Acordarea unor despăgubiri materiale pentru neeliberarea de către fostul angajator a unei adeverințe care să ateste că a fost desfășurată activitatea în grupa de a II-a de muncă. Respingerea cererii de acordare a daunelor morale

DREPTUL MUNCII. DREPT PROCESUAL CIVIL

Acordarea unor despăgubiri materiale pentru neeliberarea de către fostul angajator a unei adeverințe care să ateste că a fost desfășurată activitatea în grupa de a II-a de muncă. Respingerea cererii de acordare a daunelor morale

- art. 34 alin. 5 art. 40 alin. 2 lit. h), art. 253 alin. 1 Codul muncii

- art. 53 din Legea nr. 263/2010

- Ordinul nr. 50/1990 Ministerului Muncii și Protecției Sociale

- art. 478 alin. 2 Cod procedură civilă

Urmare a refuzului fostului angajator de a elibera adeverința care să ateste desfășurarea activității în grupa a II-a de muncă, reclamanta a fost nevoită a-l acționa în judecată, demers în urma căruia a fost obligat la emiterea acesteia. Ca urmare, corect s-a constatat culpa unității angajatoare constând în fapta omisivă de a efectua demersurile necesare pentru încadrarea reclamantei în grupă superioară de muncă, potrivit Ordinului nr. 50/1990, de a elibera adeverința necesară în vederea pensionării, astfel că reclamanta era îndreptățită a beneficia de despăgubiri constând în pensia de care a fost lipsită de la data la care ar fi îndeplinit condițiile legale în acest sens, până la cea la care i-au fost acordate drepturile după eliberarea adeverinței potrivit hotărâri judecătorești.

Curtea de Apel Oradea – Secția I-a civilă

Decizia nr. 525 din 19 septembrie 2019

Prin Sentința civilă nr. (...)/LM din data de 19.03.2019, pronunțată de Tribunalul (...) s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta (R) – CNP (...), cu domiciliul în (...) în contradictoriu cu pârâta S.C. (P) S.A., cu sediul în (...), și în consecință:

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei, despăgubiri în cuantum de 32.583,92 lei reprezentând diferența de pensie neîncasată pe perioada 01.02.2015 - 30.04.2017.

A respins restul pretențiilor.

A obligat pârâta la plata sumei de 5.000 de lei, în favoarea reclamantei, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele considerente:

Reclamanta a fost salariata societății pârâte cu contract individual de muncă în perioada (...).(...).1979 - 12.10.2007 și a deținut funcțiile de operator și de laborant.

În luna iulie 2014 aceasta solicită fostului angajator emiterea unei adeverințe prin care să se ateste că a desfășurat activitate în grupa a II-a de muncă, așa cum rezultă din copia cererii și tichetului de recomandate depuse la dosar la filele 10-14.

Întrucât răspunsul pârâtei a fost unul negativ, în luna decembrie 2014, reclamanta împreună cu alte 6 foste salariate ale societății, care au lucrat în funcția de laborant, au acționat în judecată fostul angajator, solicitând ca prin hotărârea pe care instanța o va pronunța să dispună obligarea societății să le elibereze adeverințe privind încadrarea în grupa a II-a de muncă pentru perioadele în care au fost angajate în funcția de laborant și să plătească diferența de contribuții de asigurări sociale dintre grupa a III-a și grupa a II-a de muncă pentru respectivele perioade.

Tribunalul (...) prin Sentința civila nr. (...)/LM/20.01.2017, pronunțată în dosarul nr. (...)/2014 a admis în parte cererea precizată, a dispus ca societatea (P) S.A., să elibereze reclamantelor adeverințe care sa ateste vechimea în grupa a II-a de muncă (pentru perioadele în care instanța a constatat că activitatea acestora se încadrează în grupa II de muncă) precum și să plătească diferența de contribuții de asigurări sociale dintre grupa a III-a și grupa a II-a de muncă pentru perioada 01.04.1992 - 01.04.2001.

Pârâta a eliberat pe seama reclamantei Adeverința nr. (...)/20.03.2017 care atestă activitatea desfășurată în grupa a II-a muncă și a achitat pentru petentă diferența de contribuții de asigurări sociale dintre grupa a III-a și grupa a II-a de muncă pentru perioada 01.04.1992 - 01.04.2001.

