Decizie de impunere. Neacordarea dreptului de deducere tva. Refuzul acordării dreptului de deducere poate apărea doar în două situații

Potrivit unei jurisprudențe constante, principiul fundamental al neutralității TVA impune ca deducerea TVA aferent intrărilor să fie acordată dacă cerințele de fond sunt îndeplinite, chiar dacă anumite cerințe de formă au fost omise de persoanele impozabile. Jurisprudența CJUE a stabilit că refuzul acordării dreptului de deducere poate apărea doar în două situații - atunci când există o încălcare a condițiilor de formă care ar putea împiedica probarea cu certitudine a faptului că cerințele de fond aferente dreptului de deducere a TVA au fost îndeplinite și atunci când în raport cu elemente obiective se poate face dovada că persoana impozabilă știa sau putea să știe că operațiunile la care participă erau implicate direct sau indirect într-o fraudă.

Hotărârea:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal sub nr. .../86/2017 din 03.04.2017, reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice B. - Activitatea de Inspecţie Fiscală a  formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 5202/07.03.2017 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice solicitând desfiinţarea acesteia precum şi a deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice  nr. F-SV 384 din 09.11.2016 emisă de secund pârâtă  în sensul de a se înlătura:

- dispoziţia privind baza impozabila stabilita suplimentar în cuantum de 226.894 lei, aferentă perioadei 01.04.2014 — 30.09.2016, cu privire la impozitul pe profit;

- dispoziţia privind baza impozabilă stabilită suplimentar în cuantum de 300.395 lei, aferentă perioadei 01.04.2014 — 30.09.2016, cu privire la TVA.

- dispoziţiile de plată cu privire la suma totală de 106.948 lei stabilită de Inspecţia fiscală, din care suma de 36.303 lei reprezintă impozit pe profit stabilită suplimentar şi suma de 70.645 lei reprezintă TVA stabilită suplimentar.

Pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice B. a formulat întâmpinare, prin  care a solicitat respingerea acţiunii.

Prin sentinţa nr.188 din 1 februarie 2018 Tribunalul Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea având ca obiect “contestaţie act administrativ fiscal” formulată de reclamanta SC A. SA în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice B., ca nefondată.

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta.

În motivarea cererii sale  arată că sentinţa pronunţata de către Tribunalul Suceava este nelegala fiind incidente prevederile art. 488 alin. 1 pct. 6 și 8 din Codul de procedura civila, hotărârea cuprinzând motive străine de natura cauzei, data cu aplicarea și interpretarea greşita a legii, iar instanţa de fond nu a analizat toate apărările pe care le-a formulat, nerăspunzând acestora, nefăcând vorbire în motivare de hotărârile Curţii Europene de Justiţie pe care le-a invocat.

Consideră că se impune casarea hotărârii, raportat la faptul că instanţa de fond nu a analizat apărările sale, iar soluţia dată a fost rezultatul aplicării greşite a normelor de drept material.

Decizia de soluţionare a contestaţiei și decizia de impunere sunt nelegale și netemeinice motivat de următoarele:

Potrivit deciziei a efectuat achiziţii de bunuri și servicii de la partenerul C. S.R.L. din D., care conform Deciziei nr. 3680/15.09.2014, emisa de AJFP, a fost declarat inactiv începând cu data de 26.09.2014.

Din anexa Raportului de inspecţiei fiscală rezultă că în perioada 26.09.2014 -30.09.2016, a achiziţionat bunuri și servicii de la acest partener în valoare neta de 226.894 lei.

Pe cale de consecinţă, s-a stabilit că, în calitate de beneficiari ai bunurilor și serviciilor achiziţionate nu beneficiază de dreptul de deducere a cheltuielilor și a taxei pe valoarea adăugată aferentă achiziţiilor respective.

Perioada verificată, în ceea ce o priveşte, a fost 01.04.2014 - 30.09.2016 pentru care s-a stabilit o baza de impozitare suplimentară în suma de 226.894 lei și obligaţii suplimentare privind impozitul pe profit în sumă de 36.303 lei. De asemenea, pentru aceeaşi bază suplimentară de impozitare, s-a stabilit un TVA suplimentar de 70.645 lei. Temeiul de drept al deciziei a fost prezentat ca fiind dispoziţiile art. 11 alin. 1 din Legea nr. 571/2003, respectiv art. 11 alin. 7 din Legea nr. 227/2015, în ceea ce priveşte impozitul pe profit. Cât priveşte taxa pe valoarea adăugată, temeiul de drept este dat de dispoziţiile art. 11 alin. 14, art. 11 alin. 12 din Legea nr. 571/2003, respectiv art. 11 alin. 7 din Legea nr. 227/2015.

