Contestație creditor Legea nr. 77/2016 admisă. Anulare notificare debitor. Neîndeplinirea condițiilor impreviziunii.

Contestație creditor Legea nr. 77/2016 admisă. Anulare notificare debitor. Neîndeplinirea condițiilor impreviziunii.

INSTANȚA,

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța la data de 12.06.2018, sub nr. 15154/212/2018 contestatoarea XXXXXXXXX a formulat contestație privind îndeplinirea condițiilor de admisibilitate în ceea ce privește Notificarea din data de 29.05.2018,, comunicată la data de 29.05.22018 de către intimatul XXXXXXXXX, privind darea în plată a imobilului situat în Constanța,  XXXXXXXXX Jud. Constanța, în vederea stingerii creanțelor provenite din Contractul de credit ipotecar nr. XXXXXXXXX, solicitând constatarea neîndeplinirii condițiilor de admisibilitate a notificării formulate de debitor, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

► În motivarea cererii, contestatoarea a susținut că notificarea nu respectă condițiile prevăzute la art. 5 alin. (2) din Legea nr. 77/2016, debitorul neindicând un interval orar pentru a putea da posibilitatea reprezentantului legal al contestatoarei să se prrezinte la notar în vederea încheierii actului translativ de proprietate.

Contestatoarea a mai susținut că notificarea de dare în plată este adresată unei persoane care nu mai deține calitatea de creditor, la data de 31.03.2009 creanța fiind cesionată către XXXXXXXXX. Cesiunea a fost notificată debitorului prin notificarea nr. 2715282_966360/08.04.200, la adresa de corespondență din Contractul de credit.

În continuare, a afirmat că Legea nr. 77/2016 nu sunt aplicabile în speță, întrucât contractul încheiat cu XXXXXXXXX nu mai era în derulare în momentul intrării în vigoare a legii, acest contrat fiind declarat scadent anticipat ca urmare a încălcării obligațiilor de plată asumate de debitor.

Totodată, contestatoarea a susținut că notificarea de dare în plată nu îndeplinește condițiile cu caracter general care decurg din scopul și sfera de aplicare a Legii nr. 77/2016, care presupun existența unei situații premise prealabile în care debitorul nu dispune de mijloacele necesare achitării creditorului.

Nu orice consumator poate beneficia de mecanismul instituit de Legea dării în plată, ci doar acela care dovedește că se află în imposibilitate absolută de a executa întocmai obligația de plată a creditului

Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 623/2016 a interpretat disp. Legii nr. 77/2016 prin raportare la Constituția României și a constatat că, consumatorul nu poate da în plată în mod discreționar și în orice condiții, ci doar dacă, în speță, se verifică îndeplinirea condițiilor impreviziunii.

Din cuprinsul notificării debitorului nu poate fi trasă concluzia intervenirii unui risc supra-adăugat ce nu a făcut și nici nu poate face obiectul unei previzionări la momentul încheierii contractului.

Contestatoarea a mai susținut că sfera și modul de aplicare a disp. Legii nr. 77/2016 trebuie circumstanțiate prin raportare la disp. art. 43 alin. (1) din Directiva 2014/17/UE a Parlamentului European și Consiliului, care prevăd că aceasta nu se aplică contractelor de credit existente înainte de 21 martie 2016.

Dispozițiile art. 11 din Legea nr. 77/2016 pot conferi aplicabilitate acestui act normativ cel mult în ceea ce privește acele contracte de credit încheiate începând cu data de 21 martie 2016 și aflate în derulare la momentul intrării în vigoare a Legii dării în plată, respectiv 13 mai 2016.

În drept, contestația a fost întemeiată pe dispozițiile legale invocate în cuprinsul acțiunii.

Contestația a fost timbrată cu suma de 20 lei (f.20).

În susținerea cererii au fost anexate înscrisuri, conform art. 150 Cod procedură civilă.

► La data de 23.08.2018 intimatul XXXXXXXXX a depus întâmpinare (filele 138-152), prin care a invocat excepția netimbrării și excepția tardivității, iar pe fondul cauzei au solicitat respingerea contestației ca neîntemeiată.

