate. Astfel cum reiese din prevederile alineatului 1 al articolului de lege menţionat, calitatea de debitor o au instituţiile publice implicate în procesul de privatizare.[…] Cât priveşte alineatul 6 al aceluiaşi text legal, faptul că legiuitorul a menţionat că statul garantează îndeplinirea de către instituţiile publice implicate a obligaţiilor respective nu echivalează cu instituirea unui nou debitor, ce ar putea fi acţionat în judecată de către societăţile comerciale.

(Secţia a VI-a Civilă, decizia civilă nr. 1687A din data de 20 septembrie 2018)

Prin sentinţa civilă nr. 4141/10.11.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. 45048/3/2016*, instanţa a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii ca neîntemeiată; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei sub aspectul acţiunii formulate în principal şi întemeiate pe cauza juridică reprezentantă de răspunderea pârâtului S R conform Hotărârii CEDO din 16.12.2014 pronunţată în cauza Buti şi alţii contra României; a respins acţiunea formulată în principal şi întemeiată pe cauza juridică reprezentată de răspunderea pârâtului S R conform Hotărârii CEDO din 16.12.2014 pronunţată în cauza B şi alţii contra României, pentru lipsa calităţii procesuale active; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei S R sub aspectul acţiunii formulate în principal şi întemeiate pe cauza juridică reprezentată de răspunderea pârâtului S R în calitate de garant; a respins acţiunea formulată în principal de reclamanta B SA, în contradictoriu cu pârâţii S R prin M F P şi AAAS, întemeiată pe cauza juridică reprezentată de răspunderea pârâtului Statul Roman în calitate de garant; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei sub aspectul acţiunii formulate în subsidiar şi a respins această acţiune pentru lipsa calităţii procesuale active.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că prin sentinţa comercială nr.1911/23.02.2010 (irevocabilă), pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a VI-a Comercială, în dosarul nr. 36000/3/2008, a fost admisă cererea formulată de reclamanta SC B SA, în contradictoriu cu AVAS (actuala pârâtă AAAS), în temeiul art. 32 ind.4 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată, fiind obligată AAAS să plătească suma de 27.226.500 EURO, în echivalent în lei la cursul BNR din data plăţii, plus dobânda legală aferentă, începând cu data pronunţării sentinţei (23.02.2010) şi până la plata integrală a debitului, precum şi la plata sumei de 261.005 lei cheltuieli de judecată.

Apelul formulat de AAAS a fost respins ca nefondat prin decizia comercială nr.376/12.10.2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VI-a Comercială, în dosarul nr.36000/3/2006.

Prin Decizia nr. 1579/13.04.2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie - Secţia Comercială, în dosarul nr. 36000/3/2006, a fost respins şi recursul formulat de AVAS (actuala AAAS), sentinţa nr.1911/2010 devenind irevocabilă.

În dosarul de executare nr.149/2010 al BEJ E.L., a fost începută executarea silită asupra debitoarei AAAS în baza titlului executoriu reprezentat de sentinţa comercială nr.1911/23.02.2010 (irevocabilă), pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a VI-a Comercială, în dosarul nr. 36000/3/2008.

În data de 16.12.2014, s-a pronunţat hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în Cauza B şi alţii v. România, cauză la care a fost conexată şi cererea nr. 2804/12, formulată de societatea reclamantă B S.A., prin care s-a dispus că statul pârât trebuie să asigure, prin mijloace adecvate, în termen de trei luni, executarea hotărârilor încă restante, între care şi sentinţa comercială nr. 1911/23.02.2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a VI-a Comercială, în dosarul nr. 36000/3/2008.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, instanţa a reţinut că aceasta este neîntemeiată, întrucât deşi reclamanta deţine un titlu executoriu pentru suma de bani care formează obiectul acţiunii, prin acesta obligaţia de plată este stabilită în sarcina paratei AAAS, iar nu a S R, astfel încât demersul iniţiat prin prezenta acţiune, în vederea obţinerii unui titlu executoriu împotriva unui alt pârât, solvabil, nu este lipsit de interes. Totodată, instanţa a constatat că celelalte motive de drept, respectiv motivele întemeiate pe dispoziţiile art. 628 si 632 C.pr.civ., invocate de către reclamantă, nu reglementează condiţii privind exercitarea dreptului la acţiune, a căror lipsă să atragă inadmisibilitatea.

