Pretenţii

Decizia civilă nr. 51/22.01.2018

Prin sentința civilă nr. 1564/09.03.2017 a Judecătoriei Bacău, pronunțată în dosarul nr. 6126/180/2014*, s-a respins acțiunea în pretenții formulată de reclamanții M.M. și  M.P. în contradictoriu cu pârâtul C.I. și au fost obligați reclamanții la plata cheltuielilor de judecată de 1 000 lei.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că reclamanții au invocat un prejudiciu moral și material cauzat prin introducerea plângerii penale de către pârâtul în cauză. Parchetul de pe lângă Judecătoria Bacău a dispus neînceperea urmăririi penale față de reclamanți, reținându-se că pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, fapta nu există iar în ceea ce privește infracțiunea de tulburare în posesie, lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii. Anterior Rezoluției nr. 28/2013 a Parchetului, între părți au avut loc două litigii civile în care s-a admis acțiunea în revendicare formulată de pârâtul în cauză și reclamanții în cauza au fost obligați la sistarea lucrărilor de construire a unui imobil situat pe terenul pârâtului. Instanța de fond a reținut având în vedere și răspunsurile la interogatoriu că pârâtul a susținut efectuarea lucrărilor de construcție pe terenul său și din procesul-verbal de mediere încheiat de reprezentanții Primăriei M. în prezența părților a rezultat că părțile au fost de acord cu repoziționarea terenului provenit de la autorul pârâtului. Instanța de fond, din analiza probatoriului administrat și având în vedere istoricul relațiilor litigioase a reținut că nu se poate constata existența unei fapte ilicite în sarcina pârâtului, faptă ce ar consta în sesizarea organelor de poliție la 16.02.2011 în legătură cu executarea lucrărilor de construcție și în introducerea acțiunilor civile. A arătat instanța de fond că sesizările și cererile formulate de pârât sunt un mijloc de exercitare a drepturilor materiale și procesuale pe fondul unei situații litigioase și nu se poate vorbi de o faptă ilicită. Totodată a arătat instanța de fond că nu se poate vorbi nici de existența unui prejudiciu constând în absența folosinței unui bun, plata unor rate de credit determinate de contractarea unui credit, sistarea unor lucrări.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel, în termen legal, reclamanții.

Apelul a fost legal timbrat cu suma de 1500 lei.

În susținerea apelului, s-a arătat că hotărârea atacată se impune a fi anulată sau în subsidiar se impune a fi schimbată în sensul admiterii acțiunii. Sub aspectul nulității, s-a arătat că sentința nr. 622/2015 pronunțată în același dosar a fost anulată, reținându-se că excepția prescripției nu este incidentă, astfel încât cauza a fost trimisă spre rejudecare. În rejudecare, cauza a fost continuată a fi judecată de același judecător care admisese excepția prescripției si respinsese acțiunea, judecător care devenise incompatibil în condițiile art. 41 alin. 1 Cod procedură civilă. Din aceste considerente, s-a invocat nulitatea sentinței.

Sub aspectul solicitării formulate în subsidiar, de schimbare a soluției pronunțate, apelanții au arătat că, raportat la art. 1349, art. 1359 și art. 1363 Cod civil, sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale. Atâta vreme cât în urma plângerii penale formulată de pârât, s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru inexistența faptei, este evident prejudiciul moral pe care l-au suferit reclamanții. Totodată cererea de sistare a lucrărilor de construcție a fost una abuzivă și a cauzat nu numai prejudicii morale dar și materiale, evaluate la suma de 90 000 lei, în condițiile în care sistarea lucrărilor a impus cheltuieli atât pentru a susține procesele generate de pârât dar reclamanții au fost lipsiți de folosința imobilului pe care trebuiau să-l edifice în baza autorizației de construcție iar prejudiciul a început în februarie 2011 și s-a finalizat în august 2013, după emiterea rezoluției de neîncepere a urmăririi penale.

În susținerea apelului nu s-au solicitat probe noi.

Intimatul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului și aceasta deoarece toate acțiunile intimatului au vizat încercarea de a-și proteja proprietatea, reclamanții fiind cei care au demarat o serie de lucrări de construcție pe terenul pârâtului. Atât acțiunile civile cât și plângerea penală a vizat acțiunile abuzive ale reclamanților. Mai mult, intimatul a arătat că a dorit stingerea litigiului, motiv pentru care a și semnat procesul-verbal din 2012, fiind de acord cu repoziționarea terenului proprietatea sa, tocmai din cauza faptului că apelanții turnaseră fundația construcției pe terenul său. Actele depuse la dosar confirmă că lucrările de construcție au început pe terenul proprietatea intimatului. Cât privește plângerea penală, formularea acestei nu a împiedicat folosirea terenului de reclamanți, folosință care a continuat reclamanții stăpânind construcția. Clasarea dosarului penal s-a întemeiat pe procesul-verbal de mediere, reținându-se acordul părților. Totodată, apelanții la rândul lor au introdus o plângere penală reclamând inducerea în eroare a organelor judiciare, plângere care a fost la rândul său clasată. Cât privește dosarul privind demolarea lucrărilor și cheltuielile aferente acestui dosar pe care le-au invocat apelanții, intimatul a arătat că respectivul dosar s-a perimat, apelanții în cauză fiind ei înșiși de acord cu soluția de perimare și ca urmare nu i se poate reține în sarcină soluția dată în acest dosar, ca generatoare de prejudiciu. Referitor la suma solicitată cu titlu de prejudiciu prin raportare la precizările care s-au făcut legat de modul de calcul al prejudiciului, intimatul a arătat că susținerile apelanților sunt nedovedite și mai mult precizările practic, reprezintă o modificare a obiectului acțiunii inițiale. Nu s-a făcut nici dovada prejudiciului moral și nici a celui material. Intimatul a arătat că nici condiția vinovăției nu este îndeplinită, intimatul apelând la acțiunile civile și penale prin care și-a apărat dreptul de proprietate.

