Răspundere civilă delictuală. Daune morale. Limitele afirmaţiilor publice făcute cu privire la o persoană publică.

Constituie faptă ilicită afirmarea în mod repetat în spaţiul considerat public (cont facebook) a unor fapte care nu au fost dovedite ca adevărate  cu privire la reclamant, în calitatea sa de  om politic,  afirmaţiile pârâtului  fiind de natură să aducă grave atingeri demnităţii,  imaginii publice şi reputaţiei profesionale şi politice a reclamantului.

Raportul de proporționalitate dintre dreptul reclamantului la demnitate, reglementat de art. 72 cod civil și dreptul pârâtului la liberă exprimare, reglementat de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,  a fost încălcat prin repetarea unei informaţii total neadevărate, transmiterea un adevăr trunchiat şi denaturat, acuzarea că au fost  săvârşite fapte penale grave, prin folosirea de cuvinte jignitoare.

-art. 1357 cod civil

-art. 253-256 cod civil

-  art. 72 cod civil

- art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

Prin cererea înregistrată la data de 01.03.2018, reclamantul ... a chemat în judecată pe pârâtul ..., solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 50.000 lei cu titlu de daune morale, la  publicarea hotărârii definitive sub titlul „Anunţ judiciar” pe cheltuiala acestuia în trei cotidiane centrale, precum şi pe conturile personale ale pârâtului, și la obligarea la cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul a invocat excepţia lipsei calităţii procesual pasive, precizând că nu este el cel care a postat pe contul de facebook articolele la care face referire reclamantul,  excepţie respinsă de prima instanţă, întrucât s-a reţinut că  s-a dovedit cu declaraţie de martor că  pârâtul a utilizat contul de pe care au fost postate mesajele.

Prin sentinţa civilă nr.1186/04.04.2019 Judecătoria Drobeta Turnu Severin a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantului.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul iar prin decizia civilă nr. 792/A de la 31 octombrie 2019, pronunțată de Tribunalul Mehedinţi, Secţia I Civilă, s-a respins ca nefondat apelul, tribunalul reținând că deși de pe platforma online facebook a pârâtului au fost publicate şi distribuite articolele cuprinzând şi fotografia reclamantului, viceprimar al localităţii ..., nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale deoarece intimatul-pârât doar și-a exprimat opinia față de activitatea desfăşurată de reclamant.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate.

Recurentul a arătat că decizia cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei, că nu poate fi reținută motivarea instanței, în sensul că pârâtul nu a săvârșit un abuz de drept, ci doar si-a exprimat o nemulțumire și că reclamantul nu a reușit să răstoarne prezumția legală referitoare la sarcina probei care îi incumba.

Recurentul a arătat că sunt întrunite cumulativ condițiile prev. de art. 1357 și următoarele din Codul Civil, că atitudinea pârâtului și postările defăimătoare depășesc limita unui discurs decent, fiind de natură a-i provoca un disconfort emoțional, intrând în sfera de acțiune a art. 8 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, in ceea ce privește dreptul la propria imagine, protecția demnității și vieții private a persoanei.

Recurentul a prezentat conținutul tuturor postărilor de pe contul pârâtului, începând cu data de 17 august 2017, așa cum au fost prezentate și prin cererea introductivă de instanță, arătând că acestea sunt afirmații mincinoase, jignitoare, denigratoare la adresa sa și chiar a familiei sale, toate aceste fapte ilicite producându-i grave atingeri onoarei, demnității și imaginii.

A arătat că afirmațiile pârâtului au avut un impact asupra cetățenilor, așa cum rezultă din comentariile  persoanelor care îl consideră pe reclamant un infractor, un hoț, mafiot.

Recurentul a mai precizat faptul că toate afirmațiile la adresa sa sunt neadevărate  și denigratoare, au ca finalitate evidentă inducerea în rândul opiniei publice a ideii că este un pungaș, că primeşte mită, lucruri de o deosebită gravitate care îi provoacă o umilire publică și o imagine de infractor.

A învederat faptul că este o persoană publică, fiind președintele unui partid politic și viceprimar a localităţii..., că  imaginea sa  publică este distrusă într-un mod extrem de agresiv, fiind astfel evident prejudiciul moral care i se aduce.