A învederat că din anul 2010 veniturile sale au fost drastic diminuate. La momentul contractării veniturile sale era de 1500 lei și puteau susține plata ratelor lunare de aproximativ 700 lei (200 euro). Însă, odată cu diminuarea veiturilor salariale cu 25% și creșterea cursului valutar al monezii străine, a început să fie din ce în ce mai greu să își îndeplinească obligațiile contractuale. Ulterior, în anul 2011, pe fondul aceleiași crize financiare, a fost indisponibilizat de la locul de muncă, iar până în anul 2013 a încercat să fie reîncadrat la locul de muncă, ceea ce s-a și întâmplat ca urmare a unei hotărâri judecătorești. Însă, concomitent cu această disponibilizate a intervenit și divorțul dintre el și soția sa, care, în mod evident, a echivalat cu o scădere a veniturilor lunare.

Deși în anul 2013 a fost reangajat pe post, în anul 2014 a fost din nou disponibilizat, angajându-se la un nou loc de muncă, pe un venit extrem de mic, care era egal cu rata lunară sau chiar mai mic decât aceasta.

Deși a comunicat periodic băncii situația în care se află și a solicitat găsirea unei soluții, în sensul renegocierii clauzelor, banca i-a tot comunicat că îi va pune la dispoziție o ofertă, însă nu a mai dat curs apoi solicitărilor sale. Ba, din contră, în anul 2016 a pus în executare contractul de credit, în prezent existând deja două publicații de vânzare a imobilului.

Intimatul debitor a afirmat că se confruntă cu o situație materială precară, având un venit lunar de 1400 lei lunar, din care 400 lei îi achită cu titlu de pensie de întreținere, restul de 1000 lei ar fi doar pentru plata ratei lunare de 200 euro, ceea ce ar echivala cu o lipsa veniturilor pentru traul zilnic.

A susținut că alegațiile contestatoarei nu pot fi primire.

Contestatoarea are calitatea de creditor, înregistrând notificarea sa sub nr. 838/29.05.2018, ceea ce înseamnă că și-a însușit calitatea de creditor.

Mai mult, însăși contestația formulată de bancă este o dovadă a recunoașterii calității sale de cerditor.

Totodată, din extrasul de Cf reiese în mod indubitabil că ipoteca asupra imobilului pe care îl deține și pentru care s-a formulat notificarea de dare în plată este înscrisă în favoarea XXXXXXXXX și nu în favoarea XXXXXXXXX.

Intimatul a susținut ă sunt aplicabile disp. Legii nr. 77/2016, disp. art 8 alin. (5) stabilind că dreptul de a cere instanței să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de cerdit aparține și consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat indiferent de titularul creanței, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului.

A afirmat că sunt îndeplinite și celelelate condiții ale Legii nr. 77/2016.

Prin Decizia nr. 623/25.10.2016 Curtea Constituțională a analizat excepția de neconstituționalitate în cauze în care era vorba despre contracte încheiate sub imepriul Codului civil d ela 1864 și a constatat că acele cobntracte sunt în curs de derulare, instanțele judecătorești putând face aplicarea impreviziuii.

Intimatul a alegat că sunt îndeplinite condițiile impreviziunii: creșterea foarte mult a monedei străine (dublarea cursului); creșterea costurilor creditorului și implicit a geadului de îndatorare; pierderea veniturilor salariale lunare-diminuarea veniturilor față de cele avute în momentul contractării; divorțul intervenit și plata pensiei de întreținere ce au scăzut veniturile în mod considerabil; diminuarea valorii de piață a imobilului.

A învederat că raportat la anul 2008 veniturile erau altele, iar valoarea euro era de 3,5 lei. În anul 2017-2018 valoarea euro este de 4,5 – 4,6 lei.

A apreciat că există impreviziune chiar dacă partea ar fi capabilă să își execute obligația, dar executarea presupune din partea debitorului un efort nerezonabil, exorbitant, în condiții de inechitate flagrantă.

