Dovada titlului în Legea nr. 10/2001. Prezumţia de preluare abuzivă. Încălcarea art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei se constată după ce reclamantului i se confirmă judecătoreşte dreptul subiectiv, iar nu în demersul recunoaşterii existenţei lui.

Jurisprudenţa structurată a instanţelor civile a disociat încă din etapa de debut a aplicării Legii nr. 10/2001 între calitatea de moştenitori legali ori testamentari ai unei persoane şi respectiv calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, arătându-se că nu este relevant faptul că s-a stabilit  – în procedurile de drept comun în materie succesorală – existenţa şi întinderea dreptului unui moştenitor ca efect al deschiderii succesiunii, cât depunerea notificării de către acela care acţionează în acest sens.

Nu existenţa actelor de stare civilă şi a hotărârilor judecătoreşti dispuse în dreptul comun succesoral, corelate cu titlul din 1925, dau imaginea corectă a unei preluări abuzive în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001. Astfel cum a arătat apelanta, reclamanţii erau obligaţi să facă dovada preluării abuzive pe numele autorului lor, a menţionării bunului în patrimoniul acestuia în registrele matricole de după 1936 şi nu doar să pretindă aplicarea unei prezumţii care nu îşi găseşte suportul legal în textul art. 24 din Legea nr. 10/2001.

În esenţă, intimaţii au solicitat să se prezume că, dacă autorul lor a cumpărat terenul în anul 1924 şi dacă pe respectivul teren, începând cu anul 1960, au început să se edifice obiective industriale, statul a realizat o preluare abuzivă pe numele autorului lor – or, după cum s-a arătat în precedent, probele converg spre o altă concluzie, contrară acestui silogism.

Tribunalul Constanţa a stabilit deci greşit că reclamanţii au un drept la despăgubire în condiţiile legii speciale, iar trimiterile la statuările Curţii Europene se dovedesc a fi superflue, fiindcă încălcarea art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei se constată după ce reclamantului i se confirmă judecătoreşte dreptul subiectiv, iar nu în demersul recunoaşterii existenţei lui.

Legea nr. 165/2013

Legea nr. 10/2001

I.Obiectul cererii de chemare în judecată şi apărările pârâţilor.

Măsuri procesuale în judecata pe fond.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 22.08.2016 sub nr. …/118/2016, reclamanţii [...] şi [...] au formulat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Constanţa prin Primar, contestaţie împotriva Dispoziţiei nr. 918/18.02.2016 emise de entitatea pârâtă, prin care a fost respinsă notificarea nr. …/05.10.2001 ce face obiectul dosarului administrativ nr. …/2001 constituit în baza Legii nr. 10/2001. S-a solicitat în acest context instanţei:

- constatarea nulităţii actului contestat,

- constatarea calităţii reclamanţilor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii pentru imobilul notificat compus din suprafaţa de 2000 mp, situat în mun. Constanţa, loturile … şi … din planul de parcelare a Lotului mare …,

- obligarea pârâtului, chiar şi alături de alte entităţi, la restituirea în natură şi/sau în echivalent a imobilului,

- să se dispună transmiterea dosarului administrativ direct către Comisia Naţională de Compensare a Imobilelor în situaţia acordării de măsuri reparatorii,

- obligarea pârâtului la plata daunelor morale datorate pentru prejudiciul moral produs ca urmare a nesoluţionării notificării în termenul legal şi în final a soluţionării defectuoase prin emiterea dispoziţiei de declinare a competenţei în favoarea unei entităţi care nu este unitate deţinătoare, evaluat la suma de 50.000 lei, cu cheltuieli de judecată.

În subsidiar, în situaţia în care în urma identificării terenului notificat printr-un raport de expertiză tehnică topografică, se va stabili că terenul se află în deţinerea altei entităţi, reclamanţii au solicitat introducerea în cauză a acestei entităţi în temeiul art. 27 din Legea nr. 10/2001 şi în contradictoriu cu aceasta, soluţionarea pe fond a notificării în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 165/2013.

Reclamanţii au susţinut că dispoziţia contestată este nelegală, fiind emisă cu încălcarea dispoziţiilor legale care instituie prevalenţa realizării dreptului în raport cu cel al respectării procedurii. S-a apreciat că, în condiţiile în care pârâtul şi-a declinat competenţa de soluţionare, avea doar obligaţia de a o comunica entităţii competente, neputând analiza pe fond aspectul calităţii de persoană îndreptăţită în sensul art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001.

Dispoziţia cuprinde aprecieri cu privire la obiectul notificării, situaţia de fapt, istoricul proprietăţii, al transmisiunilor succesorale, a preluării abuzive - elemente a căror analiză este obligatorie sub aspectul acestei calităţi şi pe care nu înţeleg să le conteste prin cerere, soluţia devenind astfel irevocabilă sub acest aspect. Pârâtul a ignorat cu desăvârşire adresa nr. 225/1998 depusă la dosarul cauzei, eliberată de una din direcţiile aflate în interiorul propriului sistem referitoare la situaţia juridică a terenului notificat din care rezultă că terenul se află situat în partea de sud a incintei staţiei de epurare şi este afectat de culoarul de conducte petroliere ce alimentează Oil Terminal SA.

Reclamanţii au precizat că din cuprinsul dispoziţiei şi din referatul de fundamentare nu rezultă dacă toată suprafaţa de 2.000 mp ar fi deţinută de o altă entitate sau doar o parte din aceasta, caz în care competenţa s-ar fi împărţit între entităţile deţinătoare ale fiecărei părţi.

Cu privire la capătul 4 de cerere, reclamanţii au menţionat că procedura prevăzută de art. 21 din Legea nr. 165/2013 este aplicabilă doar procedurii administrative şi nu mai poate fi efectuată, întrucât s-ar întârzia nejustificat înregistrarea dosarului la C.N.C.I.

Referitor la ultimul capăt de cerere, reclamanţii au arătat că pârâtul a ignorat cu bună ştiinţă atât prevederile legale, cât şi demersurile pe care le-au făcut în scopul soluţionării şi a emis cu întârziere dispoziţia de acordare a măsurilor reparatorii, inacţiunea acestuia echivalând cu un refuz de soluţionare, iar atitudinea culpabilă a pârâtului le-a produs un prejudiciu moral constând în starea de disconfort psihic şi moral provocat nu numai de perioada lungă de aşteptare, de atitudinea umilitoare şi sfidătoare  pe care nemulţumirea şi revolta pe care ni le cauzează conduita pârâtului, ce pare să nesocotească orice prevedere legală, tinzând să trateze procedurile legale după liberul său arbitru.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 10/2001, ale Legii nr. 165/2013, ale art. 4 şi 5, ale art. 252 - 253, 1349, 1381 şi următoarele Cod civil, precum şi jurisprudenţa europeană.

Prin întâmpinare, Municipiul Constanţa prin Primar a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, motivat de faptul că actul contestat este emis de Primarul Municipiului Constanţa în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001. Referitor la fondul cauzei, s-a solicitat respingerea ce fondată a cererii, cu cheltuieli de judecată, în condiţiile în care s-a procedat corect la înaintarea notificării către entitatea învestită cu soluţionarea acesteia.

La termenul din data de 24.11.2016 s-a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Statului Român prin Compania Naţională Căi Ferate CFR S.A.

A fost unită cu fondul cauzei excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Constanţa prin Primar.

Pârâtul Statul Român prin Compania Naţională Căi Ferate CFR SA a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii pentru neparcurgerea procedurii administrative a notificării reglementate de Legea nr. 10/2001, excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a pârâtului prin Compania Naţională Căi Ferate CFR S.A. în condiţiile în care acest pârât este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, întrucât nu există identitate între pârât şi titularul obligaţiei deduse judecăţii.

Referitor la fondul cererii, s-a solicitat respingerea acesteia ca nefondată, motivat de faptul că C.N.C.F. CFR S.A. nu deţine în proprietate şi/sau concesiune terenuri în/spre zona staţiunii Mamaia, iar, pentru identificarea exactă a terenului ce face obiectul notificării este necesar un raport de expertiză tehnică topografică.

La termenul din data de 09.02.2017, a fost încuviinţată proba cu expertiza topografică.

Prin notele scrise depuse la data de 08.09.2017, reclamanţii au solicitat respingerea excepţiilor invocate de pârâţi. Au considerat că pârâtul Municipiul Constanţa prin Primar justifică calitate procesuală pasivă, întrucât Primarul a emis dispoziţia contestată în virtutea atribuţiilor conferite de Municipiu, ca unitate administrativ teritorială ce exercită în numele statului dreptul de proprietate publică sau privată, Primarul acţionând ca reprezentant al Municipiului.

Referitor la excepţia inadmisibilităţii, au arătat că au parcurs procedura administrativă, formulând notificare prevăzută de Legea nr. 10/2001. Au susţinut netemeinicia excepţia lipsei dovezii de reprezentant, considerând că s-a strecurat o eroare cu privire la titulatura instituţiei, iar, cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Compania Naţională Căi Ferate CFR SA, au considerat că nu este întemeiată întrucât, cel puţin pentru capetele 2 - 4, justifică calitate procesuală pasivă.

Prin încheierea din data de 24.11.2017, instanţa a dispus unirea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive cu fondul cauzei.

Prin încheierea din data de 21.12.2017, cauza a fost repusă pe rol în vederea discutării cadrului procesual pasiv.

