Litigiu de muncă. Competenţă judiciară şi legea aplicabilă litigiilor internaţionale între angajat şi angajator.

Litigiu de muncă. Competenţă judiciară şi legea aplicabilă litigiilor internaţionale între angajat şi angajator.

Litigiul de muncă dintre două părți care își au domiciliul, respectiv sediul în țări membre ale Uniunii Europene – competența de soluționare a cauzei nu se stabilește raportat la prevederile Codului muncii român, care nu cuprinde reglementări în acest sens, nici la dispozițiile art. 132 Cod de procedură civilă, care dispune asupra procedurii de  soluționare a excepției necompetenței, și nici conform Cărții a VII  a Codului de procedură civilă - Procesul civil internațional, față de prevederile art. 1065 Cod de procedură civilă.  În cauză sunt aplicabile normele de competență din dreptul Uniunii Europene, aplicabile speței cu prioritate, respectiv a Regulamentul (UE) NR. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială.

Secţia I Civilă, Decizia civilă nr. 359 din 26 iunie  2019.

Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Hunedoara în data de 25.07.2018, sub nr. …/97/2018, reclamantul F. a chemat în judecată pe pârâta V., solicitând instanţei obligarea pârâtului la plata sumei de 5000 euro reprezentând contravaloare salarii, precum şi la plata sumei de 5000 euro cu titlu de daune morale, cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamantul a invocat art. 166-171 Codul muncii, Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European şi al Consiliului din 12 decembrie 2012.

Pârâtul a depus, la data de 11.09.2018, întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei instanţelor române, iar, pe fond, a solicitat, respingerea acţiunii ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

La termenul de judecată din data de 03.12.2018 instanţa a reţinut spre soluţionare excepţia necompetenţei instanţelor române, invocată de pârât prin întâmpinare.

Prin sentința civilă nr.2053/2018 Tribunalul Hunedoara a admis excepţia necompetenţei instanţelor române, invocată de pârâtul V L B.V.

A respins acţiunea formulată de reclamantul F. în contradictoriu cu pârâtul V., ca nefiind de competenţa instanţelor române.

A obligat pe reclamant la plata sumei de 1200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea pârâtului.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs în termen legal reclamantul F., solicitând casarea sentinţei civile nr.2053/2018 şi trimiterea cauzei spre judecare la Tribunalul Hunedoara.

În motivare arată în esență că în mod greșit instanţa a analizat doar disp. art.2 din Codul Muncii, fără a lua în considerare şi dispoziţiile art. 1070 alin.1 NCPC. Competenţa instanţelor române este justificată de dispoziţiile procedurale care reglementează „forul de necesitate”, aşa cum sunt prevăzute la art. 1070 NCPC.

Toate cele trei condiţii sunt întrunite în cauza de faţă, după cum urmează:

In ce priveşte legătura suficientă cu România, remiterea sumelor de bani pentru salariu se făcea în contul reclamantului deschis la o bancă din România, unde acesta locuiește și lucrează în prezent.

Chiar dacă teoretic ar exista posibilitatea de a introduce cererea de chemare în judecată în Olanda, aceasta, deşi este stat membru al Uniunii Europene, nu are un sistem de drept compatibil cu dreptul românesc, nici din punct de vedere substanţial, nici procedural, astfel că nu ar- fi rezonabilă atragerea competenţei acestui stat.

Reclamantul nu are cunoştinţe de drept şi mijloace financiare suficiente pentru angajarea unui avocat în Olanda. Societatea pârâtă are sediul ales la o societate din România, R. SRL  este societatea la care am fost angajat în România, înainte de a fi angajat la pârâtă, între cele 2 societăţi există legătură, existând asociaţi în ambele firme. Aceştia pot face apărare în prezenta cauză, beneficiază de ap ărare calificată, lucru care nu se poate în cazul său, dacă s-ar judeca în Olanda.

În drept invocă prevederile art.488 pct.5,pct.6 şi pct.8 NCPC.

Curtea constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerentele:

Curtea reține, în primul rând, că prezenta cale de atac a recursului este admisibilă, față de prevederile exprese ale art. 132 alin. 4 Cod de procedură civilă, care prevăd calea de atac a recursului atunci când instanța sesizată respinge cererea ca nefiind de competenta instanțelor române.

În ceea ce privește competența de soluționare a prezentei cauze, Curtea reține că Tribunalul Hunedoara a soluționat greșit excepția necompetenței instanțelor române, prin raportare la prevederile art.132 Cod procedură civilă şi art. 2 din Codul muncii, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 3 Cod de procedură civilă.

