Ordonanţă preşedinţială având ca obiect suspendarea măsurii complementare dispuse prin procesul-verbal de contravenţie întocmit în temeiul oug nr. 50/2010. Respingere.

Prin Sentinţa civilă nr. .../2018 de la ZZ.LL.2018 a Judecătoriei ..., pronunţată în dosarul nr. …/…/… ( f. 24 - 27 vol. II dosar Judecătoria … ), s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de către reclamanta A IFN SA, în contradictoriu cu pârâta AUTORITATEA NAŢIONALĂ PENTRU PROTECŢIA CONSUMATORILOR, COMISARIATUL REGIONAL PENTRU PROTECŢIA CONSUMATORILOR REGIUNEA NORD VEST CLUJ, COMISARIATUL JUDEŢEAN PENTRU PROTECŢIA CONSUMATORILOR SATU MARE. 

Pentru a pronunţa hotărârea indicată, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că nu au rezultat împrejurări vădite de fapt şi de drept care să conducă la ideea unei îndoieli serioase cu privire la legalitatea procesului verbal şi nici nu s-a făcut dovada că ar exista vreuna dintre situaţiile în care se pot adopta măsuri provizorii, în cazuri grabnice.

Împotriva acestei hotărâri s-a declarat apel de către A IFN SA, prin care s-a solicitat desfiinţarea sa şi emiterea unei ordonanţe privind suspendarea măsurii complementare dispuse în baza procesului verbal de contravenţie ... şi a anexei ..., anume repararea deficienţelor constatate în termen de 15 zile, conform art. 88 alin. (1) lit. d) din O. U. G. nr. 50/2010, până la soluţionarea în mod definitiv a plângerii contravenţionale ce formează obiectul dosarului nr. .../.../....

În motivare, apelanta a învederat circumstanţele de fapt relevante ale cauzei şi a subliniat, în esenţă, că există anumite consecinţe ce s-ar produce în măsura în care se pun în aplicare măsurile adoptate, putând conduce la blocarea activităţii, sens în care s-a menţionat, mai întâi, că, faţă de prevederile art. 20 alin. (1) din O. U. G. nr. 50/2010, modalitatea de comunicare utilizată se subscrie tezei a doua din textul de lege, fiind necesar a se lua în considerare natura contractelor de credit, adică pe termen scurt şi cu aprobare rapidă. În al doilea rând, s-a indicat că, raportat la dispoziţiile art. 38 alin. (3) şi 46 alin. (1) lit. m) din O. U. G. nr. 50/2010, s-a luat decizia introducerii în contractele de credit a menţiunii corespunzătoare, iar prin neinserarea clauzei nu au fost aduse prejudicii consumatorilor, gradul de pericol al faptei fiind minor şi sancţiunea amenzii de 10000 lei complet disproporţionată. În al treilea rând, în ce priveşte pretinsa încălcare a prevederilor art. 46 alin. (1) lit. q) din O. U. G. nr. 50/2010, s-a notat, de asemenea, că există mai multe tipuri de produse de credit şi două rate de dobândă, aşa încât este foarte dificil a se preciza cuantumul acesteia fără a se induce în eroare consumatorii, iar din graficul de rambursare rezultă dobânda aferentă fiecărei rate. În acelaşi context, s-a reliefat că, în cauză, sunt îndeplinite toate cerinţele pe care le presupune ordonanţa preşedinţială, dat fiind că se urmăreşte ca sancţiunea complementară să fie pusă în aplicare în măsura în care se dovedeşte nerespectarea prevederilor O. U. G. nr. 50/2010, iar conformarea anterior unei soluţii definitive ar determina un real prejudiciu, împiedicând desfăşurarea activităţii, sens în care este întrunită condiţia urgenţei, cu menţiunea că, sub aspectul caracterului vremelnic al măsurii, s-a amintit că suspendarea ar viza o perioadă limitată de timp, până la soluţionarea definitivă a plângerii.

