Dovada dreptului de proprietate în litigiile având ca obiect Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989

Prin cererea formulată la data de 03.02.2021 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava – Secţia I Civilă sub nr.438/86/2021, contestatorii B.A., B.T.M. și M.R.E. au formulat contestație împotriva deciziei de invalidare NR.37923/10.12.2020 emisă de Comisia Natională pentru Compensarea Imobilelor București, prin care s-a dispus invalidarea dispoziției nr.3064 din data de 6.10.2006 emisă de Primarul Municipiului Suceava, în favoarea numitului B.I.

Prin sentința nr. 1793 din 06 octombrie 2021 Tribunalul Suceava a admis în parte cererea de chemare în judecată, a anulat în parte decizia de invalidare nr. 37923/10.12.2020 şi a obligat pârâta la validarea în parte a dispoziţiei nr. 3046/06.10.2006 emisă de Primăria Municipiului Suceava şi să emită decizie de compensare în dosarul administrativ nr. 30780/CC/1101.2007, în sensul acordării de măsuri compensatorii în condiţiile Legii nr. 165/2013, pentru terenul de 800 m.p. situat în str. Bujorilor.

În motivarea soluţiei s-a reţinut că reclamanţii au formulat contestație împotriva deciziei de invalidare nr.37923/10.12.2020 emisă de Comisia Naţională Pentru Compensarea Imobilelor, prin care s-a dispus invalidarea dispoziţiei nr. 3064 din data de 6.10.2006 emisă de primarul Municipiului Suceava, în favoarea numitului B.I. ulterior decedat. În susţinerea cererii, reclamanţii au invocat faptul că numitul B.I. a deținut imobilul compus din teren în suprafață de 2560 mp și casă de locuit cu anexele acesteia, situate în municipiul Suceava, str. Bujorului, nr. 11, județul Suceava, intimata analizând în mod superficial documentația anexată, motivarea fiind neîntemeiată.

Analizând decizia contestată, a reţinut tribunalul că intimata în pronunţarea soluţiei de invalidare a invocat faptul că imobilul de locuit şi anexe nu a fost notificat, nu s-au depus documente translative de proprietate şi nici documente necesare în vederea aplicării art. 24 din Legea nr. 10/21001, nu se face dovada preluării abuzive a întregii suprafețe de teren pentru care au fost propuse măsuri compensatorii şi nu au fost depuse documente care să permită verificarea incidenţei prevederilor art. 15 din Legea nr. 165/2013.

Cu privire la lipsa notificării referitoare la imobile, intimata a susţinut că prin notificarea nr. 268/08.02.2001 nu au fost solicitate măsuri reparatorii pentru casa de locuit și anexele acesteia exceptând magazia de lemn și beciul situate în municipiul Suceava, str. Bujorului nr. 11, județul Suceava, ce nu au fost cuprinse în procesul verbal de la preluare (potrivit mențiunilor din notificare).

A reţinut tribunalul că declanşarea fazei administrative este marcată de formularea unei notificări adresată unităţii deţinătoare în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 publicată în Monitorul Oficial al României, partea I nr.279/04.04.2020, conform art.21 alin.1, devenit art.22 alin.1 după republicarea Legii nr.10/2001.În acest context, a constatat tribunalul că stabilirea limitelor investirii cu soluţionarea notificării, conferită de lege unităţilor deţinătoare se realizează de către persoanele îndreptăţite, prin notificare. Cu alte cuvinte, entitatea investită de lege cu soluţionarea notificării nu se poate pronunţa decât asupra celor solicitate de către petent.

Astfel, în fapt, a reţinut tribunalul că defunctul B.I., autorul reclamanţilor, a emis prin executor judecătoresc notificarea nr. 268/2002 către Prefectura Județului Suceava, prin care a solicitat retrocedarea suprafeţei de 0,50 ha situată sub fostele C.C.H şi I.F.A Suceava, suprafaţa de 0,35 ha reprezentând grădină suprafaţă aflată în incinta fostei locuinţe de pe str. Bujorilor, plus 0,04 ha la locul denumit „2 prăjini”. A arătat că, la data  exproprierii, comisia nu a luat în calcul beciul, fântâna şi magazia construită deasupra beciului, drept pentru care solicită măsuri reparatorii şi pentru acestea.Prin urmare, legat de cererea de chemare în judecată cu privire la construcţii, a rezultat că într-adevăr, astfel cum susţine intimata, notificarea privea doar anexele constând în beci, fântână şi magazie şi nu şi casa de locuit.

Legat de dovada proprietăţii imobilelor ce au făcut obiectul notificării, intimata a susţinut că nu au fost depuse acte translative de proprietate şi nici documente în vederea aplicării art. 24 din Legea nr. 10/2001, fiind depusă doar matricola de rol şi certificat de moştenitor, care au doar caracter declarativ şi nu fac dovada dreptului de proprietate. În plus, nu s-a făcut dovada preluării abuzive a întregii suprafeţe de teren pentru care s-au propus măsuri compensatorii.