Reclamanţii au depus la data de 01.02.2018 note scrise men?ionând că principalul pârât în dosar este Municipiul Constanţa prin Primar faţă de obiectul principal al cererii şi că, raportat la concluziile raportului de expertiză, în temeiul art. 27 din Legea nr. 10/2001, trebuie introdus în cauză S.C. [...]. în contradictoriu cu care să se dispună restituirea în echivalent prin compensarea prin puncte ca entitate deţinătoare a imobilului pentru partea de imobil ce o are în proprietate, înţelegând să se judece cu această entitate, precum şi cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Prin încheierea din data de 09.02.2018, s-a dispus introducerea în cauză a pârâtului S.C. [...].

Pârâtul S.C. [...]. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în raport de art. 8 alin. 1 din Legea nr. 10/2001.

A menţionat că, prin O.U.G. nr. 15/2001, a fost declarată societate de interes strategic şi că, la data de 19.11.1996, a dobândit în proprietate exclusivă terenul în suprafaţă de 945.892,79 mp prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria … nr. … emis în baza Legii nr. 15/1990, iar, la data de 17.11.2015, a avut loc dezmembrarea terenului intravilan în 2 loturi: lot 1 în suprafaţă de 931.286 mp şi lot 2 în suprafaţă de 20.000 mp, ulterior lotul 1 fiind dezmembrat în alte două loturi.

A arătat că este proprietar de bună-credinţă şi că reclamanţii nu au făcut dovada unei naţionalizări şi nici a unei exproprieri.

Pârâtul a criticat în tot raportul de expertiză efectuat apreciind că nu rezultă faptul că întreaga parcelă aparţine pârâtului. De asemenea, a considerat că reclamanţii nu au făcut dovada preluării imobilului în patrimoniul statului şi nici a deţinerii în proprietate lor sau a autorilor a imobilului în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001.

Prin încheierea din data de 07.05.2018, instanţa a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii inovată de pârâtul S.C. [...]., precum şi excepţia nulităţii raportului de expertiză topografică efectuat în cauză.

Prin încheierea din data de 09.10.2018, a fost repusă pe rol cauza în vederea lămuririi cadrului procesual pasiv precizat în şedinţa din data de 09.02.2018.

La termenul din data de 16.11.2018, instanţa a invocat din oficiu excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Constanţa prin Primar pentru capetele 1 şi 5 din cerere.

La termenul din data de 18.01.2019, în temeiul art. 78 alin. 2 cod proc. civilă, în raport de emitentul dispoziţiei contestate, instanţa a pus în discuţia părţilor necesitatea introducerii în prezenta cauză a Primarului Municipiului Constanţa în calitate de pârât, alături de Municipiul Constanţa prin Primar, reprezentantul convenţional al reclamanţilor arătând că este de acord.

De asemenea, reprezentantul convenţional al reclamanţilor a precizat că, în ceea ce priveşte daunele morale, acestea sunt solicitate Municipiului Constanţa prin Primar.

La termenul din data de 15.03.2019, instanţa a pus în discuţia părţilor şi a calificat ca fiind apărări de fond excepţia inadmisibilităţii cererii şi excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a pârâtului prin Compania Naţională Căi Ferate CFR SA.

S-a constatat că pârâtul Primarul Municipiului Constanţa a fost introdus în cauză în ceea ce priveşte primul capăt al cererii şi s-a dispus unirea cu fondul cauzei a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Constanţa prin Primar pentru capetele 1 şi 5 din cerere invocate de instanţă din oficiu la termenul din data de 16.11.2018.

II.Soluţia instanţei de fond.

Prin sentinţa civilă nr. 879 din 05 aprilie 2019 pronunţată de Tribunalul Constanţa - Secţia I civilă s-au admis excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Municipiul Constanţa prin Primar şi Statul Român prin Compania Naţională Căi Ferate CFR S.A.

S-a respins cererea formulată împotriva acestor pârâţi ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane fără calitate procesuală pasivă.

S-a admis cererea, astfel a fost precizată, formulată în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului Constanţa şi S.C. [...].

S-a anulat în parte dispoziţia nr. 918/18.02.2016 emisă de pârâtul Primarul Municipiului Constanţa, respectiv în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 1 din cuprinsul acesteia. S-a constatat că reclamanţii sunt persoane îndreptăţite la măsuri compensatorii prin puncte în condiţiile cap. III din Legea nr. 165/2013 pentru imobilul descris în actul de vânzare-cumpărare nr. 1020/1925 încheiat între [...] şi [...].

A fost obligată pârâta S.C. [...]. să întocmească documentaţia necesară şi să o înainteze Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor împreună cu documentaţia aferentă. Au fost obligaţi reclamanţii la plata diferenţei onorariului de expert în cuantum de 1000 lei. A fost obligat pârâtul Primarul Municipiului Constanţa la plata către reclamanţi a sumei de 4500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, judecătorul fondului a reţinut în fapt că prin notificarea din  05.10.2001, reclamanţii - în calitate de moştenitori legali - au solicitat despăgubiri băneşti pentru terenul în suprafaţă de 2000 mp situat în Municipiul Constanţa, la 1300 m de Constanţa, spre staţiunea Mamaia (lângă …) şi care a fost proprietatea autorului lor - [...].

Notificatorii au precizat că terenul a fost confiscat şi trecut în proprietatea statului în mod abuziv în baza Decretului 115 şi se identifică potrivit planului de situaţie ca formând loturile … şi …, fiind liber de construcţii însă afectat de tronsonul de conducte petroliere ce alimentează ….

Instanţa de fond a avut în vedere că prin actul de vânzare-cumpărare nr. …/1925, numitul [...] a transmis către [...] dreptul de proprietate asupra imobilului în suprafaţă de 2000 mp, formând loturile nr. 135 şi 136 din planul de parcelare a Lotului Mare nr. … la cca. 1300 m de Constanţa.

Reclamanta [...] (născută …) are calitatea de moştenitor al defunctei … (fiica lui [...], potrivit actelor stare civilă) în temeiul certificatului de moştenitor nr. …/30.09.1992 emis de notarul de stat [...].

Conform certificatului de moştenitor nr. 21/09.04.2003 emis de B.N.P. …, numitul …, în calitate de frate, şi reclamanta [...], în calitate de nepoată de soră, prin reprezentarea mamei sale, …, sunt moştenitorii defunctei …, decedată la data de 10.06.1999, fiica lui [...].

Reclamantul … este fiul numitului …, decedat la data de 29.09.1999.

Potrivit testamentului olograf al defunctului … din data de 29.11.1993, prin care reclamantul … a fost instituit legatar universal, şi faţă de considerentele sentinţei civile nr. 4972/04.11.2010 pronunţate de Judecătoria Turda în dosarul nr. 2485/328/2007, reclamantul [...] are calitatea de moştenitor al defunctului ….

Potrivit declaraţiilor date de numitele … şi …, defunctul …, decedat la data de 21.08.1930, era cunoscut şi sub numele de … şi de …, iar defuncta …, decedată la data de 30.10.1967, era cunoscută şi sub numele de …, … şi ….

Prin declaraţiile autentificate ale reclamanţilor, aceştia au declarat că nu s-au încasat niciun fel de despăgubiri băneşti la momentul trecerii în proprietatea statului şi, totodată, şi-au asumat obligaţia rambursării acestora în cazul în care, ulterior acordării beneficiului legii, se constată şi se dovedeşte că totuşi s-au acordat despăgubiri, precum şi că nu au făcut obiectul acordurilor internaţionale încheiate de România privind reglementările problemelor financiare în suspensie, că dreptul pretins nu a fost reconstituit prin emiterea unui titlu de proprietate sau printr-o hotărâre judecătorească şi că renunţă la cererile depuse în baza altor legi de reparaţie.

Conform referatului pentru soluţionarea notificării în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul situat în municipiul Constanţa la 1300 m de Constanţa spre Staţiunea Mamaia (lângă …), s-a arătat că, potrivit planului cadastral al mun. Constanţa întocmit în anii 1936 - 1938, în registrul de proprietăţi, vol. IX, pag. 1823, la nr. crt. figurează lotul … din careul …, situat în extravilan, posesor … şi situaţia juridică nu conţine detalii cu privire la modalitatea de preluare a imobilului.

Referitor la situaţia actuală a imobilului, s-a reţinut că terenul ce face obiectul notificării constituie domeniul public al statului, conform Legii nr. 213/1998 fiind cuprins în infrastructura feroviară publică, respectiv în zona de siguranţă a infrastructurii feroviare, conform O.U.G. nr. 12/1998.

Potrivit raportului de expertiză topografică efectuat în cauză, ca urmare a suprapunerii planurilor cadastrale din anul 1936 cu ortofotoplanul din anul 2010, expertul a constatat că imobilul care face obiectul cauzei se suprapune în totalitate cu alte proprietăţi private. A rezultat că suprafaţa de teren de 2000 mp, fostul lot … şi fostul lot … sunt situate în partea de sud a Constanţei, …, în apropiere de … şi de Magazinul „…”.

Expertul a menţionat că suprafaţa imobilului este de 2000 mp, categoria de folosinţă a terenului este de curţi construcţii, iar vecinătăţile imobilului sunt: Nord - fost lot …, Sud - fost lot …, Est - fost lot …, Vest - fost lot … şi ….