Sub aspectul acţiunii formulate în principal şi întemeiate pe cauza juridică reprezentată de răspunderea pârâtului S R conform Hotărârii CEDO din 16.12.2014, pronunţată în cauza Buti şi alţii contra României, tribunalul a reţinut că, prin acţiunea astfel întemeiată în drept, reclamanta solicită angajarea răspunderii S R pentru neexecutarea unei hotărâri pronunţate de către Curtea Europeană pentru Drepturile Omului, reclamanta arătând în mod expres că S R nu şi-a executat obligaţia impusă prin Hotărârea CEDO, în sensul „de a asigura, prin mijloace adecvate, în termen de trei luni, executarea hotărârilor încă restante".

În opinia tribunalului, angajarea răspunderii statelor pentru neîndeplinirea obligaţiilor stabilite în sarcina lor prin hotărârile Curţii, indiferent că vizează satisfacţia echitabilă sau alte obligaţii stabilite de CEDO, cum este aceea din cauza Buti, este atributul Comitetului Miniştrilor, conform art. 46 alin. (2) din Convenţie, iar nu al persoanei care a sesizat Curtea cu cererea, astfel că, în speţă, reclamanta nu are calitate procesuală activă pentru declanşarea procedurii de angajare a răspunderii S R pentru neîndeplinirea obligaţiei stabilite în sarcina sa prin hotărârea CEDO din 16.12.2014, pronunţată în cauza Buti şi alţii contra României.

 Sub aspectul acţiunii formulate în principal şi întemeiate pe cauza juridica reprezentată de răspunderea pârâtului S R, în calitate de garant, tribunalul a reţinut că, pe calea prezentei cereri, reclamanta urmăreşte obţinerea unui titlu executoriu pentru aceeaşi creanţă care a format obiectul titlului executoriu reprezentat de sentinţa comercială nr. 1911/23.02.2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a VI-a Comercială, în dosarul nr. 36000/3/2008, însă, împotriva unui alt debitor, respectiv împotriva debitorului S R prin M F, invocând solidaritatea pasivă a debitorilor AAAS şi S R prin M F, în temeiul dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997.

În primul rând, tribunalul a apreciat că, faţă de fondul cauzei şi eventuala prescripţie a dreptului reclamantei de a solicita angajarea răspunderii unui alt codebitor solidar la acest moment, are prioritate stabilirea calităţii pârâtului S R de a răspunde faţă de reclamantă, în calitate de garant, în solidar cu AAAS, în temeiul dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997.

S-a reţinut că din cuprinsul cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta SC B SA rezultă că temeiul de drept indicat este art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 99/1999. Instanţa a apreciat însă că din dispoziţiile legale menţionate rezultă că instituţiile implicate în procesul de privatizare au obligaţia de plată a despăgubirilor, şi nu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice. Prin urmare, dacă potrivit art. 324 alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997 legiuitorul a înţeles să limiteze sfera subiectelor de drept care pot fi obligate la plata de despăgubiri, nu a fost primită interpretarea reclamantei potrivit căreia, în textul următor, legiuitorul a stabilit un nou debitor, în speţă S R.

Art.324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 a fost considerat doar un text programatic, care reflectă poziţia S R în legătură cu problema plăţii acestor despăgubiri precum şi faptul că acesta înţelege să instituie mecanismele necesare astfel încât instituţiile obligate la plata despăgubirilor să poată onora această obligaţie stabilită în sarcina lor prin hotărâri judecătoreşti.

Prin urmare, în opinia instanţei, este nefondată susţinerea reclamantei potrivit căreia S R prin M F P este fidejusorul AAAS şi că, în această calitate, i-ar reveni, în solidar cu debitorul AAAS, obligaţia de reparare a prejudiciului constând în despăgubiri.

Sub aspectul acţiunii formulate în subsidiar, prin care reclamanta a solicitat obligarea S R, reprezentat prin M F P, la plata sumelor către A.A.A.S. pentru stingerea creanţei rezultate din titlul executoriu reprezentat de sentinţa comercială nr. 1911 din data de 23.02.2010, pronunțată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a VI-a Comercială, în dosarul nr. 36000/3/2008, reclamanta a indicat că a înţeles să o insereze în cadrul cererii de chemare în judecată având în vedere practica judiciară în această materie, prin care s-a dispus obligarea S R la plata către A.A.A.S. a sumelor de bani pe care această din urmă instituţie, la rândul ei, fusese obligată a le plăti către reclamanţi cu titlu de despăgubiri.