Astfel cum rezultă din Decretul de expropriere nr. 449/1982, s-a expropriat de la defunct imobilul teren situat în str. Bujorilor nr. 11,  în suprafaţă de 800 m.p, construcţii 269,80 m.p, din care suprafaţă utilă 243,26 m.p.

Rezultă că într-adevăr sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv, potrivit art. 2 alin. 1 lit. h din lege, terenul fiind preluat în perioada de referinţă (între 6 martie 1945 şi 22 decembrie 1989), cu titlu valabil.

Legislaţia specială a simplificat dovada calităţii de proprietar asupra bunului preluat abuziv. Potrivit art. 24 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, în aplicarea prevederilor alin. (1) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.

Prin urmare, textul art. 24 din Legea nr. 10/2001 instituie o prezumţie relativă de proprietate - în privinţa existenţei şi întinderii dreptului - în favoarea persoanei pe numele căreia a avut loc preluarea abuzivă (fiind menţionată ca atare în actul normativ sau de autoritate de preluare).

Din redactarea normei rezultă că este vorba despre o prezumţie relativă, întrucât ea operează în „absenţa unor probe contrare”, ceea ce înseamnă că subzistă atâta vreme cât nu se face dovada, cu mijloacele de probă permise de lege, că bunul se afla în realitate în patrimoniul altei persoane decât cea pe numele căreia s-a făcut preluarea.

Ca atare, partea adversă, care tinde la răsturnarea prezumţiei relative, este cea care trebuie să facă dovada contrară, respectiv proba apartenenţei dreptului altei persoane decât cea individualizată în actul de preluare, astfel cum rezultă şi din decizia HP nr. 62/2017.

Aşadar, interpretarea corectă a textului înseamnă cunoaşterea regimului prezumţiei legale relative (iuris tantum), adică a împrejurării că ea dispensează de dovadă pe cel în favoarea căruia este făcută, mai exact, beneficiarul unei asemenea prezumţii trebuie să demonstreze doar faptul vecin şi conex pe care se sprijină prezumţia (în speţă, faptul că este menţionat în actul de preluare), revenind părţii adverse sarcina probei contrare.

Aprecierea intimatei conform căreia răsturnarea prezumţiei s-ar face de chiar beneficiarul acesteia ignoră faptul că art. 23 şi 24 Legea 10/2001 reglementează mijloace de probaţiune diferite în susţinerea dreptului de proprietate: înscrisurile şi, respectiv, prezumţia.

În cauză, autorul reclamanţilor este menţionat ca proprietar în actul de preluare aşa cum rezultă din extrasul după tabelul privind proprietarii a căror imobile se expropriază.

Ca atare, reclamanţii sunt dispensaţi de a face dovada dreptului de proprietate, în temeiul prezumţiei legale relative instituită de art. 24 Legea 10/2001, revenind părţii adverse sarcina probei contrare în sensul că în pofida actului de preluare a imobilului de către stat, care îl indică drept proprietar pe autorul reclamanţilor la momentul preluării, se dovedeşte cu alte mijloace de probă că acesta nu era proprietar, ci o altă persoană. Or, în prezenta cauză intimata nu a făcut proba contrară pentru a răsturna prezumţia legală de proprietate născută în favoarea reclamanţilor.

Prin urmare, legat de suprafaţa de 800 m.p situat în str. Bujorilor, dat fiind prezentarea actului de preluare, a reţinut tribunalul că s-a făcut dovada dreptului de proprietate, contrar susţinerii intimatei.

De asemenea, dat fiind cele expuse anterior, rezultă că s-a făcut implicit şi dovada preluării suprafeţei de 800 m.p., pentru restul terenului solicitat, până la suprafaţa de 2560 m.p, nefiind făcută nici dovada preluării şi nici cea a proprietăţii.

Cu privire la dovada preluării, a reţinut tribunalul, că din adeverinţa nr. 3500 din 18.06.1990 emisă de Primăria Municipiului Suceava după registrele agricole, apare menţionat faptul că  „predat la decret” a fost suprafaţa de 0,27 Tărincă şi 0,50 combinat 1962, fără a fi menţionată şi o altă suprafaţa predată pe str. Bujorilor. Aceleaşi aspecte s-au reţinut şi cu privire la anexele solicitate şi care au făcut obiectul notificării, respectiv beciul, fântâna şi magazia construită deasupra beciului, dat fiind  că spre deosebire de cele arătate mai sus privitor la terenul de 800 m.p, anexele solicitate nu apar descrise în extrasul după tabelul privind proprietarii a căror imobile se expropriază şi nici în procesul verbal de evaluare, chiar petentul arătând în cerere că este vorba de anexe care nu au fost supuse evaluării, prin procesul verbal de evaluare din 17-25.01.1983. Prin urmare, cu privire la restul terenului de 1760 m.p şi anexele gospodăreşti, nu se poate reţine nici preluarea dar nici prezumţia de proprietate, dat fiind că acestea nu sunt menţionate expres în actul de preluare, astfel încât, se impunea a se face pe lângă dovada preluării şi a proprietăţii, reclamanţii nedepunând vreun înscris la dosar care să facă o asemenea dovadă, astfel cum e reglementată conform art. 23.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, adoptate prin H.G. nr. 250/2007. În acest sens, în ceea ce priveşte certificatul de moştenitor nr. 78/1968 privind pe defuncta B.Ia., mama autorului B.I., acesta face referire la o casă din chirpici şi o bucătărie, astfel încât, nu se regăsesc descrise şi cele trei anexe solicitate. De asemenea, cu privire la suprafaţa de teren, este precizată o suprafaţă de doar 504 m.p şi nu de 2560 m.p. În plus, cu privire la suprafaţa de teren de categorie curţi şi clădiri de 0,09 ha, prevăzută în registrul agricol, aceasta apare a fi reconstituită potrivit adeverinţei nr. 13803 din 11.09.1991, neputând prin urmare, face şi obiectul notificării.

