Autoritate de lucru judecat; lipsa de folosinta

Asupra apelului civil de faţă.

Prin sentinţa  civilă nr. X  din 14.02.2017  pronunţată de Judecătoria S  în dosarul civil nr.X/311/2014,  s-a admis în parte cererea având ca obiect „pretenţii„ formulată de reclamantul M M, în contradictoriu cu pârâtele S V, G A şi B A F.

Au fost obligate pârâtele să plătească reclamantului suma de 7750 de lei reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului de 100 de mp. aferentă perioadei octombrie 2011 – octombrie 2014.

S-a respins cererea de stabilire pentru viitor în sarcina pârâtelor a unei prestaţii echivalente cu o chirie lunară stabilită pe piaţa liberă.

S-a respins cererea reconvenţională formulată de pârâte.

Au fost obligate pârâtele la plata către reclamant a sumei de 3330 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond considerat că trebuie amintit că, aşa cum a reţinut Curtea de Apel Craiova în considerentele deciziei civile nr. X din 21 februarie  2012, pronunţată  în dosarul  nr. X/311/2009, în cauză există o suprapunere a două drepturi de proprietate aparţinând a doi proprietari, respectiv a reclamantului asupra terenului în suprafaţa de 100 mp. situata in S şi a pârâtelor asupra construcţiei - spaţiu comercial - edificată pe teren şi asupra utilităţilor acesteia.

Instanţa  a reţinut că, anterior demarării prezentului litigiu, între părţi a avut loc o altă judecată, în dosarul X/311/2009, care a avut ca obiect cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei S prin care reclamantul M M a solicitat instanţei în contradictoriu cu aceleaşi pârâte, să se dispună obligarea pârâtelor să îi lăsăm în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul de 100 mp. din S  , să fie obligate pârâtele să-şi desfiinţeze construcţia spaţiu comercial situată pe acest teren, fila 84.

Printr-o cerere reconvenţională formulată în acelaşi dosar, pârâtele au solicitat să se constate existenţa, în favoarea lor, a unui drept de superficie asupra terenului de 100 de mp., având în vedere construcţia edificată pe teren aflată în proprietatea lor.

Judecătoria S prin sentinţa nr. X din 03.03.2011 a respins cererea reclamantului  sub  aspectul acţiunii în revendicare, sentinţa  rămânând  definitivă  şi irevocabilă sub acest aspect, prin decizia civilă nr. X/2011, pronunţată de Tribunalul Olt, în dosarul nr. X/311/2009 şi prin decizia civilă nr. X din 21 februarie  2012, pronunţată  de Curtea de Apel  Craiova,  în dosarul  nr. X/311/2009, fiind respinsă totodată şi cererea reconvenţională formulată de pârâte.

A reţinut instanţa de fond că Tribunalul Olt, în considerentele deciziei civile nr. X/10.11.2011, pronunţată în dosarul nr. X/311/2009, analizând susţinerile formulate de reclamant pentru admiterea acţiunii în revendicare, a apreciat că nu se poate da eficienţă dispoziţiilor art. 480 Cod civ., chiar şi în condiţiile în care s-a reţinut calitatea de proprietar a apelantului reclamant.

Cum capătul de cerere având acelaşi obiect şi acelaşi temei juridic a fost reiterat de reclamant şi în prezenta cauză, fila 95, instanţa a dat eficienţă susţinerilor pârâtelor în sensul că, în privinţa acestei cereri, există o statuare jurisdicţională ce are valoarea unei prezumţii legale absolute, potrivit art. 430 C. proc. civ., decurgând din existenţa unei hotărâri judecătoreşti irevocabile prin care a mai fost analizată această chestiune.

De altfel, aşa cum s-a reţinut şi în jurisprudenţa CEDO (cauza Brumărescu împotriva României, cauza Androne împotriva României), dreptul la un proces echitabil în fata unei instanţe judecătoreşti garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei care enunţă preeminenţa dreptului, ca element al patrimoniului comun al statelor părţi. Unul din elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice care reclamă, între altele, că soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de instanţele judecătoreşti să nu mai fie repusă în discuţie.

A mai reţinut instanţa din considerentele deciziei nr. X din 21 februarie  2012, pronunţată  de Curtea de Apel  Craiova, în acelaşi dosar nr. X/311/2009 că în amintita cauză nu a fost efectuată vreo expertiză şi nici nu s-au administrat alte probe pentru dovedirea cuantumului prejudiciului solicitat de reclamant pentru lipsa de folosinţă a terenului, valoarea lipsei de folosinţă a terenului putând fi stabilită printr-o expertiză de specialitate, care însă nu a fost efectuată în dosarul X/311/2009.

A reţinut instanţa că reclamantul, deşi este proprietarul terenului, iar potrivit prevederilor art. 480 şi urm. C.civ. este îndreptăţit să exercite toate prerogativele dreptului de proprietate, respectiv, posesia, folosinţa şi dispoziţia, în speţă, acesta, în afară de dispoziţia juridică, nu poate să exercite nicio altă prerogativă, motiv pentru care solicitarea sa de obligarea a pârâtelor la plata lipsei de folosinţă a imobilului este întemeiată.

În prezenta speţă, instanţa de fond a reţinut concluziile raportului de expertiză specialitatea construcţii, fila 91, vol.II, care a stabilit valoarea lipsei de folosinţă a terenului de 100 de mp., aferentă perioadei octombrie 2011 – octombrie 2014 solicitată de reclamant, la suma de 7750 de lei.

A avut  în vedere instanţa că valoarea lipsei de folosinţă nu poate fi stabilită decât raportat la situaţia proprietăţii aşa cum se regăseşte acest teren în patrimoniul reclamantului, respectiv aceea de teren liber, spaţiul comercial şi toate utilităţile existente pe teren nedatorându-se şi nefăcând parte din patrimoniul reclamantului. Dimpotrivă, aşa cum a reţinut expertul desemnat, acestea aparţin pârâtelor astfel că eventuala creştere a valorii lipsei de folosinţă rezultând din existenţa acestor investiţii nu poate fi atribuită reclamantului.

Din acelaşi raport de expertiză s-a reţinut că nu se poate stabili pentru viitor contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului, preţul lipsei de folosinţă nefiind unul fix şi rezultând din tranzacţiile pieţei imobiliare, expertul neputând previziona cuantumul acestui preţ pentru viitor, fila 91.

În ceea ce priveşte cererea reconvenţională formulată de către pârâte privind obligarea reclamantului să încheie cu pârâtele contractul de vânzare cumpărare pentru imobilul teren de 100 mp. situata in S  , s-a constatat că cererea a fost întemeiată pe disp. art. 1073 V C.civil Creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei, şi în caz contrar are dreptul la dezdăunare.

În raport de temeiul de drept indicat şi cu respectarea principiului fundamental de drept al disponibilităţii, care constă în facultatea părţilor de a dispune de obiectul procesului - întotdeauna concretizat într-un drept subiectiv, material - precum şi de mijloacele procesuale de apărare a acestui drept, instanţa a reţinut că prevederile art. 1073 V C. civil Codul civil stabilesc regula de principiu privind efectul general al obligaţiilor, şi anume dreptul creditorului de a urmări şi de a obţine de la debitor îndeplinirea exactă a prestaţiei la care s-a obligat sau de a cere despăgubiri în caz de neexecutare. Cu alte cuvinte, finalitatea acestui text din Codul civil constă în realizarea drepturilor legale ale creditorului, prin determinarea debitorului de a executa obligaţia la care este ţinut în temeiul unui contract încheiat între părţi, sub sancţiunea suportării unor despăgubiri.

În speţă, însă, nu există o convenţie între reclamant şi pârâte prin care cel dintâi să se oblige la executarea unei obligaţii în sensul în care pârâtele au formulat cerere reconvenţională şi nici nu se poate constata că pârâtul este succesorul SC B SA cu privire la obligaţiile asumate de această societate, eventualele pretenţii ale pârâtelor derivând din răspunderea contractuală a societăţii amintite putând fi valorificate în contradictoriu cu debitoarea sau societăţile care au preluat obligaţiile acesteia, în condiţiile legii.