Prin răspunsul la obiecţiuni, expertul a menţionat că toată suprafaţa de teren ce face obiectul litigiului se află în posesia şi proprietatea pârâtei S.C. [...].

Prin procesul-verbal de recepţie nr. …/2018 al O.C.P.I. Constanţa a fost admisă spre avizare lucrarea constând în expertiza tehnică efectuată în prezentul dosar cu menţiunea că imobilul identificat de expert în planul de amplasament şi delimitare se suprapune cu numărul cadastral …, carte funciară …, IE ….

Potrivit extrasului de carte funciară …, pârâta S.C. [...]. este titularul dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 804.360 mp situat în mun. Constanţa, …, lot 1/1, rezultat din dezmembrarea imobilului cu numărul cadastral …, ce avea o suprafaţă de 931.386 mp, care  provenea dintr-o dezmembrare a imobilului teren în suprafaţă totală de 945.892,79 mp dobândită de pârâtă prin Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria … nr. …/19.11.1996 emis în baza Legii nr. 15/1990.

În drept, instanţa de fond a reţinut incidenţa următoarelor prevederi legale:

Conform art. 1 din Legea nr. 10/2001: (1) Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condiţiile prezentei legi. (2) În cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Potrivit art. 2 alin.1 lit. i, în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înţelege: orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau ale administraţiei de stat.

În temeiul art. 3 alin. 1 lit. a din lege, sunt îndreptăţite, în înţelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent: persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora.

Conform art. 4 alin. 2, de prevederile prezentei legi beneficiază şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite.

Art. 26 din lege prevede următoarele: (1) Dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită.

(2) Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile şi în cazul imobilelor înstrăinate de persoanele juridice prevăzute la art. 21 alin. (1), (2) şi (4).

(3) Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de competenţa curţii de apel.

În temeiul art. 27 din lege: (1) Dispoziţiile art. 25 sunt aplicabile şi în situaţia în care persoana juridică notificată deţine numai în parte bunurile imobile solicitate. În această situaţie persoana juridică deţinătoare va emite decizia motivată de retrocedare numai pentru partea din imobil pe care o deţine.

(2) Persoana juridică notificată va comunica persoanei îndreptăţite toate datele privind persoana fizică sau juridică deţinătoare a celeilalte părţi din imobilul solicitat. Totodată va anexa la comunicare şi copii de pe actele de transfer al dreptului de proprietate sau, după caz, de administrare, în cazul în care nu deţine aceste date persoana juridică notificată va comunica acest fapt persoanei îndreptăţite.

(3) Comunicarea prevăzută la alin. (2) şi, după caz, actele anexate vor fi transmise persoanei îndreptăţite prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire.

(4) Termenul de 6 luni prevăzut la art. 22 alin. (1) curge în acest caz de la data primirii comunicării prevăzute la alin. (3).

(5) Dispoziţiile alin. (2), (3) şi (4) se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care unitatea notificată nu deţine nici măcar în parte imobilul solicitat, dar comunică persoanei îndreptăţite datele de identificare a unităţii deţinătoare.

(6) Dispoziţiile art. 26 se aplică în mod corespunzător.

Conform art. 21 din lege: (1) Imobilele - terenuri şi construcţii - preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptăţite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare. (…).

 (4) În cazul imobilelor deţinute de unităţile administrativ-teritoriale restituirea în natură sau prin echivalent către persoana îndreptăţită se face prin dispoziţia motivată a primarilor, respectiv a primarului general al municipiului Bucureşti, ori, după caz, a preşedintelui consiliului judeţean.

În temeiul pct. 1 lit. e din Cap. I din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001: sarcina probei proprietăţii, a deţinerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive si a calităţii de persoană îndreptăţită la restituire revine persoanei care pretinde dreptul, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) lit. a) si ale art. 23 din lege. În cazul în care pentru imobilul respectiv nu se poate face dovada formală a preluării de către stat (de exemplu, decizia administrativă nu este găsită, iar imobilul respectiv se regăseşte în patrimoniul statului după data invocată ca fiind data preluării bunului), soluţionarea notificării se va face în funcţie şi de acest element - faptul ca imobilul se regăseşte în patrimoniul statului constituie o prezumţie relativă de preluare abuzivă.

Potrivit pct. 27 din Norme: 27.1. În cazul în care persoana juridică notificată nu deţine bunurile imobile solicitate, aceasta va proceda la direcţionarea notificării entităţii învestite cu soluţionarea acesteia, fie unitatea deţinătoare a bunurilor imobile solicitate, fie entitatea învestită cu soluţionarea acesteia, după caz.

27.2. Prevederile pct. 27.1 sunt aplicabile şi în situaţia în care persoana juridică notificată deţine numai în parte bunurile imobile solicitate, caz în care, după ce va emite decizia motivată de restituire pentru partea de imobil pe care o deţine, va proceda la direcţionarea notificării unităţii deţinătoare a celeilalte părţi din imobilul solicitat sau, după caz, entităţii învestite cu soluţionarea acesteia.

În temeiul art. 1 alin. 2 din Legea nr. 165/2013: În situaţia în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt compensarea cu bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, măsurile prevăzute de Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi măsura compensării prin puncte, prevăzută în cap. III.

Art. 4 din lege prevede că dispoziţiile prezentei legi se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la entităţile învestite de lege, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor, precum şi cauzelor aflate pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Potrivit art. 16 din acelaşi act normativ, cererile de restituire care nu pot fi soluţionate prin restituire în natură la nivelul entităţilor învestite de lege se soluţionează prin acordarea de măsuri compensatorii sub formă de puncte, care se determină potrivit art. 21 alin. (6) şi (7).

În temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. 1 Cod procedură civilă, tribunalul a apreciat că se impune soluţionarea cu prioritate a excepţiilor unite cu fondul cauzei: lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Constanţa prin Primar, lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Compania Naţională Căi Ferate CFR SA, precum şi lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Constanţa prin Primar cu privire la capetele 1 şi 5 ale cererii, excepţie invocată de instanţă din oficiu la termenul din data de 16.11.2018.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Constanţa prin Primar, faţă de obiectul prezentei cereri, în condiţiile în care dispoziţia contestată de reclamanţi a fost emisă de Primarul Municipiului Constanţa, în temeiul dispoziţiilor art. 21 alin. 4 din Legea nr. 10/2001, s-a reţinut că pârâtul Municipiul Constanţa prin Primar nu justifică calitate procesuală pasivă în cauză în ceea ce priveşte toate capetele cererii principale.

S-a admis astfel excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Constanţa prin Primar, cu menţiunea că soluţia priveşte inclusiv capătul de cerere nr. 5 referitor la plata daunelor morale în condiţiile în care, la termenul din data de 18.01.2019, reprezentantul convenţional al reclamanţilor a menţionat că, în ceea ce priveşte daunele morale, acestea sunt solicitate Municipiului Constanţa prin Primar. Or, fapta ilicită invocată de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată constă în atitudinea culpabilă a emitentului dispoziţiei contestate, acesta fiind Primarul Municipiului Constanţa.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Compania Naţională Căi Ferate CFR SA, având în vedere concluziile raportului de expertiză, instanţa de fond a reţinut că această parte nu îşi justifică în cauză calitatea, nefiind unitate deţinătoare. S-a admis astfel excepţia invocată şi s-a respins cererea formulată împotriva acestui pârât ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă, fiind găsită de prisos analizarea apărărilor referitoare la inadmisibilitatea cererii şi lipsa dovezii calităţii de reprezentant a pârâtului prin Compania Naţională Căi Ferate CFR S.A.

Ca urmare a notelor depuse de către reclamanţi la 01.02.2018 şi a introducerii în cauză a pârâtului Primarul Municipiului Constanţa, instanţa a reţinut că se justifică pe deplin calitatea procesuală a acestui pârât în ceea ce priveşte contestaţia reclamanţilor împotriva Dispoziţiei nr. 918/18.02.2016, dar şi a pârâtei S.C. [...]., în calitate de unitate deţinătoare a imobilului ce face obiectul cauzei.

Referitor la dispoziţia nr. 918/18.02.2016, instanţa de fond a avut în vedere că sunt întemeiate motivele contestaţiei referitoare la necompetenţa de soluţionare a cererii de către entitatea notificată, respectiv pârâtul Primarul Municipiului Constanţa. Astfel, deşi pârâtul a reţinut că nu are calitatea de unitate deţinătoare a imobilului solicitat, prin art. 1 din dispoziţia contestată, a fost respinsă cererea formulată de reclamanţi.

Or, constatând că nu are calitatea de unitate deţinătoare, pârâtul nu era îndreptăţit să respingă cererea formulată, întrucât respingerea cererii are în vedere, în mod implicit, analizarea condiţiilor legale. Într-o atare situaţie trebuia să respecte dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 10/2001, respectiv să comunice persoanei îndreptăţite datele de identificare a unităţii deţinătoare sau să procedeze potrivit pct. 27 din Norme, respectiv să procedeze la direcţionarea notificării entităţii învestite cu soluţionarea acesteia, fie unitate deţinătoare a bunurilor imobile solicitate, fie entitate învestita cu soluţionarea acesteia, după caz.