În drept, s-au invocat prevederile art. 466 şi urm. şi 997 alin. (1), (2) şi (4) din C. proc. civ., respectiv ale O. U. G. nr. 50/2010.

În probaţiune, s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.

Cererea de apel a fost timbrată ( f. 13 ).

Analizând apelul declarat, din prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor incidente, dar luând în considerare şi prevederile art. 479 alin. (1) teza a II a din C. proc. civ., tribunalul reţine următoarele:

Examinând modalitatea în care circumstanţele litigiului au fost stabilite de către judecătorul fondului, se observă, într-adevăr, că, aşa cum rezultă din procesul verbal de constatare a contravenţiei ... ( f. 14 - 17 dosar Judecătoria ... ), s-a angajat răspunderea contravenţională a apelantei în considerarea pretinsei săvârşiri a faptelor prevăzute de art. 86 alin. (1) raportat la art. 20 alin. (1) din O. U. G. nr. 50/2010, constând în aceea că nu s-ar fi răspuns în scris, în termen de 30 de zile de la depunerea dosarului de credit, dar nu mai mult de 60 de zile de la depunerea cererii de solicitare a creditului, de către creditor sua la solicitarea expresă a consumatorului, în altă formă aleasă de consumator şi acceptată de creditor, cu privire la acordarea sau neacordarea creditului, că în contractele de credit ale apelantei nu s-ar menţiona expres, la retragerea din contract, pe lângă informaţiile privind obligarea consumatorului la plata creditului sau a părţii de credit trasă şi a dobânzii, cuantumul dobânzii plătibile pe zi, conform art. 46 alin. (1) lit. q) din O. U. G. nr. 50/2010, respectiv că în contractele de credit reclamanta nu informează consumatorul cu privire la prevederile O. U. G. nr. 50/2010 referitoare la măsurile în sprijinul conaumatorului care înregistrează restanţe din motive independente de voinţa lui, conform art. 46 alin. (1) lit. q) din O. U. G. nr. 50/2010, prin actul de sancţionare contravenţională fiind dispusă şi sancţiunea complementară de reparare a deficienţelor sesizate în termen de maxim 15 zile, în baza art. 88 alin. (1) lit. d) din O. U. G. nr. 50/2010.

Cercetând, de asemenea, cadrul în care s-a realizat aplicarea dispoziţiilor relevante în cauză, de către prima instanţă, tribunalul a constatat că sentinţa apelată este legală şi temeinică, criticile ridicate fiind, în întregime, nejustificate, conducând la concluzia certă că apelul declarat este nefondat, urmând a fi respins ca atare, după cum se va demonstra, punctual, în continuare.

Astfel, cu titlu preliminar, este de subliniat că, potrivit art. 997 alin. (1) din C. proc. civ., Instanţa de judecată, stabilind că în favoarea reclamantului există aparenţa de drept, va putea să ordone măsuri provizorii în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara, precum şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări, din reglementarea redată reieşind împrejurarea că legiuitorul a instituit anumite condiţii expres şi strict determinate în privinţa cererii formulate potrivit procedurii speciale a ordonanţei preşedinţiale, anume urgenţa, apreciată în concret, raportat la circumstanţele obiective ale cauzei, vremelnicia, în sensul că măsurile dispuse pe această cale se impun a fi provizorii, neputând fi adoptate unele cu un caracter definitiv şi, în fine, neprejudecarea fondului, urmând a fi cercetată numai împrejurarea dacă există o aparenţă de drept în favoarea reclamantului, care să justifice demersul procesual astfel promovat. În acelaşi context, trebuie notat cǎ, în temeiul art. 997 alin. (2) din C. proc. civ., Ordonanţa este provizorie şi executorie. Dacă hotărârea nu cuprinde nicio menţiune privind durata sa şi nu s-au modificat împrejurările de fapt avute în vedere, măsurile dispuse vor produce efecte până la soluţionarea litigiului asupra fondului, aşadar caracterul vremelnic al mǎsurii adoptate pe calea procedurii speciale trebuie sǎ decurgǎ fie din însǎşi natura sa, fie din cuprinsul hotǎrârii judecǎtoreşti pronunţate, care determinǎ intervalul de timp în care aceasta urmeazǎ a produce efecte. În fine, se remarcǎ faptul că, potrivit art. 997 alin. (5) din C. proc. civ., Pe cale de ordonanţă preşedinţială nu pot fi dispuse măsuri care să rezolve litigiul în fond şi nici măsuri a căror executare nu ar mai face posibilă restabilirea situaţiei de fapt, legiuitorul statuând, explicit, cǎ în cadrul procedurii speciale nu pot fi adoptate anumite mǎsuri care, odatǎ aduse la îndeplinire, ar face imposibilǎ restabilirea situaţiei anterioare, acceptându-se şi aspectul cǎ, de principiu, o obligaţie de a face nu ar putea fi dispusǎ prin ordonanţă preşedinţialǎ, numai în acest mod putându-se discuta despre caracterul provizoriu al măsurilor adoptate.