♦ Prin încheierea de ședință din data de 04.10.2018 instanța a respins ca neîntemeiată excepția netimbrării,iar prin încheierea de ședință din data de 01.11.2018 instanța a respins ca neîntemeiată excepția tardivității.

A fost administrată pentru ambele părți proba cu înscrisuri.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:

 Între XXXXXXXXX – în calitate de creditor și XXXXXXXXX – în calitate de debitor s-a încheiat contractul de credit și de garanție nr. 105827/18.07.2008, prin care debitorului i s-a acordat un credit în valoare de 30.400 EURO, pentru achiziționarea unui imobil (scop menționat în contract), cu termen de restituire 360 de luni. Debitorul a achiziționat imobilul situat în Constanța, XXXXXXXXX, jud. Constanța, fiind încheiat cu XXXXXXXXX. Contractul de ipotecă autentificat sub nr. 2473/18.07.2008 de BNP XXXXXXXXX.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 77/2016, la data de 29.05.2018, intimata a notificat contestatoarea XXXXXXXXX cu privire la darea în plată a imobilului adus drept garanție, situat în Constanța, XXXXXXXXX, Constanța.

În drept, instanța reține că, potrivit art. 5 al. 1 din Legea nr. 77/2016, „în vederea aplicării prezentei legi, consumatorul transmite creditorului, prin intermediul unui executor judecătoresc, al unui avocat sau al unui notar public, o notificare prin care îl informează că a decis să îi transmită dreptul de proprietate asupra imobilului în vederea stingerii datoriei izvorând din contractul de credit ipotecar, detaliind și condițiile de admisibilitate a cererii, astfel cum sunt reglementate la art. 4”.

Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr.77/2016, "pentru stingerea creanței izvorând dintr-un contract de credit și a accesoriilor sale prin dare în plată trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiții:

a) creditorul și consumatorul fac parte din categoriile prevăzute la art. 1 alin. 1, astfel cum acestea sunt definite de legislația specială;

b) cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, nu depășea echivalentul în lei al 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Națională a României în ziua încheierii contractului de credit;

c) creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziționa, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinație de locuință sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puțin un imobil având destinația de locuință;

d) consumatorul să nu fi fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru infracțiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei legi".

Prin decizia nr. 623/2016 Curtea Constituțională a constatat că prevederile din art. 11 teza întâi raportate la art. 3 teza a doua, art. 4, 7 și 8 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite sunt constituționale în măsura în care instanța judecătorească verifică condițiile referitoare la existența impreviziunii.

În cauză notificarea a fost transmisa prin intermediul unui notar și cererea îndeplinește condițiile cumulative de admisibilitate reglementate la art. 4 din Legea nr. 77/2016.

Noțiunea de consumator este definită de O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și de Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin consumator  înțelegându-se orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale.

Raportat la dispozițiile legale mai sus menționate, instanța retine că intimatul are calitatea de consumator (persoană fizică care a acționat în scopuri din afara activității lui comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale), fără sa se probeze contrariul de către contestatoare, iar aceasta este profesionist (persoană juridică autorizată care acționează în cadrul activității lor comerciale, respectiv instituții de credit si instituții financiare nebancare), făcând parte din categoriile prevăzute la art. 1 al. 1 din Legea nr. 77/2016.

De asemenea, valoarea creditului este sub limita legală menționată de 250.000 euro, creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziționa un imobil cu destinație de locuință, iar intimații nu au fost condamnați printr-o hotărâre definitivă pentru infracțiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea legii speciale.

În cauză nu s-a făcut dovada că debitorul a fost condamnat pentru infracțiuni în legătură cu creditul sau că imobilul are altă destinație.

♦ Cât privește lipsa calității de creditor a XXXXXXXXX, instanța reține că a fost depus la dosar un contract de cesiune încheiat de aceasta, în calitate de cedent, cu XXXXXXXXX în calitate de cesionar, prin care au fost cesionate o serie de creanțe, printre care și cea deținută împotriva intimaților debitori din prezenta cauză, însă fără a se face dovada notificării cesiunii de creanță către debitori.