De asemenea instanța a mai reținut că adeverința a fost ridicată personal de către reclamantă de la sediul societății pârâte în data de 27.04.2017, așa cum a rezultat de pe verso-ul copiei adeverinței depuse la dosar la fila 56.

La data de 03.05.2017, aceasta a depus la Casa Județeană de Pensii (...) o cerere prin care solicită înscrierea la pensie pentru limită de vârstă. (fila 154 la dosar).

Casa Județeană de Pensii (...) a admis cererea formulată prin Decizia nr. (...) din 20.06.2017, stabilind pe seama reclamantei drepturi de pensie pentru limită de vârstă în cuantum de 1.370 de lei, începând cu data de 03.05.2017, data depunerii cererii. (fila 129).

S-a mai reținut că în cauză reclamanta a solicitat obligarea angajatorului la plata de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ca urmare a neeliberării adeverinței care să ateste încadrarea activității desfășurate în grupa superioară de muncă, aceasta apreciind că s-ar fi putut pensiona pentru limită de vârstă încă din anul 2014, când a solicitat eliberarea respectivei adeverințe de la angajator.

Potrivit art. 253 Codul muncii, „(1) Angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.”

Instanța a verificat îndeplinirea, cumulativă, a condițiilor impuse de art. 253 alin. 1 din Codul muncii, pentru antrenarea răspunderii civile contractuale a angajatorului.

Astfel, s-a apreciat că trebuie să existe în primul rând o faptă comisivă a angajatorului prin care s-a încălcat o obligație contractuală, o neîndeplinire sau îndeplinire defectuoasă a unei obligații contractuale.

Ceea ce i se impută angajatorului prin cerere, este nerespectarea prevederilor art. 40 alin. 2 lit. h) din Codul Muncii, referitoare la obligația de a elibera, la cerere, toate documentele care atestă calitatea de salariat a solicitantului, respectiv ale art. 34 pct. 5 din Codul Muncii, care prevede obligația angajatorului de a elibera un document care să ateste activitatea desfășurată de angajat, durata activității, salariul, vechimea în muncă, în meserie și în specialitate, la solicitarea acestuia.

A rezultat că răspunderea angajatorului pentru neîndeplinirea obligației de mai sus intervine atunci când salariatul a formulat o cerere administrativă în sensul eliberării unui document, iar angajatorul a refuzat în mod nejustificat emiterea acestui document care să ateste activitatea desfășurată de angajat, durata activității, salariul, vechimea în muncă, în meserie și în specialitate. Pârâta nu a eliberat adeverința solicitată de reclamantă prin cererea formulată în luna iulie 2014, fiind depusă dovada cererii trimise și a refuzului unității la dosar la filele 10-15.

În aceste condiții, instanța a apreciat îndeplinită condiția existenței faptei angajatorului, iar o altă condiție ce trebuie îndeplinită este aceea a existenței unui prejudiciu material suferit de către salariat.

Pentru a verifica dacă există un astfel de prejudiciu, instanța a dispus efectuarea în cauză a unei expertize contabile. Unul din obiectivele acesteia a constat în indicarea datei de la care reclamanta ar fi putut beneficia de pensie pentru limită de vârstă, prin prisma eliberării adeverinței de către pârâtă potrivit Sentinței Civile nr. (...) din 20.01.2017 pronunțată de Tribunalul (...).

Instanța de fond a constatat că s-a arătat de către expertul contabil (...) că potrivit Legii 263/2010, art. 55, persoanele care au realizat un stagiu complet de cotizare, au dreptul la pensie pentru limită de vârstă cu reducerea vârstelor standard de pensionare. Reclamanta a realizat un stagiu de cotizare în condiții deosebite de muncă 3 ani, iar în grupa a II-a de muncă de 19 ani și 21 de zile, rezultând un stagiu de cotizare de 22 de ani și 21 de zile, beneficiind astfel de o reducere a vârstei standard de pensionare cu 5 ani.