În acelaşi context, nu poate fi omisă împrejurarea că, aşa cum dispune art. 20 alin. (1) din O. U. G. nr. 50/2010, În termen de 30 de zile de la depunerea dosarului de credit, dar nu mai mult de 60 de zile de la depunerea cererii de solicitare a creditului, creditorul răspunde în scris consumatorului sau, la solicitarea expresă a consumatorului, în altă formă aleasă de consumator şi acceptată de creditor, cu privire la acordarea sau neacordarea creditului, fiind deci instituită o sarcină precisă asupra creditorului, constând în informarea consumatorului cu privire la soluţia adoptată în legătură cu solicitarea de furnizare a împrumutului, în scris, aceasta fiind regula generală aplicabilă în materie, respectiv în altă modalitate convenită, însă numai la cererea explicită a consumatorului, agreată de creditor. Nu mai puţin, ţinând seama de dezideratul asigurării unei protecţii adecvate şi efective a consumatorului, în sensul prevederilor art. 1 alin. (1) din O. G. nr. 21/1992, prin reglementarea art. 46 alin. (1) din O. U. G. nr. 50/2010 s-a determinat cuprinsul unui contract de credit, stabilindu-se că acesta specifică în mod clar şi concis următoarele: … m) rata dobânzii, în cazul plăţilor restante, aplicabilă la data încheierii contractului de credit şi măsurile pentru ajustarea acesteia şi, după caz, orice costuri datorate în caz de neplată; … q) existenţa sau inexistenţa unui drept de retragere, termenul în care acel drept poate fi exercitat şi alte condiţii pentru exercitarea acestuia, inclusiv informaţii privind obligarea consumatorului de a plăti creditul sau partea de credit trasă şi dobânda, potrivit prevederilor art. 59 alin. (1) lit. b), alin. (3) şi (4) şi art. 60, precum şi cuantumul dobânzii plătibile pe zi. Totodată, în baza art. 86 alin. (1) din O. U. G. nr. 50/2010, Încălcarea prevederilor art. 8, 9, 11 - 20, art. 22 - 28 şi art. 29 alin. (2), art. 31 şi art. 32 alin. (1) şi (2), art. 33, 34, art. 46 - 58 şi art. 59 alin. (3), art. 60 - 63, 65 - 78, 84, 95 şi 95^1 constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 10.000 lei la 80.000 lei, iar în temeiul art. 88 alin. (1) lit. d) din acelaşi act normativ, Odată cu aplicarea sancţiunii amenzii contravenţionale, agentul constatator poate dispune următoarele sancţiuni contravenţionale complementare: … d) repararea deficienţelor constatate prin procesul-verbal, în termen de maximum 15 zile, cu menţiunea că, aşa cum dispune art. 88 alin. (3) din O. U. G. nr. 50/2010, Contestarea în instanţă nu suspendă de drept executarea sancţiunilor contravenţionale complementare dispuse, spre deosebire de reglementarea de drept comun a art. 32 alin. (3) din O. G. nr. 2/2001. Aşadar, de principiu, promovarea plângerii contravenţionale determină suspendarea aducerii la îndeplinire a sancţiunilor aplicate, afară de cazul în care legea ar dispune altfel, existând diverse raţiuni în raport de care, pentru unele fapte incriminate ca atare, s-a apreciat necesar a se deroga de la regula prevăzută de art. 32 alin. (3) din O. G. nr. 2/2001. Cu toate acestea, faţă de textul art. 88 alin. (3) din O. U. G. nr. 50/2010, se impune concluzia în sensul că, pe de o parte, în situaţia sancţiunilor complementare stabilite în baza art. 88 alin. (1) din O. U. G. nr. 50/2010, nu operează efectul suspensiv de executare generat de formularea plângerii şi, pe de altă parte, că, de vreme ce norma se referă la faptul că introducerea contestaţiei nu suspendă de drept executarea, nu se exclude posibilitatea suspendării judiciare, pe cale de ordonanţă preşedinţială, conform art. 997 şi urm. din C. proc. civ., în măsura în care se verifică, cumulativ, cerinţele pe care procedura specială le presupune.