Precizează recurenta că toate operaţiunile economice desfăşurate s-au consemnat în documente justificative, care s-au înregistrat în contabilitatea societăţii, potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. 1 din Legea nr. 82/1991 şi că documentele întrunesc cerinţele unui document justificativ aşa cum sunt ele impuse prin art. 6 din Legea nr. 82/1991 modificată, O.M.F.P. nr. 306 din 26.02.2002, art. 155 al, 5 din Legea nr.571/2003, acestea fiind ştampilate, semnate, având completate elementele prevăzute de normele legale menţionate. Întrucât bunurile furnizate au fost folosite pentru obţinerea de venituri impozabile, cheltuielile ocazionate cu achiziţia lor sunt considerate deductibile. Prin urmare, cheltuielile făcute cu aprovizionarea cu materiale sunt cheltuieli deductibile, făcute în scopul realizării de venituri, operaţiunile sunt reale, iar înregistrarea în contabilitate s-a făcut în baza unor facturi fiscale ce conţin toate elementele prevăzute de lege şi constituie documente justificative în sensul art. 6 din Legea nr.82/1991.

Potrivit raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză, achiziţia de bunuri și servicii de la partenerul S.C. C. S.R.L., în perioada 26.09.2014 -30.09.2016, are documente legale de provenienţa și documente justificative (răspunsul dat obiectivul nr. 1 al expertizei, pagina 23), iar facturile menţionate în decizia de impunere îndeplinesc condiţiile obligatorii impuse de art. 155 alin. 5 Cod fiscal (răspuns obiectiv nr. 5). De asemenea, bunurile și serviciile achiziţionate de noi de la SC C. SRL, în perioada 26.09.2014 - 30.09.2016, au fost consemnate în note de intrare - receptie (NIR) și a fost încărcată gestiunea societăţii cu respectiva cantitate de bunuri și servicii (răspunsul dat obiectivului nr. 2, pagina 24).

Pe de alta parte, operaţiunile desfăşurate au fost reale, întrucât potrivit răspunsului dat la obiectivul nr. 4 al raportului de expertiza, bunurile și serviciile achiziţionate au făcut obiectul unor livrări de bunuri impozabile din punct de vedere al impozitului pe profit potrivit facturilor și jurnalului de vânzări, produsul obţinut din funcţionarea Statici de asfalt fiind obiect al Acordului - Cadru de lucrări nr. 15289 din 26.07.2013 - „Reparaţii străzi și trotuare cu îmbrăcăminţi asfaltice și balast pe raza municipiului E.; înlocuire borduri distruse; şanţuri pereate", încheiate cu Primăria mun. E. pentru o perioada de 36 de luni.

Apreciază că nu i se poate pretinde sa solicite cu ocazia fiecărei operaţiuni economice informaţii de la instituţii, care sunt obligate sa răspundă intr-un anumit termen, spre deosebire de specificul activităţilor economice ce presupune o celeritate şi reiterează faptul că nu  a avut cunoştinţa pe întreaga perioada de derulare a relaţiilor contractuale despre faptul ca aceasta societate este inactiva începând cu 01.05.2014, în realitate desfăşurându-se toate raporturile stabilite în contracte, aşa cum rezulta din conţinutul raportului de expertiza contabila întocmit în cauza.

În hotărârea dată în Cauza C-277/14, apărută ca urmare a unui litigiu între o societate poloneză şi Cameră Fiscală din oraşul Lodz, CJUE a decis că autorităţile fiscale nu pot refuza dreptul de deducere al TVA pentru motivul că emitentul facturii nu mai dispune de o autorizaţie de întreprinzător individual şi ca, în consecinţă, nu mai are dreptul de a-şi utiliza numărul de înregistrare fiscală atunci când această factură cuprinde toate informaţiile prevăzute. Ţinând cont că hotărârea CJUE vizează toate statele membre ale Uniunii Europene (UE), aceasta nu face decât să clarifice faptul că autorităţile fiscale nu pot cere contribuabilului să facă verificări care, în mod obiectiv, nu pot fi făcute de acesta, verificările fiind în sarcina autorităţilor fiscale. Aşadar, este obligaţia administraţiei fiscale, care a constatat fraude sau neregularităţi comise de persoana care a emis factura să stabilească, în raport cu elemente obiective şi fără a solicita din partea destinatarului facturii verificări a căror sarcină nu îi revine, că respectivul destinatar ştia sau ar fi trebuit să ştie că operaţiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într-o fraudă privind TVA-ul.