Cu privire la incidenţa prevederilor art. 15 din Legea nr. 165/2013, pentru terenul în suprafaţă de 800 mp situat în str. Bujorilor, tribunalul a reţinut că nu sunt aplicabile în cauza pendinte, deoarece art. 15 se refere la terenuri intravilane agricole iar din probele administrate, nu a rezultat că ar fi din categoria aceasta.

Conform prevederilor art. 35 alin. 3 din Legea nr. 165/2013: „În cazurile prevăzute la alin. (1) și (2), instanța judecătorească se pronunță asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate și dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condițiile prezentei legi”.

Conform prevederilor expuse anterior, analizând decizia de invalidare, instanţa de judecată, dacă constată dovedit dreptul de proprietate va dispune măsuri reparatorii conform prevederilor Legii nr. 165/2013, stabilirea acestora fiind reglementată într-o procedură subsecventă.

În consecinţă, dat fiind cele expuse anterior, tribunalul, a admis acţiunea, a anulat în parte decizia de invalidare nr. 37923/10.12.2020 şi a dispus acordarea de măsuri compensatorii în favoarea reclamanţilor, în condiţiile Legii nr. 165/2013 pentru terenul în suprafaţă de 800 m.p. situat în str. Bujorilor nr. 11, jud. Suceava, restituirea în natură nefiind posibilă.

Împotriva sentinţei au declarat apel părţile.

În motivarea apelului lor reclamanţii au arătat că instanţa de fond nu a reţinut aspectele sesizate în sensul că intimata se află într-o eroare majoră cu privire la identitatea lui B.I. titularul sau beneficiarul Dispoziţiei nr.3064/6.10.2006 emisă de Primarul Municipiului Suceava, prin care s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii în compensare în favoarea lui B.I. pentru imobilul teren în suprafaţă de 2560 mp, casă de locuit cu anexe situate în municipiul Suceava, strada Bujorilor, nr.11 judeţul Suceava. Un alt aspect pe care prima instanţă nu l-a analizat şi nu l-a reţinut este faptul că întâmpinarea nu le este opozabilă în sensul că a fost formulată cu privire la alte părţi - respectiv moştenitorii domnului M.N. Mai mult, pe aceeaşi pagină a întâmpinării se face trimitere la „invalidarea Dispoziţiei nr.169/21.02.2006 emisă de Primarul Comunei Budeasca”. În aceeaşi ordine de idei, intimata se referă la o Decizie de compensare nr.21088/12.07.2018 care le-a fost comunicată, după cum susţine intimata, la data de 30.12.2020.

Astfel, apreciază că se confirmă încă o dată subiectivitatea cu care s-a analizat fiecare dosar în parte, depus de victimele regimului comunist. Solicită a se avea în vedere pagina 2 a întâmpinării care nu le este opozabilă, înscrisurile la care se face trimitere nu se referă la părţile din prezenta cauză respectiv moştenitorii defunctului B.I. la Dispoziţia Primarului Municipiului Suceava nr.3064/6.10.2006.

Un alt aspect pe care îl constată este următorul: notificarea nr.268/8.02.2001 se referă al altă persoană care nu are nici o legătură cu autorul lor, respectiv M.N. iar sancţiunea decăderii din dreptul de a solicita în justiţie măsuri reparatorii nu se referă la autorul reclamanților, B.I., ci la un moştenitor al numitului M.N., aspect pe care prima instanţă nu l-a sesizat.

După cum au susţinut la judecarea fondului, este inadmisibil ca după aproape 20 de ani de la depunerea dosarului la instituţia intimatei, aceasta să susţină că nu se face dovada dreptului la acordarea de măsuri compensatorii, că în procedura administrativă a fost instituit un termen de decădere de 120 de zile şi că nerespectarea acestuia atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii.