Pârâtul a făcut aplicarea acestor din urmă dispoziţii prin art. 2 din dispoziţie, în temeiul cărora a dispus declinarea competenţei de soluţionare a notificării formulate de reclamanţi şi direcţionarea acesteia entităţii învestite cu soluţionarea acesteia, identificată de pârât, respectiv Compania Naţională de Căi Ferate CFR SA, cu sediul în Bucureşti, bd. Dinicu Golescu nr. 38, sector 1.

Deşi entitatea identificată de pârât nu avea în realitate calitatea de unitate deţinătoare, astfel cum reiese din raportul de expertiză efectuat în cauză, nu se poate reţine nulitatea dispoziţiilor art. 2 din dispoziţia contestată, fiind respectate, în mod formal, prevederile pct. 27 din Norme.

Prin urmare, tribunalul a constatat că se impune anularea parţială a dispoziţiei nr. 918/18.02.2016 emise de pârâtul Primarul Municipiului Constanţa, respectiv, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 1 din cuprinsul acesteia.

În continuare, având în vedere că, prin capătul subsidiar al cererii, reclamanţii au menţionat că în situaţia în care în urma identificării terenului notificat, printr-un raport de expertiză tehnică topografică, se va stabili că terenul se află în deţinerea altei entităţi, se impune introducerea în cauză a acestei entităţi în temeiul art. 27 din Legea nr. 10/2001 şi, în contradictoriu cu aceasta, soluţionarea pe fond a notificării în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 165/2013, raportul de expertiză topografică efectuat în cauză, faptul că a fost introdusă în cauză unitatea deţinătoare, precum şi notele scrise ale reclamanţilor din data de 01.02.2018 şi precizările din 19.10.2018, instanţa a reţinut că îndeplinirea condiţiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001 trebuie analizate în contradictoriu cu pârâta S.C. [...]., în calitate de unitate deţinătoare a imobilului ce face obiectul cauzei.

Tribunalul Constanţa a evocat în acest context Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a reţinut plenitudinea de jurisdicţie a instanţei de judecată, nelimitată în materia Legii nr. 10/2001 prin vreo dispoziţie legală, în a dispune direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului.

Faţă de perioada îndelungată de timp de la momentul formulării notificării de către reclamanţi, nu se justifică reluarea procedurilor cu caracter administrativ de către pârâta S.C. [...]. - în calitate de unitate deţinătoare a imobilului ce face obiectul cauzei, potrivit raportului de expertiză topografică - întrucât aceasta ar contraveni principiului soluţionării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Referitor la dovada preluării în mod abuziv a imobilului ce face obiectul notificării, având în vedere dispoziţiile art. 2 alin.1 lit. i din Legea nr. 10/2001, precum şi ale pct. 1 lit. e din Cap. I din Normele Metodologice, deşi, în cauză, nu s-a făcut dovada formală a preluării de către stat a imobilului, în condiţiile în care imobilul în cauză a fost identificat prin raportul de expertiză topografică ca fiind parte din suprafaţa totală de teren 945.892,79 mp deţinută în proprietate de pârâta S.C. [...]. în temeiul Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria … nr. …/19.11.1996 emis de Guvernul României – Ministerul Industriilor, s-a reţinut incidenţa în cauză a prezumţiei de preluare abuzivă a imobilului.

În continuare, în raport de înscrisurile depuse la dosar, instanţa de fond a reţinut că reclamanţii au făcut dovada calităţii de persoane îndreptăţite, aceştia fiind moştenitorii numitului …, titularul dreptului de proprietate al imobilului la data preluării în mod abuziv a acestuia, în temeiul actul de vânzare-cumpărare nr. 1020/1925, acesta fiind şi sub numele de … şi de …, astfel cum reiese din declaraţiilor date de numitele … şi …

Aşa cum s-a arătat în cadrul situaţiei de fapt, reclamanţii sunt moştenitorii copiilor lui …, respectiv  …, … şi …, potrivit actelor de stare civilă şi dovezilor calităţii de moştenitor.

În ceea ce priveşte situaţia juridică actuală a imobilului,  astfel cum reiese din raportul de expertiză topografică efectuat în cază, instanţa reţine că toată suprafaţa de teren ce face obiectul litigiului se află în posesia şi proprietatea pârâtei S.C. [...]., neputând face obiectul restituirii în natură.

Prin notele scrise ale reclamanţilor din data de 01.02.2018, aceştia au solicitat restituirea în echivalent prin compensarea prin puncte.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau despăgubiri, a imobilelor preluate în mod abuziv în proprietatea Statului, în perioada comunistă, pe parcursul soluţionării cauzei, a indicat cadrul instituţional în care urmează a se realiza acordarea de despăgubiri şi a stabilit modalitatea concretă în care se va calcula despăgubirea cuvenită, instanţa urmând a da eficienţă şi acestor dispoziţii legale.

Referitor la incidenţa în speţă a dispoziţiilor Legii nr. 165/2013, instanţa a constatat deplina aplicabilitate a acestor dispoziţii legale în prezentul litigiu, în raport de art. 4 din lege.

Adoptarea Legii nr. 165/2013, care consacră principiul aplicării imediate a acestor dispoziţii legale notificărilor nesoluţionate în mod irevocabil în procedura administrativă şi/sau jurisdicţională, inclusiv cauzelor aflate pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului este urmarea firească a jurisprudenţei acestei instanţe de contencios european care într-o serie de cauze ce vizau încălcarea dispoziţiilor din Protocolul 1 la CEDO (ex: cauza Viaşu, Faimblat şi cauza Katz contra României) a identificat o problemă structurală specifică în ce priveşte lipsa restituirii sau a despăgubirii pentru bunurile naţionalizate, această instanţă europeană reţinând în mod constant influenţa sistemului de restituire şi în special de întârzierea înregistrată în procedura de plată a despăgubirii.

Legea nr. 165/2013 constituie o transpunere în legislaţia naţională a măsurilor cu caracter general reparatoriu prefigurate în hotărârea - pilot din cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României, legiuitorul român urmărind prin act normativ să implementeze în legislaţia naţională principiile CEDO în materia respectării dreptului de proprietate şi în acelaşi timp să menţină un echilibru între interesul general al comunităţii, respectiv între obiectivul legitim de „utilitate publică”, acela care urmărea măsuri de reformă economică ori de justiţie socială ce militează pentru o rambursare inferioară la valoarea de piaţă actuală (James şi alţii contra Regatului Unit, 8 iulie 1986, f.120) şi interesele particulare ale persoanelor private de proprietate care sunt îndreptăţite să beneficieze de aceste măsuri reparatorii.

Or, aşa cum a statuat CEDO în jurisprudenţa sus menţionată, în situaţia unor modificări fundamentale ale sistemului unei ţări, precum cele care le prezintă tranziţia de la un regim totalitar la unul democratic de guvernare şi structura politică, juridică şi economică a statului, adoptarea unor legi economice şi sociale pe scară largă în materie de restituire a proprietăţii, nu poate asigura o dreptate completă în faţa varietăţii de situaţii în care se află numeroasele persoane în cauză.

S-a reţinut astfel că statul are dreptul de a expropria bunuri - inclusiv orice drepturi la despăgubire consfinţite de lege - şi de a reduce nivelul despăgubirilor prin mijloace legislative, amintindu-se că ceea ce prevede art. 1 din Protocolul nr. 1 este ca valoarea despăgubirilor acordate pentru o privare de proprietate operată de stat să fie „în mod rezonabil în raport” cu valoarea bunului şi că doar o lipsă totală de despăgubire este considerată incompatibilă cu art. 1 din Protocolul nr.1.

De aceea, cum art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO nu garantează un drept la o compensaţie integrală în orice circumstanţe, o compensaţie parţială este justificată de obiective legitime de utilitate publică.

Pe această linie de gândire, legiuitorul român prin Legea nr. 165/2013 a urmărit o refacere totală a legislaţiei în materia restituirii proprietăţilor confiscate de regimul comunist, care să conducă la reguli de procedură clare şi simplificate, care să facă sistemul de despăgubire mai previzibil în aplicarea sa, iar plafonarea despăgubirilor şi eşalonarea lor pe o perioadă mai lungă de timp reprezintă măsuri apte să asigure acest echilibru între interesul general al colectivităţii şi interesele foştilor proprietari.

În considerarea argumentelor de fapt şi de drept expuse, a fost admisă cererea, astfel cum a fost precizată, formulată în contradictoriu cu pârâta S.C. [...]. S-a constatat că reclamanţii sunt persoane îndreptăţite la măsuri compensatorii prin puncte în condiţiile cap. III din Legea nr. 165/2013 pentru imobilul descris în actul de vânzare-cumpărare nr. 1020/1925 încheiat între [...] şi [...] şi o va obliga pe pârâtă S.C. [...]. să întocmească documentaţia necesară şi să o înainteze Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor împreună cu documentaţia aferentă.

În condiţiile în care, prin încheierea din data de 21.09.2018, a fost încuviinţată cererea de majorare a onorariului expertului, instanţa a obligat pe reclamanţi la plata diferenţei onorariului de expert în cuantum de 1000 lei.  Pe temeiul art. 453 Cod procedură civilă, reţinând culpa procesuală a pârâtului Primarul Municipiului Constanţa, l-a obligat pe pârât la plata sumei de 4500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 2500 lei reprezentând onorariul de avocat şi 2000 lei reprezentând onorariul de expert (suma de 1000 lei fiind achitată, iar, cu privire la restul de 1000 lei, s-a dispus obligarea reclamanţilor la plata diferenţei).