Conform dispozițiilor art. 1391-1398 din vechiul Cod civil de la 1864, aplicabil în speță, dat fiind data nașterii raporturilor juridice dintre părți, cesiunea de creanța este un contract consensual prin care un creditor transmite o creanța a sa unei alte persoane. Sub aspectul naturii sale juridice, cesiunea de creanța se încheie valabil prin simplul acord de voința al parților. Pentru validitatea cesiunii de creanța, nu este necesar consimțământul debitorului, el nefiind parte, ci având calitatea de terț față de convenția încheiata intre cedent si cesionar.

Conform dispozițiilor art. 1393 din același act normative, cesiunea este opozabila debitorului cedat numai din momentul in care acesta a fost notificat prin intermediul executorilor judecătorești sau a acceptat cesiunea prin înscris autentic. Astfel, cu toate ca cesiunea de creanța își produce efectele între cedent si cesionar din momentul încheierii contractului de cesiune, pentru opozabilitatea ei fata de terți, trebuie îndeplinite anumite formalități de publicitate. Publicitatea cesiunii poate fi făcuta în doua feluri: prin notificarea cesiunii către debitor sau prin acceptarea cesiunii de către debitor.

Prin notificarea către debitor a cesiunii, se aduc la cunoștința debitorului persoana noului creditor si clauzele esențiale ale contractului de cesiune.

Cel de-al doilea mijloc de realizare a publicității cesiunii consta în acceptarea ei de către debitor printr-un înscris autentic. Acceptarea printr-un act sub semnătura privata face opozabila cesiunea creanței numai fata de debitorul cedat, nefiind opozabila celorlalți terți.

Între parți, cesiunea de creanța are ca efect transferul dreptului de creanța din patrimoniul cedentului în patrimoniul cesionarului. Creanța se transmite așa cum a existat în patrimoniul cedentului, păstrându-si natura civila sau comerciala, cu toate accesoriile si garanțiile ei.

Fata de terți, cesiunea de creanța produce efecte în sensul că le este opozabila numai din momentul îndeplinirii cerințelor de publicitate care constau în notificarea făcuta debitorului sau acceptarea cesiunii de către debitor prin înscris autentic.

Practic, întrucât este considerat a fi un terț fata de contractul de cesiune, debitorul cedat poate sa ignore acest contract până în momentul îndeplinirii formalităților prevăzute de art. 1393 din vechiul Cod civil, chiar daca se poate afirma ca debitorul ar fi aflat indirect despre acest contract.

Cesiunea fata de debitorul cedat începe sa-si producă efecte din momentul în care cesiunea îi devine opozabila, si anume de la data notificării făcuta prin executorul judecătoresc sau de la data acceptării făcute de debitorul cedat prin act autentic sau act sub semnătura privata. Astfel, până la acest moment, debitorul cedat poate plăti în mod valabil cedentului, conform art. 1395 din vechiul Cod civil și poate îndeplini acte privitor la creanță în mod valabil față de creditorul inițial.

Prin urmare, câtă vreme cesiunea de creanță dintre XXXXXXXXX și XXXXXXXXX nu a fost notificată debitorului, aceasta nu îi este opozabilă, astfel că notificarea în baza Legii nr. 77/2016 făcută catre XXXXXXXXX este pe deplin valabilă. Contestatoarea nu a făcut dovada notificării debitorului, nefiind depus la dosar niciun înscris care să facă dovada primirii de către debitor a notificării cesiunii de creanță.

♦ În continuare, instanța reține că, potrivit disp. art. 5(2) din Legea nr. 77/2016: Notificarea prevăzută la alin. (1) trebuie să cuprindă și stabilirea unui interval orar, în două zile diferite, în care reprezentantul legal sau convențional al instituției de credit să se prezinte la un notar public propus de debitor în vederea încheierii actului translativ de proprietate, prin care se stinge orice datorie a debitorului, principal, dobânzi, penalități, izvorând din contractul de credit ipotecar, în conformitate cu dispozițiile prezentei legi.