În urma celor prezentate mai sus, a reieșit că data la care reclamanta se putea pensiona pentru limită de vârstă este Februarie 2015, la vârsta de 56 de ani și 3 luni.

Prin urmare, instanța a apreciat că perioada în care reclamanta nu a beneficiat de drepturi de pensie o reprezintă intervalul februarie 2015 - mai 2017 (drepturile de pensie fiind stabilite de Casa Județeană de Pensii (...) prin decizia de pensie nr. (...) din 20.06.2017 începând cu 3 mai 2017) .

În Anexa Nr. 1 de completare a raportului de expertiză expertul a calculat drepturile de pensie care a fi fost cuvenite reclamantei pe perioada februarie 2015 - aprilie 2017, acestea fiind în valoare de 32.583,92 lei. (filele 233 - 234 la dosar). În ședința publică din 5 martie 2019 reclamanta a arătat că își însușește concluziile raportului de expertiză.

Astfel, instanța de fond a apreciat îndeplinită și această condiție impusă de textul legal.

De asemenea, fapta cauzatoare de prejudicii trebuie sa fi fost săvârșită cu vinovăție de către angajator, astfel, s-a avut în vedere nu numai intenția ca formă a vinovăției, ci și culpa cea mai ușoară care poate să îmbrace forma imprudenței sau neglijenței. Instanța a apreciat îndeplinită și această condiție din moment ce Tribunalul (...) a reținut culpa procesuală a angajatorului și a pronunțat o hotărâre prin care a constatat că pârâta l-a încadrat pe salariat într-o altă grupă de muncă decât cea corectă, fiind obligat la rectificarea acelei erori.

Ca urmare a neîncadrării reclamantei cu activitatea ca fiind desfășurată în grupa a II-a de muncă, s-a reținut că aceasta nu și-a putut valorifica această perioadă conform art. 55 din Legea 263/2010 în sensul reducerii vârstei standard de pensionare în cazul celui ce a lucrat în grupe superioare de muncă.

În această situație, a înregistrat un prejudiciu din culpa angajatorului fiind îndreptățită să primească despăgubiri reprezentând valoarea drepturilor de pensie care i s-ar fi cuvenit, dacă pârâta ar fi încadrat activitatea sa, în mod corect, în grupa a II-a de muncă.

Împrejurarea că reclamanta la data depunerii cererii de eliberare a adeverinței, iulie 2014 nu ar fi fost îndrituită să beneficieze de pensie pentru limită de vârstă s-a reținut că nu exclude culpa pârâtei, întrucât nici în luna februarie 2015 aceasta nu a eliberat pe seama salariatei adeverința cerută. Adeverința nr. (...)/20.03.2017 care atestă activitatea desfășurată în grupa a II-a muncă a fost eliberată doar urmare pronunțării Sentinței civile nr. (...)/LM/20.01.2017 și a fost ridicată personal de către reclamantă de la sediul societății pârâte de abia în data de 27.04.2017.

Totodată, prima instanță a constatat în speță și existența legăturii de cauzalitate între faptă și prejudiciu, respectiv întrucât angajatorul nu a eliberat la timp adeverința solicitată, reclamanta nu a putut beneficia de drepturi de pensie începând cu luna februarie 2015.

În raport de cele expuse mai sus, instanța de fond a apreciat că în cauză sunt incidente condițiile răspunderii patrimoniale a angajatorului, prevăzută de dispozițiile art. 253 alin. 1 din Codul muncii republicat. Prejudiciul suferit de reclamantă este echivalent cu drepturile de pensie în sumă totală netă 32.583,92 lei ce i s-ar fi cuvenit pe perioada februarie 2015 - 30.04.2017, fiind produs din culpa angajatorului în legătură cu raporturile de muncă dintre părți desfășurate în temeiul contractului individual de muncă, existând o strânsă legătură de cauzalitate între prejudiciu și fapta ilicită a angajatorului, care nu a eliberat adeverință reclamantei cu privire la activitatea desfășurată în grupă superioară de muncă decât după ce a fost obligat în acest sens prin hotărâre definitivă.