Având în vedere că reclamanta nu a indicat un temei juridic care să o legitimeze să acţioneze pentru obligarea unei persoane să îndeplinească o obligaţie faţă de altă persoană decât reclamanta – de exemplu stipulaţia pentru altul sau acţiunea oblică, o instituţie juridică ale cărei condiţii instanţa să le analizeze, tribunalul a apreciat că reclamanta nu a justificat în fapt şi în drept calitatea procesuală activă în formularea acţiunii subsidiare, astfel ca a admis această excepţie.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta B SA, prin care a solicitat anularea sentinţei şi, în urma rejudecării fondului, să se dispună, în principal, obligarea S R reprezentat prin M F P, la plata sumei de 6.806.232,54 Euro, formată din: 6.793.870,26 Euro reprezentând despăgubiri cu titlu de debit principal, 5.329,78 Euro reprezentând dobândă penalizatoare calculată până la data de 31.10.2016 şi 7.032,50 Euro penalitate calculată conform hotărârii CEDO din data de 16.12.2014 pronunţată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Buti şi alţii v. România; obligarea S R reprezentat prin M F P, la plata către reclamantă a dobânzii legale calculate la valoarea despăgubirilor, începând cu data înregistrării cererii şi până la data achitării integrale a despăgubirilor, plătibile în lei, la cursul BNR din ziua plăţii; în subsidiar, a solicitat obligarea S R, reprezentat prin M F P, la plata către A.A.A.S. a sumei de 6.806.232,54 Euro, cu titlu expres de a fi achitată de îndată către societatea B S.A., pentru stingerea creanţei rezultate din titlul executoriu reprezentat de sentinţa comercială nr.1911 din data de 23.02.2010, pronunțată de Tribunalul Bucureşti Secţia a VI-a Comercială în dosarul nr.36000/3/2008, definitivă şi irevocabilă; obligarea S R reprezentat prin M F P, la plata către A.A.A.S. a dobânzii legale calculate la valoarea despăgubirilor începând cu data înregistrării prezentei cereri şi până la data achitării integrale a despăgubirilor, plătibile în lei, la cursul BNR din ziua plaţii, dobândă legală pe care A.A.A.S. trebuie sa o achite reclamantei, societatea B S.A., în baza titlului executoriu reprezentat de sentinţa comercială nr. 1911 din data de 23.02.2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a VI-a Comercială în dosarul nr. 36000/3/2008, definitivă şi irevocabilă, cu titlu expres ca suma rezultată cu titlu de dobândă legală să fie achitată de îndată către reclamantă, societatea B S.A.; obligarea ambelor pârâte, în solidar, la plata cheltuielilor de judecata.

În motivare, apelanta-reclamantă a expus situaţia de fapt, învederând, în esenţă, că deţine împotriva AAAS un titlu executoriu reprezentat de sentinţa comercială nr. 1911/23.02.2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a Comercială în dosarul nr. 36000/3/2008, definitivă şi irevocabilă, pentru suma de 27.226.500 Euro, plătibili în lei la cursul BNR din ziua efectuării plăţii, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data pronunţării sentinţei şi până la achitarea debitului.

Arată că a întreprins numeroase demersuri pentru executarea acestei sentinţe, însă S R a pus reclamanta în postura de a nu-şi recupera într-un termen rezonabil creanţa, aspect sancţionat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 16.12.2014 pronunţată în cauza Buti şi alţii v. România, prin care s-a decis că statul trebuie să asigure, prin mijloace adecvate, în termen de trei luni, executarea hotărârilor încă restante.

Consideră că instanţa de fond în mod greşit a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, limitându-se a prelua argumentele pârâtului S R prin M F P.

Referitor la soluţia primei instanţe de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a S R prin M F P în raport de capătul principal al cererii de chemare în judecată şi de cauza juridică reprezentată de răspunderea pârâtului în calitate de garant, apelanta-reclamantă arată că temeiul de drept al acestei cereri este răspunderea legală specială a S R, instituită prin art.324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, potrivit căruia statul garantează îndeplinirea de către instituţiile publice implicate a obligaţiilor prevăzute în acest articol. În opinia apelantei, este clar că legiuitorul a prevăzut în mod expres obligaţia S R de a garanta plata despăgubirilor, respectiv de a garanta plata datorată de instituţia publică implicată în procesul de privatizare a societăţii B SA.