Nu în uiumul rând, a invocat la instanţa de fond, iar aceasta nu a analizat în hotărâre, Decizia din 19.10.2017 a Curţii Europene de Justiţie, pronunţata în cauza C -101/16, privind pe S.C. Paper Consult S.R.L., care dispune: „Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie să fie interpretată în sensul că se opune unei reglementări naţionale precum cea în discuţie în cauza principală, în temeiul căreia dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată este refuzat unei persoane impozabile pentru motivul că operatorul care i-a furnizat o prestare de servicii în schimbul unei facturi pe care figurează separat preţul şi taxa pe valoarea adăugată a fost declarat inactiv de administraţia fiscală a unui stat membru, această declarare a inactivităţii fiind publică şi accesibilă pe internet oricărei persoane impozabile în acest stat, atunci când acest refuz al dreptului de deducere este sistematic şi definitiv, nepermiţând să se facă dovada absenţei unei fraude sau a unei pierderi de venituri fiscale."

Aşadar, autorităţile fiscale din România nu pot cere contribuabilului să facă verificări care, în mod obiectiv, nu pot fi făcute de acesta, verificările fiind în sarcina autorităţilor fiscale. Cu alte cuvinte, este obligaţia administraţiei fiscale care a constatat neregularităţi comise de persoana care a emis factura să stabilească, în raport cu elemente obiective şi fără a solicita din partea destinatarului facturii verificări a căror sarcină nu îi revine, ca respectivul destinatar ştia sau ar fi trebuit să ştie că furnizorul său era declarat inactiv de ceva timp.

Având în vedere cele mai sus arătate, care sunt aplicabile în ceea ce priveşte baza impozabila stabilită suplimentar, impozitul pe profit, dar și TVA-ul, solicită admiterea recursului, casarea sentinţei, iar în rejudecare admiterea contestaţiei formulate.

Pârâtele au depus întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Arată că, după cum a reţinut și instanţa de fond în motivarea sentinţei recurate, informaţiile privind contribuabilii inactivi sau reactivaţi sunt publicate pe site-ul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, astfel că recurenta-reclamanta avea în mod efectiv posibilitatea de a verifica daca partenerii de la care a efectuat achiziţii de bunuri și servicii au fost declaraţi inactivi.

În ceea ce priveşte deciziile C.J.U.E. la care se face trimitere prin memoriul de recurs, precizează următoarele:

Prin Hotărârea din data de 22.10.2015 (cauza C-277/14) s-a stabilit ca dispoziţiile celei de A şasea directive 77/388/CEE a Consiliului din 17 mai 1977 privind armonizarea legislaţiilor statelor membre referitoare la impozitele pe cifra de afaceri - sistemul comun al taxei pe valoarea adăugata: baza unitara de evaluare, astfel cum a fost modificata prin Directiva 2002/38/CE a Consiliului din 7 mai 2002, trebuie interpretate în sensul ca se opun unei reglementari naţionale, precum cea în discuţie în litigiul principal, prin care nu I se recunoaşte unei persoane impozabile dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugata datorate sau achitate pentru bunuri care i-au fost livrate pentru motivele ca factura a fost emisa de un operator care trebuie considerat, având în vedere criteriile prevăzute de aceasta reglementare, drept un operator inexistent și ca este imposibil sa se stabilească identitatea adevăratului furnizor al bunurilor, cu excepţia cazului în care se stabileşte, în raport cu elemente obiective și fără a se solicita din partea persoanei impozabile verificări a căror sarcina nu ii revine, ca aceasta persoana ştia sau ar fi trebuit sa ştie că livrarea menţionată este implicată într-o frauda privind taxa pe valoarea adăugată, aspect a cărui verificare este de competenta instanţei de trimitere.

Hotărârea sus menţionată nu este incidenţa spetei, întrucât organele de inspecţie fiscală nu au respins dreptul de deducere pentru bunurile/serviciile facturate de către SC C SRL pe motivul că facturile ar fi fost emise de un operator care trebuie considerat drept un operator inexistent și ca este imposibil sa se stabilească identitatea adevăratului furnizor al bunurilor.