Pentru motivele enunţate instanţa a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtele să plătească reclamantului suma de 7750 de lei reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului de 100 de mp. aferentă perioadei octombrie 2011 – octombrie 2014, a respins cererea de stabilire pentru viitor în sarcina pârâtelor a unei prestaţii echivalente cu o chirie lunară stabilită pe piaţa liberă .

De asemenea a respins cererea reconvenţională formulată de pârâte .

Văzând prevederile art. 453 C.proc civ., faţă de capetele de cerere admise, de cheltuielile efectuate de reclamant pe parcursul procesului şi aflate în legătură cu capetele de cerere admise, instanţa a admis în parte cererea de obligare a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată pentru suma de 3330 de lei-cheltuieli de transport şi taxă de timbru aferentă cuantumului pretenţiilor admise. Nu au fost reţinute la stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată taxa de timbru datorată peste limita pretenţiilor admise şi nici onorariul avocatului reclamantului, care a fost depus odată cu împuternicirea avocaţială şi cu obiecţiunile la raportul de expertiză (la ultimul termen de judecată), acesta fiind singurul act depus la dosar de către apărătorul reclamantului iar obiecţiunile au fost respinse de către instanţă. Pe parcursul întregului proces reclamantul nu a fost asistat sau reprezentat de avocat iar apărarea formulată la ultimul termen de judecată a fost respinsă de instanţă.

Împotriva sentinţei, în termen legal, au declarat apel apelantul reclamant M M şi apelantele pârâte  S V, G A şi B A F.

În apelul declarat, apelantele pârâte au criticat sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie şi, în temeiul art. 480 alin. 2 Cod procedura civila, au solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinţei apelate si pe fond respingerea acţiunii formulate de reclamantul M M, admiterea cererii reconvenționale şi obligarea intimatului reclamant la plata cheltuielilor de judecata.

Astfel, referitor  la  cererea  având  ca obiect drept de folosinţa formulata de reclamant, arată că prin contractul de vânzare cumpărare nr.X/04.11.2003 autorul S R a cumpărat imobilul spaţiu comercial de la SC E SRI.

Prin acelaşi contract de vanzare cumpărare a fost transmis si dreptul de folosinţa asupra terenului in suprafaţa de 95,40 mp.

Prin încheierea nr. X/11.03.2004. judecătorul delegat al Biroului de Carte funciara de pe lângă Judecătoria S a dispus înscrierea spaţiului comercial in Cartea Funciara nr. X a localităţii S nr. cadastral fiind notat si dreptul de folosita asupra terenului aferent construcţiei in suprafaţa de 95,40 mp.

Împrejurarea ca reclamantul,  in calitate de reprezentant al unei societăţi radiate, a cumpărat ulterior terenul in litigiu nu reprezintă o cauza de a solicita lipsa de folosinţa, prerogativa dreptului de proprietate folosinţa fiind constituita cu drept de opozabilitate in cartea funciara in favoarea dobânditorului construcţiei S R si pârâtelor .

Făcând referire la dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 7/1996, în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi înscrierii dreptului de folosinţă, arată că de la data dobândirii dreptului de proprietate asupra construcţiei, cumpărătorul a dobândit si dreptul de folosinţa asupra terenului, astfel ca indiferent de data la care reclamantul ar fi solicitat lipsa de folosința a terenului, acesta nu are temei in fapt si in drept in soluţionarea acestei cereri.

Deși a dispus administrarea probei cu expertiză in cauza, prima instanţa a interpretat si aplicat greşit dispoziţiile art. 487 din Vechiul cod civil raportat la art. 485 din vechiul cod civil si art. 2 alin. 1 din Legea nr. 7/1996.

De la data dobândirii construcţiei si intabulării dreptului de proprietate asupra construcţiei, dar si a înscrierii dreptului de folosinţa in Cartea Funciara - 11.03.21104, cumpărătorul S R a avut calitate de posesor de buna-credința, astfel încât potrivit art. 485 din Vechiul Cod civil si art. 876 din Noul Cod civil, exercitarea dreptului de folosinţa asupra terenului, dobândit conform legii, îi exonerează pe cumpărător si pe pârâţi de plata echivalentului acestui drept către un pretins proprietar.

Pârâtele au calitate de proprietare asupra construcţiei si sunt posesori de buna credinţa asupra terenului, conform dispoziţiilor menţionate anterior, având înscris in cartea funciara si dreptul de folosinţa asupra terenului.

Daca dreptul de folosinţa asupra terenului a derivat si deriva din lege, întrucât dreptul de proprietate a fost dobândit de către SC”B”SA, in baza Legii nr. 15/1991, aceasta având obligaţia de a obţine certificatul de atestare a dreptului de proprietate si de a transmite dreptul de proprietate către cumpărătorii construcţiei, in patrimoniul reclamantului nu a existat  şi nici nu există dreptul de folosinţă a asupra terenului pentru a justifica un temei de drept si de fapt al prezentei acțiuni împotriva  pârâtele.

În aceste condiţii, cererea reclamantului având ca obiect obligarea pârâtelor la plata lipsei de folosinţa a terenului aferent construcţiei, spaţiu comercial, proprietatea paraţilor, dobândita prin contractul de vânzare cumpărare nr. X/04.11.2003, este neîntemeiata, situaţie in care prima instanţa a pronunţat hotărârea cu încălcarea dispoziţiilor de drept material precizate anterior.

Referitor la cererea reconvenționala formulata de pârâte, arată că în mod nelegal instanţa de fond a respins cererea privind obligarea reclamantului sa încheie cu pârâtele contractul de vânzare cumpărare pentru imobilul teren in suprafaţa de 100 mp, situat in S  nr. , jud. O.

Arată că după încheierea contractului de vânzare cumpărare, cu adresa X/05.03.2004 autorul S R a adus la cunoştinţa reprezentanţilor SC B SRL faptul ca a devenit proprietarul construcţiei din S , nr. 5, jud. O, solicitându-le acestora demararea procedurii in vederea transmiterii dreptului de proprietate cu privire la terenul aferent construcţiei.

Cu adresa nr X/05.03.2004, SC B SRL i-a comunicat comparatorului ca terenul aferent construcţiei este deţinut cu titlu de folosinţa, ca s-au făcut demersurile necesare cu privire la obţinerea certificatului de atestare a proprietăţii cu privire la teren, urmând ca acesta sa treacă in proprietatea cumpărătorului in momentul obţinerii certificatului  de atestare a proprietăţii de către SC B.

Din acel moment s-a transmis obligaţia efectuării demersurilor pentru atestarea dreptului de proprietate.

Obligaţia vânzătoarei SC B de a transmite dreptul de proprietate asupra terenului către cumpărătorul construcţiei,S R si succesorilor săi s-a transmis către dobânditorul cu titlu particular, respectiv către reclamantul parat M M, astfel ca fiind in prezenţa transmiterii drepturilor si obligaţiilor către succesorii cu titlu particular reclamantul avea obligaţia de a transmite către pârâţi dreptul de proprietate asupra terenului aferent construcţiei, proprietatea acestuia.

În mod netemeinic si nelegal, prima instanţa a apreciat că intre părţi nu s-a încheiat un antecontract de vânzare cumpărare si că nu exista obligaţia reclamantului de a transmite dreptul de proprietate in condiţiile in care la dosarul cauzei exista documentaţia cadastrala din care rezulta explicit ca dreptul de folosinţa asupra terenului se află in patrimonial  proprietarilor construcţiei cu opozabilitate faţă de terţi, inclusiv fata de reclamantul din cauza de faţă.

Cum reclamantul a cumpărat un drept de proprietate afectat de o condiţie rezolutorie, derivata din lege si din actele de dispoziţie ale vânzătoarei SC B, iar obligația de obţinere a certificatului de atestare a dreptului de proprietate s-a transmis acestuia, in calitate de dobânditor cu titlu particular al dreptului de proprietate, in mod netemeinic si nelegal, prima instanţa a apreciat ca nu se poate face aplicarea dispoziţiilor art.1073 Cod civil, întrucât intre reclamant şi paraţi nu ar fi existat o promisiune de înstrăinare.