Față de considerentele expuse în cele ce preced, instanța de fond, în temeiul art. 253 alin. 1 raportat la art. 40 alin. 2 lit. „h” și 34 alin. 5 din Codul Muncii a obligat pârâta să plătească reclamantei, despăgubiri în cuantum de 32.583,92 lei, reprezentând diferența de pensie neîncasată pe perioada 01.02.2015 - 30.04.2017.

Referitor la daunele morale în cuantum de 5.000 de lei, prima instanță a reținut că în conformitate cu doctrina și practica de specialitate în materie, dauna morală constă în atingerea adusă personalității omului: existența sa, integritatea corporală și sănătatea, sensibilitatea fizică sau psihică, sentimentele sale, cinstea, onoarea, prestigiul profesional, elementele nepatrimoniale ce intră în conținutul dreptului de autor sau inventator. În acest sens s-a apreciat că termenul de daune morale sau prejudiciu moral sugerează o lezare adusă drepturilor extrapatrimoniale, neeconomice ale persoanei, provenind din atingerea adusă acelor valori sau atribute ale individului care îi definesc personalitatea.

De asemenea, spre deosebire de celelalte despăgubiri civile, care presupun un suport probator, s-a apreciat că în privința daunelor morale nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport de consecințele suferite de partea vătămată, va reține o anumită sumă globală care să completeze prejudiciul moral cauzat. Curtea Supremă de Justiție a decis că în ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial, că acesta „include o doză de aproximare, dar instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii cum ar fi consecințele negative suferite de cel în cauză pe un plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială. Pentru ca instanța să poată aplica aceste criterii apare însă necesar ca cel ce pretinde daune morale să producă un minimum de argumente și indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite prin Constituție i-au fost afectate ...”.

Evaluarea prejudiciului moral produs de angajator și, pe cale de consecință, stabilirea cuantumului daunelor morale prezintă și în domeniul raporturilor individuale de muncă același grad de dificultate ca și în orice alte cauze, având același obiect, deduse în fața instanțelor judecătorești. Drept consecință, revine instanței judecătorești specializate - pentru soluționarea conflictelor de muncă - sarcina de a dispune potrivit probatoriului administrat în fiecare cauză măsurile reparatorii adecvate. Pentru acordarea daunelor morale trebuie dovedite prin orice mijloc de probă pretențiile salariatului, prejudiciul moral suferit și legătura de cauzalitate dintre omisiunea/măsura dispusă de unitate și impactul negativ atât în plan personal, în plan profesional asupra salariatului cât și dificultățile în plan familial și în raporturile cu celelalte persoane.

Prin derogare de la regula generală instituită în dreptul muncii, dovada prejudiciului moral suferit de salariat este în sarcina reclamantului.

Astfel raportat la cele menționate, instanța a concluzionat că pe de o parte reclamantei i-au fost acordate despăgubiri materiale pentru perioada în care nu a beneficiat de drepturi de pensie, iar pe de altă parte aceasta nu a depus în probațiune nici o dovadă din care să rezulte că prin vreo faptă a angajatorului pârât i-au fost atinse valori care să necesite repararea lor prin acordarea de daune morale.

Actele medicale depuse nu fac dovada că starea sa de sănătate s-a înrăutățit chiar în perioada derulării procesului, respectiv în perioada 2014 - 2017, din cauza neeliberării adeverinței si excluzând total orice alte posibile cauze, motiv pentru care a fost respinsă această cerere ca neîntemeiată.

Pretențiile reclamantei fiind admise în parte, instanța de fond în temeiul art. 453 alin. 2 din Codul de procedură civilă, a obligat pârâta în favoarea petentei la plata sumei de 5.000 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, reprezentând onorar de expert în cuantum de 1.800 de lei și 3.200 lei onorariu de avocat parțial, justificat cu chitanțele seria BHBP nr. 0000(...)/21.09.2017 și seria BHBP nr. 0000(...)/04.01.2019 depuse în termen legal la dosar.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți, astfel reclamanta (R) a solicitat admiterea apelului, obligarea fostei unități angajatoare să-i plătească apelantei reclamante suma cuvenită ca despăgubiri, actualizată cu indicele de inflație; obligarea pârâtei la plata de daune morale în sumă de 5.000 lei, actualizată cu indicele de inflație, cu obligarea acesteia și la plata integrală a cheltuielilor de judecată iar pârâta SC (P) SA (...) a solicitat admiterea apelului său, modificarea în parte a sentinței civile nr. (...)/LM/19.03.2019, în sensul respingerii în întregime a acțiunii formulate de reclamanta (R).