Disp. alin. (3) al art. 5 stabilesc că prima zi de convocare la notarul public nu poate fi stabilită la un termen mai scurt de 30 de zile libere, perioadă în care se suspendă orice plată către creditor, precum și orice procedură judiciară sau extrajudiciară demarată de creditor sau de persoane care se subrogă în drepturile acestuia îndreptată împotriva consumatorului sau a bunurilor acestuia. 

Instanța reține că notificarea nu a respectat aceste dispoziții legale, intimatul propunând două date, în ziua de 02.07.2018 și 05.07.2018, însă,  de la data primirii notificării (29.05.2018) și până la data primei convocări – 02.07.2018 trecând 24 de zile lucrătoare, nu 30, astfel cum impun disp. art. 5 alin. (3) din Legea nr. 77/2016, deturnând, astfel, dispozițiile legale de la scopul pentru care au fost edictate către scopul ca efectul suspensiv prevăzut de aceeași lege să se manifeste pentru o perioadă cât mai mare de timp.

Prin urmare, cel puțin din acest motiv notificarea este lovită de nulitate.

♦ Totodată, instanța reține că în cauză nu s-a probat de către intimat îndeplinirea condițiilor de existență a impreviziunii, a căror verificare obligatorie de către instanță a fost stabilită prin decizia nr. 623/2016 a Curții Constituționale.

Așa cum s-a reținut în mod obligatoriu în considerentele acestei decizii, în esență, impreviziunea intervine când în executarea contractului a survenit un eveniment excepțional și exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privința amplorii și efectelor sale (condiție obiectivă), ceea ce face excesiv de oneroasă executarea obligațiilor prevăzute de acesta, clauzele contractului cu executare succesivă în timp trebuind adaptate în mod adecvat la noua realitate în măsura survenirii unui risc care se circumscrie ideii de impreviziune, adaptarea având loc atunci când utilitatea socială a contractului poate fi menținută, permițând executarea în continuare a contractului prin reechilibrarea prestațiilor.

Evaluarea intervenirii acestui risc trebuie privită și realizată în ansamblu, prin analiza cel puțin a calității și pregătirii economice/juridice a cocontractanților, a valorii prestațiilor stabilite prin contract, a riscului deja materializat și suportat pe perioada derulării contractului de credit, precum și a noilor condiții economice care denaturează atât voința părților, cât și utilitatea socială a contractului de credit, eventuala devalorizare a bunului imobil ce face obiectul garanției aduse de către debitor putând să fie folosită drept criteriu de evaluare a dezechilibrului prestațiilor rezultate din contractul de credit.

 În caz de neînțelegere între părți, evaluarea existenței situației neprevăzute (condiție obiectivă) și a efectelor sale asupra executării contractului, a bunei-credințe în exercitarea drepturilor și obligațiilor contractuale ale părților (condiții subiective), precum și a echității (ce presupune atât o latură obiectivă, cât și una subiectivă) trebuie realizată cu maximă rigoare, controlul judecătoresc privind cauza schimbării circumstanțelor (existența situației neprevăzute), cuprinsul contractului (absența unei clauze de adaptare a contractului) și condițiile cu caracter subiectiv referitoare la atitudinea/conduita părților contractante (lipsa culpei debitorului în executarea contractului) sau la efectele schimbării circumstanțelor (caracterul licit al neexecutării obligațiilor contractuale).

Față de cadrul legal existent la data încheierii contractului de credit, prevederile legii darii în plată trebuie să se aplice doar debitorilor care, deși au acționat cu bună-credință, în conformitate cu prevederile art. 57 din Constituție, nu își mai pot îndeplini obligațiile ce rezultă din contractele de credit în urma intervenirii unui eveniment exterior și pe care nu l-au putut prevedea la data încheierii contractului de credit.