Apelanta-reclamantă face trimitere şi la prevederile art. 1084 Cod civil 1864, învederând că AAAS a acţionat în numele şi pe seama S R, acesta fiind administratorul participaţiilor statului în companiile şi societăţile unde are calitatea de acţionar. În opinia sa, acesta este şi motivul pentru care legiuitorul a prevăzut în mod expres obligaţia S R, în cuprinsul art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr.88/1997, de a garanta plata despăgubirilor, adică plata datorată de instituţia publică implicată în procesul de privatizare al BIT SA, iar cât timp debitorul garantat nu şi-a respectat obligaţia din titlul executoriu, consideră că este îndreptăţită să se îndrepte împotriva S R pentru recuperarea creanţei sale, obligaţia acestuia fiind una legală, cu caracter special. În plus, arată că S R nu şi-a îndeplinit calitatea de garat ci, din contră, a obstrucţionat procesul de recuperare a creanţei. De asemenea, arată că un astfel de tip de răspundere a fost reţinut şi de către Curtea de Apel Bucureşti în cadrul considerentelor deciziei comerciale nr. 185/14.04.2009, respectiv nr.204/23.04.2009, iar argumentele AAAS din anumite procese susţin solicitarea apelantei-reclamante.

Consideră că răspunderea specială a Statului Român derivă din art. 44 al Constituţiei României, precum şi din particularităţile procesului de privatizare, în cadrul căruia Statul Român a acţionat în dublă calitate, iar ceea ce interesează în cauză este calitatea de autoritate publică.

Deopotrivă, arată că noţiunea de a „garanta” este definită de DEX ca referindu-se la persoana care garantează pentru cineva, care răspunde cu averea sa pentru datoria altuia. Iar cât priveşte apărările din întâmpinare, potrivit cărora statul garantează îndeplinirea de către instituţiile publice implicate în privatizare din perspectiva prerogativelor care îi revin în baza legilor bugetare şi a prerogativei de legiferare, arată că acestea sunt nefondate, întrucât atribuţia de legiferare nu este de natură să excludă obligaţia de plată ce revine S R conform art.324 alin.(6) din O.U.G. nr. 88/1997. Prerogativa de adoptare a legilor bugetare şi de legiferare reprezintă modalitatea pe care reprezentantul S R, respectiv M F P, o are la îndemână pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiilor asumate, prin lege, de S R.

În opinia apelantei-reclamante, sunt întrunite în cauză condiţiile prevăzute de art. 324 alin.(6) din O.U.G. nr. 88/1997, întrucât AAAS nu şi-a îndeplinit obligaţiile rezultate din titlul executoriu menţionat, în ciuda numeroaselor demersuri întreprinse în acest sens de către creditoare. Apreciază că susţinerile instanţei de fond potrivit cărora S R nu ar avea o obligaţie de plată proprie nu pot fi luate în considerare, întrucât cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar a fost promovată faţă de împrejurarea că debitorul principal nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată.

Cât priveşte susţinerea de fond potrivit căreia art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 ar reprezenta „un text programatic care reflectă poziţia S R în legătură cu problema plăţii acestor despăgubiri”, arată că aceasta reprezintă un pasaj din considerentele deciziei nr.171/27.01.2016 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr.18780/3/2014, prin care a fost respinsă definitiv cererea de chemare în garanţie formulată de AAAS împotriva Statului Român într-o cauză similară celei ce a făcut obiectul dosarului în care apelanta a obţinut titlul executoriu. Însă, prin aceeaşi decizie, ÎCCJ a mai reţinut că eventuala obligaţie de garanţie nu este stipulată în favoarea instituţiei publice implicate în privatizare, în speţă AAAS, care rămâne principalul obligat, ci cel mult în favoarea societăţii comerciale.

Mai arată apelanta-reclamantă că M F are calitatea de reprezentant al S R, potrivit art. 2 alin. (2) lit. c) din HG nr. 34/2009.

Prin intermediul celui de-al doilea motiv de apel, apelanta-reclamantă a arătat că în mod netemeinic prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active în raport cu capătul subsidiar al cererii de chemare în judecată. Arată, în ceea ce priveşte capetele de cerere subsidiare, că a înţeles să le insereze în cadrul cererii de chemare în judecată având în vedere practica judiciară în această materie, existând decizii prin care s-a dispus obligarea S R la plata către AAAS a sumelor de bani pe care această din urmă instituţie, la rândul ei, fusese obligată a le plăti către reclamanţi cu titlu de despăgubiri.