Calitatea pârâtului de formator de opinie, asimilat unui jurnalist online, presupune o respectare riguroasa a principiilor de etică și deontologie profesională, fără a permite o astfel de atitudine ireverențioasă și gratuit defăimătoare, afișată doar în scopul de a denigra persoane, libertatea de exprimare nefiind absolută.

Recurentul a mai susţinut că aceste materiale de presă încalcă prevederile Rezoluției nr. 1003 (1993) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la etica ziaristică, adoptată de Adunarea Deputaților prin Hotărârea nr.25/12.09.1994 si de Senatul României prin Hotărârea nr.32/06.10. 1994.

Consideră că imaginea sa în societate, în familie și în mediul profesional este compromisă în mod grav, chiar ireversibil iar prejudiciul creat poate fi parțial compensat prin publicarea hotărârii ce va fi pronunța.

A citat dispozițiile art. 54 din Decretul nr. 31/1954, art. 72, art. 1349, art. 253 alin 4 cod civil și a făcut referire la practica Înaltei Curți de Casație și Justiție  și la Decizia nr. 1576/07.12.2011 a  Curții Constituționale. 

A concluzionat că  toate condițiile cumulative necesare pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului sunt îndeplinite și a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate, cu consecința admiterii acțiunii așa cum a fost formulata.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul a susținut că nu are calitate procesuală pasivă în cauză, nefiind titularul contului de facebook unde au fost postate  articolele incriminate de reclamant. Pe fond, a solicitat respingerea recursului.

Analizând recursul declarat, Curtea apreciază  că  este fondat, urmând să fie admis pentru următoarele considerente.

Excepția lipsei calității procesuale  a pârâtului a fost invocată la prima instanță, prin întâmpinare, pârâtul susținând că nu este persoana care a lansat în spațiul virtual postările descrise de reclamant prin acțiune.

Excepția a fost respinsă de prima instanță, după audierea martorilor, motivele avute în vedere fiind consemnate în considerentele sentinței iar împotriva acestora pârâtul nu a declarat nici apel principal și nici apel incident, deși avea această posibilitate, prevăzută de art. 461 alin 2 și art. 472 cod procedură civilă.

Cum reclamantul nu avea interes să critice în calea de atac a  apelului respingerea excepției lipsei calității procesual pasive iar pârâtul nu a adus propriile critici, în modurile prevăzute de legea procesual civilă, în mod corect tribunalul a constatat că invocarea acestei excepții de către pârât prin concluziile orale puse în calea de atac a apelului nu mai este posibilă.

În mod corespunzător, punerea din nou în discuție a excepției de către pârât  prin întâmpinarea formulată în recurs este inadmisibilă, pentru că neformularea unei căi de atac împotriva modului în care excepția a fost soluționată de prima instanță echivalează cu rămânerea definitivă a acestei sentințe cu privire la  partea din considerente prin care se soluționează excepția, în sensul respingerii.

Aceasta duce la imposibilitatea ridicării ei în căile de atac, singura posibilitate de analiză a legalității soluției pronunțate de prima instanță cu privire la excepția lipsei calității procesual pasive fiind ca pârâtul să fi declarat apel principal sau incident împotriva sentinței.

Dată fiind atitudinea procesuală a pârâtului, Curtea trebuie să aibă în vedere că pârâtul are calitate procesuală pasivă în cauză, așa cum s-a stabilit de la prima instanță, așa încât sunt fără relevanță susținerile din întâmpinarea formulată în recurs și sunt inutile  afirmațiile recurentului legate de  calitatea pârâtului de titular al contului de facebook, aspect care a fost definitiv dezlegat.

Pe fondul cauzei, Curtea reține că dispozițiile legii civile privind antrenarea răspunderii civile delictuale au fost  greşit aplicate de tribunal.

Potrivit art. 1357 cod civil, cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, are obligația de a-l repara. Conform art. 1391 alin. 5 cod civil, prin raportare la dispozițiile art. 253-256 cod civil, se recunoaște dreptul persoanei fizice ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate de a solicita repararea prejudiciilor nepatrimoniale.