În combaterea apelului, s-a solicitat proba cu înscrisuri.

Analizând motivele de apel invocate, apărările formulate în raport de probele administrate, tribunalul reține:

Privitor la criticile care vizează nulitatea sentinței apelate, tribunalul reține că acestea sunt neîntemeiate și aceasta deoarece judecătorul care a pronunțat sentința pe fond, după trimiterea spre rejudecare, nu a analizat cauza pe fond prin sentința inițială – nr. 652/02.02.2015, sentință anulată în apel. Prin această sentință, instanța a judecat cererea pe excepție, reținând că este incidentă excepția prescripției. În apel, prin decizia nr. 591/13.10.2015, tribunalul a constatat că excepția prescripției nu este incidentă și, anulând sentința, a trimis cauza spre rejudecare, judecătorul supunându-se soluției tribunalului, sens în care a judecat cauza pe fondul său. Ca urmare, din moment ce prin sentința anulată, judecătorul nu a analizat cauza pe fond ci doar pe excepție, el nu a devenit incompatibil în condițiile art. 41 alin. 1 Cod procedură civilă.

Privitor la criticile ce vizează netemeinicia sentinței apelate, tribunalul reține că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:

Prin Rezoluția nr. 987/P/2011/28.08 2013 s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de reclamanți pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, pentru că fapta nu există, neînceperea urmăririi penale pentru săvârșirea infracțiunii de tulburare în posesie pentru lipsa unuia din elementele constituvie ale infracțiunii. Pentru a se adopta această soluție, s-a arătat că nu se poate reține existența unei infracțiuni de înșelăciune raportat la modalitatea în care s-a cumpărat terenul de către reclamanți de la familia C., deoarece inimatul nu este parte în vreuna din convențiile de vânzare-cumpărare și, pe de altă parte, reclamanții nu au fost de față nici la momentul tranzacției( convenția fiind încheiată prin mandatar) și nici la edificarea construcțiilor, neputându-le fi reținute în sarcină anumite manopere dolozive care ar duce la reținerea infracțiunii de înșelăciune. Se mai arată în referatul confirmat de procuror că nu se poate reține nici infracțiunea de tulburare în posesie nici pentru reclamanți și nici în ceea ce îl privește pe mandatarul acestora – F.P., neexistînd vinovăție, acesta fiind convins la momentul începerii edificării lucrărilor în numele reclamanților, că terenul este cel care fusese cumpărat de la familia C. Se arată că în cauză este vorba de un litigiu civil fiind în discuție modalitatea de delimitare a proprietăților. Având în vedere motivele invocate de intimatul în cauză în plângerea penală, având în vedere considerentele pentru care s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru cele două infracțiuni și cele trei cauze civile anterioare de pe rolul instanțelor, tribunalul constată că nu se poate reține un comportament abuziv al intimatului în formularea plângerii penale chiar dacă asupra infracțiunii de înșelăciune s-a apreciat că fapta nu există. Contextul în care s-au derulat relațiile dintre părți, discuțiile contradictorii legate de amplasamentul terenului proprietatea intimatului și a celui proprietatea apelanților au creat intimatului convingerea că la cumpărarea terenului de apelanți au existat premisele săvârșirii infracțiunii de înșelăciune. Ca urmare, tribunalul reține astfel cum a reținut și instanța de fond că introducerea plângerii penale nu s-a întemeiat pe abuzul sau reaua-credință a intimatului, astfel că nu se poate vorbi de o faptă ilicită de natură delictuală.

De asemenea, nu se poate reține ca fiind o faptă ilicită nici introducerea  acțiunilor civile și aceasta deoarece:

Dosarul nr. 14857/180/2010 a avut ca obiect cererea intimatului în cauză, cerere formulată pe cale de ordonanță președințială, prin care s-a solicitat sistarea lucrărilor de construcție iar prin sentința civilă nr. 8236/2010 s-a admis cererea și s-a dispus sistarea lucrărilor până la soluționarea dosarului nr.  14 856/180/2010. Dosarul nr. 14856/180/2010 care avea ca obiect cererea de demolare a construcțiilor deja edificate și în care și apelanții au formulat cerere reconvențională a fost suspendat la data de 13.09.2011, prin acordul părților.

Ulterior, la 18.06.2013, judecata cauzei a fost perimată prin sentința civilă nr. 4824/18.06.2013, sentință rămasă irevocabilă, în urma respingerii recursului ca tardiv formulat. În acest context având în vedere conduita procesuală a ambelor părți, nu se poate reține că cererea de sistare, cerere admisă, este imputabilă intimatului, apelanții la rândul lor nefăcând nici un demers în vederea continuării judecății în dosarul nr. 14856/180/2010, la finalizarea căruia ordonanța președințială de sistare a lucrărilor îți înceta efectele.

Ca urmare, tribunalul constată că nu se poate reține o faptă delictuală imputabilă intimatului generatoare de prejudicii nici în ceea ce privește exercitarea acțiunilor la instanța civilă, sistarea lucrărilor fiind dispusă de instanță și nu a avut caracter abuziv.

În consecință, văzând dispozițiile art. 480 alin. 1 Cod procedură civilă, tribunalul va respinge apelul, ca nefondat.

Față de dispozițiile art. 453 Cod procedură civilă, tribunalul va obliga apelanții la plata cheltuielilor de judecată avansate de intimat în prezentul apel.

Domenii speta

Spete similare