Arată că temeiul de drept al acestui capăt de cerere este acelaşi ca şi pentru capătul de cerere principal, respectiv răspunderea legală specială a S R în calitate de garant rezultată din dispoziţiile art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997. În plus, chiar AAAS a formulat susţineri în alte procese prin care confirmă solicitarea apelantei-reclamante.

Prin intermediul unui alt motiv de apel, apelanta-reclamantă critică admiterea de către prima instanţă a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a B SA sub aspectul cauzei juridice reprezentate de răspunderea pârâtului S R conform hotărârii CEDO din data de 16.12.2014, învederând că CEDO a decis obligarea S R să asigure plata sumei de bani ce nu fusese încă achitată către reclamantă, în termen de trei luni de la data pronunţării. Arată că acest termen  s-a împlinit la 15.03.2015, însă S R nu şi-a exercitat nici până acum obligaţia impusă prin Hotărârea CEDO menţionată, deşi apelanta-reclamantă a efectuat în continuare numeroase demersuri, inclusiv la M F P. Dimpotrivă, acesta a nesocotit vădit o hotărâre CEDO, nefiind deloc preocupat de rezolvarea acestei chestiuni.

Mai arată că obligaţia legală de a garanta revine S R, iar nu M F P, acordarea de acreditive bugetare fiind o modalitate de aducere la îndeplinire a obligaţiei S R.

În continuarea cererii de apel, apelanta-reclamantă a expus, pe larg, demersurile întreprinse pentru obţinerea sumelor înscrise în titlul său executoriu şi argumente referitoare la fondul cererii de chemare în judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 466 şi urm. C.pr.civ., art. 324 din O.U.G. nr.88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998 şi modificată prin Legea nr. 99/1999.

Prin apelul formulat nu au fost solicitate probe.

III. Apărările formulate:

1. Intimata-pârâtă AAAS a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

În motivare, intimata-pârâtă a arătat, în esenţă, că, în temeiul art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr.88/1997, instituţiile implicate în procesul de privatizare au obligaţia de plată a despăgubirilor, şi nu S R prin M F P.

Cât priveşte capătul de cerere subsidiar, arată că reclamanta nu a indicat un temei juridic care să o legitimeze să acţioneze pentru obligarea unei persoane să îndeplinească o obligaţie faţă de altă persoană decât reclamanta, tribunalul apreciind în mod corect că reclamanta nu a justificat în fapt şi în drept calitatea procesuală activă.

A mai arătat intimata-pârâtă că, în temeiul efectului devolutiv al apelului, înţelege să reitereze excepţiile şi apărările din dosarul de fond, respectiv excepţia netimbrării cererilor formulate, excepţia inadmisibilităţii tuturor capetelor de cerere privind pretenţiile solicitate de reclamantă, faţă de dispoziţiile art. 628 C.pr.civ. rap. la art. 632 C.pr.civ., deoarece reclamanta deţine un titlu executoriu, respectiv sentinţa comercială nr. 1911/23.02.2010 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a VI-a Comercială, care a fost pus în executare.

În ceea ce priveşte pretenţia de obligare a pârâtelor la plata sumelor menţionate reprezentând despăgubiri cu titlu de debit principal, dobândă penalizatoare şi dobândă legală, a arătat intimata-pârâtă că acestea pot fi calculate numai în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 3 şi 4 din OG nr. 13/2011, condiţii care nu sunt îndeplinite în cauză. Astfel, creditorul este în posesia unui titlu executoriu, motiv pentru care sunt aplicabile dispoziţiile art. 628 C.pr.civ. rap. la art. 632 C.pr.civ., executorul judecătoresc procedând, la cererea creditorului, la actualizare în funcţie de rata inflaţiei.

Arată, totodată, că o mare parte din creanţă a fost achitată.

În drept, întâmpinarea se întemeiază pe dispoziţiile art. 205, art. 471, art. 476 C.pr.civ., O.U.G. nr. 88/1997.

În probaţiune, a solicitat proba cu înscrisuri.

2. Intimatul-pârât S R prin M F P a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului.

În motivare, intimatul-pârât a arătat, în esenţă, că, prin art.  324 alin. (1) din O.U.G. nr.88/1997, legiuitorul a ales să limiteze sfera subiectelor de drept care pot fi obligate la despăgubiri, sens în care nu poate fi primită interpretarea apelantei-reclamante potrivit căreia alineatul 6 a stabilit un nou debitor, în speţă S R.