În cauză sunt întrunite cerinţele art.  1357 şi urm. cod civil în ceea ce priveşte atragerea răspunderii civile delictuale.

Fapta ilicită a pârâtului constă în afirmarea în mod repetat în spaţiul considerat public ( cont facebook) a unor fapte care nu au fost dovedite ca adevărate  cu privire la reclamant, în calitatea sa de viceprimar al localităţii de domiciliu a părţilor.

Afirmaţiile pârâtului sunt de natură să aducă grave atingeri demnităţii,  imaginii publice şi reputaţiei profesionale şi politice a reclamantului, iar acesta este prejudiciul adus reclamantului.

Legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu este dată de faptul că afirmaţiile pârâtului sunt de natură a pune sub semnul întrebării corectitudinea cu care acesta îşi desfăşoară atribuţiile ce decurg din calitatea sa de viceprimar .

Vinovăţia este dată de atitudinea pârâtului, care, prin afirmaţiile directe făcute în legătură cu persoana reclamantului, depăşeşte limitele rezonabile ale exagerării.

Astfel, Curtea reţine că dovezile administrate  la instanţele de fond pun în evidență faptul că în perioada 18.08.2017-14.02.2018 pârâtul a desfăşurat o intensa campanie denigratoare și batjocoritoare împotriva reclamantului prin publicarea unui număr de  7 postări, cu scopul de a compromite și distruge imaginea publică a reclamantului, modul său de exprimare depăşind limitele dreptului la liberă exprimare, ocrotit de Constituţia României prin art. 30 şi garantat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine iar drepturile şi libertăţile constituţionale trebuie exercitate cu buna-credinţă, fără să se încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi.

Prin Decizia nr. 1576/07.12.2011, Curtea Constituțională a statuat că demnitatea umană este un atribut inalienabil al persoanei umane, valoare ce impune fiecărui membru al societății un comportament de respect și protecție a celorlalți indivizi și interzicerea oricărei atitudini umilitoare sau degradante la adresa omului. Curtea a apreciat că “demnitatea umană, așa cum este aceasta consacrată de Constituție, nu este și nu trebuie interpretată ca instituind un tratament preferențial pentru anumite categorii de persoane, indiferent de contribuțiile, calitățile ori aportul acestora în societate. Prin urmare, demnitatea are aceleași valențe pentru oricare dintre indivizi”.

Pronunţându-se în mod reperat cu privire la limitele  dreptului la liberă exprimare C.E.D.O. a afirmat că trebuie făcută distincţie clară între fapte şi judecăţi de valoare. Existenţa faptelor poate fi demonstrată şi are un efect sporit de convingere, în timp ce adevărul unor judecăţi de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit. Formularea de opinii este legată de perceperea subiectivă a realităţii şi de aceea este imposibil de a demonstra corespunderea lor realităţii, practic, numai expunerea de fapte poate fi verificată prin suprapunerea cu realitatea obiectivă. Nu e mai puțin adevărat că faptul de a acuza anumite persoane implică obligația de a furniza o bază reală suficientă și că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală (cauza Cumpănă și Mazăre contra României, paragraf 98-101, cauza Petrina contra României, paragraf 42, cauza Ivanciuc contra României). Așadar, Curtea analizează dacă există o bază factuală suficient de susținută la originea afirmațiilor efectuate (cauza Cârlan împotriva României, paragraf55).

În cauza Lingens contra Austriei (Hotărârea din 8 iulie 1986) şi Ivanciuc împotriva României ( cerere nr. 18624/03, decizie din 8 septembrie 2005) Curtea a statuat că informaţiile şi ideile care lovesc, şochează sau neliniştesc fac parte din caracterul esenţial al libertăţii de exprimare într-o societate democratică iar atunci când sunt comunicate informaţii de interes general,  publicul are dreptul de a le primi, mai ales atunci când se pune în balanţă reputaţia  unor oameni politici cu interesele discutării libere a problemelor politice sau care privesc comunitatea.