Au solicitat instanţei să analizeze aspectele indicate mai sus, să constate că Dispoziţia primarului Municipiului Suceava nr.3064/2006 este corectă şi legală, că s-a făcut dovada proprietăţii cu înscrisurile anexate acesteia şi să se dispună anularea în totalitate a Deciziei de Invalidare nr.37923/10.12.2020 emisă de intimata Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, iar în subsidiar să se dispună compensarea moştenitorilor defunctului B.I. pentru întreaga suprafaţă şi pentru imobilele indicate în Dispoziţia Primarului Municipiului Suceava.

În drept cererea de apel a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 466-482 Cod procedură civilă.

În motivarea apelului promovat pârâta consideră că în mod incorect şi nelegal instanţa de judecată susţine incidenţa în speţă a prevederilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 republicată, cu privire la suprafaţă de teren de 800 m.p. teren situat în municipiul Suceava, str. Bujorilor.

Astfel, a solicitat instanţei de control să nu permită o situaţie în care chiar o instanţă de judecată se poziţionează în postura de girant al unui comportament care încurajează la ignorarea şi încălcarea legii. Mai mult decât atât, a solicitat instanţei de control să acorde însemnătatea ce se cuvine raţiunilor care au stat la baza deciziei de invalidare parţială, având în vedere că acestea rezidă din faptul că în speţă, dubla condiţionare obligatională, prevăzută de lege pentru aplicarea prezumţiei prevăzute cu titlu de excepţie, nu a fost îndeplinită, în raport de actele depuse în termen legal la dosarul de despăgubire.

Cu privire la dreptul de proprietate asupra imobilelor terenuri, aşa cum au arătat supra, în primul rând, faptul că, regula stabilită de legiuitor este aceea a dovedirii proprietăţii, a deţinerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive şi a dovedirii calităţii de persoană îndreptăţită la restituire de către persoana care pretinde dreptul, în conformitate cu dispoziţiile legale prevăzute de art. 3 alin. (1) lit. a), art. 4 alin. (2) şi ale art. 23 din Legea nr. 10/2001 coroborate cu prevederile art. 23.1 lit. a) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 250 din 7 martie 2007.

În al doilea rând, este imperios necesar să aducă în atenţia instanţei faptul că, în lipsa actelor translative de proprietate stabilite de art. 23 din Legea nr. 10/2001 si 23.1 lit. a) din Normele metodologice, în vederea existentei posibilităţii aplicării prevederilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, referitor la aplicarea prezumţiei de proprietate a persoanei menţionate în actele întocmite la momentul preluării abuzive, se impune ca persoanele care se consideră îndreptăţite şi care solicită acordarea despăgubirilor pentru un bun a cărei proprietate nu o pot demonstra cu actele expres prevăzute de lege, să depună, pe de o parte, negaţiile obţinute de la autorităţile competente, iar pe de altă parte, declaraţie olografă pe propria răspundere.

Excepţia instituită de legiuitor prin art. 24 din aceeaşi Lege nr. 10/2001 este o prezumţie relativă de proprietate, iar nu una absolută, acesta având în vedere, în principal, acele situaţii în care actele de proprietate nu pot fi prezentate din motive obiective, nu şi acele situaţii în care nu au fost încheiate astfel de contracte.

În acest sens, aduce în atenţie prevederile art. 24, care stipulează: „(1) în absenţa unor probe contrare, existenta şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. (2) în aplicarea prevederilor alin. (1) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.”

În ceea ce priveşte aplicarea acestei prezumţii, se impune a ţine cont de clarificările făcute de legiuitor în acest sens prin Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 250/2007.

Astfel, la pct. pct. 24.2 din Norme, legiuitorul stabileşte că: „Aplicarea prevederilor art. 24 din lege operează numai în absenţa unor probe contrare, fapt ce implică, pe de o parte, condiţia obţinerii de către solicitant a negaţiilor referitoare la actele de proprietate, obţinute ca urmare a cererilor adresate Arhivelor Naţionale şi primăriei în a cărei rază este situat imobilul revendicat, dublate de depunerea unei declaraţii olografe, prin care solicitantul declară pe propria răspundere că nu mai deţine alte înscrisuri, şi, pe de altă parte, coroborarea informaţiilor furnizate de actele normative sau de autoritate, prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în aplicare măsura preluării abuzive, cu celelalte informaţii aflate la dosarul de restituire.”

Este esenţial să nu fie ignorat faptul că, deşi art. 24 din Legea nr.10/2001 a instituit o prezumţie relativă de proprietate, legiuitorul a înţeles să condiţioneze recunoaşterea acestui drept de proprietate de depunerea declaraţiilor şi negaţiilor mai sus amintite.