Prin motivele de apel, apelanta reclamantă (R) a formulat următoarele critici:

- Tribunalul (...) a pronunțat o sentință fără acordarea firească ex officio a sumei actualizate cu indicele de inflație și neacordând în integralitate cheltuielile de judecată;

- apelanta arată că deși starea de sănătate nu îi permitea să lucreze în schimbul de noapte, totuși a fost obligată să lucreze și în timpul nopții, refuzul de a lucra astfel ducând automat la desfacerea contractului de muncă, lucru ce poate fi demonstrat cu martora (M);

- procesul în sine a accentuat agravarea stării de sănătate atât prin durata acestuia, prin cheltuielile făcute cu expertul și avocatul, lucru ce poate fi demonstrat cu acte medicale sau cu martora (M);

- apelantei i-a fost creată o stare de stres prin refuzul SC (P) de a-i elibera adeverință după atâta vechime la locul de muncă;

- dacă intimata ar fi eliberat adeverința la timp, vechimea în grupa a II-a de muncă ar fi atras reducerea vârstei standard de pensionare și ar fi fost pensionată mai devreme;

- intimata avea obligația legală de a-i elibera adeverința conform art. 34 din Codul muncii, art. 8 din HG nr. 500/2019;

- încadrarea de către fosta unitate doar în condiții normale de muncă contravine realității, întrucât a lucrat în condiții de muncă grea, cu noxe la SC (P) SA (...), aceasta încălcând cu vinovăție dispozițiile art. 34 pct. 5 din Codul muncii și art. 8 alin. 41,  42,  43 din HG nr. 500/2011;

- consideră că unitatea angajatoare trebuie obligată la daune morale pentru fapta culpabilă de a nu elibera adeverința la data solicitării, aceasta trebuind să răspundă în baza principiului răspunderii civile delictuale, prevăzut de art. 1385 alin. 1 din Codul civil, prejudiciul trebuind să fie reparat integral;

- solicită admiterea cererii privind acordarea daunelor morale, conform art. 1391 Cod civil, iar în privința cheltuielilor de judecată, acestea i se cuvin, fiind plătite și dovedite prin chitanța depusă la dosar, având în vedere și dificultatea, complexitatea și, nu în ultimul rând, lungimea cauzei deduse judecății.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 466 Cod procedură civilă, art. 34 Codul Muncii, art. 8 din H.G. nr. 500/2011, coroborat cu art. 1357, art. 1385 și art. 1000 Cod civil, coroborat cu Legea nr. 263/2010, art. 107, art. 1391 Cod civil.

Prin apelul declarat, apelanta pârâtă SC (P) SA (...) a formulat următoarele critici:

- sentința civilă nr. (...)/LM/19.03.2019 a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 397 alin. 1 teza II Cod procedură civilă, instanța de fond acordând mai mult decât s-a cerut prin cererea de chemare în judecată, astfel a fost obligată față de reclamantă la plata de despăgubiri în sumă de 35.583,92 lei, reprezentând diferența de pensie neîncasată pe o perioadă de 27 luni, deși aceasta solicitase plata de despăgubiri în sumă de 26.030 lei, reprezentând pensia de 1.370 lei pentru o perioadă de 19 luni;

- în mod greșit, instanța de fond a reținut că societatea a refuzat în mod nejustificat în anul 2014 să-i elibereze reclamantei o adeverință care să ateste activitatea desfășurată în grupa a II-a de muncă, câtă vreme la acea dată nu existau în arhiva societății, documentele verificabile în temeiul cărora, conform Ordinului nr. 590/2008, să poată fi eliberată adeverința solicitată;

- adeverința a putut fi emisă în condiții de legalitate doar după rămânerea definitivă a sentinței civile pronunțate în dosarul nr. (...)/2014, astfel că în speța de față nu sunt incidente prevederile art. 40 alin. 2 lit. h) și ale art. 34 pct. 5 din Codul muncii;