Trebuie subliniat că, în speţa de faţă, pârâtul nu trebuie considerat un ziarist, chiar dacă a susţinut că are pregătire în domeniu,  ci afirmaţiile acestuia sunt cele ale unei persoane obişnuite, exprimate într-un spaţiu public, care pot fi aduse  uşor la cunoştinţa unui număr mare de persoane, prin intremediul platformelor de comunicare on-line, astfel că nu se pot aplica principiile consacrate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în ceea ce îi priveşte pe ziarişti. Curtea a arătat că nu este obligaţia ziaristului să  dovedească faptele expuse, arunci când acţionează cu bună credinţă, bazându-se pe informaţii credibile, acordând garanţii solide din acest punct de vedere presei. În ce priveşte afirmaţiile persoanelor care nu exercită profesia de ziarist, marja de apreciere nu mai este atât de mare,  iar atunci când expun fapte şi informaţii, este evident că acestea le aparţin şi nu se poate considera că  nu le-au fost furnizate de alţii. Aşadar, protecţia dreptului la liberă exprimare are alte componente, chiar dacă persoana care postează în spaţiul public on-line se consideră un formator de opinie.

În cauza Petrina împotriva României ( cererea nr. 78060/01, Hotărârea din  14.10.2008), CEDO a arătat că libertatea de exprimare constituie una din bazele esenţiale ale unei societăţi democratice şi că limitele criticii admisibile sunt mai ample faţă de un om politic, vizat în această calitate decât faţă de un simplu particular, deoarece  primul se expune inevitabil şi conştient unui control atent al faptelor şi gesturilor sale atât din partea ziariştilor cât şi din partea masei de cetăţeni. Atunci când litigiul vizează oameni politici, controlul justificării ingerinței trebuie realizat strict, o ingerință în libertatea de exprimare politică poate fi admisă doar în situații excepționale (cauza C. V. Tudor contra României, nr. 1, decizie nr. 6928 din 4 din 15 iunie 2006).

Având în vedere jurisprudenţa Curţii, rezultă în mod evident că recurentul, în calitatea sa de politician, trebuie să accepte expunerea la critică, să accepte conştient verificarea strictă a fiecărui cuvânt şi a fiecărei fapte şi să dea dovadă de un grad mai mare de toleranţă, limitele criticii acceptabile fiind mai largi  decât în raport cu indivizii obişnuiţi.

În acelaşi timp, instanţa europeană a arătat că faptul de a acuza anumite persoane implică obligaţia de a furniza o bază reală suficientă şi că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală (cauza Ivanciuc citată anterior şi Cumpănă şi Mazăre) iar un om politic are dreptul la protejarea reputaţiei şi demnităţii sale.

În jurisprudenţa C.E.D.O., persoanele publice, cele implicate în politică, au fost recunoscute ca persoane care au acceptat implicit un nivel sporit de atenţie şi de critică faţă de persoana lor, în schimbul posibilităţii de a juca un rol proeminent în viaţa şi dirijarea societăţii, însă, în relaţiile interumane, există un feed-back în comunicare, aceeiaşi toleranţă şi rezervă urmând a fi manifestate şi de către emitentul unei afirmaţii deoarece nu orice expresie la adresa politicianului trebuie tolerată de plano ( cauza Sipoş contra României).

Aşadar, pentru a se considera că o persoană care transmite în spaţiul public informaţii despre un om politic a acţionat în limitele dreptului la liberă exprimare trebuie să se  stabilească dacă acesta a fost de bună-credinţă, dacă faptele expuse au o bază  ce poate fi dovedită ori dacă ceea ce a transmis sunt simple opinii, judecăţi de valoare, iar în acest ultim caz, dacă exprimarea lor s-a făcut în limitele bunului-simţ, fără a se aduce atingere dreptului  la demnitate al persoanei despre care se  vorbeşte. Chiar dacă aceste postări pe  contul facebook cuprind o doză de exagerare și de provocare, şi chiar dacă suspiciunile privitoare la activitatea de viceprimar a reclamantului a stârnit indignarea pârâtului,  trebuie analizat dacă maniera în care pârâtul a prezentat afirmațiile incriminate nu excedează limitelor acceptabile ale dreptului la liberă exprimare, respectiv dacă intenția care l-a animat pe pârât a fost aceea de a afecta imaginea reclamantului, sau de a informa publicul despre subiecte de interes  general și de a suscita interesul pentru înlăturarea fenomenelor criticate.