Intimatul-pârât face trimitere şi la prevederile art. 223 alin. (1) C.civ., învederând că, în cauza de faţă, legiuitorul a stabilit un alt subiect de drept ca fiind titularul obligaţiei de plată a despăgubirilor, respectiv AAAS. În opinia intimatului, prevederile art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr.88/1997 nu fac decât să reitereze, cu titlu de principiu, obligaţiile ce revin statului conform art.1, art.135, art.136 din Constituţia României, iar intenţia legiuitorului nu a fost aceea de a institui o obligaţie de plată proprie în sarcina statului, acesta garantând doar îndeplinirea de către instituţiile publice implicate a obligaţiilor, din perspectiva atribuţiilor ce îi revin în baza legilor bugetare şi a prerogativei de legiferare.

Mai arată intimatul că trimiterile apelantei la decizia nr. 2197/12.6.2015 a ÎCCJ sunt nerelevante în condiţiile în care sunt redate simple susţineri ale AAAS, iar nu raţionamentul juridic avut în vedere de către instanţa supremă la pronunţarea deciziei.

Precizează că nu există un raport juridic obligaţional între S R prin M F P şi apelanta B SA, iar dispoziţiile art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 nu pot constitui fundamentul unui asemenea raport, în acest sens fiind şi practica judiciară în materie.

De asemenea, intimatul-pârât consideră că în mod legal prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei în raport cu capătul de cerere subsidiar, având în vedere că apelanta nu a indicat un temei juridic care să o legitimeze să acţioneze pentru obligarea unei persoane să îndeplinească o obligaţie faţă de altă persoană decât apelanta.

În condiţiile în care apelanta-reclamantă are un titlu executoriu, intimatul-pârât apreciază că maniera aleasă de aceasta prin demersul judiciar din prezentul dosar poate crea un precedent neconform cu ordinea de drept, ce tinde la obţinerea mai multor titluri executorii. În cadrul raportului juridic stabilit prin titlul executoriu, AAAS îi incumbă obligaţia de plată în temeiul acestuia, fără a mai fi necesară o nouă acţiune care tinde la stabilirea unui alt debitor al obligaţiei.

În ceea ce priveşte cea de-a treia critică, intimatul-pârât a arătat că în mod corect prima instanţă a respins, pentru lipsa calităţii procesuale active, acţiunea întemeiată pe cauza juridică reprezentată de răspunderea S R conform hotărârii CEDO, învederând că angajarea răspunderii statelor pentru neîndeplinirea obligaţiilor stabilite în sarcina lor prin hotărârile Curţii, indiferent că vizează satisfacţia echitabilă sau alte obligaţii stabilite de CEDO, este atributul Comitetului Miniştrilor, conform art.46 alin. (2) din Convenţie, iar nu al persoanei care a sesizat Curtea cu cererea. În plus, consideră că hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului nu instituie o obligaţie în sarcina S R, având în vedere că apelanta se află deja în posesia unei hotărâri judecătoreşti care consfinţeşte dreptul său recunoscut irevocabil de o instanţă naţională, urmând să îşi valorifice acest titlu conform normelor procedurale naţionale.

În drept, au fost invocate prevederile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997.

În probaţiune, a solicitat proba cu înscrisuri.

IV. Răspunsul la întâmpinări:

Apelanta-reclamantă a depus la dosar răspunsuri la întâmpinări, prin care a reiterat, în esenţă, aspecte expuse în cadrul cererii de apel.

V. Aspecte procedurale în apel:

Curtea a constatat decăderea intimatei A.A.A.S. din proba cu înscrisuri, solicitată prin întâmpinare, constatând că nu au fost depuse înscrisuri noi în această etapă procesuală, conform art. 470 alin. (3) C.pr.civ., şi a luat act că celelalte părţi nu au solicitat probe noi în apel.

VI. Soluţia instanţei de apel:

Analizând sentinţa civilă apelată prin prisma motivelor de apel formulate, Curtea constată că aceasta este legală şi temeinică iar apelul este nefondat.

Cu titlu preliminar, raportat la excepţia netimbrării şi excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, reiterate de către intimata-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului prin întâmpinarea la apel, Curtea reţine că acestea nu pot fi valorificate şi analizate în prezenta etapă procesuală. Astfel, excepţia inadmisibilităţii a fost analizată şi respinsă de către prima instanţă, iar legalitatea acestei soluţii poate fi cenzurată doar în urma formulării căii de atac a apelului. În lipsa exercitării căii de atac de către pârâtă, soluţia instanţei a intrat în autoritatea de lucru judecat, neputând fi repusă în discuţie în faţa instanţei de apel.