În ceea ce priveşte Hotărârea din data de 19.10.2017 (cauza C-101/16), C.J.U.E. a declarat ca Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie sa fie interpretata în sensul ca se opune unei reglementari naţionale precum cea în discuţie în cauza principala, în temeiul căreia dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugata este refuzat unei persoane impozabile pe motivul ca operatorul care i-a furnizat o prestare de servicii în schimbul unei facturi pe care figurează separat preţul și taxa pe valoarea adăugata a fost declarat inactiv de administraţia fiscala a unui stat membru, aceasta declarare a inactivităţii fiind publica și accesibila pe internet oricărei persoane impozabile în acest stat, atunci când acest refuz al dreptului de deducere este sistematic și definitiv, nepermiţând sa se facă dovada absenta unei fraude sau a unei pierderi de venituri fiscale.

Se impune a fi reţinut faptul ca hotărârea sus menţionată a avut în vedere prevederile vechiului Cod fiscal și Cod de procedura fiscala, potrivit cărora beneficiarii care achiziţionau bunuri si/sau servicii de la contribuabilii inactivi pierdeau dreptul de deducere a TVA aferenta achiziţiilor respective, indiferent daca furnizorul era, ulterior, reactivat și se reînregistra în scopuri de TVA.

Noul Cod fiscal (Legea nr. 227/2015) prevede la art. 11 posibilitatea de deducere a TVA aferenta achiziţiilor efectuate de la contribuabili inactivi, după ce aceştia sunt reactivaţi și se reînregistrează în scop de TVA.

Potrivit menţiunilor din raportul de expertiza contabila întocmit în cauza (fila 21), în urma interogării Registrului contribuabililor inactivi sau reactivaţi, rezulta ca SC C. SRL a fost reactivat la data de 20.07.2017, fiind reînregistrat în scop de TVA la data de 27.10.2017.

Ca atare, rezultă că în speţă nu poate fi vorba despre un refuz al dreptului de deducere cu caracter sistematic și definitiv, în sensul hotărârii C.J.U.E., acesta putând fi exercitat în condiţiile prevăzute de legea specială.

Recursul formulat este întemeiat.

În ceea ce privește situația de fapt, Curtea reține următoarele:

SC A. SA a efectuat achiziţii de bunuri și servicii în valoare fără TVA de 226.894 lei, pe care le-a înregistrat în contabilitate direct pe cheltuieli, prin conturile 6021 "Cheltuieli cu materiale auxiliare", 6024 "Cheltuieli privind piesele de schimb" și 628 "Alte cheltuieli cu serviciile executate de terţi", de la partenerul SC C. SRL.

De asemenea, SC A. SA a efectuat achiziţii de bunuri și servicii în valoare totala de 371.040,79 lei, din care valoare fără TVA 300.395 lei și TVA deductibila pentru care si-a exercitat dreptul de deducere în suma de 70.645 lei, de la partenerul SC C. SRL.

După cum rezulta din probatoriul administrat în cauza, contribuabilul SC C. SRL a fost înscris începând cu data de 1.05.2014 în Registrul persoanelor impozabile a căror înregistrare în scopuri de TVA a fost anulata, iar conform Deciziei nr. 3680/15.09.2014 emisa de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice a fost declarat inactiv începând cu data de 26.09.2014.

În conformitate cu dispoziţiile art. 11 alin. 12 și 14 din Legea nr. 571/2003 rep. privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare (in vigoare pana la data de 31.12.2015), beneficiarii care achiziţionează bunuri şi/sau servicii de la contribuabili persoane impozabile stabilite în România, după înscrierea acestora ca inactivi în Registrul contribuabililor inactivi/reactivaţi conform art. 781 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu beneficiază de dreptul de deducere a cheltuielilor şi a taxei pe valoarea adăugată aferente achiziţiilor respective, cu excepţia achiziţiilor de bunuri efectuate în cadrul procedurii de executare silită şi/sau a achiziţiilor de bunuri/servicii de la persoane impozabile aflate în procedura falimentului potrivit Legii nr. 85/2006*) privind procedura insolvenţei, cu modificările şi completările ulterioare.