Analizând legalitatea deciziei din apel, Curtea de Apel constată că informaţiile transmise de pârât nu pot fi considerate simple opinii ale acestuia.

În primul rând, este de observat că pârâtul a derulat o adevărată campanie on-line faţă de reclamant,  făcând afirmaţii care nu au o bază factuală în ce priveşte folosirea de către reclamant a influenţei politice pentru angajarea  soţiei acestuia la o instituţie publică. Este adevărat că soţia reclamantului a fost angajată ca inspector social timp de 3 luni în anul 2013 la ...., de unde a încasat un salariu total de 1400 lei, conform celor  arătate în declaraţia de avere a reclamantului, însă  aceasta nu justifică  ca în anii 2017 şi 2018 pârâtul să îl acuze în mod repetat pe reclamant ( postările din 23.08.2017, 9.02.2018, 11.02.2018, 13.02.2018) că şi-a  angajat soţia la instituţia publică arătată sau la primărie, aspect care nu a fost dovedit ca fiind real.

Este  evident că pârâtul a încercat prin această afirmaţie repetată să atragă atenţia opiniei publice asupra unui comportament ilicit al reclamantului, însă repetarea unei informaţii total neadevărate nu poate fi scuzată, cu atât mai mult cu cât pârâtul avea posibilitatea să se asigure că afirmaţia făcută este adevărată, fiind angajat al ..., aşa cum singur a afirmat.

De asemenea, pârâtul a afirmat în două dintre postările sale faptul că reclamantul a mers la mare pe banii publici, la un hotel de lux, lăsând impresia publicului care îl urmărea pe contul de facebook  că a fost satisfăcut un interes personal ilicit al reclamantului. În realitate, aşa cum a arătat prin întâmpinările depuse,  pârâtul cunoştea că reclamantul a participat în anul 2017 la un program de pregătire  la un hotel din staţiunea Mamaia, însă nu a menţionat acest lucru în postările sale.

Pentru a fi considerat că mesajul transmis este în limitele dreptului la liberă exprimare, fiind o informaţie reală care conţine, în egală măsură şi opinia  pârâtului despre aceasta, se impunea ca postările respective să conţină toate elementele de fapt ale acestei deplasări a reclamantului, respectiv faptul că a participat la programul de pregătire, care s-a derulat într-o locaţie ce reprezintă o destinaţie  de vacanţă. Pârâtul putea să îşi exprime liber opinia că reclamantul nu trebuia să participe la respectivul program, însă afirmând că reclamnatul a mers pe bani publici într-o locaţie de lux, nu a făcut decât să  transmită un adevăr trunchiat şi denaturat, să creeze celor care îi urmăreau contul  o impresie nefavorabilă despre reclamant.

Curtea apreciază că se încadrează în afara limitelor justificate ale dreptului la opinie  exprimările pârâtului cu privire la activitatea viceprimarului care fac trimitere la faptul că acesta a săvârşit infracţiunile de trafic de influenţă,  luare de mită, (“şpagă”, aşa cum este arătat în mai multe postări), a încheiat contracte nelegale cu statul, se află în stare de incompatibilitate, a făcut blat la alegeri,  este complice la săvârşirea unor alte infracţini.

Chiar dacă pârâtul are o părere personală proastă despre modul în care reclamantul îşi  exercită atribuţiile de viceprimar,  acuzarea repetată a acestuia că “ia  şpagă” zilnic câte 1000 de euro reprezintă o manifestare  a dreptului la liberă exrimare peste limita admisă, deoarece afirmaţiile se referă la fapte concrete, care trebuie dovedite, nu sunt simple opinii. Or, în dosarul de faţă nu au fost administrate probe care să justifice comportamentul pârâtului. Curtea nu neagă dreptul pârâtului de au fi de acord cu activitatea de viceprimar a reclamantului, însă atunci când face acuzaţii directe, se impune ca acestea să aibă o bază factuală, aşa cum constant s-a arătat în practica instanţei europene a drepturilor omului.