Referitor la prezentul litigiu, în acord cu cele statuate de către judecătorul fondului, instanţa de apel a constatat că nu se poate afirma că ar fi îndeplinite, în cauză, condiţiile prevăzute de art. 997 alin. (1) din C. proc. civ.

Sub acest aspect, trebuie relevat că, după cum s-a reţinut cu prilejul tranşării cererii în primul grad de jurisdicţie, din textul art. 34 alin. (1) din O. G. nr. 2/2001 se poate deduce, neîndoielnic, că procesul verbal de contravenţie constituie un act administrativ individual de constatare, ce marchează angajarea răspunderii contravenţionale a unei persoane şi care se bucură de o prezumţie relativă de legalitate şi temeinicie, compatibilă cu exigenţele pe care le presupune art. 6 par. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale ( CEDO ). Astfel, este adevărat că poate fi adusă în discuţie calificarea contravenţiilor incriminate în dreptul intern ca fiind acuzaţii în materie penală, potrivit art. 6 par. 1 din Convenţie, în lumina criteriilor consacrate în jurisprudenţa constantă a Curţii de la Strasbourg ( spre exemplu, cauza Anghel c. România, Hotărârea din 4 octombrie 2007, cererea nr. 28183/03, par. 51 - 52 ). În consecinţă, toate garanţiile stabilite de art. 6 din Convenţie ar urma sǎ primeascǎ aplicare şi în procedura contravenţională, însă, independent de o asemenea împrejurare, nu s-ar putea considera că, prin recunoaşterea calităţii de mijloc de probă procesului verbal, s-ar prejudicia dreptul la apărare al celui sancţionat ori s-ar impieta asupra prezumţiei sale de nevinovăţie, astfel cum este consacrată de art. 6 par. 2 din CEDO, câtǎ vreme instanţa învestită cu soluţionarea plângerii contravenţionale este chematǎ a examina legalitatea şi temeinicia actului contestat, urmând a hotǎrî, desigur, şi asupra sancţiunii, după cum se exprimă art. 34 alin. (1) din O. G. nr. 2/2001 ( cauza Haiducu c. România, Decizia din 13 martie 2012, cererea 7034/07, par. 11 ). În acest sens, Curtea de la Strasbourg a evidenţiat cǎ, în materia unor delicte frecvent regăsite în viaţa cotidiană, aplicarea art. 6 par. 2 din Convenţie, ce priveşte prezumţia de nevinovǎţie, nu poate fi consideratǎ cǎ ar interzice instituirea unui mecanism intern în baza cǎruia s-ar consacra o prezumţie relativǎ de conformitate a celor consemnate în procesul verbal cu cele petrecute în realitate, câtǎ vreme, în alte condiţii, s-ar ajunge la situaţia în care atare fapte nu ar mai putea fi, în mod efectiv, sancţionate ( cauza Haiducu c. România, Decizia din 13 martie 2012, cererea 7034/07, par. 12 ). Pe de altǎ parte, nu poate fi negat că, odată declanşat controlul jurisdicţional, ca urmare a plângerii formulate, cel interesat beneficiază de toate garanţiile procedurale inerente unui demers judiciar, chiar faţǎ de caracterul specific al procedurii contravenţionale naţionale. Mai mult decât atât, indiferent dacǎ actul de constatare ar servi drept mijloc de probǎ în litigiul contravenţional, aceasta nu presupune cǎ, în mod iremediabil, ar fi prejudiciat dreptul la apǎrare al persoanei sancţionate ori cǎ aceasta s-ar afla în imposibilitatea efectivǎ de a face dovada unei stǎri de fapt diferitǎ faţǎ de cea reţinutǎ în procesul verbal, câtă vreme, în faţa instanţei, îi este conferită posibilitatea de a administra probe cu respectarea principiilor egalitǎţii de arme, nemijlocirii şi contradictorialitǎţii, conform art. 6 alin. (1), 14 alin. (1) şi 16 din C. proc. civ., pentru a combate, dacă este cazul, situaţia de fapt reţinutǎ prin actul de constatare.