III. Calea de atac a apelului. Criticile şi apărările formulate.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel doar pârâta [...]., care a solicitat admiterea căii de atac şi reformarea soluţiei primei instanţe.

Sub un prim aspect apelanta pârâtă a arătat că se impune admiterea excep?iei inadmisibilită?ii ac?iunii, câtă vreme pentru acest imobil intervin dispozi?iile derogatorii ale art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Conform acestui text, nu intră sub inciden?a prezentei legi terenurile situate în extravilanul localită?ilor la data preluării abuzive sau la data notificării, precum şi cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Din moment ce suprafa?a de 2.000 mp face parte integrantă din suprafa?a totală de 22 ha cumpărată de … şi aflată în extravilanul Oraşului Constanţa, iar prin adresa nr. 225/15.10.1998 emisă de către Serviciul de cadastru din Direcţia de patrimoniu a Primăriei Constanţa se menţionează că pentru această parcelare nu sunt date referitoare la naţionalizarea sau exproprierea de loturi dar nici numele celor care au cumpărat aceste terenuri, este evident că acest teren nu intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Pe fond, apelanta a mai susţinut că reclaman?ii ar fi trebuit să facă dovada îndeplinirii a trei condi?ii cumulative, respectiv:

- faptul că imobilul a apar?inut solicitantului sau autorilor acestuia;

- că imobilul a fost de?inut de ace?tia în perioada de referin?ă a Legii nr. 10/2001;

- şi că solicitantul este persoana îndreptă?ită.

Reclaman?ii nu au făcut, în opinia apelantei, dovada preluării imobilului în patrimoniul statului şi totodată nu s-a făcut dovada de?inerii în proprietatea lor sau a autorilor săi a imobilului în perioada de referin?ă a Legii nr. 10/2001, respectiv 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru a aprecia ca preluarea a fost făcută „fără titlu valabil.”

Prin adresa nr. 225/19.10.1998 emisă de către Primăria Constanţa, Direc?ia Patrimoniu - Serviciul de Cadastru, se men?ionează la alin. 3 că „în planul cadastral al ora?ului Constanţa întocmit în anii 1936-1938 este consemnat numai limita lotului mare, în suprafa?ă de 22 ha ce constituia proprietatea …, fără a se men?iona loturile din parcelarea aprobată în anii 1924 şi nici numele persoanelor care au cumpărat terenuri. În această adresă nu se men?ionează care sunt cumpărătorii terenurilor de la ... şi nici nu se men?ionează numele vreunui ascendent al reclaman?ilor.

A fost făcută trimiterea la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în sensul că prin imobile preluate în mod abuziv se în?elege:

„a) imobilele na?ionalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru na?ionalizarea unor imobile, cu modificările şi completările ulterioare, prin Legea nr. 119/1948 pentru na?ionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, precum şi prin alte acte normative de na?ionalizare;

b) imobilele preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătore?ti de condamnare pentru infrac?iuni de natură politică, prevăzute de legisla?ia penală, săvâr?ite ca manifestare a opozi?iei faţă de sistemul totalitar comunist;

c) imobilele donate statului sau altor persoane juridice în baza Decretului nr. 410/1948 privind dona?iunea unor întreprinderi de arte grafice, a Decretului nr. 478/1954 privind dona?iile făcute statului şi altele asemenea, neîncheiate în formă autentică, precum şi imobilele donate statului sau altor persoane juridice, încheiate în forma autentică prevăzută de art. 813 din Codul civil, în acest din urmă caz dacă s-a admis acţiunea în anulare sau în constatarea nulităţii donaţiei printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă;

d) imobilele preluate de stat pentru neplata impozitelor ca urmare a unor măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate;

e) imobilele considerate a fi fost abandonate, în baza unei dispoziţii administrative sau a unei hotărâri judecătoreşti pronun?ate în temeiul Decretului nr. 111/1951 privind reglementarea situaţiei bunurilor de orice fel supuse confiscării, confiscate, fără moştenitori sau fără stăpân, precum şi a unor bunuri care nu mai folosesc instituţiilor bugetare, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989;

f) imobilele preluate de stat în baza unor legi sau a altor acte normative nepublicate, la data preluării, în Monitorul Oficial al României, Partea 1, sau în Buletinul Oficial;

g) imobilele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizi?iilor şi care nu au fost restituite ori pentru care proprietarii nu au primit compensaţii echitabile;

h) orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, cu modificările şi completările ulterioare;

i) orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau ale administraţiei de stat”.

Apelanta pârâtă a solicitat ca reclamanţii să facă dovada că imobilul în cauză a fost preluat abuziv, astfel cum este definită preluarea abuzivă în art. 2 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 - având în vedere că nici Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, după cum sus?ine la fila nr. 2 din Referatul nr. 182886/30.12.2015, nu a putut identifica modalitatea de preluare a imobilului.

S-a mai susţinut că deşi prin cererea de chemare în judecată se arată că reclaman?ii aveau cuno?tin?ă de faptul că imobilul în cauză ar fi situat pe terenul aflat în proprietatea [...], aceştia nu au notificat societatea şi nici nu au procedat la introducerea ei în cauză.

Societatea apelantă s-a mai referit la modalitatea în care acest bun a intrat în patrimoniul său, arătând că:

-în perioada 1973-1974 se dă în exploatare un depozit de produse petroliere nou

construit la Movila Sara, Depozitul IV Export având în incintă şi Depozitul de Tiţei Constanţa Sud, apar?inând Chimpex.

-prin Decretul nr. 342/decembrie 1978, începând cu 01.01.1988, societă?ile

I.C.L.P.H.C.H. CHIMPEX şi I.C.L.P.P.P. se comasează, iar prin H.G. nr. 514/12.05.1990 societatea se divizează în întreprinderea Chimpex şi întreprinderea pentru Condiţionarea Ţiţeiului şi Produselor Petroliere iar prin H.G. nr. 1200/12.11.1990 se înfiin?ează Societatea Comercială [...].

- la 19.11.1996, S..C  [...]. dobândeşte proprietatea exclusivă asupra terenului în suprafa?ă de 945.892, 79 mp, având nr. cadastral 998, înregistrat sub nr. 4689 din data de 04.11.1996, prin Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M03 nr. 3285, emis de Ministrul Industriilor în baza Legii nr. 15/1990 şi a Hotărârii Guvernului nr. 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri aflate în patrimoniul societă?ilor comerciale cu capital de stat.

- la 17.11.2015 a avut loc dezmembrarea terenului intravilan în suprafa?ă de 945.892 m.p. în: LOT 1 identificat cu nr. cadastral 244346, compus din teren în suprafa?ă de 931.386 m.p. şi LOT 2 identificat cu nr. cadastral 244347 compus din teren intravilan în suprafa?ă de 20.000 m.p.

- la 15.02.2017, imobilul LOT 1 în suprafa?ă de 931.386 m.p. a fost dezmembrat în LOT 1/1 identificat cu nr. cadastral 246598 compus din teren intravilan în suprafa?ă de 804360 m.p. şi LOT 1/2 identificat cu nr. cadastral 246599 în suprafa?ă de 127.026 m.p.

Apelanta a arătat că este proprietar de bună credin?ă, a?a cum stipulează art. 938 Cod civil, dobândind dreptul de proprietate în condi?iile legii.

S-a arătat, rezumativ, că reclaman?ii nu au făcut dovada unei na?ionalizări şi nici a unei exproprieri;  înscrisurile anexate cererii de chemare în judecată sunt incomplete, Referatul nr. 182886/30.12.2015 nu conţine toate filele şi societatea nu are cuno?tin?ă de con?inutul integral al deciziei contestate.

S-a apreciat că soluţia primei instanţe, de obligare a societăţii la întocmirea documentaţiei necesare şi la înaintarea ei Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, este greşită. Apelanta a solicitat să se observe că expertul judiciar a men?ionat că suprafa?a imobilului este de 2.000 mp, categoria de folosin?ă a terenului este de cur?i/construc?ii, iar vecinătă?ile imobilului sunt: Nord - fost Lot 137, Sud - fost lot …, Est - fost lot …, Vest - fost lot … si …. Prin procesul-verbal de recep?ie nr. 1951/2018 al O.C.P.I. Constanţa a fost admisă spre avizare lucrarea constând în expertiza tehnică efectuată în prezenta cauză, cu men?iunea că imobilul identificat de expert în Planul de amplasament şi delimitare se suprapune cu nr. cadastral 246598 - Carte Funciară 246598.

S-a solicitat, în consecinţă, admiterea apelului şi respingerea acţiunii.

Intimaţii reclamanţi au depus întâmpinare, solicitând respingerea căii de atac şi obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată efectuate cu prezentul apel.

Excepţia inadmisibilităţii a fost considerată ca neîntemeiată, câtă vreme aceeaşi apărare a fost evocată în faţa instanţei de fond, iar prin încheierea din 07.05.2018 aceasta a fost respinsă. Mai mult, această apărare nu are nici un fundament juridic, deoarece se întemeiază pe o situa?ie juridică a imobilului existent la nivelul anilor 1884, perioadă de timp în care nu autorul lor era proprietarul imobilului.

Imobilul notificat a fost dobândit de autorul reclamanţilor [...] în anii 1925 şi deţinut de acesta până în anii 1956-1960, când a fost preluat de către stat fără nici un titlu, timp în care situaţia juridică a imobilului s-a schimbat. 