Raportat la criteriile obligatorii arătate mai sus, instanța reține că  motivele invocate de intimat nu consituie împrejurări excepționale și imprevizibile.

Instanța reține că debitoruleste cel care a ales, în baza principiului autonomiei de voință, să contracteze un împrumut într-o altă monedă decât cea națională, respectiv în EURO. Procedând în această modalitate, în mod implicit acesta a sperat la șansa unui câștig (scăderea cursului EURO și, prin urmare, plata unei sume mai mici ca urmare a achiziționării euro pentru achitarea ratei de credit), respectiv și-au asumat riscul unei pierderi (creșterea cursului EURO prin devalorizarea monedei naționale și, în mod subsecvent, creșterea cuantumului ratei de credit).

Este cunoscut și acceptat pentru un consumator obișnuit, obiectiv și rezonabil, de tipul omului prudent și diligent, că există o variație a cursului monedă națională-monedă străină. În același sens, chiar dacă fluctuația cursului monetar este de notorietate, nicio parte contractantă nu poate să prevadă cu exactitate care vor fi diferențele, acestea putând fi atât pozitive cât și negative pentru toate părțile contractante. 

De altfel, au existat și perioade în care cursul EURO a scăzut și moneda națională s-a apreciat.

Expunerea consumatorului de credite la riscul valutar, ca tip de risc financiar materializat în fluctuații de curs valutar, reprezintă o trăsătură naturală a contractelor de credit în monedă străină. Orice împrumut denominat într-o altă monedă decât cea în care consumatorul obține veniturile, de regulă moneda națională, implică obligația obținerii de către debitor a valutei necesare plății ratelor de credit, pe baza resurselor financiare pe care le are la dispoziție în moneda națională, la cursul valutar la care moneda străină poate să fie procurată.

Chestiunea ce trebuie dezlegată se referă la diferența de curs valutar ce poate fi în mod rezonabil previzionată și acceptată de către un observator obiectiv și rezonabil, de tipul omului prudent și diligent, respectiv cea care depășește limitele rezonabilității. În acest sens, a considera că, indiferent de intensitatea variației monedă național-monedă străină, debitorul consumator este cel care și-a asumat atât riscul inerent, cât și riscul supra-adăugat, ar însemna golirea de conținut a instituției impreviziunii, ceea ce nu poate fi acceptat. 

Astfel, în ipoteza încheierii unui contract de credit într-o monedă străină, există un risc inerent oricărui contract și un risc supra-adăugat.

Riscul inerent este cel obișnuit, adică cel care implică posibilitatea prevederii și acceptării sale de către părți la momentul încheierii contractului, respectiv o devalorizare sau o valorizare rezonabilă a monedei străine a creditului.

Riscul supra-adăugat este cel excepțional, adică cel care nu a putut face obiectul unei previzionări de către niciuna dintre părți, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanților și care ține de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul încheierii contractului, precum valorizarea exorbitantă a monedei creditului.

Instanța apreciază că o creștere a cursului monedă națională-monedă străină în care a fost acordat creditul, între data încheierii contractului de credit și data formulării notificării, precum cea din speță, reprezintă o variație ce ar fi putut fi în mod rezonabil previzionată și acceptată de către un observator obiectiv și rezonabil, de tipul omului prudent și diligent.

Această variație se încadrează în noțiunea de risc inerent și nu în caea de risc supra-adăugat, nu are caracter excesiv, de natură a depăși limitele rezonabilității, și nu trece în sfera unei onerozități excesive.

Totodată, în cauza de față, instanța reține faptul că intimatul nu a dovedit imposibilitatea de executare a obligațiilor asumate.

Imposibilitatea de executare a obligațiilor debitorului (neexecutarea licită) și lipsa culpei acestuia în neexecutarea obligațiilor (neexecutarea neculpabilă) trebuie probată de debitorul care susține că se află în această situație.

Scăderea veniturilor, divorțul și plata unei pensii de întreținere nu pot reprezenta o situație de impreviziune.