În primul rând, se impune a clarifica faptul că negaţiile la care face referire legiuitorul, aşa cum şi textul de lege subliniază în mod expres, constau în atestarea scrisă a faptului că instituţiile abilitate în acest sens de stat, precum este cazul Arhivelor Naţionale, nu deţin nicio copie a unui act translativ de proprietate cu privire la imobilul teren în discuţie.Este imperios necesar să se aibă în vedere faptul că, nu orice adresă, prin care se face doar o referire evazivă şi superficială la respectivul imobil, chiar dacă obiectul acesteia are sau nu legătură cu cele solicitate, în concret, poate constitui negaţie în sensul legii. Totodată, în considerarea importanţei dreptului a cărui dovadă nu se poate face conform regulii stabilite de legiuitor, pentru a se aplica prezumţia instituită prin prevederile art. 24 pe baza înscrisurilor de la preluare şi pentru a preîntâmpina calea spre nişte situaţii frauduloase şi abuzive, pe care ar putea să o deschidă o astfel de prevedere în măsura în care în aceste situaţii răspunderea nu ar trebui asumată de nicio parte implicată, legiuitorul a stabilit ca această răspundere să fie asumată întocmai de partea care nu îşi poate dovedi dreptul în baza căruia solicită reparaţii din partea statului. Astfel, fiind vorba despre situaţiile în care, prin excepţie, dreptul de proprietate se prezumă, sub dubla condiţie a obţinerii negaţiilor amintite si mai ales a asumării propriei răspunderi a celor care susţin că deţin acel drept de proprietate pentru care solicită despăgubiri, prin declaraţia prevăzută de lege, acordarea despăgubirilor nu poate fi posibilă în cazul neîndeplinirii acestei condiţii. Mai mult decât atât, este de precizat faptul că la dosar se regăseşte certificatul de moştenitor întocmit în urma decesului doamnei Bălan lulia din care rezultă că moştenitorilor acesteia le revine un imobil compus din teren în suprafaţă de 504 m.p. şi o casă de chirpici ce a fost situat în municipiul Suceava, str. Bujorilor nr. 11, imobil ce a fost dobândit de către aceasta prin moştenire de la soţul său Bălan Toader decedat în anul 1951. Privind acest aspect, se poate observa că suprafaţă de teren este mai mică decât cea preluată abuziv şi totodată faptul că nu a fost depus un act translativ care să ateste dreptul de proprietate asupra acestui imobil.

Nu în ultimul rând, în subsidiar, a solicitat ca, în situaţia în care se va dispune administrarea probei cu expertiza având ca obiectiv evaluarea imobilului care face obiectul prezentului litigiu,  instanţa să dispună comunicarea unui exemplar al acesteia în vederea formulării unor eventuale obiecţiuni.

Având în vedere argumentele prezentate, a solicitat admiterea apelului formulat şi respingerea acţiunii reclamanţilor în contradictoriu cu Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, ca neîntemeiată.

Examinând actele şi lucrările dosarului, asupra cererilor de apel, curtea a reţinut următoarele:

Cu titlu preliminar a evidențiat faptul că erorile materiale strecurate în cuprinsul întâmpinării pe care pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a depus-o în faţa instanţei de fond nu au influenţat în niciun fel raţionamentul pe care prima instanţă l-a urmat în procesul de cercetare în concret a pretenţiei deduse judecăţii şi de dezlegare a acestei pretenţii, prin raportare la ceea ce în legătură cu prezenta pricină s-a invocat de ambele părţi litigante.

Este vorba oractic de erori materiale care nu au alterat activitatea instanţei de judecată, în niciuna dintre componentele sale, respectiv cercetarea cauzei a dus la stabilirea situaţiei de fapt, în baza probelor administrate ce au vizat situaţia reclamanţilor din prezentul litigiu, iar soluţionarea cauzei a constat în pronunţarea hotărârii, prin aplicarea normelor de drept substanţial corespunzătoare situaţiei de fapt astfel stabilite.

Acesta este aspectul esenţial care interesează, având în vedere şi faptul că, raportat la prevederile art. 457 din Codul de procedură civilă, obiect al căii de atac este hotărârea judecătorească.

Problema care se pune în speţă, raportat la ceea ce s-a invocat în ambele căi de atac prin care curtea a fost sesizată să exercite controlul judiciar asupra hotărârii instanţei de fond, este în ce condiţii se face dovada dreptului de proprietate, având în vedere prevederile Legii nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Astfel, prevederile art. 23 din Legea nr. 10/2001 reglementează asupra necesităţii depunerii actelor doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi, în cazul moştenitorilor, a celor care atestă această calitate şi, după caz, orice alte înscrisuri necesare evaluării pretenţiilor de restituire decurgând din această lege, acte care puteau fi depuse până la data soluţionării notificării.

Prin Legea nr. 165/2013 a fost instituit un termen de decădere în procedura administrativă, de 120 de zile, în care persoanele care se consideră îndreptăţite pot completa cu înscrisuri dosarele depuse la entităţile învestite de lege. Data de la care curge termenul respectiv, precum şi procedura de prelungire a acestuia sunt reglementate de art. 32 din Legea nr. 165/2013.

Susţin reclamanţii apelanţi din prezentul litigiu că au făcut dovada că autorul B.I. a deținut imobilul compus din teren în suprafață de 2560 mp și casă de locuit cu anexele acesteia, situate în municipiul Suceava, str. Bujorului, nr. 11, județul Suceava, astfel încât Dispoziţia primarului Municipiului Suceava nr.3064/2006 este corectă şi legală.