Terenul aferent construcţiei  a fost proprietatea  unei societăţii comerciale,înfiinţate în baza Legii nr. 15/1991, iar conform art. 20 alin. 2 din acest act normativ : „ Bunurile  din  patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobândite  cu alt titlu”.

Obţinerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate si regimul juridic al acestor terenuri au fost reglementate de dispoziţiile HG nr. 834/1991.

Conform art. 5 din HG nr. 834/1991"Organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuţiile ministerului de resort precum si autorităţile administrative publice judeţene vor elibera societăţilor comerciale certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor. Aceste certificate sunt supuse regimului  de publicitate imobiliara ".

Deși societatea comerciala cumpărătoare nu si-a îndeplinit obligaţia asumata si prevăzuta de lege de a iniţia demersurile in vederea obţinerii atestatului dreptului de proprietate asupra terenului, obligaţia sa a fost transmisa dobânditorului cu titlu particular, in temeiul art.973 din Vechiul Cod civil raportat la art. 1073 din Vechiul Cod civil, dispoziţii care au fost menţinute si in Noul Cod civil .

Astfel, art. 1650 alin. 1 din Noul Cod civil reglementează transmiterea proprietății in cazul actelor de vânzare cumpărare a unui dezmembramant al dreptului de proprietate sau a unui alt drept real, obligaţia transmiterii acestor drepturi fiind opozabila vânzătorilor.

Referitor la cheltuielile de judecata, susţin că in mod greșit instanţa de fond a soluţionat cererea având ca obiect cheltuieli de judecata, in raport de dispoziţiile art. 453 alin. 2 Cod procedura civila, întrucât admiţând numai in parte cererea formulată de reclamant a dispus obligarea pârâtelor la plata integrala a cheltuielilor de judecata in suma de 3330 lei.

Arată că pârâtele au efectuat cheltuieli de judecata, care se evidenţiază la  fila 119, vol. I), f. 139 vol. I). f.115 vol.1). f. 54. vol. 1), f. 6. vol. II), in suma de 3.166 lei, iar reclamantul a efectuat cheltuieli de judecata in suma de 3330 lei.

Conform art. 453 alin. (2) Cod procedura civila "  când cererea a fost admisă numai in parte, judecătorii vor stabili măsura in care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată."

Raportat la aceste dispoziţii legale, in mod greșit prima instanţa a admis integral cererea privind cheltuielile de judecata, in condiţiile in care a admis numai in parte acţiunea.

În dovedirea celor  susţinute solicită administrarea de probe noi in apel, respectiv proba cu înscrisuri.

Prin apelul său, apelantul reclamant M M a solicitat admiterea apelului, schimbarea hotărârii pronunţate de instanţa de fond în sensul admiterii cererii în revendicare, obligarea pârâtelor să îi lase în deplină proprietate şi paşnică folosinţă imobilul situat S, , jud. O, din Piaţa E T în suprafaţă de 100 mp ( din măsurători 95, 4 mp), în temeiul art.480 Cod civil identificat cu număr cadastral  , înscris în Cartea Funciară nr.X din 7.08.2008 a oraşului S, obligarea la plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru perioada octombrie 2011-octombrie 2014, precum şi în continuare, la zi, in suma de ce se va stabili prin expertiza la data punerii în executare a deciziei ce se va pronunţa în cauză, cu raportare al opinia separată exprimată de expertul parte V A, care a respectat întocmai obiectul cererile deduse judecăţii, a situaţiei de fapt din teren , precum şi a Hotărârilor Consiliului Local (Hot. X/2013, invocată în cerere) cu privire la chiriile practicate în zonă pe categorii de folosinţă terenurilor, cât şi raportat la contractul de închiriere nr. X din 25.06.2012, înregistrat la Administraţia fiscală a municipiului S, cu efecte în derulare până în anul 2020,în temeiul art. 480 coroborat cu art. 487 Cod civil, la valoarea justă a lipsei de folosinţă şi încălcarea dreptului de proprietate, obligarea pârâtelor la plata în totalitate a cheltuielilor de judecată, de peste 8.000 lei, aşa cum le-a dovedit cu înscrisurile ataşate la dosar, conform tabelului depus la data de 31.01.2017 sub nr. X/2017, dar pe care instanţa de fond le-a diminuat, iar cu privire la onorariu avocat 1-a exclus pe motiv că obiecţiunile formulate de apărătorul său precum şi concluziile scrise au fost respinse, ceea ce încalcă efectiv dreptul la apărare.

Prin excluderea în totalitate a onorariul apărătorului său judecătorul fondului a făcut un abuz de putere, prin încălcarea legii. Art. 45l c.pr.civ. dă drept judecătorului să diminueze onorariile dar nu să le excludă, deoarece prin aceasta se exclude dreptul la apărare, iar o asemenea manieră de aplicare a prevederilor art. 451 prin excludere si nu diminuare, constituie un precedent periculos un abuz de putere, prin încălcarea normelor procedurale care sunt imperative, chiar si pentru judecători.

Apelantul reclamant solicită de asemenea obligarea la plata cheltuielilor de judecata.

Cu privire la cererea în revendicare, menţionează că din considerentele deciziei civile nr. X/10.11.2011 pronunţată de Tribunalul Olt în dosarul civil nr. X/311/2009, rezultă că pârâtele ocupă terenul  acestuia situat în S  nr.  (fost nr.).

Apelantul reclamant precizează că este proprietarul terenului în cauză, conform extrasului de carte funciară nr. X din 7.08.2008, cu numărul cadastral X, şi a deciziei civile nr. X/26.06.2008 pronunţată de Curtea de Apel Craiova.

De atunci şi pana in prezent situaţia de fapt nu s-a schimbat, în sensul că pârâtele îi ocupă în continuare terenul proprietatea sa.

Dreptul de proprietate asupra acestui teren, în raport cu pârâtele, a fost recunoscut cu autoritate de lucru judecat.

De asemenea a intrat în puterea lucrului judecat situaţia de fapt referitoare la dreptul pârâtelor legat de construcţia edificată pe acest teren, în sensul că acestea nu au decât un drept de creanţă ca urmare a faptul că au fost de buna-credinţă.

în acest sens se reţine în dispoziţiile deciziei Curţii de Apel Craiova nr.X/2012 în dosar nr. X/311/2009 faptul că " simplul fapt al edificării construcţiei, de bună credinţă, în lipsa unui acord, nu conduce la obţinerea unui drept real de superfìcie, aşa cum solicită pârâtele, titularul construcţiei neputând dobândi decât o simplă creanţă faţă de reclamant care este proprietarul terenului".

Având în vedere situaţia de fapt reţinută cu puterea lucrului judecat, în sensul că este proprietarul acestui teren, pe care pârâtele au edificată o construcţie ce nu le dă decât dreptul de creanță care izvorăşte din dispoziţiile art. 494 alin.3 teza a II-a cod civil.

Faţă de acest capăt de cerere prin care a  invocat dispoziţiile art. 480, 481 şi 482 Cod civil, în pofida acestor dispoziţii legale şi a probelor administrate în cauză, instanţa de fond interpretând în mod eronat dispoziţiile deciziilor pronunţate, stabileşte un nou drept de superficie asupra terenului în favoarea pârâtelor.

Se arată faptul că există autoritate de lucru judecat cu privire la situaţia de fapt referitor la acţiunea în revendicare formulată de apelantul reclamant, însă se ignoră faptul că anterior, prin soluţiile pronunţate de instanţe, a fost respinsă acţiunea în revendicare, dar pe considerentul că pe acest teren sunt amplasate construcţii, că persoanele care au edificat această construcţie sunt titulare ale unui drept de creanţă împotriva reclamantului, constând în contravaloarea acestor construcţii şi nicidecum pe considerentul că simplul fapt al proprietăţii asupra construcţiilor ar da un drept de folosinţă asupra terenului proprietatea sa, ci, aşa cum a subliniat Curtea de Apel Craiova a stabilit faptul că sunt titulare ale unui drept de creanţă şi nicidecum de folosinţă.