- nu se poate reține o culpă în sarcina societății, câtă vreme în anul 2014, SC (P) nu avea încadrat locul de muncă al intimatei în grupa a II-a de muncă;

- în acest sens s-a pronunțat Tribunalul Bihor în cauza din dosar nr. 337/111/2018 prin sentința civilă nr. 831/LM/28.11.2018, definitivă prin respingerea apelului de Curtea de Apel Oradea, prin care unei colege cu intimata i-a fost respinsă cererea de acordare de despăgubiri, instanța de fond neținând cont de prevederile acesteia, încălcând astfel efectul pozitiv al autorității de lucru judecat;

- actele normative invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, în vigoare în anul 2017, nu sunt incidente în speță, neexistând niciun temei legal care să prevadă că apelanta ar fi trebuit să țină un registru al foștilor salariați, în conformitate cu HG nr. 500/2011, pentru perioadele anterioare intrării în vigoare a acestui act normativ, ce nu se aplică retroactiv;

- HG nr. 500/2011 a intrat în vigoare la data de 1.08.2011, deci după aproape 4 ani după data la care reclamanta nu mai era salariata societății.

În drept, s-a invocat dispozițiile art. 6 alin. 1, alin. 2, alin. 5 Cod civil, art. 22 alin. 6, art. 397 alin. 1 teza II Cod procedură civilă, art. 466 și următoarele Cod procedură civilă, art. 4,  5 și 6 din Ordinul nr. 50/1990, Legea nr.19/2000, Legea nr. 263/2010, Ordinul nr. 500/2008.

Prin întâmpinare, SC (P) SA (...) a solicitat respingerea apelului reclamantei, cu motivarea că, în mod corect, instanța de fond nu a dispus actualizarea cu indicele de inflație a despăgubirilor acordate, având în vedere că această actualizare nu a fost solicitată prin cererea de chemare în judecată, această cerere fiind formulată pentru prima dată acum direct prin apel. Intimata arată că și cererea de actualizare cu indicele de inflație a daunelor morale a fost formulată pentru prima dată acum în apel, iar în ceea ce privește daunele morale, în mod corect instanța de fond a respins ca neîntemeiat acest capăt de cerere, considerând că actele medicale depuse de reclamantă nu fac dovada că starea sa de sănătate s-a înrăutățit chiar în perioada derulării procesului, apelanta reclamantă nedemonstrând în niciun fel existența unui prejudiciu moral. Intimata susține că HG nr. 500/2011 nu se aplică retroactiv și nu prevede pentru angajator obligația completării unui registru al foștilor salariați, astfel încât reclamanta nu îl poate invoca în sprijinul acțiunii sale. În ceea ce privește al treilea motiv de apel, intimata consideră că, în mod corect, în temeiul prevederilor art. 453 alin. 2 Cod procedură civilă, instanța de fond a dispus obligarea societății la plata de cheltuieli de judecată parțiale, întrucât pretențiile reclamantei au fost admise doar în parte, în plus textul art. 451 alin. 2 din Codul de procedură civilă permite instanțelor de judecată să micșoreze onorariile avocaților, în opinia intimatei, onorariul avocatului fiind vădit exagerat în raport cu complexitatea cauzei.

Reprezentantul apelantei reclamante, prin concluziile formulate, a solicitat respingerea apelului formulat de pârâta (P) SA ca fiind nefondat și neîntemeiat.

Examinând hotărârea apelată, prin prisma motivelor invocate cât și din oficiu, instanța de apel a găsit ambele apeluri ca fiind nefondate.

Astfel, referitor la apelul reclamantei, trebuie a se reține că, prin cererea introductivă de instanță reclamanta a solicitat obligarea fostei unități angajatoare la plata unei despăgubiri în sumă de 26.030 lei și a unor despăgubiri morale în sumă de 5.000 lei, iar ulterior a solicitat obligarea pârâtei la plata despăgubirilor astfel cum au fost cuantificate în raportul de expertiză însușit de reclamantă.