Deopotrivă, Curtea constată că excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată a fost invocată şi în faţa primei instanţei, iar omisiunea acesteia de a se pronunţa pe această excepţie trebuia să fie invocată tot pe calea apelului, ca motiv de nelegalitate a hotărârii pronunţate, nefiind suficientă o simplă apărare. Efectul devolutiv al apelului nu este nelimitat, el operând în concordanţă cu regulile care guvernează procesul civil şi coroborat cu principiul disponibilităţii părţilor, nefiindu-i permis instanţei să cenzureze aspecte asupra cărora prima instanţă a statuat ori a omis să statueze, atât timp cât nu a fost învestită cu motive de apel în acest sens.

Revenind la calea de atac formulată de către reclamantă, Curtea constată că un prim motiv de apel se referă la soluţia primei instanţe de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului S R prin M F P, în raport de capătul principal al cererii şi de cauza juridică reprezentată de răspunderea acestuia în calitate de garant.

Observă Curtea că apelanta-reclamantă şi-a întemeiat acest capăt de cerere pe dispoziţiile art.324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 99/1999. Textul art.324 din actul normativ menţionat prevede următoarele: (1) Instituţiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat. (2) Instituţiile publice implicate vor plăti societăţilor comerciale prevăzute la alin. (1) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deţinute de societatea comercială către foştii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. (3) Despăgubirea prevăzută la alin. (2) se stabileşte de comun acord cu societăţile comerciale, iar în caz de divergenţă, prin justiţie. (4) Imobilele preluate de stat în baza unor legi, acte administrative sau hotărâri judecătoreşti de confiscare, constând în terenuri şi clădiri evidenţiate în patrimoniul societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare, în absenţa cărora realizarea obiectului de activitate al acestor societăţi comerciale este împiedicată în asemenea măsură încât, ca urmare a acestei restituiri, societatea comercială nu ar mai putea să-şi continue activitatea şi ar urma să fie supusă dizolvării şi lichidării, nu vor fi restituite în natură. (5) În cazul în care prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă societăţile comerciale sunt obligate la plata echivalentului bănesc al imobilelor, instituţiile publice implicate vor plăti direct fostului proprietar suma prevăzută în hotărâre.(6) Statul garantează îndeplinirea de către instituţiile publice implicate a obligaţiilor prevăzute în prezentul articol.

Văzând aceste prevederi legale, Curtea constată că în mod legal şi temeinic prima instanţă a considerat că legiuitorul nu a stabilit doi debitori ai obligaţiilor de despăgubire a societăţilor comerciale vizate. Astfel cum reiese din prevederile alineatului 1 al articolului de lege menţionat, calitatea de debitor o au instituţiile publice implicate în procesul de privatizare, care au obligaţia de a asigura repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de către stat. În sensul că prin art. 324 alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997 legiuitorul a înţeles să limiteze sfera subiectelor de drept care pot fi obligate la plata de despăgubiri la instituţiile publice implicate în privatizarea societăţilor comerciale prejudiciate şi că nu se poate susţine că printr-un text următor a fost stabilit un nou debitor, respectiv Statul Român, sunt şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia a II-a Civilă din cuprinsul deciziei nr. 1833/03.11.2016, pronunţată în dosarul nr.4863/2/2014 (f.88 dosar Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a Civilă).

Cât priveşte alineatul 6 al aceluiaşi text legal, faptul că legiuitorul a menţionat că statul garantează îndeplinirea de către instituţiile publice implicate a obligaţiilor respective nu echivalează cu instituirea unui nou debitor, ce ar putea fi acţionat în judecată de către societăţile comerciale. Aceasta întrucât textul de lege nu instituie o obligaţie concretă a statului de despăgubire şi nici nu relevă instituirea unui raport juridic legal între stat şi societatea comercială, care să justifice o acţiune în justiţie directă împotriva acestuia. Modul general de formulare a textului legal, similar textelor din Constituţia României, semnifică obligaţia statului de a întreprinde demersurile necesare de natură bugetară sau de altă natură, astfel încât să asigure instituţiilor implicate posibilitatea despăgubirii societăţilor comerciale îndreptăţite. În cazul în care legiuitorul ar fi intenţionat să confere statului calitate procesuală pasivă în litigiile iniţiate de către societăţile comerciale, ar fi prevăzut în mod expres aceasta, stipulând că, în lipsa onorării de către instituţiile publice implicate a obligaţiilor de plată, persoanele îndreptăţite au dreptul de a acţiona în judecată S R. Or, legea nu cuprinde o astfel de prevedere.