Tocmai de aceea la instanţa de fond, apelantul reclamant a invocat accesiunea asupra construcţiilor, sens în care a arătat că înţelege să se folosească de proba cu expertiză judiciara întocmită de expert M I, ca înscris prin care s-a făcut dovada valorii construcţiei edificată de pârâte, în dosarul nr. X/311/2009, la data de 10.02.2011 ce a avut ca obiect identificarea imobilului ce face obiectul cauzei, sub aspectul suprafeţei, evaluarea construcţiei, sa indice cat anume din suprafaţa de 100 mp este ocupat de constructive si sa efectueze o schiţa a terenului;plan de încadrare in localitate scara l/l000 eliberat de Oficiu de Cadastru si geodezie; certificat fiscal cu valoarea de impunere a terenului, in vederea stabilirea taxei judiciare de timbru.

Proprietatea apelantului reclamant este astfel afectată prin stabilirea dreptului de folosinţă asupra acestuia în favoarea pârâtelor, aceasta însemnând că a dat dreptul de a se folosi de terenul său, nelimitat în timp, în schimbul unei sume derizorii ca lipsă de folosinţă.

În acest sens apelantul reclamant  invocă cauza BOC şi PALADE, soluţionată de CEDO, în raport faţă de care Tribunalul Olt, a respins cererea pârâtelor privitor la stabilirea unui drept de superficie asupra terenului.

Consideră că instanţa de fond, cu rea credinţă şi în mod intenţionat, nu a menţionat considerentele instanţelor de control judiciar, atât la apel cât şi la recurs, care vin şi explică faptul că pârâtele din cauza de faţă nu sunt titulare ale vreunui drept de superficie, sau folosinţă a terenului său, ci sunt doar titulare ale unui drept de creanţă în raport cu reclamantul, reprezentând contravaloarea construcţiei, folosind abuziv terenul său, ajutate in mod vădit de catre judecători.

Aşadar, considerentele sentinţei, sunt în totală contradicţie cu situaţia de fapt şi de drept statuată în precedent.

În precizările la acest capăt de cerere a invocat accesiunea asupra construcţiilor ca urmare a calităţii de proprietar asupra terenului, care îi conferă acest drept.

Prin sentinţa apelată judecătorul a creat o privare a apelantului reclamant cu privire la dreptul de proprietate, de folosinţa si dispoziţie, în total dezacord cu prevederile art.1 din Primul Protocol, fila 7 din Decizia civilă nr. X din 10.11.201, pronunţată de Tribunalul Olt, Secţia I civilă.

Apelantul reclamant citează din decizia Curţii de Apel Craiova, fila 8 , că s-a statuat definitiv şi irevocabil faptul că " în situaţia în care s-ar constata în favoarea recurentelor pârâte un drept de folosinţă asupra terenului, pe perioada existenţei construcţiei, s-ar aduce atingere dreptului de proprietate al terenului".

Prin sentinţa apelată judecătorul a creat drept de folosinţă al pârâtelor asupra terenului în litigiu, ceea ce aduce atingere şi încalcă dreptul său de proprietate cu privire la dispoziţie şi folosinţă, ceea ce încalcă securitatea raporturilor juridice definite prin art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene, ceea ce este inadmisibil.

În concluzie, cererea sa aşa cum a fost reprecizată pentru acest capăt de cerere, viza intrarea în posesie asupra terenului, respectiv încetarea abuzului de folosinţă din partea pârâtelor, cu despăgubire pentru construcția edificată de pârâte, titulare ale unui drept de creanță (stabilit cu autoritate de lucru judecat ca fiind de creanţă), despăgubire ce urma a fi compensată cu parte din valoarea lipsei de folosinţă asupra terenului.

Acesta a şi fost motivul pentru care a solicitat şi invocat accesiunea imobiliară asupra acestor construcţii, însă instanţa de fond a omis acest aspect.

Faţă de capătul de cerere privind lipsa de folosinţă solicitat începând cu octombrie 2011 şi în continuare pe viitor, hotărârea instanţei de fond se bazează exclusiv pe un raport de expertiză vădit părtinitor, întocmit cu nerespectarea prevederilor legale în materie şi cu ignorarea tuturor înscrisurilor referitoare la chiria pentru imobil, încasată de pârâte, chiria practicată de municipiul S pentru terenurile din piaţa E T, unde este amplasat terenul.

Apelantul reclamant menționează că o astfel de soluţie nu constituie altceva decât o sfidare la adresa legii şi la adresa sa, că nu poate să  spună altceva în condiţiile în care nu se citesc înscrisurile din dosar, fapt dovedit şi prin respingerea cererii iniţiale de către judecător, ca urmare a neobservării unor înscrisuri.

Instanţa de fond admis acest capăt de cerere în parte, raportat la perioada octombrie 2011-octombrie 2014, pentru suma de 7.750 lei, conform raportului de expertiză întocmit de P N, respingând cererea pentru viitor raportându-se la acelaşi raport de expertiză.

Aşa cum a menţionat în cadrul obiecţiunilor formulate, dar pe care instanţa de fond într-un mod cu totul nejustificat le-a respins, " grăbindu-se" după atâţia ani să dea o hotărâre, care se bazează pe o expertiză care nu cuprinde valorile reale, nu ţine seama de destinaţia terenului spaţiu comercial nu teren agricol, nu ţine seama de contractul de închiriere al imobilului şi nici de hotărârea consiliului local cu privire la chiriile practicate pentru terenurile din zonă unde se află Piaţa E T.

Aceste înscrisuri respectiv hotărârea Consiliului Local S nr.X din 19.12.2013 privind închirierea suprafeţelor de teren / mp în zonă (Piaţa E T la 50 m distanţă), şi contractului comunicat de  A F P S nr. X din 25.06.2012, încheiat de pârâte cu SC D S C SRL conduc nu numai la stabilirea valorii lipsei de folosinţă într-un mod obiectiv şi real dar şi la stabilirea pe viitor a acestei lipse de folosinţă aşa cum a stabilit în mod separat prin opinia sa expertul parte.

Se întreabă apelantul  reclamant cum este posibil ca pentru pârâte să se poată stabili chiria pentru viitor, iar pentru acesta nu.

Arată că la instanţa de fond a formulat obiecţiuni, care au fost respinse, pentru ca vizau nulitatea raportului de expertiză pe considerentul încălcării art. 335 şi 336 alin. 2 din Codul de procedură civilă, pentru care se impunea refacerea raportului de expertiză, cu citarea şi cu participarea expertului parte V A astfel încât raportul de expertiză să cuprindă şi arătarea susţinerilor şi concluziilor sale, potrivit art. 336 alin. 2 în cadrul aceluiaşi raport de expertiză sau printr-o expertiză separată.

De asemenea a mai arătat că expertul nu a luat în considerarea înscrisurile invocate de acesta, respectiv contractul de închiriere pentru spaţiul comercial, terenul având destinaţie comercială, precum şi de hotărârea Consiliului Local S nr.X din 19.12.2013 privind închirierea suprafeţelor de teren / mp în zonă ( Piaţa E T la 50 m distanţă), preţuri la care s-au raportat şi pârâtele cu ocazia închirierii acestui teren, conform contractului comunicat de AFP S nr.X din 25.06.2012, încheiat de pârâte cu SC D S C SRL, în timp ce pârâtele încasează suma de 350 Euro lunar în echivalent în lei, iar preţul pieţei E T este între 2-8 lei/ mp/zi,conform HCL X/2013, expertul concluzionează suma de 0,3 Euro / lună/ mp, adică aproximativ 28 Euro / lună pentru suprafaţa de 100 mp.

Cu privire la stabilirea lipsei de folosinţă a terenului pentru perioada octombrie 2011- octombrie 2011, şi stabilirea pentru viitor, în condiţiile în care este posibil, a cuantumului unei chirii lunare pentru folosinţa acestui teren, expertul a luat în considerare terenuri extravilane, cu destinaţie agricolă, fără utilităţi şi situate în alte zone, faţă de zona A , unde se află terenul în cauză.