Constituie încălcări ale dreptului la liberă exprimare folosirea de către pârât a unor expresii jignitoare faţă de reclamant, cum ar fi “mafiot”, îmbuibat”, “hoţ”, întrucât discursul public trebuie să păstreze limitele bunei-credinţe, implică obligaţii şi responsabilităţi şi exclude agresivitatea. Nu se poate reţine, în acest context, că limbajul pârâtului a doar provocator, pentru a atrage atenţia şi a sublinia nişte fapte pe care le consideră reprobabile, fiind de subliniat faptul că virulenţa discursului, caracterul controversat, cuvintele jignitoare suunt constante în toate cele 7 postări pe facebook reclamate prin cererea de chemare în judecată. Desigur, în dezbaterea unui subiect de interes, pot fi făcute și aprecieri de  natură negativă, însă acestea trebuie să aibă totuși consistența unor judecăți de valoare, chiar și subiective, în vreme ce folosirea unui limbaj injurios, insultător, inconsistent, prin el însuși, nu reprezintă o asemenea judecată de valoare și nu are nicio justificare în economia discursului, constituindu-se exclusiv într-un comportament abuziv, denigrator.  De aceea, aceste afirmații reprezintă un exercițiu abuziv, ilicit al dreptului de liberă exprimare.

În ceea ce priveşte referirile repetate ale pârâtului cu privire la ceea ce denumeşte ”afacerea păcurina”, se constată că subiectul respectiv reprezintă o dezbatere mediatizată, de interes major şi urmărită cu atenţie de publicul din localitatea ...., deoarece pune în discuţie modul în care se face alimentarea cu combustibil pentru perioada de iarnă la nivelul localităţii.

Cea mai mare parte a afirmaţiilor pârâtului legate de acest subiect pot fi considerate opinii personale ale acestuia, fiind evident că nu este de acord cu faptul că nu a fost găsită la nivelul autorităţii locale o altă soluţie pentru încălzirea apartamentelor din oraş, iar pârâtul consideră că reclamantul este una dintre persoanele care au hotărât cu privire la acest aspect de fapt. Emiterea unei astfel de păreri nu este de natură a afecta drepturile nepatrimoniale ale viceprimarului, însă  sunt în afara limitelor liberei exprimări referirile la  săvârşirea unor fapte de natură penală în legătură cu această chestiune de interes public.

Ca atare, nu se vor reţine ca fapte ilicite aspectele din  postările ce ţintesc „afacerea păcurina” care nu constituie acuzaţii cu caracter penal.

Concluzia care se impune este aceea că o mare parte a afirmațiilor publice ale pârâtului au afectat dreptul la bună reputație și dreptul la  demnitate ale  recurentului și pot atrage răspunderea civilă delictuală, întrucât nu se încadrează  în limitele unor simple judecăți de valoare, care se circumscriu libertății de exprimare, consacrate de art. 10 din Convenția Europeană.

Prin modul în care pârâtul l-a acuzat pe reclamant, fără o bază factuală dovedită sau indicată, că a săvârşit fapte penale grave ( luare de mită, trafic de influenţă), că a folosit în interes personal şi al familiei sale poziţia politică de care se bucură în localitate, prin folosirea de cuvinte jignitoare utilizate pentru a sublinia că nu este de acord cu activitatea de viceprimar a reclamantului  a fost rupt echilibrul între libertatea de exprimare și dreptul la viață privată, care cade sub incidența art. 8 din Convenția Europeană, echilibru ce impune tragerea la răspundere a persoanei vinovate de comiterea afirmațiilor denigratoare,  care reprezintă situații factuale, lipsite de suport  probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare și reiterate în public, prin mijloace  de comunicare on-line.

În cauza de față, instanța constată că afirmațiile nu reprezintă judecăți de valoare, ci situații factuale, care chiar dacă vizează un om politic, depășesc cadrul libertății de exprimare, mesajul putând fi transmis publicului și fără a se apela la acestea. Susţinerile directe pe  care pârâtul le-a făcut în legătură  cu persoana reclamantului reprezintă o afirmație concretă, denigratoare, în legătură cu activitatea desfășurată de către reclamant și depășește limitele rezonabile  ale exagerării, reprezentând o afirmație directă a unor fapte de natură penală, în condițiile în care fiecare persoană este beneficiara dreptului efectiv la prezumarea nevinovăției sale.