Prin urmare, tribunalul observă că, prioritar, se impune a se cerceta măsura în care se poate considera că, în circumstanţe precum cele regăsite în pricina de faţă, este îndeplinită condiţia privind aparenţa de drept în favoarea titularului acţiunii, examinare ce trebuie, însă, realizată dintr-o perspectivă duală: mai întâi, se impun a fi identificate consecinţele modalităţii în care este calificat procesul verbal de contravenţie, după cum s-a notat mai sus, asupra unui demers procesual similar celui la care a recurs reclamanta apelantă, în prezentul litigiu şi, în al doilea rând, este necesar a se lămuri dacă împrejurările de fapt şi de drept la care face referire titularul cererii sunt de natură a crea un dubiu pronunţat asupra caracterului legal şi temeinic al sancţiunilor complementare în raport de care se pretinde suspendarea, ţinând seama, desigur, de premisa reprezentată de faptul că acestea au fost aplicate de un agent al statului, în exercitarea atribuţiilor şi competenţelor prevăzute de lege, printr-un act administrativ individual.

Având în vedere cele evidenţiate în precedent, tribunalul reţine, pe de o parte, că s-ar putea avansa ideea unor indicii asupra nelegalităţii procesului verbal în ipoteza în care s-ar proba unele circumstanţe, lăsate la aprecierea instanţei, însă efective, concrete şi obiective, deduse din motivele de fapt şi de drept ale cererii şi din apărările organului constatator, dacă este cazul, care induc, în mod concordant, o aparenţă de nelegalitate a actului, desprinsă dintr-o examinare sumară a aparenţei dreptului, dat fiind că, în mod evident, în cadrul unei proceduri de suspendare a executării sancţiunilor complementare, iniţiată conform art. 997 şi urm. din C. proc. civ., nu este permis a se dezlega însuşi fondul raportului juridic, examinarea condiţiilor de legalitate şi temeinicie revenind, în exclusivitate, instanţei învestite cu plângerea contravenţională, cu precizarea că, desigur, principiul legalităţii activităţii administrative presupune atât ca autorităţile publice să nu eludeze prevederile aplicabile, cât şi ca toate deciziile adoptate să fie fundamentate pe lege, respectarea acestor exigenţe, de către autorităţi, impunându-se, în mod evident, a fi asigurată.