Consideră că expertul trebuia să tină seama de aceste înscrisuri pentru comparaţie, care sunt singurele înscrisuri la care se poate raporta în efectuarea expertizei aşa cum s-a raportat expertul parte.

De asemenea, consideră că expertul a ignorat existenţa acestor documente şi a depus preţuri de piaţă care nu are legătură cu situaţia din prezenta cauză, tocmai pentru a da o justificare sumei infime stabilită pentru lipsa de folosinţă a terenului.

Instanţa a respins obiecţiunile motivat de faptul că expertul ar fi avut in vedere aceste documente, ceea ce este fals pentru că nici măcar nu au fost menţionate, cu intenţie că simpla menţionare a acestor înscrisuri conducea la alte valori, pe de o parte şi de asemenea conducea la stabilirea pe viitor a acestor valori de chirie.

Menționează că, potrivit dispoziţiilor art. 483 Cod civil, fructele natural sau industrial ale pământului, fructele civile, ... se cuvin proprietarului in puterea dreptului de accesiune.

Art. 485 Cod civil arată că posesorul nu câştigă proprietatea fructelor decât când posedă cu buna credinţa; la cazul contrariu, el este dator de a înapoia produsele, împreuna cu lucrul proprietarului care îl revendica, iar potrivit art. 487 Cod civil, el încetează de a fi cu bună credinţă din momentul când aceste viciuri îi sunt cunoscute.

În cazul de fata paratele încetează a mai fi de buna credinţa din momentul judecării cauzei ce a avut ca obiect acţiunea in pretenţii si demolare a construcţiei edificata pe teren.

Ca urmare a acestei situaţii de fapt ce reiese din considerentele deciziilor pronunţate în dosarul nr. X/311/2009 al Judecătoriei S, pârâtele au încetat să mai fie de bună-credință deoarece s-a statuat că nu au decât un drept de creanţă cu privire la construcţia edificată nu şi dreptul de folosinţă asupra terenului proprietatea sa, pe care l-au ocupat în continuare fără însă a-l despăgubi pentru lipsa de folosinţă asupra terenului în cauză.

Faţă de aceste considerente solicită un nou raport de expertiză prin care să se ţină seama de aceste înscrisuri, ce fac referire strictă la imobilul teren cu destinaţie comercială.

Invocă şi nelegalitatea hotărârii cu privire la cheltuielile de judecată, care trebuiau acordate în totalitate, inclusiv cele referitoare la deplasări şi onorariu de avocat.

Solicită obligarea pârâtelor la plata în totalitate a cheltuielilor de judecată, de peste 8.000 lei, aşa cum le-a dovedit cu înscrisurile ataşate la dosar, dar pe care instanţa de fond cu totală rea credinţă le-a diminuat, iar cu privire la onorariu avocat 1-a exclus pe motiv că obiecţiunile formulate de avocat precum şi concluziile scrise au fost respinse, ceea ce încalcă efectiv dreptul la apărare, prin excluderea în totalitate, putea cel mult să le diminueze, însă le-a exclus, dar judecătorul nu este expert contabil, şi nu are nici o calitate sau normative tehnic care să stabilească timpul de lucru al avocatului, deplasările acestuia, timpii pierduţi cu aşteptările la sălile de judecată.

Consideră că prin excluderea în totalitate a onorariul avocatului judecătorul fondului a făcut un abuz de putere. Art. 451 cod procedură civilă dă drept judecătorului să diminueze onorariile dar nu să le excludă. deoarece prin aceasta se exclude dreptul la apărare, iar o asemenea manieră de aplicare a prevederilor art. 451 prin excludere si nu diminuare constituie un precedent periculos un abuz de putere, prin încălcarea normelor procedurale care sunt imperative, chiar si pentru judecători.

A respins cheltuielile privind avocatul pe considerentul respingerii obiecţiunilor, criteriu neprevăzut de lege pentru a exclude onorariul avocatului.

Prin această manieră de respingere a cheltuielilor de judecată, în totalitate a onorariului de avocat, judecătorul fondului a demonstrat efectiv faptul că nu a fost obiectiv în ceea ce îl priveşte, că a fost părtinitor faţă de pârâte, chestiune pe care a resimţit-o pe toată perioada procesului, că a avut un alt interes în cauză pe care nu poate să-l dovedească.

Toate susţinerile referitoare la abuzurile procesuale ale judecătorului nu sunt o presiune asupra justiţiei, pentru că judecătorul nu este justiţia, ci reprezintă demersuri legale pentru respectarea legii şi a drepturilor sale garantate de legea română şi tratatele europene în condiţiile art. 3 la 5 din Codul Civil şi Codul de Procedură civilă.

Apelantul  reclamant a solicit de asemenea aplicarea de sancţiuni pentru tergiversarea dosarului de către pârâte şi din aceleaşi motive necunoscute judecătorul a respins cererile acestuia fără a fi motivate.

În drept a invocat dispoziţiile legale mai sus enunţate precum şi art. 466 şi următoarele Cod Procedură Civilă.

Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 24 mai 2017 apelantul reclamant  M M a solicitat respingerea ca nefondat a apelului formulat de apelantele pârâte S V, G A şi B A F. 

Cu privire la dreptul reclamantului  pentru lipsa de folosinţă asupra terenului de 100 mp ocupat de pârâte, acestea au invocat că nu ar avea drept de folosinţă asupra terenului, ori această susţinere este total nefondată, unul dintre atributele dreptului de proprietate fiind dreptul de a poseda bunul respectiv.

Cu privire la obligarea apelantului reclamant de a încheia un contract de vânzare-cumpărare cu acestea pentru suprafaţa de teren aceasta a fost în mod temeinic respinsă.

Instanţa a respins cererea formulată de pârâte, motivat de faptul că nu există raport juridic între reclamant şi pârâte, in sensul existenţei unei convenţii prin care să-şi asume obligaţia de a vinde către acestea.

În mod legal s-a constatat că nu este succesorul in drepturi şi obligaţii al SC B SA. cu privire la obligaţiile asumate de această societate, pârâtele putând acţiona  societăţile de la care de la care au fost preluate drepturile şi obligaţiile societăţii mai sus menținute.

Au invocat apelantele faptul că şi apelantul reclamant  ar avea obligaţia de  a încheia un contract de vânzare-cumpărare cu pârâtele, ori această obligaţie nu există, acesta nefiind succesorul în drepturi şi obligaţii a unei părţi.

Cu privire la cheltuielile de judecată, relevă că unul din motivele apelului formulat de apelantul reclamant este tocmai acela de neacordare a cheltuitelor de judecată, fiind înlăturat onorariul de avocat, prin aceasta suprimându-se chiar dreptul la apărare.

Înscrisurile depuse la dosar fac dovada faptului că nu i-au fost acordate cheltuielile de judecată in totalitatea lor, mai mult reclamantul a cheltuit sume de bani  mult mai mari  pentru deplasare, parte din ele nu le-a mai depus la dosar, urmare a prelungirii excesive a soluţionării cauzei, iar unele chitanţe s-au şters.

Pentru toate cele mai sus arătate solicită respingerea apelului ca nefondat.

În drept a invocat dispozițiile art.480 şi următoarele  din Codul Civil coroborate cu art. 471 alin.5 c.p.c şi următoarele.

La data de 29 mai 2017 apelantele pârâte S V, G A şi B A F au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea apelului formulat de apelantul reclamant M M.

Solicită respingerea motivului de apel prin care apelantul reclamant solicită să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 100 mp. situată în S  nr. 17 D, jud. O invocând excepţia autorităţii de lucru judecat.