 Alineatul 14 stipulează că beneficiarii care achiziţionează bunuri şi/sau servicii de la contribuabilii persoane impozabile stabilite în România, cărora li s-a anulat înregistrarea în scopuri de TVA conform prevederilor art. 153 alin. 9 lit. b) - e) şi h) şi au fost înscrişi în Registrul persoanelor impozabile a căror înregistrare în scopuri de TVA conform art. 153 a fost anulată, nu beneficiază de dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată aferente achiziţiilor respective, cu excepţia achiziţiilor de bunuri efectuate în cadrul procedurii de executare silită şi/sau a achiziţiilor de bunuri de la persoane impozabile aflate în procedura falimentului potrivit Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă.

De asemenea, potrivit prevederilor art. 11 alin. (7) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal (in vigoare începând cu data de 1.01.2016), beneficiarii care achiziţionează bunuri şi/sau servicii de la persoane impozabile stabilite în România, după înscrierea acestora ca inactivi în registrul contribuabililor inactivi/reactivaţi conform Codului de procedură fiscală, nu beneficiază de dreptul de deducere a cheltuielilor şi a taxei pe valoarea adăugată aferente achiziţiilor respective, cu excepţia achiziţiilor de bunuri efectuate în cadrul procedurii de executare silită şi/sau a achiziţiilor de bunuri/servicii de la persoane impozabile aflate în procedura falimentului, potrivit Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvență.

Apărările reclamantei au fost în sensul că toate operaţiunile economice desfăşurate de către ea s-au consemnat în documente justificative, care s-au înregistrat în contabilitatea societăţii, potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. 1 din Legea nr. 82/1991.

A mai învederat reclamanta că documentele întrunesc cerinţele unui document justificativ aşa cum sunt ele impuse prin art. 6 din Legea nr. 82/1991 modificată, O.M.F.P. nr. 306 din 26.02.2002, art. 155 al. 5 din Legea nr.571/2003, acestea fiind ştampilate, semnate, având completate elementele prevăzute de normele legale menţionate. întrucât bunurile furnizate au fost folosite pentru obţinerea de venituri impozabile, cheltuielile ocazionate cu achiziţia lor sunt considerate deductibile. Prin urmare, a susținut reclamanta, cheltuielile făcute cu aprovizionarea cu materiale sunt cheltuieli deductibile, făcute în scopul realizării de venituri, operaţiunile sunt reale, iar înregistrarea în contabilitate s-a făcut în baza unor facturi fiscale ce conţin toate elementele prevăzute de lege şi constituie documente justificative în sensul art.6 din Legea nr.82/1991.

A mai invocat reclamanta hotărârea dată în cauza C-277/14, în care CJUE a decis că autorităţile fiscale nu pot refuza dreptul de deducere al TVA pentru motivul că emitentul facturii nu mai dispune de o autorizaţie de întreprinzător individual şi că, în consecinţă, nu mai are dreptul de a-şi utiliza numărul de înregistrare fiscală atunci când această factură cuprinde toate informaţiile prevăzute. Ţinând cont că hotărârea CJUE vizează toate statele membre ale Uniunii Europene (UE), aceasta nu face decât să clarifice faptul că autorităţile fiscale nu pot cere contribuabilului să facă verificări care, în mod obiectiv, nu pot fi făcute de acesta, verificările fiind în sarcina autorităţilor fiscale. Aşadar, este obligaţia administraţiei fiscale, care a constatat fraude sau neregularităţi comise de persoana care a emis factura să stabilească, în raport cu elemente obiective şi fără a solicita din partea destinatarului facturii verificări a căror sarcină nu îi revine, că respectivul destinatar ştia sau ar fi trebuit să ştie că operaţiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într-o fraudă privind TVA-ul.

Nu în ultimul rând, a invocat decizia  Curţii Europene de Justiţie, pronunţată în cauza C-101/16, privind pe S.C. Paper Consult S.R.L., care a statuat că: „Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie să fie interpretată în sensul că se opune unei reglementări naţionale precum cea în discuţie în cauza principală, în temeiul căreia dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată este refuzat unei persoane impozabile pentru motivul că operatorul care i-a furnizat o prestare de servicii în schimbul unei facturi pe care figurează separat preţul şi taxa pe valoarea adăugată a fost declarat inactiv de administraţia fiscală a unui stat membru, această declarare a inactivităţii fiind publică şi accesibilă pe internet oricărei persoane impozabile în acest stat, atunci când acest refuz al dreptului de deducere este sistematic şi definitiv, nepermiţând să se facă dovada absenţei unei fraude sau a unei pierderi de venituri fiscale”.