Raportat la cele expuse, tribunalul a constatat că, în realitate, aspectele la care face referire apelanta reclamantă nu pot fi calificate ca împrejurări de fapt sau de drept care să creeze o serioasă îndoială cu privire la legalitatea şi temeinicia procesului verbal, după cum se va demonstra, succint, în continuare.

Astfel, mai întâi, relativ la respectarea prevederilor art. 20 alin. (1) din O. U. G. nr. 50/2010, trebuie evidenţiat că, aşa cum rezultă din cererea pentru exercitarea căii ordinare de atac ( f. 5 ), argumentele formulate vizează elementul că, de fapt, există o altă modalitate de comunicare a soluţiei asupra cererii de credit, care ar putea fi încadrată în ipoteza normei relevante, adaptată naturii împrumuturilor furnizate, însă, în mod cert, un asemenea aspect nu poate fi circumscris unui element care să determine un dubiu auspra procesului verbal, ci, dimpotrivă, se impune a fi examinat de către instanţa învestită cu tranşarea litigiului contravenţional, aşa încât să se poată discerne între modalitatea principală de informare a consumatorului cu privire la aprobarea împrumutului şi cele subsidiare, precum şi condiţiile în care acestea din urmă pot să intervină, din prisma cerinţelor legate de existenţa solicitării exprese, în acest sens, a consumatorului, respectiv a unei alte forme de comunicare, aleasă de consumator şi acceptată, agreată, de creditor. În al doilea rând, relativ la menţiunile pe care contractul de credit trebuie să le cuprindă, conform art. 46 alin. (1) lit. m) din O. U. G. nr. 50/2010, se constată că, în realitate, prin dispoziţiile evocate se instituie sarcini precise asupra împrumutătorului, legate de inserarea unor clauze privind rata dobânzii, în cazul plăţilor restante, aplicabilă la data încheierii contractului de credit şi măsurile pentru ajustarea acesteia şi, după caz, orice costuri datorate în caz de neplată, asemenea informaţii fiind necesar a fi dezvăluite consumatorului, încă de la epoca la care se convine asupra actului juridic, date fiind consecinţele economice importante determinate în situaţia în care se înregistrează întârzieri în avansarea ratelor, or tribunalul a observat că, prin cererea de apel, s-a alegat că managementul societăţii ar fi adoptat decizia de a introduce în contractele de credit menţiuni referitoare la faptul că rata dobânzii în cazul creditelor restante nu poate depăşi cu mai mult de două puncte procentuale rata dobânzii aplicată, atunci când creditul nu înregistrează restanţă, în ipoteza în care consumatorul ori soţul/soţia se află într-una din situaţiile expres prevăzute ( f. 6 ), însă, fără dubiu, aspectul dacă apelanta a iniţiat sau nu demersuri pentru a se conforma celor stabilite de către organul constatator nu poate dobândi caracterul unei împrejurări care să formeze obiect de evaluare în pricina de faţă, în sprijinul nelegalităţii vădite a procesului verbal. Mai mult decât atât, este de subliniat că apelanta a făcut trimitere inclusiv la faptul că nu s-ar fi adus prejudicii consumatorilor prin neinserarea clauzei ( f. 6 ), or, în mod similar celor deja evidenţiate, elementul la care se face trimitere nu poate fi susceptibil de a fi cuantificat şi evaluat în cauză, nevizând condiţiile de tipicitate ale contravenţiei reproşate, rămânând ca instanţa sesizată cu tranşarea plângerii contravenţionale să aprecieze măsura în care unui atare aspect i se poate conferi semnificaţie sau dacă acesta rămâne o împrejurare lipsită de relevanţă, în chestiunea angajării răspunderii apelantei. În fine, raportat la pretinsa nesocotire a dispoziţiilor art. 46 alin. (1) lit. q) din O. U. G. nr. 50/2010, trebuie amintit că, aşa cum rezultă din cererea de  apel ( f. 7 ), se invocă faptul că ar fi dificil a se menţiona cuantumul dobânzii, date fiind tipurile diferite de credit şi ratele de dobândă aplicate, însă, în mod similar celor expuse mai sus, aspectul dacă există sau nu dificultăţi în implementarea exigenţelor stabilite de legiuitor, în vederea asigurării dezideratului de protecţie a consumatorilor, nu poate fi de natură a contura o aparenţă de drept în favoarea apelantei, nefiind în discuţie o chestiune care să inducă vreun dubiu asupra caracterului legal şi temeinic al actului de constatare şi sancţionare. 