Mai mult, nu există nici un înscris care să ateste faptul că la momentul preluării abuzive de către stat, imobilul ar fi avut categoria de folosinţă arabil, iar din documentele existente rezultă fără îndoială că este situat în oraşul Constanţa, oraş ce se afla în plin proces de ascensiune, înconjurat de loturi de câte 1000 mp, atribuite altor persoane pentru construcţii de locuinţe.

Chiar apelanta afirmă faptul că în anii 1973-1974, imobilul era afectat de un depozit de produse petroliere abia construit.

Raportul de expertiză topo cadastrală a precizat categoria de folosinţă a imobilului ca fiind curţi construcţii, precizând că se suprapune cu alte proprietăţi private; aceste informaţii, coroborate, demonstrează că, imobilul notificat de reclamanţi nu se încadrează în excepţia prevăzută de art. 8 din Legea nr. 10/2001, ci dimpotrivă, că imobilul face parte din domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001.

S-a solicitat să fie înlăturate aserţiunile legate de buna credinţă a societăţii pârâte, prezentul litigiu fiind întemeiat pe dispoziţiile legii speciale de reparaţie; buna credinţă este utilă într-o eventuală acţiune în revendicare pe dreptul comun sau într-o eventuală acţiune în anulare a titlului de proprietate, nu şi în prezenta cauză.

Intimaţii au solicitat să se constate că apelul vizează doar modificarea în parte a sentinţei apelate, anume cu privire la înlocuirea dispoziţiilor referitoare la întocmirea dosarului ce trebuie transmis la C.N.C.I., înţelegându-se prin aceasta că nu se atacă şi partea din hotărâre cu privire la constatarea calităţii de persoane îndreptăţite a subsemnaţilor.  Cu toate acestea, apelanta face apărări cu privire la condiţiile prevăzute de lege pentru îndeplinirea cărora se constată această calitate, fără să justifice vreun interes al acestor apărări, în condiţiile în care solicită doar modificarea dispoziţiilor referitoare la întocmirea şi transmiterea dosarului.

S-a solicitat să se constate că instanţa de fond a argumentat aspectele pentru care a considerat că nu se impune trimiterea notificării la … în vederea reluării la această entitate a procedurii administrative. În înţelesul normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, sintagma ,,unitate deţinătoare’’ are semnificaţia entităţii cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii, în timp ce entitatea investită, de lege cu soluţionarea notificării este, după caz unitatea deţinătoare sau persoana juridică abilitată de lege să soluţioneze notificarea cu privire la un bun care nu se află în patrimoniul persoana juridică notificată, este entitatea la care se înregistrează notificarea, în condiţiile art. 28 din lege. Înregistrarea, astfel cum au arătat anterior, este valabilă în faţa oricărei autorităţi, persoane fizice sau juridice şi face dovada, conform alin. (4) art. 22 din legea nr. 10/2001, a respectării termenului prevăzut de lege, chiar dacă a fost adresată altei unităţi decât cea care deţine imobilul.

În speţă, abia după administrarea probei cu expertiză topo cadastrală s-a stabilit cu certitudine că Municipiul Constanţa are calitatea doar de persoană juridică notificată, astfel cum este definită de art. 27.1. şi 27.2 din Normele metodologice de aplicare a Legii 10/2001- H.G. nr. 250/2007, în calitate de persoană notificată, Municipiul Constanţa, avea obligaţia potrivit dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001, ca în situaţia în care nu deţine, sau deţine numai în parte bunurile imobile solicitate, să procedeze la direcţionarea notificării, fie entităţii investite cu soluţionarea acesteia, fie unităţii deţinătoare a bunurilor imobile solicitate, după caz.

Aşadar, identificarea unităţii deţinătoare a imobilului solicitat era în sarcina Primăriei Constanţa şi nicidecum a notificatorilor.

S-a solicitat respingerea apărărilor care se întemeiază pe conţinutul adresei nr. 225/1998 a Direcţiei Patrimoniu şi Serviciu Cadastru din cadrul Primăriei Constanţa, apelanta prevalându-se de faptul că în planul cadastral al oraşului Constanţa, care datează din anii 1936-1938 nu se regăseşte parcelarea lotului de 22 ha şi nici cumpărătorii loturilor dobândite de la ..., pretinzând că nu au făcut dovada dreptului de proprietate al autorului reclamanţilor. La dosarul cauzei a fost depus actul de vânzare cumpărare nr. 1020/1925, prin care autorul [...] a dobândit suprafaţa de teren de 2000 mp, de la .... Astfel, susţin intimaţii, a fost făcută dovada incontestabilă a dreptului de proprietate, iar faptul că autorul lor nu figurează în planul cadastral menţionat nu înseamnă că reclamanţii au vreo culpă în omisiunea autorităţilor vremii responsabile cu întocmirea evidenţelor, dar nici că planurile respective ar putea constitui o dovadă a dreptului de proprietate.

Transmisiunile succesorale, de la autorii lor, au fost dovedite cu certificate de moştenitor, sentinţa civilă nr. 4972/2010 pronunţată de Judecătoria Turda, acte de stare civilă.

Referitor la faptul că din actele dosarului nu ar reieşi că reclamanţii sunt unicii moştenitori şi nici dacă mai există şi alţi moştenitori ai loturilor pretinse, precum şi faptul că nu ar rezulta care este cota fiecăruia, intimaţii reclamanţi au arătat că rezultă cu prisosinţă din înscrisurile depuse că sunt singurii moştenitori, în cote egale.

În ceea ce priveşte dovada faptului că imobilul notificat a fost preluat abuziv de către stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, intimaţii au arătat că bunul a fost preluat fără nici un titlu în jurul anilor 1960 când, potrivit adresei nr. 225/1998 emisă de Direcţia Patrimoniu Serviciu de Cadastru a Primăriei Constanţa s-a construit staţia de epurare, fabrică de oxigen şi ulterior produse petroliere.

Aceeaşi adresă precizează că nu deţin date referitoare la naţionalizarea sau exproprierea loturilor ce formează parcela cuprinsă de 22 ha, informa?ie care, alături de cele cuprinse în Referatul nr. …/2015, conform cărora nu se poate identifica modalitatea de preluare a imobilului, face aplicabilă prezum?ia stabilită de Cap. I lit. (e) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, teza a II-a, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, potrivit căreia: în cazul în care pentru imobilul respectiv nu se face dovada, formală a preluării de către stat, soluţionarea se face în funcţie de acest element - faptul că imobilul se regăseşte în patrimoniul statului constituie o prezumţie relativă de preluare abuzivă.

Considerentele instanţei de apel.

Potrivit art. 479 alin. 1 cod proc. civilă, instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, motivele de ordine publică putând fi invocate şi din oficiu.

Conform alin. 2, instanţa de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate în primă instanţă, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 478 alin. 2.

Complexitatea speţei de faţă, dată de situaţia juridică a bunului pentru care s-a depus notificarea nr. 2796/05.10.2001 transmisă prin executor judecătoresc la Prefectura Constanţa, precum şi de numărul părţilor implicate în proces, obligă la o ordonare a chestiunilor deja dezlegate în primă instanţă şi intrate în puterea lucrului judecat, precum şi a celor care permit devoluţiunea, în raport de criticile formulate.

O primă observaţie constă în aceea că la origine, dosarul Tribunalului Constanţa a vizat o contestaţie formulată împotriva dispoziţiei nr. …/18.02.2016 emise de Primarul mun. Constanţa, prin care a fost soluţionată notificarea având ca obiect acordarea de măsuri reparatorii - în beneficiul reclamanţilor [...] şi [...]  - pentru un teren de 2.000 mp identificat ca reprezentând ,,loturile … şi … din planul de parcelare a Lotului Mare …’’.

Actul contestat a cuprins dispoziţiile sale în două articole.

Primul dispunea ,,respingerea cererii formulate …. în temeiul Legii nr. 10/2001, având ca obiect restituirea în natură a bunului (…) având în vedere că Municipiul Constanţa nu are calitatea de unitate deţinătoare a imobilului solicitat’’. Cel de-al doilea stabilea desesizarea prin declinare a competenţei de către Municipiul Constanţa în soluţionarea notificării şi ,,direcţionarea … către Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. Bucureşti’’.

Parcurgerea sistematică a motivelor sentinţei apelate relevă faptul că instanţa de fond a anulat primul art. al dispoziţiei 918/18.02.2016 în considerarea prevederilor sale contradictorii, fiindcă deşi art. 2 şi ultima parte a art. 1 relevau invocarea de către autoritatea publică locală a neîntrunirii calităţii de unitate deţinătoare pentru acest imobil, prima parte a art. 1 cuprindea în mod surprinzător soluţia de respingere a notificării.

Tribunalul Constanţa a arătat, astfel, că Municipiul Constanţa nu putea statua deopotrivă asupra calităţii reclamanţilor la obţinerea măsurilor reparatorii conform legii speciale, cât şi asupra lipsei calităţii sale de unitate deţinătoare, soluţia corectă ce se impunea de principiu fiind în sensul art. 2 – păstrat de către instanţa de fond, respectiv declinarea.