Prima instanță nu a răspuns apărărilor reclamantei privind incidența jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, apărări prin care aceasta invocă de fapt împrejurarea că nu a participat la o fraudă în mecanismul taxei pe valoarea adăugată și că nu a știut de existența săvârșirii vreunei fraude. De asemenea nu a răspuns susținerilor reclamantei privind inexistența unei pierderi fiscale provocată de comportamentul său fiscal întrucât bunurile care i-au fost furnizate au fost folosite pentru obținerea de venituri impozabile, iar cheltuielile folosite pentru aprovizionarea cu materiale sunt deductibile. Prima instanță nu s-a pronunțat nici asupra apărărilor întemeiate pe concluziile raportului de expertiză prin care s-a reținut că reclamanta are documente legale de proveniență și documente justificative, că operațiunile sunt reale și că bunurile și serviciile achiziționate de către reclamantă au făcut ulterior obiectul unor livrări de bunuri.

Prima instanță nu a analizat aspectele mai sus învederate și nu a răspuns apărărilor reclamantei limitându-se la reținerea dispozițiilor art. 11 al. 12  din Legea nr. 571/2003 și a dispozițiilor art. 11 al. 7 din Legea nr. 227/2015 care stipulează că în situația achiziționării unor bunuri și servicii de la un contribuabil inactiv, achizitorul nu beneficiază de dreptul de deducere a cheltuielilor și a TVA.

Analiza apărărilor reclamantei era esențială mai ales prin prisma jurisprudenței CJUE invocată de aceasta. Potrivit unei jurisprudențe constante, principiul fundamental al neutralității TVA ului impune ca deducerea TVA ului aferent intrărilor să fie acordată dacă cerințele de fond sunt îndeplinite, chiar dacă anumite cerințe de formă au fost omise de persoanele impozabile (Hotărârea din 12 iulie 2012, EMS Bulgaria Transport, C 284/11, EU:C:2012:458, punctul 62 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 28 iulie 2016, Astone, C 332/15, EU:C:2016:614, punctul 45). Tot conform unei jurisprudențe constante, CJUE a stabilit că refuzul acordării dreptului de deducere poate apărea doar în două situații - atunci când există o încălcare a condițiilor de formă care ar putea împiedica probarea cu certitudine a faptului că cerințele de fond aferente dreptului de deducere a TVA au fost îndeplinite și atunci când în raport cu elemente obiective se poate face dovada că persoana impozabilă știa sau putea să știe că operațiunile la care participă erau implicate direct sau indirect într-o fraudă.

Prin urmare, simpla analiză a faptului că furnizorul reclamantei era declarat inactiv și aplicarea dispoziției legale ce reglementa această situație de fapt echivalează cu necercetarea fondului cauzei. Această concluzie este susținută și de către decizia CJUE nr. 101/2016-Paper prin care s-a statuat că directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie să fie interpretată în sensul că se opune unei reglementări naționale precum cea în discuție în cauza principală, în temeiul căreia dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată este refuzat unei persoane impozabile pentru motivul că operatorul care i a furnizat o prestare de servicii în schimbul unei facturi pe care figurează separat prețul și taxa pe valoarea adăugată a fost declarat inactiv de administrația fiscală a unui stat membru, această declarare a inactivității fiind publică și accesibilă pe internet oricărei persoane impozabile în acest stat, atunci când acest refuz al dreptului de deducere este sistematic și definitiv, nepermițând să se facă dovada absenței unei fraude sau a unei pierderi de venituri fiscale. În speța învederată CJUE analizează condițiile în care sunt incidente dispozițiile art. 11 al. 2 CF și condițiile în care acestea pot fi înlăturate, condiții a căror verificare cade în sarcina instanței naționale. Referitor la aceste condiții, CJUE a reținut că – 59. Sub rezerva verificărilor care trebuie efectuate de instanța de trimitere, rezultă că articolul 11 alineatul (12) din Codul fiscal, în versiunea aplicabilă faptelor din cauza principală, nu prevede o regularizare în beneficiul persoanei impozabile situate în aval, în pofida dovezii plății TVA ului de către persoana impozabilă situată în amonte, nerecunoașterea dreptului de deducere fiind definitivă,- 60. Or, imposibilitatea persoanei impozabile de a demonstra că tranzacțiile încheiate cu operatorul declarat inactiv îndeplinesc condițiile prevăzute de Directiva 2006/112 și în special că TVA ul a fost plătit trezoreriei publice de către acest operator depășește ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului legitim urmărit de această directivă.

Domenii speta

Spete similare