Astfel, anterior prezentului litigiu, reclamantul a mai formulat în instanţă o cerere de chemare în judecată, invocând acelaşi temei de drept art. 480 C.civ., cererea fiind soluţionată prin sentinţa nr. X/03.03.2011 a Judecătoriei S, pronunţată în dosarul nr. X/311/2009, prin respingere. Sentinţa nr.X/03.03.2011, pronunţată de Judecătoria S, sub acest aspect a rămas definitivă şi irevocabilă prin decizia civ. nr. X/2011, pronunţată de Tribunalul Olt, în dosarul nr. X/311/2009, prin decizia civilă nr. X/21.02.2012, pronunţată de Curtea de Apel Craiova.

Tribunalul Olt prin decizia civilă nr. X/10.11.2011, pronunţată in dosarul nr. X/311/2009, analizând apărările formulate de reclamant, a statuat că nu se poate da eficienţă dispoziţiilor art. 480 C.civ., chiar şi în condiţiile în care se reţine calitatea de proprietar al apelantului - reclamant.

Tribunalul a reţinut că dreptul de proprietate asupra construcţiei, al autorului acestora S R, era înscris în Cartea Funciară încă de la data de 11.03.2004, şi că reclamantul avea la cunoştinţă acest drept, asumându-şi riscul că pe teren se află construcţia acestora.

În acelaşi timp, tribunalul a reţinut că în cauză nu sunt aplicabile dispoz. art. 494 alin. 1, 2 şi 3, constatând că nu se poate reţine reaua-credinţă a proprietarilor construcţiei, în condiţiile în care edificatul a fost dobândit anterior dreptului de proprietate al reclamantului, iar prin contractul încheiat sub nr.X/04.11.2003, asociatul unic al vânzătoarei s-a obligat către cumpărătorul S R să depună toate diligentele pentru întocmirea actului de vânzare-cumpărare pentru terenul aferent construcţiei.

Cum cererea privind revendicarea a mai fost judecată o dată în alt dosar, apelantele pârâte  solicită  respingerea acestui motiv de apel.

Faţă de motivul de apel prin care reclamantul apelant  susţine că instanţa de fond trebuia să-i acorde despăgubiri pentru lipsa de folosinţă şi pentru viitor, menţionează că  prin motivele acestora de apel au arătat că acestea nu trebuiau acordate nici măcar pentru perioada octombrie 2011 - octombrie 2014.

Cu privire la motivul de apel prin care reclamantul solicită să-i fie acordate în totalitate cheltuielile de judecată, solicită respingerea şi a acestui motiv de apel deoarece suma de 3330 lei a fost acordată de instanţa de fond cu respectarea dispoziţiilor legale având în vedere că cererea de chemare în judecată a reclamantului  apelant a fost admisă în parte.

În ceea ce priveşte criticile cu privire la faptul că instanţa nu a acordat cheltuielile reprezentând onorariul avocatului, apelantele pârâte apreciază că în mod corect instanţa nu le-a acordat atâta timp cât avocatul nu a făcut altceva decât să formuleze nişte obiecţiuni la raportul de expertiză, pe care le-a depus apelantul  reclamant, iar avocatul nu a fost prezent niciodată în sală la nici unul din termenele de judecată.

L data de 13 iunie2019 apelantele pârâte S V, G A şi B A F au formulat răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat admiterea apelului, reiterând susținerile din apel.

La data de 16 iunie2019 apelantul reclamant M M  a formulat răspuns la întâmpinarea, prin care a solicitat admiterea apelului, reiterând susținerile din apel.

Sub aspectul materialului probator administrat în cauză, în temeiul art. 258 alin. 1 rap. la art. 255 alin. 1 C.p.civ., instanţa a încuviinţat şi administrat pentru ambele părţi  proba cu înscrisurile de la dosar, proba cu expertiza specialitatea construcţii civile şi specialitatea evaluare proprietate imobiliară.

A fost depus la dosar la data de 20 martie 2018 raportul de expertiză specialitatea construcţii civile efectuat în cauză de expert C D ( f. 164-169 vol I) , iar la data de 09.11.2018 a fost depus la dosar raportul de expertiză specialitatea evaluare proprietate imobiliară  efectuat în cauză de expert L I L( f. 33-61 vol.II).

Împotriva raportului de expertiză specialitatea construcţii civile  la data de 28 martie 2018 au fost formulate obiecţiuni de către apelantul reclamant M M prin  reprezentantul său convenţional, avocat S G şi de către apelantele pârâte S V,G A şi B A F prin reprezentantul lor convenţional, avocat V N.

În cauză a fost încuviinţat şi un expert parte  mai întâi în persoana doamnei expert V A, după care aceasta a fost înlocuită cu domnul expert B C, la solicitarea apelantului reclamant M C.

La data de 05.06.2018 expertul C D a depus la dosar răspunsul la obiecţiunile formulate  la raportul de expertiză specialitatea construcţii civile depus la dosar la data de 20.03.2018 şi înregistrat sub nr. X/2018.

Apelantele pârâte S V, G A şi B A F prin reprezentantul lor convenţional, avocat V N, la data de 02.07.2018, respectiv 03.07.2019 au formulat obiecţiunii la completarea raportului de expertiză întocmit de expertul C D.

Prin încheierea de şedinţă din data de 20.09.2018, tribunalul a admis în parte obiecţiunile formulate de apelantele pârâte S V, G A şi B A F prin reprezentantul lor convenţional, avocat V N şi a dispus efectuarea unei noi expertize de către  un  alt expert în persoana  domnului  L I L.

Împotriva raportului de expertiză specialitatea evaluare proprietate imobiliară întocmit de expertul L I L  şi depus la dosar la data de 09.11.2018, apelantul  reclamant a formulat obiecţiuni la data de 28.11.2018.

Prin încheierea de şedinţă din data de 21.02.2019 la solicitarea apelului reclamant M M, tribunalul a încuviinţat obiecţiunile formulate de acesta împotriva  raportului de expertiză specialitatea evaluare proprietate imobiliară, sens în care s-a emis adresa aflată la fila 164 dosar volumul II.

Prin aceeaşi încheiere de şedinţă tribunalul a admis solicitarea apelantului de emiterea a unei adrese către OCPI O - Serviciul Cadastru în vederea comunicării a următoarelor înscrisuri :încheierea nr. X/2008, privind anularea cadastrului  nr. X rectificarea înscrisurilor privitoare la cadastrul actual 3115 pentru imobilul de sub A1), precum şi transcrierea dreptului de folosinţă instituit prin încheierea nr. X /12.11.2013, în favoarea imobilului înscris nr.CFN) ,acordul proprietarului exprimat prin adresa nr. X/05.03.2004 emisă de  SC”B SA şi actul administrativ respectiv cererea nr.X din 01.04.2015 emis de Oficiu prin care se notează  îndreptarea  erorii materiale cu privire la numărul cadastral corect fiind X.

La data de 25.03.2019 prin serviciul registratură au fost depuse la dosar din partea OCPI O - Serviciul Cadastru, înscrisurile  solicitate de instanţă.(filele 174-204 dosar -vol.II)

În data de 04.07.2019 s-a depus la dosar din partea domnului expert  L I L  raportul de expertiză specialitatea  evaluare proprietate imobiliară şi aflat la filele 55-70 dosar – vol. II aşa cum i s-a solicitat de instanţă prin adresa emisă la data de 02.07.2019.

Apelantul reclamant M M  prin cererea  formulată la data de 27 iunie 2019 a majorat câtimea pretenţiilor referitoare la lipsa  de folosinţă la  suma de 74.453,6 lei pentru perioada octombrie 2011- mai 2019 actualizată  cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală  de la dată scadentă, solicitând obligarea pârâtelor în continuare la plata lipsei de folosinţă de 786,24 lei  lunar până la data de 30.06.2020, pentru care a achitat o taxa de timbru în cuantum de 8275 lei.

Analizând apelurile declarate în considerarea dispoziţiilor legale incidente în cauză şi prin raportare la probele administrate în cauză la fond şi în apel, tribunalul constată că apelul declarat de apelantul reclamant este fondat, iar apelul declarat de apelantele pârâte este nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Contrar susţinerilor apelantelor pârâte-reclamante reconvenţional, în mod legal instanţa de fond a admis petitul formulat de reclamant, având ca obiect obligarea pârâtelor să plătească celui dintâi contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului de 100 mp, pentru perioada octombrie 2011-octombrie 2014.