Prin Dispoziţia primarului Municipiului Suceava nr.3064/6.10.2006, dispoziţie depusă în copie la dosar fond, a fost propusă acordarea de despăgubiri la valoarea ce va fi apreciată de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, pentru imobilul casă de locuit cu anexe, în prezent demolată şi teren în suprafaţă de 2560 mp., situate în Suceava, care nu pot fi restituite în natură numitului  B.I., întrucât unitatea deţinătoare nu are bunuri şi nu poate presta servicii în compensare.

Autorul B.I. a formulat notificare la Legea 10/2001, notificare înregistrată sub nr. 268/2001, având ca obiect imobil teren în suprafaţă de 0,50 ha situată sub fostele C.C.H şi I.F.A Suceava, suprafaţa de 0,35 ha reprezentând grădină, suprafaţă aflată în incinta fostei locuinţe de pe str. Bujorilor, plus 0,04 ha la locul denumit „ 2 prăjini”.

În cuprinsul aceleiaşi notificări a arătat că, la data  exproprierii, comisia nu a luat în calcul beciul, fântâna şi magazia construită deasupra beciului, drept pentru care a solicitat măsuri reparatorii şi pentru acestea.

Prin urmare, acestea sunt imobilele pentru care autorul reclamanţilor apelanţi a solicitat măsuri reparatorii.

În aceste condiţii, a reţinut instanţa de control judiciar că actul normativ cu caracter reparator prevede, imperativ, parcurgerea de către persoana îndreptăţită a unei proceduri ce debutează cu formularea unei notificări adresate persoanei juridice deţinătoare.

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 22 alin.1 din Legea nr. 10/2001,  persoana îndreptăţită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului. În cazul în care sunt solicitate mai multe imobile, se va face câte o notificare pentru fiecare imobil. Notificarea va cuprinde denumirea şi adresa persoanei notificate, elementele de identificare a persoanei îndreptăţite, elementele de identificare a bunului imobil solicitat, precum şi valoarea estimată a acestuia (art. 22 alin.2 din Legea nr. 10/2001). Notificarea va fi comunicată prin executorul judecătoresc de pe lângă judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială se află imobilul solicitat sau în a cărei circumscripţie îşi are sediul persoana juridică deţinătoare a imobilului. Executorul judecătoresc va înregistra notificarea şi o va comunica persoanei notificate în termen de 7 zile de la data înregistrării (art. 22 alin.3 din Legea nr. 10/2001). Notificarea înregistrată face dovada deplină în faţa oricăror autorităţi, persoane fizice sau juridice, a respectării termenului prevăzut la alin. 1, chiar dacă a fost adresată altei unităţi decât cea care deţine imobilul (art. 22 alin.4 din Legea nr. 10/2001). Nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent (art. 22 alin.5 din Legea nr. 10/2001).

 Acest termen de 6 luni a fost prelungit, succesiv, prin OUG  nr. 109/2001 şi prin OUG nr. 145/2001, data finală pentru depunerea notificărilor fiind 14.02.2002.

 Reclamanţii apelanţi susţin că sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii pentru imobilele în litigiu, în calitate de moştenitori după autorul  B.I.

 Însă, deşi sarcina probei le incumba, reclamanţii nu au făcut dovada existenţei vreunei notificări care să aibă ca obiect imobilul casă de locuit și anexele acesteia, exceptând magazia de lemn și beciul situate în municipiul Suceava, str. Bujorului nr. 11, județul Suceava, situaţie în care pretenţia de acordare de măsuri compensatorii pentru aceste imobile, apare ca nefondată.

De asemenea, în ceea ce priveşte imobilele beci şi magazia construită deasupra beciului, construcţie în suprafaţă de 40 mp, a reţinut curtea că aceste imobile nu au făcut obiectul exproprierii.

Potrivit Decretului de expropriere nr. 449/1982, autorul a fost expropriat cu o suprafaţă de 800 mp teren şi construcţii în suprafaţă de 269,80 mp, din care suprafaţă utilă de 243,26 mp.

Mergând în continuare la procesul verbal de evaluare care a fost întocmit în perioada preluării imobilelor, la nr. crt. 13 apare înscris autorul reclamanţilor, cu indicarea imobilelor care au fost preluate, inclusiv cu descrierea şi evaluarea acestora. Pentru imobilele casă şi anexe mai sus am stabilit că nu a fost formulată notificarea pe care Legea nr. 10/2001 a impus-o, ca punct de pornire în  procedura de restituire reglementată de acest act normativ cu caracter reparator.

Imobilele beci şi magazie construită deasupra beciului nu apar indicate în procesul verbal de preluare, astfel încât nu pot fi identificate cu  imobilele preluate în mod abuziv de stat, pentru care se pot obţine măsuri reparatorii în condiţiile legii.