În aceste condiţii, Curtea reţine că sunt neîntemeiate susţinerile intimaţilor reclamanţi potrivit cărora a intrat în regimul autorităţii de lucru judecat calificarea lor ca persoane îndreptăţite (dreptul şi calitatea), fiindcă soluţia tribunalului a relevat cu prisosinţă faptul că aceste elemente definitorii ale celui care se poate considera îndreptăţit la măsuri reparatorii conform Legii 10/2001 nu se pot stabili decât în contradictoriu cu entitatea care este unitate deţinătoare (ceea ce Municipiul Constanţa nu era la momentul emiterii dispoziţiei).

Faţă de modalitatea în care părţile vizate de prezentul proces au înţeles să supună sau nu controlului judiciar hotărârea primei instanţe, Curtea de Apel constată aşadar că are autoritate de lucru judecat: lipsa calităţii Municipiului Constanţa de unitate deţinătoare (şi, implicit, a celei de entitate învestită de lege, în accepţiunea art. 3 pct. 4 din Legea nr. 165/2013); culpa procesuală a acestei pârâte (obligate la plata cheltuielilor de judecată); nelegalitatea parţială a dispoziţiei contestate (anume, doar în ceea ce priveşte chestiunea procedurală a soluţionării notificării de către o entitate care nu avea calitatea de persoană învestită de lege); modalitatea de soluţionare a excepţiilor.

Toate celelalte chestiuni, legate de dreptul şi calitatea reclamanţilor la obţinerea de măsuri reparatorii conform legii speciale, precum şi la definirea pârâtei S.C. [...]. ca entitate învestită cu soluţionarea notificării au rămas în evaluare, fiind de neconceput ca determinarea dreptului la care trimite Legea 10/2001 şi respectiv Legea nr. 165/2013 în opoziţie cu o entitate necompetentă să fie transpusă tale quale în obligaţiile legale ale unei terţe persoane.

Rezumând, apelul entităţii pârâte (care a fost în final obligată la întocmirea documentaţiei aferente şi la înaintarea ei către CNCI) nu poate fi disociat de rezoluţia judecătorului fondului privind constatarea calităţii reclamanţilor de persoane îndreptăţite la măsuri compensatorii – [...]. fiind pe deplin îndrituită să îşi construiască apărările şi criticile din apel pe chestiuni care ţin de inexistenţa, pentru aceste persoane, a dreptului recunoscut prin Legea nr. 10/2001 şi pentru care i s-a impus întocmirea documentaţiei conexe.

După clarificarea acestui preliminar – dar necesar – cadru predefinit în apel potrivit principiului disponibilităţii în materie civilă, la care trimite şi art. 479 alin. 1 cod proc. civilă, Curtea de Apel va reţine că înlăturarea excepţiei de inadmisibilitate a cererii de soluţionare a notificării pentru un teren supus prevederilor art. 8 din Legea nr. 10/2001 a constituit o soluţie  corectă a primei instanţe.

Natura atipică a prezentului litigiu - care a pornit ca o contestaţie împotriva unei dispoziţii şi s-a finalizat cu soluţionarea pe fond  a pretenţiilor în contradictoriu cu o entitate introdusă în cauză pe parcursul procedurii - nu poate omite contextul legal în care a fost declanşat procesul. Astfel, contestaţia a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la 22 august 2016, sub imperiul Legii nr. 165/2013. Potrivit art. 4 din această lege, ,,Dispoziţiile prezentei legi se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la entităţile învestite de lege, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor, precum şi cauzelor aflate pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi.’’

Rezultă în consecinţă că orice cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 165/2013 este supusă în soluţionare principiilor decurgând din Legea nr. 10/2001 şi soluţiilor de drept material vizate prin noua lege, orice dispoziţii contrare Legii 165/2013 fiind însă caduce sau abrogate expres.

Prevederile art. 8 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 stabileau că ,,Nu intră sub incidenţa prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data notificării, precum şi cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare.’’

Dispoziţiile art. 3 pct. 1 din Legea nr. 165/2013 prevăd însă că în noţiunea de ,,cereri’’ se cuprind: notificările formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cererile formulate în temeiul prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ale Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare (s.n.), cererile formulate potrivit Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare, cererile de retrocedare formulate potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, republicată, aflate în curs de soluţionare la entităţile învestite de lege sau, după caz, la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Mai mult, în noţiunea de ,,entităţi învestite de lege’’ (art. 3 pct. 4), Legea nr. 165/2013 cuprinde comisia locală de fond funciar, comisiile comunale, orăşeneşti şi municipale, constituite în temeiul Legii nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare; comisia judeţeană de fond funciar sau, după caz, Comisia de Fond Funciar a Municipiului Bucureşti, constituite în temeiul Legii nr. 18/1991.

Dispoziţiile complementare ale noului act normativ, vizând modalitatea de soluţionare a cererilor din spectrul legii fondului funciar relevă în esenţă voinţa legiuitorului de a da, după hotărârea-pilot M. Atanasiu şi alţii împotriva României, 2010, un cadru unitar de reglementare legilor reparatorii adoptate după 1990.

Prin urmare, invocarea de către apelanta pârâtă a dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001 este neavenită, cadrul legal în care se evaluează dreptul şi calitatea neputându-se face în afara prevederilor legii din 2013.

În privinţa îndrituirii reclamanţilor intimaţi la măsurile compensatorii stabilite prin Legea nr. 10/2001, precum şi a modului în care judecătorul fondului a interpretat şi aplicat legea, Curtea constată însă că apelul pârâtei este întemeiat.

Notificarea nr. 2796/05.10.2001 transmisă prin intermediul BEJ … de reclamanţii [...] şi [...] a vizat – după cum s-a arătat în precedent – ,,un teren de 2.000 mp situat în municipiul Constanţa, la 1300 m de Constanţa spre staţiunea Mamaia (lângă staţia de epurare Constanţa)’’ şi care ,,în prezent se identifică potrivit planului de situaţie ca formând loturile 135 şi 136,… fiind afectat de tronsonul de conducte petroliere ce alimentează Oil Terminal’’.

Notificatorii au arătat că imobilul a aparţinut autorului lor [...] în baza actului de vânzare-cumpărare 1020/1925, prin care numitul [...] vinde ,,suprafaţa de 2.000 mp formând lotul nr. 135 şi 136 din planul de parcelare a Lotului Mare 32/84 l cca. 1300 m de Constanţa, astfel cum este însemnat pe planul de parcelare aprobat de Prefectul Judeţului Constanţa cu no.6138 din 3 Septembrie 1924’’ – filele 27-28 vol. I fond.

Jurisprudenţa structurată a instanţelor civile a disociat încă din etapa de debut a aplicării Legii nr. 10/2001 între calitatea de moştenitori legali ori testamentari ai unei persoane şi respectiv calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, arătându-se că nu este relevant faptul că s-a stabilit  – în procedurile de drept comun în materie succesorală – existenţa şi întinderea dreptului unui moştenitor ca efect al deschiderii succesiunii, cât depunerea notificării de către acela care acţionează în acest sens.

Dreptul de acrescământ, reglementat prin Legea nr. 10/2001 în favoarea moştenitorilor care depun notificarea în detrimentul celor care nu o fac, ca şi pierderea oricărui drept de a acţiona peste termenul limită stabilit pentru depunerea notificărilor au relevat interesul legiuitorului de a contura un alt regim al drepturilor ce se cuvin celor care se consideră îndreptăţiţi la măsuri conform legii speciale, derogatoriu de la dreptul comun şi distinct de cel pe care îl oferă în procedurile uzuale ale împărţelii succesorale.

Ca efect al acestei dihotomii legale transpuse asupra noţiunii de ,,succesor legal în drepturi’’, prevederile Legii nr. 10/2001 nu preiau din dreptul comun decât elementele necesare definirii notificatorilor ca succesori cu titlu particular ori cu titlu universal ai drepturilor avute de cei pretins deposedaţi abuziv de bunul imobil, fără însă ca prin aceasta să se dovedească incontestabil şi celelalte repere la care trimite legea specială (natura preluării abuzive şi calitatea de proprietar în perioada de referinţă). Notificatorul va avea în consecinţă întotdeauna obligaţia de a dovedi aceste elemente, nefiind suficientă invocarea calităţii lui de succesor legal al celui pretins deposedat abuziv.

Continuând acest raţionament, trebuie observat că Legea 10/2001 nu considera suficientă - pentru încadrarea actelor de preluare ca fiind abuzive - proba deţinerii bunului imobil de către antecesorul notificatorului, de la momentul dobândirii lui în patrimoniu.

Indubitabil, faţă de perioada de referinţă apreciată prin lege ca raportată la actele autorităţilor vremii şi care, prin prisma regimului totalitar instituit, puteau primi calificarea amintită (6 martie 1945 – 22 decembrie 1989), orice preluare a bunurilor în teza art. 2 din Legea nr. 10/2001 se prezuma a fi abuzivă.

Cu toate acestea, legea nu a prevăzut că echivalează cu o preluare abuzivă lipsa menţiunilor de registru public cu privire la imobilul notificat, indiferent de momentul dobândirii dreptului de proprietate.

Revenind la aspectele pe care reclamanţii intimaţi le-au avut în vedere în cuprinsul notificării lor – şi pe care instanţa de fond le-a preluat fără o cenzurare corectă a acestor susţineri prin prisma dispoziţiilor pe care era chemată să le aplice – Curtea de Apel constată că notificatorii se prevalează de un titlu de proprietate emis în anul 1925, vizând o parcelare aprobată în anul 1924. Identificarea bunului nu putea prin urmare porni de la planul cadastral al municipiului Constanţa din anul 1936, astfel cum a realizat expertul judiciar desemnat în primă instanţă, ci de la planul parcelar avut în vedere la momentul înstrăinării terenului către autorul [...].