În acest sens, este de necontestat în speţă că pârâtele sunt proprietarele construcţiei existente pe terenul reclamantului, situat în S, jud. O, în suprafaţă de 100 mp (din măsurători 95,4 mp), stare de fapt cu privire la care nu există dispute între părţile litigante.

De altfel, cu privire la calitatea reclamantului de titular al dreptului de proprietate asupra terenului, respectiv cu privire la calitatea pârâtelor de titulare ale dreptului de proprietate asupra construcţiei care ocupă terenul în cauză, există şi statuarea irevocabilă a instanţelor care au soluţionat litigiul dintre aceleaşi părţi, în dosarul nr. X/311/2009.

Pârâtele nu se pot prevala de dispoziţiile art. 485-487 C.civ., pentru a paraliza solicitarea reclamantului de obligare la contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului de 100 mp, pentru perioada octombrie 2011-octombrie 2014.

 Astfel, trebuie făcută distincţia între posesorul de bună-credinţă şi cel de rea-credinţă.

Într-adevăr, posesorul de bună-credinţă devine proprietarul fructelor şi, ca atare, nu are obligaţia de a le restitui, pe când posesorului de rea-credinţă îi revine obligaţia de restituire a fructelor. Ca atare, posesorul nu câştigă proprietatea fructelor decât atunci când posedă cu bună-credinţă, în caz contrar el este dator de a înapoia fructele şi productele, împreună cu lucrul, proprietarului care-l revendică.

Din dispoziţiile art. 486-487 C.civ. mai rezultă că „posesorul este de bună-credinţă când posedă ca proprietar în puterea unui titlu translativ de proprietate, ale cărui viciuri nu-i sunt cunoscute” şi că „el încetează de a fi cu bună-credinţă din momentul când aceste viciuri îi sunt cunoscute”.

Este real că potrivit dispoziţiilor art. 483 C.civ., fructele naturale se cuvin proprietarului bunului, în baza principiului accesiunii, însă ca o excepţie de la această regulă este situaţia posesorului de bună-credinţă, care stăpâneşte imobilul în baza unui titlu translativ de proprietate ale cărui vicii nu îi sunt cunoscute.

Buna-credinţă a acestuia încetează însă la data la care are cunoştinţă de cauzele ce afectează valabilitatea titlului în baza căruia exercită posesia şi în raport de care şi-a format convingerea că este proprietarul legitim.

În raport de dispoziţiile legale sus evocate, este necesară determinarea momentului încetării bunei-credinţe de care se pot prevala pârâtele.

În această privinţă, dacă anterior litigiului ce a făcut obiectul dosarului nr. X/311/2009, soluţionat prin sentinţa civilă nr. X/03.03.2011, schimbată în parte prin decizia civilă nr. X/10.11.2011, irevocabilă prin decizia civilă nr. X/2012, pârâtele puteau invoca justificat dispoziţiile art. 485 C.civ., coroborat cu art. 2 alin. 1 din Legea nr. 7/1996, ulterior acestui moment o asemenea apărare este nefondată.

Dispoziţiile art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990 (apelantele indicând eronat Legea nr. 15/1991), privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, potrivit cu care „Bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sînt proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobîndite cu alt titlu”, nu sunt de natură a paraliza acţiunea formulată de reclamant.

În acest sens, tribunalul reţine că, întrucât în patrimoniul fostelor unităţi de stat, care a fost preluat de către societăţile comerciale nou constituite în baza Legii nr. 15/1990, nu se regăsea decât un drept de folosinţă asupra terenurilor aferente construcţiilor în care acestea urmau să-şi desfăşoare activitatea, a fost prevăzută prin H.G. nr. 834/1991 o procedură specială pentru ca aceste noi societăţi să poată dobândi dreptul de proprietate asupra respectivelor terenuri.

Această procedură nu este una administrativă, prealabilă, ci este procedura legală potrivit căreia societăţile comerciale cu capital de stat înfiinţate potrivit Legii nr. 15/1990 pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor avute în folosinţă, neexistând o altă posibilitate legală de a obţine titlul de proprietate asupra acestor terenuri.

Prin urmare, nu se poate reţine în niciun caz că terenurile fac parte din categoria bunurilor la care se referă art. 18, 19 şi 20 din Legea nr. 15/1990, societăţile comerciale înfiinţate în baza acestei legi prin reorganizarea fostelor unităţi economice de stat având doar aptitudinea (vocaţia) de a dobândi dreptul de proprietate asupra acestor terenuri, însă numai după parcurgerea procedurii prevăzută de H.G. nr. 834/1991, neputându-se reţine că dreptul de proprietate asupra terenurilor folosite de aceste unităţi poate fi dobândit prin efectul legii, ca atare, astfel cum eronat apreciază apelantele pârâte, şi nu după parcurgerea procedurii prevăzute de această hotărâre de guvern.

Faţă de procedura specială, reglementată de actul normativ menţionat anterior, tribunalul reţine că obligaţia de a efectua demersuri pentru atestarea dreptului de proprietate asupra terenului situat în S, strada nu a fost transmisă către reclamant, din conţinutul deciziei civile nr. X/26.06.2008, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, irevocabilă, rezultând în mod clar că dreptul de proprietate al reclamantului nu este afectat de nicio condiţie rezolutorie, astfel cum nefondat afirmă apelantele.

Ca urmare, prima instanţă a constatat în mod temeinic şi legal că între părţile litigante din cauza pendinte nu există o convenţie prin care reclamantul să se fi obligat la transmiterea dreptului de proprietate asupra terenului disputat, reclamantul neputând fi considerat  succesorul SC B SA cu privire la obligaţiile asumate de această societate.

În ceea ce priveşte obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, tribunalul reţine că, în prima fază procesuală, acestea sunt părţile căzute în pretenţii, concluzie care nu poate fi contrazisă atât timp cât din dispozitivul sentinţei rezultă fără nicio urmă de îndoială soluţia adoptată (admiterea, chiar în parte, a acţiunii reclamantului şi respingerea în tot a cererii reconvenţionale formulate de pârâtele-reclamante reconvenţional).

Referitor la criticile formulate de apelantul reclamant, tribunalul constată că în mod legal prima instanţă a respins petitul având ca obiect obligarea pârâtelor să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa revendicată.

În acest sens, prima instanţă a reţinut corect că între părţi a avut loc anterior o altă judecată, în dosarul X/311/2009, prin care reclamantul M M a solicitat instanţei în contradictoriu cu aceleaşi pârâte, să se dispună obligarea pârâtelor să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul de 100 mp. din S  nr. , să fie obligate pârâtele să-şi desfiinţeze construcţia spaţiu comercial situată pe acest teren.

Litigiul anterior a fost soluţionat definitiv şi irevocabil în mod nefavorabil reclamantului, acţiunea fiind respinsă prin sentinţa nr. X din 03.03.2011, definitivă  şi irevocabilă prin decizia civilă nr. X/2011, pronunţată de Tribunalul Olt, în dosarul nr. X/311/2009 şi prin decizia civilă nr. X din 21 februarie  2012, pronunţată  de Curtea de Apel  Craiova,  în dosarul  nr. X/311/2009.

Ca urmare, analizând conţinutul cererii de chemare în judecată, se constată că reclamantul solicită în prezent exact acelaşi lucru, ca în dosarul anterior.

Ori, se opune admiterii acţiunii în revendicare puterea de lucru judecat de care trebuie să se bucure decizia civilă nr. X/2011, hotărâre prin care s-a stabilit că nu se poate da eficienţă dispoziţiilor art. 480 C.civ., chiar şi în condiţiile în care s-a reţinut calitatea de proprietar a apelantului reclamant.

Faţă de împrejurarea că instanţa de judecată a statuat deja în sensul că pretenţia reclamantului, de obligare a pârâtelor să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în litigiu, nu este întemeiată, împrejurările avute în vedere de instanţă la acel moment rămânând neschimbate, în mod legal prima instanţă a respins capătul 1 al cererii pendinte.

Chiar dacă, în justificarea demersului judiciar, prin cererea de modificare formulată la data de 13.05.2015, prin care s-a formulat în plus şi petitul în revendicare imobiliară, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 482 C.civ., această apărare nu este utilă analizei presupuse de speţă, din moment ce art. 482 şi 492 C.civ. permit aplicarea prezumţiei de proprietate, în favoarea proprietarului terenului, asupra construcţiilor edificate chiar de către acesta, cu materialele sale şi pe cheltuiala sa, ceea ce, în mod evident, nu este cazul în litigiul de faţă.

Nu s-a creat, prin soluţia primei instanţe, un drept de folosinţă al pârâtelor asupra terenului reclamantului, ci doar s-a dat eficienţă celor statuate irevocabil anterior referitor la revendicarea aceleiaşi suprafeţe. Reclamantul nu a solicitat, prin niciun act de procedură de la dosar, stabilirea contravalorii construcției proprietatea pârâtelor, existentă pe terenul său, şi compensarea eventualelor obligaţii reciproce ale părţilor, derivate din calitatea fiecăruia de proprietar.

În ceea ce priveşte contravaloarea lipsei de folosinţă, pentru perioada octombrie 2011-octombrie 2014, în prezenta fază procesuală tribunalul a administrat proba cu expertiză de specialitate. Pentru stabilirea sumei pe care pârâtele trebuie să o plătească reclamantului, cu titlu de despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada octombrie 2011-octombrie 2014, tribunalul va avea în vedere concluziile raportului de expertiză întocmit de expert L I L, depus la dosar la data de 09.112018, în care s-a stabilit suma de 11.240,12 lei.

Pentru a concluziona astfel, tribunalul are în vedere criteriile folosite de expert pentru stabilirea contravalorii lipsei de folosinţă, în urma inspectării terenului la faţa locului, astfel cum sunt expuse în conţinutul lucrării depusă la dosar.

Solicitarea apelantului reclamant în sensul de a se evalua lipsa de folosinţă prin raportare la HCL X/2013 nu este întemeiată, atât timp cât prin aceasta s-au stabilit valorile impozabile, impozitele şi taxele locale, alte taxe asimilate acestora, precum şi amenzile aplicabile pentru anul 2014.

Împrejurarea că, prin HCL nr. X/2013 s-a stabilit o chirie de 2-7 lei/mp/zi pentru terenuri situate în Piaţa E T nu înseamnă că aceasta este şi contravaloarea lipsei de folosinţă suferită de reclamant, terenul acestuia neavând categoria de teren proprietate publică amenajat pentru activităţile prevăzute de HCL, fiind doar situat în vecinătatea pieţii.

De asemenea, reclamantul nu a demonstrat că a avut oferte de închiriere, pentru o chirie similară, iar contractele de închiriere nu au putut fi încheiate din cauza existenţei construcţiei proprietatea pârâtelor.

Referitor la cererea de majorare a cuantumului pretenţiilor, formulată de apelantul reclamant la data de 26.06.2019, tribunalul reţine că, potrivit art. 478 C.proc.civ., „(1) Prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe.

(2) Părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri.

(3) În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi.

(4) Părţile pot însă să expliciteze pretenţiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanţe.

(5) Se vor putea cere, de asemenea, dobânzi, rate, venituri ajunse la termen şi orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanţe şi va putea fi invocată compensaţia legală.”.

Din analiza cererilor formulate în cauză de reclamant, tribunalul reţine că în faţa primei instanţe, s-a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, sa se stabilească contravaloarea lipsei de folosinţa ca urmare a dreptului de superficie instituit in favoarea paratelor pentru suprafaţa de 100 mp. situata in S ( Piaţa E T), conform Sentinţei civile nr.X/03.03.2011, pronunţata de Judecătoria S, in dosarul nr. X/311/2009, pentru ultimii 3 ani, respectiv octombrie 2011-octombrie 2014, in temeiul art. 697 N cod civil, pe care o estimează provizoriu la suma de 12.600 Euro, in echivalent la data plaţii, reprezentând suma de 55.000 lei; stabilirea pentru viitor a cuantumului unei prestaţii lunare, in sarcina superficiarelor, echivalentul unei chirii lunare stabilita pe piaţa liberă.

Ulterior, prin cererea formulată la data de 13.03.2015, reclamantul a modificat cererea de chemare în judecată, indicând drept temei de drept al pretenţiei privind contravaloarea lipsei de folosinţă pe ultimii 3 ani art. 487 C.civ.

Raportat la aceste reţineri, tribunalul constată că reclamantul solicită în prezent contravaloarea lipsei de folosinţă cu titlul de chirie, pentru perioada octombrie 2011-mai 2019, solicitând în plus obligarea pârâtelor la plata sumei actualizată cu indicele de inflaţie şi dobânda legală, şi obligarea pe viitor la plata sumei de 786,24 lei lunar, tot prin raportare la chiria stabilită de expertul consilier.

Faţă de dispoziţiile art. 478 alin. 3 C.proc.civ., citate anterior, tribunalul constată că se formulează pretenţii noi, fiind schimbată şi cauza acţiunii, lucru care nu este permis, date fiind limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă.

Este nefondat motivul de apel, prin care se critică cuantumul cheltuielilor de judecată stabilite de prima instanţă în sarcina pârâtelor.

Contrar alegaţiilor apelantului, excluderea onorariului avocatului din suma ce se impune a fi plătită de către pârâte nu constituie o încălcare a dreptului la apărare şi cu atât mai puţin un abuz de putere.

În ceea ce priveşte conţinutul principiului dreptului la apărare, consacrat cu valoare constituţională în art. 24 din Constituţia României, acesta constă în posibilitatea recunoscută de lege părţilor litigante de a-şi angaja un apărător care să le asigure o apărare calificată, precum şi în posibilitatea acestora de a lua cunoştinţă de toate actele de la dosar, de a formula cereri, de a solicita probe, de a invoca excepţii, de a exercita căile legale de atac, precum şi în alte prerogative recunoscute de lege părţilor în scopul susţinerii intereselor lor.

Simplul fapt că prima instanţă a apreciat asupra rezonabilităţii includerii în cuantumul cheltuielilor de judecată a onorariului de avocat, argumentând corect de ce această sumă nu se impune a fi acordată, nu înseamnă în nicun caz încălcarea dreptului reclamantului  de a propune şi administra probe şi de a pune concluzii în legătură cu problemele de fapt şi de drept care interesează dezlegarea pricinii.

Însă, cum tribunalul a găsit fondat motivul de apel referitor la întinderea despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a terenului de 100 mp, aferentă perioadei octombrie 2011-octombrie 2014, conform celor expuse anterior, faţă de dispoziţiile art. 477 alin. 1 C.proc.civ., se impune majorarea cuantumului cheltuielilor de judecată datorate reclamantului pentru judecata în primă instanţă, constând în taxa de timbru, proporţional cu pretenţiile admise.

Raportat la considerentele din precedent, în temeiul art. 480 alin. 2 C.proc.civ., tribunalul va admite apelul declarat de apelantul reclamant şi va schimba în parte sentinţa în sensul că va obliga pe pârâte să plătească reclamantului suma de 11.240,12 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului de 100 mp, aferentă perioadei octombrie 2011-octombrie 2014.

Vor fi obligate pârâtele să plătească reclamantului suma de  3475 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată fond.

Se vor păstra restul dispoziţiilor din sentinţă.

În temeiul art. 480 alin. 1 C.proc.civ., tribunalul va respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelantele pârâte.

În temeiul art. 453 coroborat cu art. 451 C.proc.civ., tribunalul va obliga pe intimatele pârâte să plătească apelantului reclamant suma de 7.458,87 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, constând în taxa de timbru aferentă pretenţiilor admise, cheltuieli de transport, onorariu avocat, onorariu experţi şi contravaloare copii xerox.

Data publicarii pe portal: 09.03.2020

Domenii speta

Spete similare