Este de observat că instanța nu a fost sesizată cu un capăt de cerere care să fi vizat actualizarea despăgubirilor cu indicele de inflație, perspectivă din care critica apelantei reclamante în sensul că prima instanță ar fi trebuit să acorde din oficiu suma actualizată cu indicele de inflație nu poate fi primită, după cum nefondată se dovedește a fi și critica axată pe problema cheltuielilor de judecată acordate parțial de tribunal, atâta timp cât acțiunea a fost admisă în parte, fiind făcută o aplicare corectă a prevederilor art. 453 alin. 2 din Codul de procedură civilă.

Cât privește soluția asupra daunelor morale, aceasta este de asemenea legală, astfel sub acest aspect, în primul rând, este de reliefat că motivul privind obligarea apelantei reclamante de a lucra în schimbul trei de noapte apare invocat pentru întâia dată prin cererea de apel, acesta nu fusese invocat la prima instanță, constituind un motiv nou din perspectiva prevederilor art. 478 alin. 2 din Codul de procedură civilă, de care aceasta nu se mai poate folosi. Cât privește celălalt motiv învederat la fond și reiterat în cererea de apel, în sensul că starea sa de sănătate i s-ar fi înrăutățit pe durata procesului îndelungat și stresant, trebuie a se reține că nu s-a dovedit existența unei legături de cauzalitate între cauza invocată ca generatoare de prejudiciu și starea de sănătate reliefată de actele medicale de care apelanta reclamantă s-a prevalat, iar pe de altă parte dovedirea unei atare legături prin probele testimoniale propuse era cu neputință, atâta timp cât martorele indicate sunt foste colege de muncă cu aceasta, fără cunoștințe de specialitate în domeniul medical.

Cât privește criticile aduse sentinței apelate de fostul angajator, pârâta din cauză, și aceste critici s-a impus a fi înlăturate în considerarea argumentelor ce succed.

Într-adevăr, astfel cum s-a relevat anterior, prin cererea introductivă de instanță, reclamanta a solicitat cu titlu de despăgubiri materiale suma de 26.030 lei pentru perioada februarie 2015 - iunie 2017, însă ulterior în ședința publică din 5 martie 2019 aceasta a făcut precizarea că solicită obligarea pârâtei la plata despăgubirilor, astfel cum au fost cuantificate în raportul de expertiză însușit de reclamantă, însă cu specificarea perioadei indicate în acțiune –februarie 2015 - iunie 2017, fiind de observat că suma totală calculată de expert conform anexei 1 la răspunsul la obiecțiuni (fila 233) înglobează drepturile de pensie începând cu luna februarie 2015, nu cu luna iulie 2015, cum susține apelanta pârâtă. De altfel, în raportul de expertiză s-a și reliefat că, la nivelul perioadei iulie 2014 - iunie 2017, drepturile de pensie cuvenite reclamantei sunt în valoare de 45.773,36 lei, raportată la cele 36 de luni analizate, or instanța a acordat suma de 32.583,92 lei aferentă intervalului februarie 2015 - mai 2017, deci nu poate fi vorba de o depășire a acestui interval indicat de reclamantă prin cererea introductivă de instanță, nefiind în discuție așadar că prima instanță ar fi acordat mai mult decât s-a cerut prin cererea de chemare în judecată, pe cale de consecință, nu subzistă temei pentru a se concluziona că au fost nesocotite prevederile art. 397 alin. 1 teza a II-a din Codul de procedură civilă.

Apoi, și susținerile apelantei pârâte în sensul că nu s-ar putea reține o culpă în sarcina sa, apar ca fiind nefondate, având în vedere că, astfel cum rezultă din considerentele sentinței civile nr. (...)/LM/2017 a Tribunalului (...), dreptul angajaților de a beneficia de încadrarea în grupele I sau II de muncă ia naștere la momentul prestării muncii în activitățile sau locurile de muncă menționate în anexele 1 și 2 la Ordinul 50/1990, iar unitatea angajatoare are rolul de a nominaliza perioadele care beneficiază de această încadrare, sens în care s-a făcut trimitere la concluzia expertului, care a relevat că reclamantele, care și-au desfășurat activitatea în laboratorul pârâtei, datorită condițiilor de muncă, au beneficiat de unele drepturi, dar nu au beneficiat de reducerea vârstei de pensionare prin încadrarea în grupa II-a de muncă pentru perioada anterioară datei de 1.04.2001, deși ulterior au beneficiat de încadrarea în condiții deosebite de muncă în baza Avizului nr. (...)/17.12.2002 eliberat de Inspectoratul Teritorial de Muncă (...).