Pentru toate aceste considerente, reținând că debitorul nu a respectat cerințele art. 5 alin. (3) din Legea nr. 77/2016 și nici nu a făcut dovada unui eveniment excepțional și exterior face excesiv de oneroasă executarea obligațiilor prevăzute de contractul de credit, în baza dispozițiilor art. 7 al. 5 din Legea nr. 77/2016 instanța va admite contestația formulată de contestatoare, va constata neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate a procedurii prevăzute de legea darii în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite si va repune părțile în situația anterioară formulării notificării privind darea în plată emisă de intimat la data de 29.05.2018 și comunicată contestatoarei la aceeași dată.

♦În baza dispozițiilor art. 453 C.pr.civ, reținând culpa procesuală a intimatului în declanșarea prezentului litigiu, instanța îl va obliga la plata către contestatoare a sumei de 20 lei cu titlu de cheltuieli de judecata, reprezentând taxa judiciară de timbru aferenta contestației, precum și la plata onorariului de avocat în cuantum de 3000 lei, redus conform art. 451 alin. (2) Cod procedură civilă, apreciind că onorariul solicitat este vădit disproporționat în raport cu valoarea și complexitatea cauzei.

Reține că fundamentul acordării cheltuielilor de judecată – în care este inclus și onorariul apărătorului părții ce a avut câștig de cauză – îl reprezintă culpa procesuală a părții adverse, care prin atitudinea sa a condus la declanșarea litigiului.

Așadar,  contractul încheiat de partea câștigătoare cu apărătorul său își va produce efectele și față de partea adversă, aceasta din urmă fiind obligată să plătească respectivul onorariu, deși ea personal nu a participat la negocierea lui; suntem deci în prezența unei excepții de la principiul conform căruia actul juridic își produce efectele numai între părți, iar nu și față de terțe persoane (res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest). Această excepție se justifică prin prisma principiului reparării integrale a prejudiciului, ce guvernează materia răspunderii civile delictuale.

Numai că dreptul de a pretinde despăgubiri pentru prejudiciile cauzate printr-o faptă ilicită, ca orice drept subiectiv civil, este susceptibil de a fi exercitat abuziv.

 În sistemul nostru de drept, sancțiunea (cu caracter general) care intervine în cazul abuzului de drept constă din obligarea autorului acestui abuz la plata de despăgubiri pentru prejudiciul de ordin patrimonial sau moral cauzat prin exercitarea abuzivă a dreptului său, potrivit regulilor din materia răspunderii civile delictuale.

Așadar, în funcție de situația concretă din speță, instanța îl poate obliga pe cel care pierde procesul să suporte doar o parte din suma ce reprezintă onorariul de avocat plătit de adversarul său, apreciind că acesta din urmă a săvârșit un abuz de drept atunci când și-a dat acordul pentru un onorariu avocațial exagerat de mare – săvârșind deci o faptă ilicită culpabilă și prejudiciabilă, care îi angajează răspunderea civilă delictuală (diferența dintre onorariul convenit și suma pe care o va plăti cel ce a pierdut procesul reprezentând tocmai prejudiciul suferit de acesta ca urmare a abuzului de drept săvârșit de adversarul său la momentul stabilirii onorariului avocatului ales).

Cu alte cuvinte, pe temeiul răspunderii civile delictuale, partea ce câștigă litigiul are dreptul de a obține de la adversar, în cadrul cheltuielilor de judecată, sumele pe care le-a plătit cu titlu de onorariu de avocat (fapta ilicită săvârșită de cel care a pierdut procesul constând în declanșarea litigiului), dar tot pe temeiul răspunderii civile delictuale, partea câștigătoare nu poate obține de la adversar decât o parte din sumele pe care le-a plătit cu titlu de onorariu de avocat (de data aceasta, fapta ilicită fiind săvârșită de partea câștigătoare și constând din exercitarea abuzivă a dreptului de a-și angaja un apărător).