În mod similar, art. 44 alin. (1) din Constituţia României prevede că dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului sunt garantate. Însă, această prevedere, formulată într-o manieră generală, nu permite unei persoane căreia i s-a adus atingere dreptului de proprietate de către un alt subiect de drept decât statul să îl acţioneze pe acesta din urmă într-un litigiu de drept comun, ci are semnificaţia obligaţiei generale a statului de a asigura mecanisme adecvate care să permită protejarea dreptului de proprietate.

Argumentele apelantei-reclamante întemeiate pe considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din cuprinsul deciziei nr. 171/27.01.2016, pronunţată în dosarul nr. 18780/3/2014 (f.77 dosar Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a Civilă), nu pot fi reţinute în prezenta cauză, întrucât situaţia juridică diferă. Astfel, în cazul deciziei menţionate s-a pus problema existenţei unui raport juridic obligaţional între S R şi AAAS, în vreme că în prezenta cauză se pune problema existenţei unui raport juridic dintre S R şi societatea comercială care a fost implicată în privatizare, astfel că statuările ÎCCJ trebuie interpretate în această cheie. Prin formularea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în sensul că „eventuala obligaţie de garanţie este stipulată cel mult în favoarea societăţii comerciale” nu a fost dezlegată această problemă de drept, expresia „cel mult” având semnificaţia unei posibile interpretări a textului legal, asupra căreia însă instanţa supremă nu a statuat, nefiind învestită în acest sens, chestiunea putând forma obiectul unui alt litigiu.

Un alt motiv de apel se referă la soluţia primei instanţe de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, prin raportare la capătul de cerere subsidiar, întemeiat pe art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 99/1999, prin care s-a solicitat obligarea pârâtului S R, prin M F P, la plata către AAAS a sumelor necesare acoperirii creanţei reclamantei. Şi acest motiv este neîntemeiat, în mod judicios prima instanţă reţinând că reclamanta nu şi-a justificat calitatea procesuală activă şi nu a indicat un temei de drept care să o legitimeze să acţioneze în acest mod. În concret, reclamanta a solicitat obligarea unui pârât la plata unor sume către un alt pârât. Or, art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 99/1999, nu permite o astfel de construcţie juridică, iar reclamanta nu a indicat vreun alt text legal care să justifice o atare solicitare. Cât priveşte practica judiciară invocată de aceasta, Curtea reţine că, în sistemul de drept românesc, jurisprudenţa nu reprezintă izvor de drept şi, prin urmare, nu poate constitui, prin ea însăşi, un temei al cererii formulate. Totodată, susţinerile AAAS, formulate în cadrul altor litigii, nu au forţă juridică şi nu pot justifica admiterea acestui capăt de cerere.

Nu în ultimul rând, Curtea socoteşte nefondat şi cel de-al treilea motiv de apel, referitor la soluţia primei instanţe de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei prin raportare la capătul de cerere întemeiat pe răspunderea pârâtului S R conform Hotărârii CEDI din 16.12.2014. Astfel cum în mod judicios a reţinut şi prima instanţă, în ipoteza în care un stat nu respectă o hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului, calitate de a acţiona împotriva acestuia are Comitetul Miniştrilor, iar nu persoana care a introdus cererea pe rolul Curţii. Această concluzie este susţinută de prevederile art. 46 alin. (2) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora hotărârea definitivă a Curţii este transmisă Comitetului de Miniştri, care supraveghează executarea ei. De altfel, Curtea remarcă faptul că, în susţinerea acestui motiv de apel, apelanta-reclamantă nu a fost în măsură să indice vreun text legal care să îi confere dreptul de a acţiona împotriva Statului Român pe motivul neexecutării unei hotărâri CEDO, ci s-a mărginit să menţioneze că a obţinut o condamnare la instanţa internaţională şi că, în ciuda acesteia şi a numeroaselor demersuri efectuate, nu a recuperat încă creanţa la care este îndreptăţită.

Pe cale de consecinţă, Curtea constată că soluţia primei instanţe este legală şi temeinică, astfel că, în temeiul art. 480 alin. (1) C.pr.civ., apelul a fost respins ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare