Civil.contestaţie la executare

CONTESTAŢIE LA EXECUTARE

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buzău sub nr. ..../200/2017 la data de 31.10.2017, contestatorii IL şi IM, în contradictoriu cu intimata P Bank România SA (actuala F Bank SA), a formulat contestaţie la executare împotriva titlului executoriu contractul de credit nr. .... din data de 10.10.2008 şi împotriva tuturor actelor de executare emise în dosarul nr. .../2017 de BEJ LF, solicitând anularea ca nelegale a tuturor actelor de executare din acest dosar execuţional, anularea încheierii din data de 13.09.2017, privind admiterea cererii de încuviinţare a executării silite, anularea somaţiei mobiliare din data de 12.10.2017, a măsurii de înfiinţare a popririi din data de 12.10.2017, precum şi anularea încheierii nr. ..../2017 din data de 11.10.2017 privind stabilirea cheltuielilor de executare.

În motivarea contestaţiei, contestatorii au invocat caracterul abuziv al clauzei contractuale inserate în Contractul de credit nr. .... din data de 10.10.2008, la Cap. II punctul 1 şi Cap. III Termenii Împrumutului, prin prisma riscului valutar, a impreviziunii, nominalismului, dar şi corelarea acestora prin voinţa părţilor şi admisibilitatea conversiei creditelor în valută.

Au apreciat că instanţa este obligată să intervină în contract în baza unei situaţii imprevizibile de creştere a cursului de schimb valutar peste un anumit nivel stabilit procentual, să anuleze clauza de risc valutar, dacă aceasta obligă unilateral la plată debitorul.

Au făcut referire la Decizia nr. ..../2017 a Curţii Constituţionale, prin care s-a indicat faptul că, în urma constatării neconstituţionalităţii legii conversiei creditelor în valută, impreviziunea nu va funcţiona cu titlu de impreviziune generală, dar va putea fi verificată de judecător pentru fiecare caz în parte, în condiţiile expuse în decizia Curţii Constituţionale privind legea dării în plată în contractele de credit în monedă străină.

Au susţinut că urmarea previzibilă a deciziei Curţii Constituţionale constă în faptul că, în locul aplicării mecanismului normativ al conversiei forţate a creditelor în franci elveţieni, se va aplica mecanismului impreviziunii valutare.

Au menţionat că, prin încheierea contractului de credit în monedă străină, consumatorul nu îşi asumă riscul valutar în mod conştient, iar asumarea explicită unilaterală de către consumator a riscului valutar, printr-o clauză contractuală, are ca şi consecinţă suportarea nelimitată a efectelor fluctuaţiilor cursului de schimb, în absenţa unor stipulaţii contractuale de adaptare, care să limiteze riscul asumat prin revizuire.

În dezvoltarea motivelor cererii, contestatorii au precizat că prezenţa unei clauze de risc valutar în contract, prin care debitorului i se atribuie unilateral şi integral efectele riscului, lipsa clauzei de adaptare, care să revizuiască/indexeze plăţile în cazul creşterilor de peste 20%, în raport cu cursul de schimb valutar de la data contractării, atrage riscul supraadăugat.

În concluzie, au solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzei ce are ca obiect riscul valutar, apreciind că sunt îndeplinite dispoziţiile art. 712 alin. (2) C. proc. civ.

În probaţiune, a propus proba cu înscrisuri.

Intimata nu a formulat întâmpinare.

Executorul judecătoresc a înaintat copia certificată a dosarului execuţional nr. .../2017.

Prin încheierea din 07.02.2018, instanţa a dispus suspendarea cauzei până la soluţionarea dosarului nr. ..../299/2017, înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Prin încheierea din 10.07.2020, instanţa a dispus repunerea pe rol a cauzei şi continuarea judecăţii.

Prin sentinţa civilă nr. ..../2020 din data de 08.07.2020, pronunţată de Judecătoria Buzău în dosarul nr. ..../200/2017, instanţa a respins contestaţia la executare.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, că, referitor la clauza de risc  valutar, potrivit prevederilor contractuale, creditul a fost acordat în franci elveţieni, convenindu-se, conform art. 8.1, că rambursarea creditului se va face lunar, în valuta creditului.

În analizarea susţinerilor privind caracterul abuziv al clauzei intitulată de contestatori „de risc valutar”, instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 republicată şi a constata că prestaţia esenţială a băncii de punere la dispoziţie a sumei împrumutate, respectiv prestaţia esenţială a împrumutatului de restituire a capitalului şi a dobânzii (care reprezintă preţul creditului), sunt indisolubil legate de moneda creditului, neputându-se considera că face parte din obiectul contractului doar suma numerică indicată, nu şi monedă.

A reţinut, astfel, că, din simpla lectură a contractului, rezultă că această clauză a fost exprimată clar şi inteligibil, moneda în care s-a acordat creditul şi în care trebuia restituit fiind indicată în mod expres prin contract, iar că prin contractarea un credit într-o monedă străină contestatorii au acceptat, în deplină cunoştinţă de cauză, variaţia de curs valutar, care este un element intrinsec oricărui credit în valută.

Instanţa a apreciat că nu se poate reţine nici reaua-credinţă a băncii, nefăcându-se dovada că banca deţinea informaţii în acest sens şi că ar fi ascuns aceste informaţii cu rea-credinţă faţă de reclamanţi, neputându-se pretinde băncii să prevadă viitoarele fluctuaţii de curs valutar.

De asemenea, instanţa a mai avut în vedere şi principiului nominalismului monetar, conform căruia restituirea unui împrumut se face în moneda în care creditul a fost acordat, iar riscul valutar este suportat de ambele părţi, după cum moneda naţională se depreciază ori se apreciază.

Împotriva sentinţei civile nr. ..../2020 din data de 08.07.2020, pronunţată de Judecătoria Buzău în dosarul nr. ..../200/2017, au formulat apel contestatorii.

Prin cererea de apel, contestatorii au criticat hotărârea instanţei de fond atât sub aspectul celor reţinute de instanţă referitor la riscul valutar, cât şi sub aspectul că instanţa nu a motivat decât un singur motiv de nelegalitate invocat, respectiv riscul valutar, omiţând să argumenteze sentinţa din perspectiva clauzelor contractuale declarate ca fiind abuzive în cauza civilă nr. ..../299/2017, comisionul de acordare şi dobânda contractuală.

Prin decizia civilă nr. .../2020 din data de 30.12.2020, pronunţată de Tribunalul Buzău în dosarul nr. .../200/2017, instanţa a admis apelul contestatorilor, a anulat sentinţa primei instanţe şi a trimis cauza spre rejudecare.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că, prin decizia civilă nr. .... /201, pronunţată la data de 19.03.2019 de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. ..../299/2017 (filele 140-145 dosar fond), definitivă prin respingerea recursurilor de către Curtea de Apel Bucureşti, s-a constatat caracterul abuziv şi s-a declarat nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 4 privind comisionul de acordare şi art. 3 pct. 3.2 privind sintagma „variabilă în funcţie de evoluţia pieţei financiar-bancare”, fiind obligată pârâta la plata sumei percepute cu titlu de comision de acordare de la data perceperii până la data restituirii, la care se adaugă dobânda legală aferentă acestei sume calculate până la data achitării efective a acestuia.

Tribunalul a constatat că, cele două clauze constatate ca fiind abuzive vizau comisionul de acordare şi dobânda, reglementate contractual şi prin dispoziţiile din cuprinsul Capitolului III denumit „Termenii împrumutului”, iar prima instanţă a analizat din punctul de vedere al clauzelor abuzive doar cea vizând riscul valutar din perspectiva impreviziunii, fără a analiza temeinicia contestaţiei la executare în raport de hotărârea definitivă susmenţionată prin care s-a constatat caracterul abuziv al celor două clauze.

În plus faţă de susţinerile apelanţilor, tribunalul a mai reţinut şi faptul că, deşi Capitolul III denumit „Termenii împrumutului” vizează şi comisionul de rambursare în avans, iar, prin contestaţia formulată, s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în acest Capitol, instanţa de fond nu a analizat respectivul comision.

Astfel, având în vedere că hotărârea nu cuprinde analiza acestor motive invocate în contestaţie de către contestatori, în temeiul art. 480 alin. (3) teza a II-a din Codul de procedură civilă, a admis apelul, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre judecare la prima instanţă.

Cauza a fost retrimisă Judecătoriei Buzău, fiind înregistrată sub nr. ..../200/2017* la data de 20.05.2021, fiind repartizată completului iniţial, al cărui judecător titular a formulat declaraţie de abţinere.

Prin încheierea din 26.05.2021, a fost admisă declaraţia de abţinere, dispunându-se repartizarea aleatorie a cauzei.

După repartizarea aleatorie, instanţa a fixat termen la data de 01.07.2021, cu citarea părţilor, când, nemaifiind alte cereri de formulat, a reţinut cauza în pronunţare.

Analizând materialul probator administrat în cauză, instanţa reţine următoarele:

În fapt, prin cererea de executare silită înregistrată la BEJ LF sub nr. ..../01.09.2017, intimata a solicitat demararea procedurii execuţionale împotriva debitorilor IM şi IL, în temeiul titlului executoriu reprezentat de contractul de credit nr. ..../10.10.2008, în vederea recuperării creanţei în cuantum de 14.176,16 CHF.

Executorul judecătoresc a admis cererea creditoarei prin încheierea nr. .../2017 din 01.09.2017, executarea silită din dosarul nr. ..../2017 fiind încuviinţată prin încheierea din data de 13.09.2017, pronunţată de Judecătoria Buzău în dosarul nr. ..../200/2017.

Împotriva titlului executoriu şi a tuturor actelor de executare contestatorii au formulat contestaţie la executare.

În ceea ce priveşte primul motiv de contestaţie, constând în caracterul abuziv al clauzelor contractuale inserate în Contractul de credit nr. .... din data de 10.10.2008, la Cap. II punctul 1 şi Cap. III Termenii Împrumutului, prin prisma riscului valutar, a impreviziunii, nominalismului, dar şi corelarea acestora prin voinţa părţilor şi admisibilitatea conversiei creditelor în valută, instanţa reţine următoarele:

Clauza contractuală de la Cap. II - Condiţiile împrumutului pentru nevoie personale, punctul 1 - Obiectul contractului, are următorul conţinut: „Obiectul acestui contract îl reprezintă acordarea de către Bancă a unui împrumut pentru nevoi personale cu rambursare lunară Împrumutatului în baza venitului net lunar al Împrumutatului şi Împrumutatului Solidar”.

Clauzele contractuale de la Cap. III - Termenii Împrumutului au următorul conţinut:

„Sucursala/Agenţia: Buzău. Comision de acordare: 5%.

Număr cont curent (cont IBAN) denumit „Împrumut”. Împrumut: 21210,00 CHF.

Perioada creditului 120 luni.

Rata dobânzii pentru primele 80 luni din perioada creditului: 11,25%.

Rata dobânzii pentru primele 40 luni din perioada creditului: 8,95%.

Dobânda anuală efectivă (DAE): 13,25%. Comision rambursare în avans: 2,50%.”

Cu toate că niciuna dintre aceste clauze nu instituie obligaţia împrumutaţilor de a restitui împrumutul în aceeaşi monedă în care a fost acordat împrumutul de către bancă (clauza de risc valutar fiind cea de la art. 8, pct. 8.1 din contract), instanţa reţine că debitorii reclamă caracterul abuziv al clauzei în baza căreia au fost obligaţi la restituirea împrumutului în valuta în care a fost acordat de bancă.

Dispoziţiile art. 4 din Legea 193/2000 califică drept abuzivă acea clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul şi care, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Din normele enunţate din Legea 193/2000, care transpune prevederile Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, rezultă că, pentru a se constata existenţa unei clauze abuzive, instanţa trebuie să verifice îndeplinirea următoarelor condiţii:

(1) clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată;

(2) prin ea însăşi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor;

(3) dezechilibrul creat este în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerinţa bunei-credinţe.

În privința caracterului nenegociat al clauzelor contractuale instanţa are în vedere prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, potrivit căruia „O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv”.

Dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 stabilesc că „Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens”.

Având în vedere contractul standard preformulat, un contract de adeziune, preredactat de către bancă, se naşte prezumţia relativă a caracterului nenegociat al clauzelor standard, prezumţia care poate fi răsturnată prin dovada contrară.

Intimata nu a produs o asemenea dovadă, în ceea ce priveşte negocierea clauzelor reclamate de contestatori ca abuzive.

În privinţa condiţiei dezechilibrului contractual în detrimentul consumatorului, instanţa reţine că aceasta presupune afectarea echilibrului contractual constând în echivalenţa şi reciprocitatea prestaţiilor. În analiza echilibrului contractual se au în vedere caracteristici cum ar fi conţinutul drepturilor şi obligaţiilor părţilor, valoarea lor, precum şi existenţa clauzelor prin care nu se conferă aceleaşi drepturi ambelor părţi contractante.

În ceea ce priveşte cerinţa bunei-credinţe, instanţa va avea în vedere considerentul nr. 16 al Directivei nr. 93/13/CEE, conform căruia „(…) la aprecierea bunei credinţe, trebuie acordată o atenţie deosebită forţei poziţiilor de negociere ale părţilor, faptului de a şti dacă consumatorul a fost încurajat să-şi dea acordul pentru clauza în cauză şi dacă bunurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului; întrucât condiţia de bună credinţă poate fi îndeplinită de vânzător sau furnizor atunci când acesta acţionează în mod corect şi echitabil faţă de cealaltă parte de ale cărei interese legitime trebuie să ţină seama”.

De asemenea, instanţa va avea în vedere faptul că, potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Legea nr. 193/2000 transpune în dreptul naţional cerinţele Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, iar dispoziţiile art. 4 alin. (6) din actul normativ antemenţionat transpun în dreptul naţional prevederile art. 4 alin. (2) din Directivă, potrivit cărora „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici justeţea preţului sau a remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil”.

În ceea ce priveşte înţelesul noţiunii de „obiectul principal al contractului”, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directivei 93/13/CEE, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) a statuat că aceste clauze trebuie înţelese ca fiind cele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale acestui contract şi care, ca atare, îl caracterizează (Hotărârea din 3 iunie 2010, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid, C-484/08, punctul 34, şi Hotărârea din 23 aprilie 2015, Van Hove, C-96/14, punctul 33).

De asemenea, prin Decizia nr. 62 din 7 februarie 2017, par. 41, Curtea Constituţională a statuat că „Riscul valutar inerent este un element al preţului contractului de credit acordat în monedă străină, atât timp cât împrumutatul trebuie să restituie împrumutul în aceeaşi monedă. Ca urmare, diferenţele între valorile ratelor lunare generate de aplicarea ratelor de schimb valutar între moneda creditului şi moneda în care împrumutatul îşi realizează veniturile sunt o parte componentă a preţului contractului, fiind incluse inerent în obiectul contractului.”

În schimb, prin clauze care au un caracter accesoriu se înţelege acele clauze care, în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractual, nu pot fi circumscrise noţiunii „obiectul principal al contractului” (Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kásler şi Káslerné Rábai, C-26/13, punctul 50, şi Hotărârea din 23 aprilie 2015, Van Hove, C-96/14, punctul 33).”

În ceea ce priveşte ce se înţelege printr-un limbaj clar şi inteligibil, CJUE, în cauza C-26/13 (Kásler şi Káslerné Rábai) a statuat că art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce priveşte o clauză contractuală, cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar şi inteligibil, trebuie înţeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci şi ca, contractul să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă clauza respectivă, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze, astfel încât consumatorul să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea cel priveşte.

Instanţa reţine astfel că, în ceea ce priveşte un împrumut exprimat în monedă străină, prestaţia esenţială a băncii este punerea la dispoziţie a sumei împrumutate, iar prestaţia esenţială a împrumutatului este restituirea capitalului şi a dobânzii care reprezintă preţul creditului.

În aceste condiţii, clauza care stabileşte contractual moneda în care se acordă împrumutul şi în care se va face restituirea face parte din obiectul principal al contractului, întrucât reprezintă un element esenţial al acestuia, neputându-se considera că face parte din obiectul contractului doar suma numerică indicată, nu şi moneda. Astfel de clauze, din perspectiva dată, nu pot fi considerate abuzive.

Pentru a putea fi analizată, din punctul de vedere al caracterului abuziv, o clauză care priveşte obiectul principal al contractului, se impune cerinţa ca acea clauză să nu fie redactată într-o manieră clară şi inteligibilă.

În speţă, clauza de risc valutar este clară şi inteligibilă, împrumutatul putând prevedea faptul că plata ratelor de credit într-o monedă diferită de cea în care încasează veniturile implică un risc valutar.

De altfel, clauza de risc valutar conţine obligaţia împrumutatului de a rambursa creditul în moneda în care l-a obţinut, şi nu reprezintă altceva decât transpunerea dispoziţiilor art. 1578 din C. civ. din 1864.

Prevederile Codul civil din 1864 sunt aplicabile în cauză având în vedere data încheierii acestui şi prevederile art. 102 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, conform căruia contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa.

Potrivit art. 1578 din vechiul C. civ., obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract iar, întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţi.

Potrivit art. 3, alin. (2) din Legea nr. 193/2000, care preia dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, dispoziţiile sale nu se aplică clauzelor contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se reglementează cu privire la excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

În acest sens, prin hotărârea CJUE pronunţată în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii, paragraful 29, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că „pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.”

Prin urmare, faţă de cele prezentate, având în vedere şi dispoziţiile legale invocate şi hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii, instanţa apreciază că prevederile contestate pe acest aspect transpun în contract o dispoziţie legală supletivă şi, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

Cu privire la noţiunea de „dezechilibru semnificativ” CJUE a arătat că, articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE nu defineşte decât în mod abstract elementele care conferă caracter abuziv unei clauze contractuale care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, iar pentru a şti dacă o clauză provoacă un „dezechilibru semnificativ” între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului, trebuie să se ţină seama în special de normele aplicabile în dreptul naţional în lipsa unui acord între părţi în acest sens. S-a statuat, totodată, că, în ceea ce priveşte împrejurările în care un asemenea dezechilibru este creat „în contradicţie cu cerinţa de bună‑credinţă”, este important să se constate că, având în vedere al şaisprezecelea considerent al directivei, instanţa naţională trebuie să verifice în acest scop dacă vânzătorul sau furnizorul, acţionând în mod corect şi echitabil faţă de consumator, se putea aştepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale (Hotărârea din 14.03.2013 din cauza C-415/11 - Aziz).

Într-o altă cauză, CJUE a stabilit că problema dacă un astfel de dezechilibru semnificativ există nu se poate limita la o apreciere economică de natură cantitativă, întemeiată pe o comparaţie între valoarea totală a operaţiunii care a făcut obiectul contractului, pe de o parte, şi costurile puse în sarcina consumatorului printr-o anumită clauză, pe de altă parte ci, dimpotrivă, un dezechilibru semnificativ poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situaţiei juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul dispoziţiilor naţionale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conţinutului drepturilor de care, potrivit acestor dispoziţii, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligaţii suplimentare, neprevăzută de normele naţionale (Hotărârea din 16.01.2014 din cauza C-226/12 - Constructora Principado).

Instanţa reţine că aspectul economic reprezintă un criteriu necesar a fi avut în vedere, însă alături de acesta trebuie analizat şi echilibrul juridic.

În speţă, clauza riscului valutar nu plasează sarcina suportării cursului valutar în favoarea profesionistului şi în detrimentul consumatorului, de vreme ce fluctuaţiile cursului pot fi şi defavoarea profesionistului. În ipoteza în care deprecierea monedei creditului în raport cu moneda naţională ar fi fost pusă în sarcina împrumutatului, s-ar putea pune problema caracterului abuziv al unei asemenea clauze.

De altfel, nici condiţia relei-credinţe a băncii nu este îndeplinită, din nicio probă nerezultând faptul că banca a avut la dispoziţie informaţii sau date, necunoscute împrumutatului, pe baza cărora să anticipeze o depreciere a monedei naţionale de o amploare care să conducă la un dezechilibrul semnificativ în detrimentul consumatorului.

În consecinţă, clauza de risc valutar nu este abuzivă.

În ceea ce priveşte impreviziunea, instanţa reţine că instituţia clauzelor abuzive este diferită de instituţia impreviziunii. Dacă prin clauzele abuzive se invocă nulitatea absolută a contractului (anumitor clauze contractuale), în schimb, impreviziunea implică un contract valabil încheiat, care îşi păstrează forţa obligatorie între părţi, conţinutul său urmând a fi adaptat ca urmare a constatării impreviziunii.

Spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează prin prisma unor motive existente la data încheierii convenţiei, impreviziunea vizează un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de voinţa părţilor, produce alte efecte decât cele avute în vedere de părţi la data încheierii sale.

În cauză, nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, aşa cum urmăresc în fapt contestatorii. Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reajusta drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens invers, în defavoarea intimatei, în sensul anulării executării silite pornite de intimată în temeiul acestui contract care constituie titlu executoriu. În urma constatării impreviziunii nu s-ar putea anula executarea silită sau actele de executare, deoarece efectul impreviziunii nu este anularea titlului executoriu.

Pe de altă parte, instanţa reţine că impreviziunea este o excepţie strictă de la obligativitatea contractului şi presupune apariţia unui eveniment excepţional, exterior voinţei părţilor, ce a cauzat o schimbare a împrejurărilor existente la momentul încheierii contractului de un asemenea impact încât face excesiv de oneroasă executarea corespunzătoare a obligaţiilor de către debitor, schimbare pe care debitorul să nu o fi prevăzut, şi pe care să nu fi avut posibilitatea, în mod rezonabil, să o prevadă.

În ceea ce priveşte justificarea impreviziunii pe devalorizarea leului în raport cu CHF, se impune reţinerea aspectelor anterior arătate, referitoare la principiul nominalismul monetar, respectiv a dispoziţiilor art. 1578 din vechiul C. civ., potrivit căruia „obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract iar, întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţi”.

Aşa cum s-a arătat, fluctuaţiile de curs valutar sunt rezultatul unor cauze exterioare părţilor contractuale, independente de voinţa lor.

Prin contractarea creditului în moneda CHF, debitorii şi-au asumat riscul valutar, un risc inerent oricărui contract de împrumut în valută.

Prin urmare, devalorizarea leului faţă de CHF nu constituie un risc supraadăugat şi nu poate justifica îndeplinirea condiţiei impreviziunii.

Gradul de îndatorare al debitorilor nu poate conduce la impreviziune, atât timp cât cauzele acestuia nu sunt consecinţa unui eveniment exterior excepţional, ci al devalorizării monedei naţionale faţă francul elveţian, risc inerent împrumutului în monedă străină, precum şi al adăugării altor datorii în procedura execuţională demarată ca urmare a neachitării împrumutului.

În ceea ce priveşte condiţia subiectivă a impreviziunii, buna-credinţă, instanţa reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 969 vechiul C. civ., convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante (forţa obligatorie a contractelor, pacta sunt servanda), iar, conform art. 970 vechiul C. civ., convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă, ele obligând nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa.

Prin urmare, forţa obligatorie a contractului presupune atât executarea sa cu bună-credinţă, cât şi luarea în considerare a echităţii.

Prin Decizia nr. 623/25.10.2016, Curtea Constituţională a statuat că „Aşadar, executarea unui contract civil este legitimă atâta timp cât este rezultatul întrunirii cumulative a celor două principii (forţa obligatorie şi executarea cu bună-credinţă), principii care nu au existenţă de sine stătătoare, ci se condiţionează reciproc. Teoria impreviziunii, fundamentată pe cele două principii, atenuează caracterul obligatoriu al contractului, în măsura în care, pe perioada executării acestuia, intervine o situaţie imprevizibilă, însă niciuna dintre părţile contractante nu abdică de la obligaţiile care îi revin potrivit executării cu bună-credinţă a contractului. Aşadar, echitatea, alături de buna-credinţă, oferă un fundament al impreviziunii, pornind de la relaţia existentă între ele”.

În concluzie, chiar dacă deprecierea monedei naţionale produce dezavantaje patrimoniale pentru împrumutaţii într-o monedă străină, această situaţie nu este consecinţa unui eveniment excepţional şi imprevizibil, exterior voinţei părţilor, care să fundamenteze impreviziunea, ci a unui risc inerent contractării unui împrumut în monedă străină, în condiţii în care se rezonabil a se prevedea de către intimaţii fluctuaţii ale cursului şi variaţii ale veniturilor.

Din analiza clauzelor de la Cap. II punctul 1 şi Cap. III Termenii Împrumutului, instanţa observă că niciuna dintre clauze nu prezintă un caracter abuziv. Clauza de la Cap. II punctul 1 defineşte obiectul contractului de împrumut, în condiţiile specifice oricărui contract de împrumut, iar clauzele de la Cap. III Termenii Împrumutului nu stabilesc altceva decât cuantumurile comisioanelor de acordare şi de rambursare în avans, a ratelor de dobândă şi a dobânzii anuale efective, precum şi cuantumul sumei împrumutate şi a perioadei creditului. De altfel, în ceea ce priveşte clauza în baza căreia banca percepe comisionul de acordare, cea de la art. 4 din contract, prin decizia nr. ..../19.03.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. ..../299/2017, instanţa s-a pronunţat în sensul constatării caracterului abuziv al acestei clauze şi obligării băncii la restituirea către contestatori a sumelor percepute cu titlul de comision de acordare împrumut.

În ceea ce priveşte comisionul de rambursare anticipată acesta nu este instituit printr-o clauză abuzivă. Perceperea acestui tip de comision a fost ulterior încheierii contractului de credit reglementată prin OUG nr. 50/2010. Contestatorii nu au justificat cu argumente convingătoarele motivele pentru reclama această clauză ca fiind abuzivă. De altfel, în cauză nici nu s-a susţinut achitarea de către contestatorii a acestui comision, nefiind efectuată nicio rambursare anticipată. Din contră, contestatorii nu au respectat obligaţiile de plată a ratelor de credit, creditul fiind declarat scadent anticipat. Pe de altă parte, în eventualitatea declarării ca fiind abuzivă această clauză, niciun efect nu s-ar produce asupra executării silite, deoarece în componenţa creanţei nu a intrat nicio sumă cu acest titlu.

În raport de soluţia din decizia nr. ..../19.03.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. ..../299/2017, referitoare la constatarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de acordare şi obligare a băncii la restituirea către contestatori a sumei percepute cu acest titlu, instanţa reţine că această soluţie nu afectează executarea silită înseşi sau actele de executare, astfel cum formează obiectul prezentei contestaţii. Prin decizia nr. ..../19.03.2019 s-a recunoscut contestatorilor dreptul la restituirea acestui comision de către bancă, contestatorii dobândit o creanţă faţă de bancă pentru această sumă, situaţie în care este incidentă instituţia compensaţiei creanţei contestatorilor cu cea a băncii, şi nu anularea tuturor actelor de executare.

În raport de soluţia din decizia nr. ..../19.03.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. ..../299/2017, referitoare la constatare caracterului abuziv al clauzei de la art. 3 pct. 3.2 privind sintagma „variabilă în funcţie de evoluţia pieţei financiar-bancare”, instanţa reţine că nici această soluţie nu afectează executarea silită înseşi sau actele de executare, astfel cum formează obiectul prezentei contestaţii.

Instanţa reţine că, deşi a constatat ca abuzivă clauza de la art. 3 pct. 3.2, prin decizia nr. ..../19.03.2019, instanţa nu a stabilit o anumită rată a dobânzii sau obligarea băncii la recalcularea nivelului dobânzii percepute prin restituirea sumelor încasate peste procentul de 8,95%, de la data de 10.10.2008 până la data finalizării raporturilor contractuale dintre părţi, aşa cum au solicitat prin cererea lor contestatorii.

Astfel, prin decizia nr. ..../19.03.2019, nu s-a declarat abuzivă decât sintagma care reglementa că rata dobânzii este variabilă în funcţie de evoluţia pieţei financiar-bancare, nu s-a constatat caracterul abuziv al întregii clauze privind dobânda şi nici nu s-a stabilit un alt cuantum al dobânzii. Nu s-a stabilit calcularea şi perceperea de către bancă a unei dobânzii greşite, majorate, în raport de o valoare a dobânzii care trebuia să fie avută în vedere de bancă.

Instanţa reţine că, prin contractul de credit nr. ..../10.10.2008, s-a prevăzut un cuantum al ratei dobânzii de referinţă pentru primele 80 de luni, de 11,25%, iar pe ultimele 40 de luni, de 8,95%.

Ulterior, prin actul adiţional nr. .../29.06.2009 la contractul de credit, părţile au convenit majorarea creditului cu suma totală de 899,34 CHF, reprezentând sume restante şi contravaloarea comisionului de restructurare.

Prin actul adiţional nr. .../08.10.2012 la contractul de credit, părţile au convenit majorarea perioadei de credit la 156 luni şi următoarele valori ale marjei băncii, componentă a ratei dobânzii: 11,80% pentru perioada reprezentând primele 2/3 din durata creditului şi 9,40% pentru perioada reprezentând ultima 1/3 din durata creditului.

Prin sentinţa civilă nr. ..../2018 din data de 01.02.2018, pronunţată de Judecătoria Sectorul 1 Bucureşti în dosarul nr. .../299/2017, instanţa a reţinut că „de la data încheierii contractului de credit şi până la data de 31.12.2008, rata dobânzii a fost de 11,25%, urmând ca după această perioadă, până la data de 19.09.2010 (exceptând perioada de graţie acordată 10.07.2009 - 10.12.2009), aceasta să fie de 12%. Începând cu data de 19.09.2010, rata dobânzii a fost formată din indicele de referinţă Libor 3M şi din marja băncii de 11,8%, care a fost majorată prin Actul Adiţional din 17.09.2010 şi menţinută prin Actului adiţional nr. 2 din 08.10.2012, pentru primele două treimi din durata creditului şi de 9,4 % pentru restul de o treime din durata creditului. Pe parcursul contractului, rata dobânzii a variat de la 12 % până la 8,67 %, conform situaţiei depusă de bancă la fila 109”.

Prin urmare, ratele de dobândă au fost stabilite în mod convenţional, prin contract/actele adiţionale, şi nu în mod unilateral de către bancă, în urma aplicării clauzei de la art. 3 pct. 3.2  din contract, care a fost declarată ca abuzivă.

Astfel fiind, în cauză nu se verifică ipoteza stabilirii şi perceperii efectiv de la debitori a unor sume calculate raportat la o rată a dobânzi majorată în mod abuziv de către bancă, prin executarea clauzei de la art. 3 pct. 3.2 din contract, care a fost declarată ca abuzivă, motiv pentru care, chiar dacă a fost declarată abuzivă această clauză, în condiţiile în care nu a fost aplicată de către bancă, aceasta nu şi-a produs efecte faţă de împrumutaţi în sensul perceperii unor sume în baza clauzei nule, cu consecinţa că declararea ca abuzivă a clauzei de la art. 3 pct. 3.2 din contract nu constituie un motiv de anulare a executării silite şi a actelor de executare.

În consecinţă, niciunul dintre motivele de contestaţie nu este fondat, urmând ca instanţa să respingă, ca neîntemeiată, contestaţia la executare.

Domenii speta

Spete similare