De asemenea, pentru aceste imobile, ca şi pentru restul suprafeţei de teren, respectiv de la 800 mp cu cât apare autorul B.I. expropriat şi  până la 2560 mp pentru care se solicită acordarea de măsuri compensatorii, reclamanţii apelanţi nu au făcut în niciun fel dovada dreptului de proprietate în favoarea autorului lor.

Astfel, potrivit certificatului de moştenitor nr. 78/1968, eliberat de Notariatul de Stat Judeţean Suceava, masa succesorală rămasă după B.Ia, autoarea lui B.I. a fost formată din suprafaţa de 504 mp teren construcţii cu una casă din chirpici, cu trei încăperi şi o bucătărie, imobile situate în strada - nr. 11, judeţul Suceava.

Prin urmare, nu apar înscrise nici imobilele construcţii pentru care a fost formulată notrificarea şi nici suprafaţa de teren pentru care apelanţii susţin că au făcut dovada dreptului de proprietate.

De asemenea, potrivit adeverinţei nr. 3500/18.06.1990, emisă de Primăria municipiului. Suceava, la data de 1 iunie 1962, în registrul agricol al comunei Burdujeni, autorul B.I. figura înscris cu o suprafaţă de 0,83 ha teren şi se face precizarea că pe aceeaşi filă, în coloana „diverse hotărâri ulterioare”, apare menţiunea predat la decret 0,27 ha la Ţarincă şi 0,50 ha combinat 1962. În aceeaşi adeverinţă se menţionează că pentru perioada 1964-1970, în registrul agricol al cartierului Burdujeni, la membrii gospodăriei figurează B.Ia şi fiul ei, B.I., cu o suprafaţă de 0,22 ha, din care 0,17 ha teren arabil, 0,03 livezi pomi şi 0,02 ha curţi şi clădiri.

Ceea ce mai trebuie menţionat este şi faptul că, după autoarea B.Ia şi în favoarea moştenitorilor acesteia, inclusiv a autorului reclamanţilor apelanţi, a fost reconstituit dreptul de proprietatte şi s-a eliberat titlu de proprietate pentru suprafaţa de 1,044 mp teren, titlu depus în copie la filele 147 – 148 dosar fond.

Prin urmare, a reţinut instanţa de control judiciar că pentru aceste imobile nu a fost făcută nici dovada dreptului de proprietate şi nici a preluării abuzive de la autorul reclamanţilor apelanţi.

 În ceea ce priveşte suprafaţa de 800 mp teren  care apare preluată de la autorul reclamanţilor, a reţinut instanţa de control judiciar că, potrivit dispoziţiilor art. 24 alin.1 din Legea nr. 10/2001, în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

Dispoziţia art. 24 alin.2 spune că, în aplicarea prevederii mai sus indicate şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.

Potrivit prevederilor pct. 24.2 din HG nr. 250/2007, Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aplicarea prevederilor art. 24 din lege operează numai în absenţa unor probe contrare, fapt ce implică, pe de o parte, condiţia obţinerii de către solicitant a negaţiilor referitoare la actele de proprietate, obţinute ca urmare a cererilor adresate Arhivelor Naţionale şi primăriei în a cărei rază este situat imobilul revendicat, dublate de depunerea unei declaraţii olografe, prin care solicitantul declară pe propria răspundere că nu mai deţine alte înscrisuri, şi, pe de altă parte, coroborarea informaţiilor furnizate de actele normative sau de autoritate, prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în aplicare măsura preluării abuzive, cu celelalte informaţii aflate la dosarul de restituire.

Aceste prevederi din Norme sunt invocate la aplicare de apelanta pârâtă Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, constituind esenţa memoriului cu care curtea a fost sesizată a exercita controlul judiciar asupra hotărârii primei instanţe.

Raţiunea edictării normei de la art. 24 din Legea nr. 10/2001, raţiune care se desprinde tocmai din conţinutul prevederii care are o redactare clară, concisă, nu lasă loc niciunei interpretări sau dificultăţi la aplicare.

Avem o concordanţă deplină între formularea textului legal şi situaţiile care se încadrează în ipoteza acestuia, nefiind necesar nici a se extinde şi nici a se restrânge aplicarea dispoziţiei în cauză. Această prevedere instituie o prezumţie legală, o consecinţă pe care legea o trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut, aşa cum chiar art. 327 din Codul de procedură civilă defineşte acest mijloc de probă, pentru că de fapt asta sunt prezumţiile, mijloace de probă.

Astfel, se instituie o prezumţie relativă de proprietate,  în ceea ce priveşte existenţa şi întinderea dreptului, prezumţie stabilită  în favoarea persoanei de la care a avut loc preluarea abuzivă, fiind menţionată ca atare în actul normativ sau de autoritate de preluare.

Raţiunea prezumţiei rezidă în funcţia ei probatorie, în nevoia de a revela adevărul, mai precis în aptitudinea de a deplasa obiectul probei de la faptul necunoscut şi mai greu de dovedit la faptul vecin şi conex cu acesta, mai uşor de dovedit, pentru ca apoi să se poată stabili faptul principal generator de consecinţe juridice.