În al doilea rând, faţă de prevederile art. 88 alin. (1) lit. d) din O. U. G. nr. 50/2010, reiese că agentului instrumentator îi revine sarcina de a discerne asupra necesităţii de stabilire a sancţiunilor complementare prevăzute de lege, prin luarea în considerare a naturii faptelor imputate, a gravităţii lor concrete şi a împrejurărilor ce le caracterizează, or, luând în considerare argumentele de care s-a prevalat apelanta, aşa cum acestea au fost examinate anterior, se constată că, indeniabil, nu se conturează îndoieli asupra caracterului legal şi temeinic al măsurilor complementare aplicate, inclusiv din prisma aspectului că acestea au fost determinate printr-un proces verbal care se bucură de o prezumţie relativă de legalitate şi temeinicie.

În fine, tribunalul a sesizat că, relativ la cerinţa unei aparenţe de drept în favoarea reclamantului, cercetată în cele de mai sus, nu prezintă nicio relevanţă afirmaţia apelantei, anume că se urmăreşte ca sancţiunea complementară să fie pusă în aplicare în măsura în care se dovedeşte nerespectarea prevederilor O. U. G. nr. 50/2010, fapt posibil doar după tranşarea definitivă a litigiului de fond, câtă vreme nu s-au probat, conform art. 249 din C. proc. civ., împrejurări care să conducă la unele îndoieli asupra legalităţii, temeiniciei sau necesităţii sale şi, mai mult decât atât, în circumstanţele în care legiuitorul a derogat de la prevederile art. 32 alin. (3) din O. G. nr. 2/2001, apelantei îi revenea îndatorirea de a dovedi, în concret, existenţa unei aparenţe de drept în favoarea sa, susceptibilă de a conduce la posibilitatea suspendării executării, ceea nu s-a întâmplat, în realitate, în litigiul de faţă. De asemenea, se observă că pretinsul prejudiciu la care se face trimitere, ce ar fi ocazionat în ipoteza în care măsurile dispuse ar fi aduse la îndeplinire, nu poate fundamenta, în sine, adoptarea măsurii solicitate, în lipsa unor elemente concrete, de fapt şi de drept, care să creeze premisele nelegalităţii sau netemeiniciei procesului verbal ori a sancţiunii complementare aplicate, cu menţiunea că, desigur, practica judiciară nu constituie izvor de drept, numai deciziile instanţei supreme, pronunţate conform art. 517 alin. (4) şi 521 alin. (3) din C. proc. civ., fiind obligatorii pentru instanţe.

În consecinţă, în baza art. 480 alin. (1) din C. proc. civ., apelul declarat va fi respins ca nefondat, urmând a fi menţinută sentinţa primei instanţe, care reflectă stabilirea corectă, de către judecătorul fondului, a situaţiei de fapt ce interesează în cauză, respectiv identificarea, aplicarea şi interpretarea adecvată a normelor incidente, faţă de neîndeplinirea cerinţei ordonanţei preşedinţiale, aşa cum a fost cercetată mai sus, nefiind necesar a se examina şi celelalte condiţii pe care le implică procedura specială la care s-a recurs.

Potrivit art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, iar conform art. 451 alin. (1) din C. proc. civ., în cuantumul lor se include şi taxa judiciară de timbru, însă, faţă de modalitatea în care va fi dezlegată pricina, este limpede că apelanta nu poate fi îndreptăţită a obţine plata cheltuielilor de judecată solicitate.

Domenii speta

Spete similare