De asemenea, aspectul subliniat de apelanta pârâtă privind momentul în care ar fi îndeplinit reclamanta condițiile pentru vârsta de pensionare, în opinia apelantei în anul 2017, se cuvenea a fi înlăturat, având în vedere că prin reducerea vârstei standard de pensionare, de 61 ani și 6 luni conform art. 53 din Legea nr. 263/2010, cu 5 ani pentru stagiul de cotizare realizat în grupa superioară de muncă, apelanta reclamantă ar fi îndeplinit condițiile de înscriere la pensie în luna februarie 2015, or dată fiind conduita pârâtei, de refuz a eliberării unei adeverințe în sensul solicitat prin cererea din 1 iulie 2014, drepturile de pensie au fost acordate abia începând cu data de 3 mai 2017, când aceasta avea vârsta de 58 de ani și 6 luni, nu la împlinirea vârstei de 56 ani și 3 luni, conform îndrituirii sale, astfel cum rezultă și din răspunsul Casei Județene de Pensii (...) inserat în actul nr. (...) din 14.12.2017 (fila 20 dosar de fond).

Este adevărat că după rămânerea definitivă a sentinței civile nr. (...)/LM/2017 a Tribunalului (...), la data de 20.03.2017 apelanta pârâtă a eliberat pe seama reclamantei adeverința nr. (...), fiind achitată totodată diferența de contribuții sociale către Bugetul Asigurărilor Sociale și a Fondurilor Speciale, însă esențial în speță este refuzul nejustificat al pârâtei de a-i fi eliberat reclamantei adeverința solicitată prin cererea din 1 iulie 2014, care să ateste desfășurarea activității în grupa superioară de muncă, fiind nevoită a porni procesul soluționat prin sentința civilă nr. (...)/LM din 20.01.2017, prin care s-a constatat că activitatea prestată în perioadele (...).(...).1979-1.08.1980, (...).(...).1982 - 1.04.2001 se încadrează în grupa a II-a de muncă în procent de 100%, cu obligarea pârâtei să elibereze adeverință care să ateste vechimea în această grupă.

Rezultă cu îndestulătoare claritate că, în mod legal, instanța de fond a reținut că pârâta nu a respectat prevederile art. 40 alin. 2 lit. h), respectiv art. 34 pct. 5 din Codul muncii, sens în care în aplicarea prevederilor art. 253 alin. 1 din Codul muncii a stabilit în sarcina acesteia obligația de plată în favoarea reclamantei a despăgubirilor materiale pentru perioada în care aceasta nu a beneficiat de drepturi de pensie, context în care este de adăugat că nu s-a reținut încălcarea prevederilor HG nr. 500/2011, de altfel, acesta a intrat în vigoare la aproape 4 ani după data la care reclamanta nu a mai fost angajata pârâtei.

Nu în ultimul rând, referitor la litigiul soluționat prin sentința civilă nr. (...)/LM/2018, promovat de (...), invocat de apelanta pârâtă, este de observat că situația nu este identică, din considerentele sentinței rezultând că, spre deosebire de prezentul proces, în acea cauză reclamanta nu a formulat cerere pentru eliberarea adeverinței anterior promovării procesului din dosarul nr. (...)/2014.

Față de ansamblul considerentelor ce preced, instanța, în baza dispozițiilor art. 480 alin. 1 din Codul de procedură civilă, a respins ca nefondate ambele apeluri, sentința apelată urmând a fi păstrată în totul, soluție în raport de care, având în vedere dispozițiile art. 453 alin. 1 din Codul de procedură civilă, cheltuielile de judecată solicitate pentru actuala etapă a procesului nu au fost acordate.

Domenii speta

Spete similare