Din această perspectivă s-a dispus în apel, în conformitate cu dispoziţiile art. 479 alin. 2 cod proc. civilă, refacerea raportului de expertiză plecând de la documentul de lotizare al Lotului Mare …, iar concluziile finale ale expertului judiciar [...] au fost în sensul că a fost necesară în prealabil localizarea planului parcelar ... pe planurile anului 1936 şi ulterior suprapunerea georeferenţierii realizate în coordonate stereo 1970, pe planurile din anii 1990.

Curtea de Apel reţine aşadar că Proectul parcelării proprietăţii lui …, aprobat de Prefectura Jud. Constanţa în 1924 şi care a vizat o suprafaţă de 22 ha pe şoseaua Constanţa – Techirghiol (document care nu a fost găsit în evidenţa Arhivelor Naţionale – Serviciul Jud. Constanţa, conform adresei … din 13.07.2020, dar care a fost prezentat de către reclamanţi) a avut ca obiectiv înstrăinarea de loturi create pentru edificarea de construcţii – fila 60 vol. II apel. Pe această reprezentare grafică se regăsesc cele două loturi, 135 şi 136, care potrivit contractului de vânzare-cumpărare, au făcut obiectul înstrăinării către ….

Suprapunerea proiectului planului parcelar ... din 1924 peste planul cadastral din 1936 al oraşului Constanţa relevă absenţa oricărei delimitări a terenului de 2.000 mp indicat în notificare (anexa 2 a raportului de expertiză), după cum se relevă absenţa oricărei lotizări din cele prevăzute prin planul supus aprobării prefecturii în 1924.

Acest aspect relevă incontestabil faptul că imobilul dobândit în proprietate de autorul reclamanţilor nu s-a mai regăsit ca atare în planul cadastral următor, întocmit pentru municipiul Constanţa – cel din 1936, lotizarea ... rămânând cel mai probabil nefinalizată după momentul aprobării sale. Raţiunile pentru care acest proiect nu s-a mai materializat cel puţin până în anul 1936 nu fac obiectul analizei cauzei pendinte, ceea ce are importanţă, pentru speţa de faţă, fiind regimul juridic al bunului pentru perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Or, din acest punct de vedere, împrejurarea că terenul în litigiu nu s-a mai regăsit, după 6 martie 1945, faptic delimitat pe amplasamentul arătat, dar nici indicat în registrele de proprietăţi (cu atât mai puţin pe numele lui [...]) conturează o situaţie de fapt diferită de cea reţinută în primă instanţă – anume, lipsa oricărei dovezi de preluare abuzivă a bunului în perioada de referinţă a legii speciale.

Luând în considerare multitudinea de situaţii în care cei vătămaţi prin actele regimului totalitar se pot găsi în situaţia de a nu mai produce probe asupra dreptului de proprietate la momentul intrării în vigoare a legii de reparaţie, legiuitorul a permis operarea cu prezumţii simple şi în această materie, consacrate prin prevederile art. 24 din Legea nr. 10/001:

,,(1) În absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

(2) În aplicarea prevederilor alin. (1) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.’’

Ipoteza astfel reglementată pentru fiecare caz în parte nu este susceptibilă a fi aplicată în speţa de faţă, deoarece nu există un act de preluare abuzivă căruia judecătorii să îi dea eficienţă în stabilirea dreptului celui deposedat. Mai mult, după cum s-a arătat, nu există nicio menţiune în registrele de evidenţă fiscală ori în registrul de proprietăţi care, după data de 6 martie 1945, să îl releve pe [...] ca titular al dreptului de proprietate pentru acest imobil.

Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 nu interferează cu legea şi nici nu o completează, prezumţia relativă de preluare abuzivă neputând fi trasă doar din existenţa unui titlu anterior datei de 6 martie 1945; ea operează, în opţiunea legii, doar pentru un bun dobândit în perioada de referinţă sau anterior acestei perioade, dar pentru care titularul dreptului de proprietate este consemnat în registrele vremii ca proprietar, când imobilul se regăseşte în patrimoniul statului fără nici o dovadă de preluare licită, în condiţii în care pot fi obiectiv încadrate în sfera preluărilor abuzive (expropriere dispusă prin acte normative, acte represive asupra persoanei în considerarea calităţii sale, cu efect direct asupra patrimoniului său, preluare faptică în împrejurări certificate prin procese-verbale, documentaţii ale autorităţilor sau ale unor terţe entităţi, răspunsuri la petiţiile adresate etc.). Nu se poate admite că orice titlu de proprietate încheiat mai înainte de perioada vizată de legea specială conferă o prezumţie simplă de preluare a respectivului bun imobil de către statul român, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Intimaţii reclamanţi trimit la conţinutul adresei 225/15.10.1998 a Serviciului Cadastru din cadrul Direcţiei Patrimoniu a Primăriei Constanţa, în cuprinsul căreia se arată că pe respectivul teren ,,nu se ridicase nici o construcţie şi nu s-a trasat nici o arteră de circulaţie din cele prevăzute în planul de parcelare. Această situaţie se menţine până în jurul anului 1960 când s-a construit staţia de epurare, fabrica de oxigen şi ulterior depozitul de produse petroliere, care a afectat suprafeţe mari din parcelarea iniţială’’. Concluzia părţilor reclamante a fost în sensul că aceste date confirmă că terenul a fost preluat abuziv de la autorul lor, pentru edificarea după anul 1960 a acestor obiective de interes public.

Instanţa de fond a dat însă în mod greşit eficienţă acestor menţiuni, fără a observa că în cuprinsul aceleiaşi adrese se arată că: ,,în planul cadastral al oraşului Constanţa în anii 1936 – 1938 este consemnată doar limita lotului mare de 22 ha care constituia proprietatea lui ..., fără a se menţiona loturile din parcelarea aprobată în 1924 şi nici numele celor care au cumpărat terenuri (nb, din lotizare)’’. Prin urmare, înscrisul emis de primărie în anul 1998 relevă faptul că nu există nicio dovadă în legătură cu tranzacţiile operate asupra respectivei parcelări, terenul figurând în planul cadastral al oraşului Constanţa din 1936 – 1938 ca aparţinând în continuare lui ... şi fiind ulterior înglobat ca atare lucrărilor de investiţii menţionate.

În consecinţă, datele consemnate în adresa nr. 225/1998 nu confirmă, ci dimpotrivă contrazic susţinerile părţilor reclamante, iar simpla existenţă a unui contract translativ de drepturi plasat temporal în 1925 nu converge spre concluzia că [...] a fost proprietarul bunului şi ulterior datei de 6 martie 1945 şi că a fost expropriat pentru realizarea unor obiective publice (cale ferată staţie de epurare, depozit de produse petroliere etc.) – cel expropriat figurând prima faciae vânzătorul ….

Criticile apelantei pârâte S.C. [...]. se dovedesc aşadar întemeiate, fiindcă nu existenţa actelor de stare civilă şi a hotărârilor judecătoreşti dispuse în dreptul comun succesoral, corelate cu titlul din 1925, dau imaginea corectă a unei preluări abuzive în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001. Astfel cum a arătat apelanta, reclamanţii erau obligaţi să facă dovada preluării abuzive pe numele autorului lor, a menţionării bunului în patrimoniul acestuia în registrele matricole de după 1936 şi nu doar să pretindă aplicarea unei prezumţii care nu îşi găseşte suportul legal în textul art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Fără îndoială că, în sfera elementelor probatorii, legea - şi îndeosebi normele de aplicare - dau indicii în ceea ce înseamnă suma documentelor care pot fi prezentate în susţinerea tezei preluării abuzive, însă reclamantul este cel căruia îi incumbă obligaţia conturării cadrului explicit al împrejurării astfel evocate.

În esenţă, intimaţii au solicitat să se prezume că, dacă autorul lor a cumpărat terenul în anul 1924, şi dacă pe respectivul teren, începând cu anul 1960, au început să se edifice obiective industriale, statul a realizat o preluare abuzivă pe numele autorului lor – or, după cum s-a arătat în precedent, probele converg spre o altă concluzie, contrară acestui silogism.

Tribunalul Constanţa a stabilit deci greşit că reclamanţii au un drept la despăgubire în condiţiile legii speciale, iar trimiterile la statuările Curţii Europene se dovedesc a fi superflue, fiindcă încălcarea art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei se constată după ce reclamantului i se confirmă judecătoreşte dreptul subiectiv, iar nu în demersul recunoaşterii existenţei lui.

Pentru toate aceste considerente, faţă de dispoziţiile art. 480 alin. 1 cod procedură civilă, se va admite apelul pârâtei [...]. şi se va schimba în parte sentinţa apelată, în sensul că se va respinge ca nefondată acţiunea reclamanţilor, formulată în contradictoriu cu pârâta S.C. [...].

Vor fi menţinute dispoziţiile privind obligarea pârâtului Primarul Municipiului Constanţa la plata cheltuielilor, precum şi toate celelalte dispoziţii care nu contravin prezentei decizii.

Domenii speta

Spete similare