Potrivit prevederilor art. 328 alin.1 din Codul de procedură civilă, prezumţia legală scuteşte de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce priveşte faptele considerate de lege ca fiind dovedite. Cu toate acestea, partea căreia îi profită prezumţia trebuie să dovedească faptul cunoscut, vecin şi conex, pe care se întemeiază aceasta.

Astfel, beneficiarul prezumţiei trebuie să dovedească faptele care justifică concluzia pe care legea o impune, în speţa de faţă fiind vorba de faptul că autorul reclamanţilor este menţionat în actul normativ de preluare, dovadă care în speţa de faţă a fost făcută.

Este logic şi raţional ca, în măsura în care se face dovada preluării bunului de la o anumită persoană, autorităţile vremii considerând-o proprietar la acea dată, măsurile reparatorii să opereze în mod corespunzător, prin repunerea aceleiaşi persoane în situaţia avută anterior actului de preluare abuzivă.

De asemenea, potrivit prevederilor art. 328 alin.2 din Codul de procedură civilă, prezumţia legală poate fi înlăturată prin proba contrară, dacă legea nu dispune altfel.

 Din redactarea normei rezultă că este vorba despre o prezumţie relativă, întrucât ea operează în absenţa unor probe contrare, ceea ce înseamnă că subzistă atâta vreme cât nu se face dovada, cu mijloacele de probă permise de lege, că bunul se afla în realitate în patrimoniul altei persoane decât cea pe numele căreia s-a făcut preluarea.

Sarcina probei contrare revine părţii adverse, în speţă fiind vorba de apelanta pârâtă Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, care nu a făcut însă nicio dovadă în legătură cu apartenenţa dreptului în favoarea altei persoane decât cea individualizată în actul de preluare.

Este adevărat că prezumţia legală pe care o instituie art. 24 din Legea nr. 10/2001 poate fi combătută prin proba contrară, dar această operaţiune implică o deplasare a probei, astfel încât cel care doreşte să infirme faptul presupus prin lege, anume faptul principal generator de drept, preia sarcina probei dovedirii faptului contrar.

Însă în speţă, pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor nu a făcut proba apartenenţei dreptului în favoarea altei persoane decât cea individualizată în actul de preluare.

Că aceasta este raţiunea edictării normei de la art. 24 din Legea nr. 10/2001 se desprinde cu putere obligatorie şi din considerentele deciziei nr. 62/2017, pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept a pronunţat-o, decizie reţinută la aplicare şi de instanţa de fond în cuprinsul hotărârii atacate în calea ordinară a apelului.

Trebuie să mai reţinem în continuare şi că, atât timp cât Legea nr. 10/2001 instituie o prezumţie legală de proprietate, în ceea ce priveşte existenţa şi întinderea dreptului, prezumţie stabilită  în favoarea persoanei de la care a avut loc preluarea abuzivă, fiind menţionată ca atare în actul normativ sau de autoritate de preluare, nu se pot institui prin actul normativ de aplicare a acestei Legi norme prin care beneficiarului prezumţiei legale să i se impună suplimentar administrarea probei cu înscrisurile indicate în cuprinsul  pct. 24.2 din HG nr. 250/2007, întrucât în această situaţie s-ar anula însăşi raţiunea pentru care a fost institută prezumţia legală de proprietate, prezumţie care scuteşte de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce priveşte faptele considerate de lege ca fiind dovedite.

 Prin urmare, atât timp cât reclamanţii au făcut dovada faptului vecin şi conex pe care prezumţia se sprijină, respectiv că autorul este menţionat în actul normativ de preluare, prevederea art. 24 din Legea nr. 10/2001 stabileşte că au făcut dovada existenţei şi întinderii dreptului de proprietate ca fiind cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive, fiind scutiţi de orice altă dovadă.

A institui prin Normele de aplicare la Legea nr. 10/2001, în sarcina beneficiarilor prezumţiei, a obligativităţii administrării şi a altor mijloace de probă, ar însemna o încălcare a prevederilor art. 4 alin. 3 din Legea 24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Mai mult, ar însemna a exclude de la aplicare prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001, normă juridică ce reglemenează în mod expres beneficiul prezumţiei legale în legătură cu care mai sus am arătat.

 Chiar instanţa supremă, în considerentele deciziei amintite mai sus, spune în mod expres că, sub aspect probatoriu, existenţa unei prezumţii legale, cum este cea instituită de art. 24 din Legea nr 10/2001, operează pentru cel în favoarea căruia este stabilită, ca o scutire de sarcina probei faptului alegat, evident după ce acesta face dovada faptului vecin şi conex pe care se întemeiază prezumţia.

Ceea ce spune Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este că beneficiarul prezumţiei trebuie să demonstreze doar faptul vecin şi conex pe care se sprijină prezumţia, fiind scutit de altă dovadă.

Faţă de toate considerentele mai sus expuse, în temeiul prevederilor art. 480 alin.1 din Codul de procedură civilă, apelurile au fost respinse ca nefondate.

Domenii speta

Spete similare