Deşi  pârâtul nu poate fi acuzat de opiniile exprimate prin comentarii de alte persoane  faţă de postările sale, acestea nefiind elemente în reţinerea faptei ilicite, Curtea  apreciază că aceste comentarii ale celor ce urmăresc on-line contul pârâtului sunt elemente pentru a reţine că imaginea reclamantului în comunitate a avut de suferit.

În concluzie, se constată că instanțele de fond au reținut  greşit că o parte din  faptele imputate pârâtului de către reclamant nu au caracter ilicit și că raportul de proporționalitate dintre dreptul reclamantului la demnitate, reglementat de art. 72 cod civil și dreptul pârâtului la liberă exprimare, reglementat de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu a fost încălcat.

În ceea ce privește cuantificarea despăgubirilor cuvenite unei persoane, în cadrul răspunderii civile delictuale, nu există criterii legale de determinare, astfel încât daunele morale se stabilesc prin apreciere de către instanțele de judecată, în raport  cu consecințele negative suferite de victimă, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, măsura în care i-au fost afectate situația familială sau profesională, dar și cea socială. Toate aceste criterii de cuantificare a prejudiciului moral sunt subordonate conotației aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei, La stabilirea  acestuia se urmărește acordarea unei reparații juste și echitabile în raport de natura vătămării și de modul în care valorile sociale protejate au fost lezate.

În speță, instanța apreciază că suma de 1.000 lei și obligarea pârâtului să publice pe contul său de facebook prezenta hotărâre, potrivit art. 253 alin. 3 lit. a) cod civil,  reprezintă o satisfacție echitabilă, acordată reclamantului pentru atingerea adusă onoarei, demnității și reputației sale, fiind de natură să împiedice realizarea, continuarea sau repetarea unor asemenea afirmații dăunătoare de către pârât.

Suma de 50 000 lei pretinsă de reclamant ca prejudiciu moral nu poate fi acordată integral, tocmai pentru că o parte din postările pârâtului nu constituie vătămări ale dreptului reclamantului  la demnitate  iar acesta, în calitate de om politic,  cunoaşte faptul că poate fi ţinta unor atacuri de opinie în spaţiul public iar prin admiterea acţiunii de faţă se urmăreşte recunoaşterea atingerii adusă drepturilor nepatrimoiniale, iar nu îmbogăţirea uneia dintre părţi.

Cum toate declaraţiile pârâtului au fost făcute pe contul de facebook iar persoanele care au citi respectivele postări sunt cele care urmăresc acest cont, nu se impune ca hotărârea să fie publicată şi în presa scrisă, fiind suficientă reparaţia prejudiciului prin publicarea hotărârii  în spaţiul virtual unde a şi avut loc încălcarea dreptului.

Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 498 alin. (1) C. proc. civ., va  admite recursul , va casa decizia din apel  şi va admite apelul declarat împotriva sentinţei primei instanţe.

Se va schimbă în parte sentinţa,  în sensul că se va  admite în parte acţiunea.

Va fi obligat pârâtul către reclamant la 1000 lei daune morale.

Va fi obligat pârâtul să publice pe contul său de facebook considerentele deciziei pronunţate de instanţa de recurs, în sensul că nu se va publica numărul dosarului, numele membrilor completului de judecată şi al grefierului, practicaua deciziei, dispozitivul deciziei, însă se va scrie numărul deciziei din recurs.

Se va respinge în rest cererea de chemare în judecată,  sub aspectul  obligării pârâtului la publicarea hotărârii în trei cotidiene centrale.

Potrivit art.453 cod procedură civilă, pârâtul fiind în culpă procesuală, va fi obligat către reclamant la plata sumei de 150 lei cheltuieli de judecată reprezentând taxe judiciare de timbru achitate de reclamant în primă instanţă şi în apel, constatându-se că în calea de atac a recursului recurentul-reclamant nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Domenii speta

Spete similare