În acest sens, instanța constată, așa cum a statuat pe acest aspect Curtea Europeana a Drepturilor Omului în jurisprudența sa (Hotărârea din 26 mai 2005, definitivă la 26 august 2005, în Cauza Costin împotriva României, publicată in M. Of. nr. 367 din 27 aprilie 2006, Hotărârea din 21 iulie 2005, definitivă la 30 noiembrie 2005, în Cauza Străin și alții împotriva României, publicată în M. Of. nr. 99 din 2 februarie 2006, etc.), că și în dreptul intern, partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli (în temeiul art. 453 Cod procedură civilă) decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea si caracterul lor rezonabil. Așadar, se poate spune că în cheltuielile de judecată se cuprind acele sume de bani care în mod real, necesar și rezonabil au fost plătite de partea care a câștigat procesul în timpul și în legătura cu acel litigiu.

Realitatea cheltuielilor ține de justificarea că ele au fost concepute într-o legătura strictă și indisolubilă cu litigiul, au precedat sau au fost contemporane acestuia și au fost concepute de partea care le-a plătit ca având caracter indispensabil din perspectiva sa, spre a obține serviciul avocatului ales în calitatea considerată, ca garanție a succesului său.

Caracterul rezonabil al cheltuielilor semnifică faptul că, în raport cu natura activității efectiv prestate, complexitatea, riscul implicat de existența litigiului sau și reputația celui care acordă asemenea servicii, ele să nu fie exagerate.

De asemenea, tot subscris caracterului rezonabil, ele trebuie să fie și previzibile, adică să fie la timp recunoscute de cel împotriva căruia se fac, pentru ca acesta sa aibă dreptul de a le contesta și combate.

Aplicând aceste principii la cauza de față instanța reține că, față de natura activității efectiv prestate de către apărătorul intimatei creditoare care, doar a redactat cererea de executare, fără să efectueze și alte acte în faza de executare și care nici  nu a depus întâmpinare sau formulat alte apărări în cadrul prezentei contestații la executare și luând în considerare complexitatea redusă a cauzei, acest onorariu apare ca disproporționat și nerezonabil.

Desigur, cenzura instanței de judecată aplicată în ceea ce privește cheltuielile de judecată vizează exclusiv raportul procesual stabilit între contestator și intimată, fără a aduce atingere raportului contractual stabilit de intimată cu avocatul ales, raport juridic liber consimțit de părțile acestuia, cât privește onorariul de avocat acceptat de beneficiarul serviciului juridic prestat, astfel cum prevede art. 451 alin. 2 teza finală Cod procedură civilă.

Contestatoarea a depus o factură și un extras de cont pentru suma de 24912,96 lei, reprezentând contravaloare onorariu avocat.

Instanța apreciază că acesta este disproporționat raportat la complexitatea cauzei, reprezentantul contestatoarei redactând acțiunea, răspunsul la întâmpinare și fiind prezent la 2 termene de judecată.

Instanța apreciază că onorariul de 3000 lei este unul proporțional în prezenta cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

HOTĂRĂȘTE:

Admite contestația formulată de contestatoarea XXXXXXXXX în contradictoriu cu intimatul XXXXXXXXX.

Constată că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a procedurii de dare în plată promovată de intimat împotriva contestatoarei, prin Notificarea din data de 29.05.2018 privind Contractul de credit și garanței nr. XXXXXXXXX.

Repune părțile în situația anterioară emiterii Notificării din data de 29.05.2018.

Obligă intimatul la plata către contestatoare a sumei de 3020,00 lei cu titlu de cheltuieli de jduecată, repezentând: 20 lei taxă judiciară de timbru și 3000 lei onorariu avocat, redus în baza art. 451 alin. (2) Cod procedură civilă-

Cu drept de apel în termen de 15 zile lucrătoare de la comunicare; cererea de apel se depune la Judecătoria Constanța, sub sancțiunea nulității.

Pronunțată conform art. 396 alin. (2) Cod procedură civilă, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței, astăzi, 04.02.2019.

PREȘEDINTE, GREFIER,

Domenii speta

Spete similare