Cu titlu preliminar, Curtea constată că, raportat la împrejurările concrete ale speței - litigiu de muncă dintre două părți care își au domiciliul, respectiv sediul în țări membre ale Uniunii Europene – competența de soluționare a cauzei nu se stabilește raportat la prevederile Codului muncii român, care nu cuprinde reglementări în acest sens, nici la dispozițiile art. 132 Cod de procedură civilă, care dispune asupra procedurii de  soluționare a excepției necompetenței, și nici conform Cărții a VII  a Codului de procedură civilă - Procesul civil internațional, față de prevederile art. 1065 Cod de procedură civilă - Art. 1.065 - Domeniul de aplicare:  Dispoziţiile prezentei cărţi se aplică proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate în măsura în care prin tratatele internaţionale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel.

Față de această prevedere legală, se reține aplicabilitatea în cauză a normelor de competență din dreptul Uniunii Europene, aplicabile speței cu prioritate, respectiv a Regulamentul (UE) NR. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială.

Acest Regulament a constituit temeiul de drept al acțiunii introductive de instanță, cu privire la acesta pârâta a pus concluzii atat în fața primei instanțe, cât și în faza apelului, astfel că nu se poate considera, cum pretinde intimatul în apel, că s-a renunțat la acest temei.

Regulamentul nr.1215/2012 cuprinde o secțiune specială privind competența în materia contractelor individuale de muncă – Secțiunea 5, art. 20-23, astfel:

Articolul 21

(1) Un angajator domiciliat pe teritoriul unui stat membru poate fi acționat în justiție:

(a)înaintea instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia este domiciliat; sau

(b)în alt stat membru:

(i)înaintea instanțelor de la locul în care sau din care angajatul își desfășoară în mod obișnuit activitatea sau înaintea instanțelor din ultimul loc în care acesta și-a desfășurat activitatea; sau

(ii)dacă angajatul nu își desfășoară sau nu și-a desfășurat în mod obișnuit activitatea pe teritoriul aceleiași țări, înaintea instanțelor de la locul unde este sau a fost situată întreprinderea care l-a angajat pe acesta.

(2) Un angajator care nu are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționat în justiție înaintea unei instanțe dintr-un stat membru în conformitate cu alineatul (1) litera (b).

……….Articolul 23

De la dispozițiile prezentei secțiuni nu se poate deroga decât prin convenții:

1.ulterioare nașterii litigiului; sau

2. care permit angajatului să sesizeze alte instanțe decât cele indicate în cadrul prezentei secțiuni.

Nefiind în situația de excepție privind derogările premise de Regulament - clauzele contractului individual de muncă invocate de pârâtă sunt anterioare declanșării litigiului și restrictive de competență - se constată că în speță competența se determină potrivit dispoziției art. 21 alin. 1 litera b) punctul (i), respective în funcție de locul în care angajatul - reclamant își desfășoară în mod obișnuit activitatea.

Această competență specială, derogatorie de la regula de drept comun prevăzută de Regulament, a fost edictată, potrivit expunerii de motive din preambulul acestuia,  pentru a proteja salariatul, privit ca parte defavorizată în contractual individual de muncă.

Astfel, potrivit punctelor 14 și 18 din prembulul Regulamentului: ,, 14. Un pârât care nu are domiciliul pe teritoriul unui stat membru ar trebui, în general, să intre sub incidența normelor naționale privind competență judiciară aplicabile pe teritoriul statului membru unde se află instanța sesizată.

Cu toate acestea, pentru a asigura protecția consumatorilor și a angajaților, pentru a proteja competența instanțelor statelor membre în situații în care dețin competență judiciară exclusivă și pentru a respecta autonomia părților, anumite norme de competență judiciară din prezentul regulament ar trebui să se aplice indiferent de domiciliul pârâtului.

18. În cazul contractelor de asigurare, al contractelor încheiate cu consumatorii și al contractelor de muncă, partea defavorizată ar trebui să fie protejată prin norme de competență mai favorabile intereselor sale decât normele generale.

Față de prevederile exprese ale art.21 din Regulament, care menționează printre instanțele competente să soluționeze un litigiu de muncă ale cărui părți își au domiciliul/sediul pe teritoriul statelor Uniunii Europene inclusiv instanța unde reclamantul-salariat își desfășoară în mod obișnuit activitatea, față de faptul că, la data formulării acțiunii, reclamantul din prezenta cauză este angajat în România, Curtea apreciază că în speță instanțele române sunt competente să soluționeze litigiul de față, motiv pentru care sentința Tribunalului Hunedoara, de respingere a acțiunii ca nefiind de competența instanțelor române, este nelegală, fiind data prin greșita interpretare a dispozițiilor legale incidente.

Pentru toate considerentele arătate, Curtea, în temeiul art. 496 Cod de procedură civilă, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin.1 pct. 3  a admis, ca fondat, recursul declarat de reclamantul F. împotriva sentinţei civile nr. 2053/3.12.2018 pronunţată de Tribunalul Hunedoara în dosarul nr…/97/2018. A casat sentinţa atacată şi a trimis  cauza la Tribunalul Hunedoara în vederea judecării cauzei.

Domenii speta

Spete similare