Legea 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite

TitluApel. Legea 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite

Tip speţăDECIZIA CIVILĂ

Număr speţă223

Data speţă04.02.2021

Domeniul asociatÎmprumuturi, credite, creditori

Conţinut speţăDECIZIA CIVILĂ NR. 223

Data: 04.02.2021

Autor: Tudor Nicu

Domeniul asociat: Împrumuturi, credite, creditori

Obiect: Litigii cu profesioniştii - contestaţie creditor Legea 77/2016

Prin sentinţa civilă nr. 8613/5.11.2019 Judecătoria Ploieşti a respins contestaţia formulată de reclamanta B S.A., în contradictoriu cu pârâţii DIC şi DFȘ, ca neîntemeiată.

 Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a avut în vedere următoarele:

Prin contestaţia înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploieşti la data de 22.05.2019, reclamanta B S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii DIC şi DFȘ, a solicitat admiterea ei, pe cale de consecinţă, constatarea că nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate stabilite de Legea nr. 77/2016 cererea de dare în plată formulată de pârâţi, înregistrată la reclamantă sub nr. 2264/17.05.2018. S-a solicitat, de asemenea, şi acordarea cheltuielilor de judecată efectuate.

În motivare, reclamanta B S.A. a arătat, în esenţă, că pârâții au sarcina probei îndeplinirii condițiilor de admisibilitate, cel puțin a celor prevăzute de art. 4 lit. “a”, “b” şi “d” din Legea nr. 77/2016, dovezile trebuind să fie atașate notificării. A susținut că nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 4 lit. “c” din Legea nr. 77/2016, căci pârâții nu au probat păstrarea destinației de locuință a imobilului prin prezentarea unei dovezi de la organul de impozite și taxe locale, din care să reiasă că la adresa imobilului nu se plătesc taxe și impozite pentru sediul vreunei societăți, împreună cu dovada de oficiul registrului comerțului că la imobil nu figurează sediul vreunei societăți, și a învederat că din extrasul Recom reiese că la imobil se află sediul BCT S.R.L. și că pârâții au schimbat destinația de locuință încă din anul 2008, deținând două societăți cu sediul la imobil. A afirmat că nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 11 din Legea nr. 77/2016, deoarece pârâții nu au probat existența vreunui dezechilibru constând într-o dificultate financiară extremă. A învederat că nu există risc supraadăugat, sens în care a argumentat că împrumutatul își asumă riscul valutar, că teoria impreviziunii nu trebuie admisă doar în baza creșterii cursului valutar (adică similar impreviziunii ope legis, care i-ar deforma condițiile, conform Deciziei C.C.R. nr. 62/2017), ci și în funcție de posibilitatea efectivă de îndeplinire a obligațiilor asumate, că nu s-ar putea pune problema aplicabilității impreviziunii cât timp moneda creditului este aceeași ca la încheierea contractului iar schimbul valutar este o operațiune extracontractuală și că diferențele dintre ratele creditului rezultate din fluctuația cursului valutar sunt o componentă a prețului, deci a obiectului contractului. A menționat că nu sunt întrunite condițiile impreviziunii, deoarece: trebuie distins între riscul inerent și riscul supraadăugat; trebuie avute în vedere modelul abstract al individului dotat cu prudență și diligență medii; consumatorul cunoaște sau ar trebui să cunoască riscul valutar, dar urmărește avantajul ratelor de dobândă mai reduse, practicate de bănci, față de cele acordate în moneda națională, mai pregnant în cadrul contractelor încheiate pe termen lung; și băncile au fost afectate de fluctuația cursului CHF, deoarece au calitatea de împrumutat în nenumărate alte contracte; părțile trebuie să renegocieze contractul, în caz de insucces urmând notificarea, conform Deciziei C.C.R. nr. 623/2016, or, în speță, notificarea nu a fost însoțită de o ofertă pentru renegociere și dacă banca face oferte pe care debitorii le-ar considera nefavorabile, aceștia ar putea să critice clauzele contractuale ca fiind abuzive pentru încălcarea dreptului de negociere; moneda CHF nu era stabilă, întrucât din anul 1998 până la data semnării contractului, cursul CHF/Leu a crescut de la 0,55 la 2,21, informațiile în acest sens erau și sunt publice, putând fi accesate de orice persoană cu minim de studii; banca nu este culpabilă pentru ineficiența gestionării veniturilor debitorilor ci vătămată prin aceasta, întrucât vânzarea imobilului s-ar realiza la un preț destul de redus, neîndestulând creanța; riscul valutar decurge din principiul nominalismului valutar, ce a fost instituit de legiuitor, iar nu de bancă.

În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 4 alin. 1, art. 5 alin. 1, art. 7 alin. 1 şi art. 11 din Legea nr. 77/2016, privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, art. 970 și art. 1.578 din Codul civil anterior, art. 1.271 și art. 2.164 din Codul civil, art. 148 alin. 2 din Constituție, art. 17 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și art. 223 din Codul de procedură civilă.

Acţiunea a fost legal timbrată cu suma de 20 lei, potrivit art. 27 din O.U.G. nr. 80/2013, privind taxele judiciare de timbru, conform ordinului de plată nr. 845/16.05.2018 (volumul nr. 1, fila nr. 13).

Pârâţii DIC şi DFȘ au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea contestației. În motivare, au arătat, în esență, că creditul a fost contractat și utilizat pentru achiziționarea imobilului situat în mun. P, jud. P. Au susținut că, cu bună-credință, au achitat ratele creditului, timp de aproximativ 10 ani, dar în ultima perioadă nu au mai avut posibilitatea și au efectuat demersuri către reclamantă pentru identificarea unei soluții pentru finalizarea contractului, cărora reclamanta nu le-a dat curs. Au învederat că o dovadă substanțială a faptului că banca nu a dorit niciodată renegocierea o constituie înregistrarea cererii de executare silită, inclusiv prin executarea garanției imobiliare. Au afirmat că au recurs la transmiterea notificării de dare în plată a imobilului după multe negocieri directe, ea nu poate fi interpretată ca abuz de drept al debitorilor, ci a reprezentat ultimul act procedural aflat la îndemâna lor, având în vedere că executarea silită a ajuns la momentul emiterii publicației de vânzare a garanției imobiliare, în lipsa oricăror alte venituri ale pârâților. Au menționat că din notificare și anexele sale rezultă îndeplinirea condițiilor de admisibilitate, că nu poate exista vreo dovadă că pârâții nu ar fi păstrat destinația de locuință a imobilului, deoarece locuiesc și în prezent împreună cu cei 3 copii minori, notificarea are atașate certificatul fiscal al imobilului, memoriul tehnic justificativ, releveul, fișa imobilului, planul de amplasament și delimitare, extrase CF și în raportul de evaluare întocmit în dosarul de executare silită este precizat tipul proprietății ca fiind apartament în bloc de locuințe colective. A arătat că susținerile reclamantei referitoare la impreviziune sunt teoretice și că debitorii sunt în imposibilitate efectivă de plată a ratelor și în situația intervenției unui eveniment extern și imprevizibil la momentul încheierii contractului de credit. Au susținut că în prezent au trei copii minori (cu vârstele de 7, 11 și 13 ani), afectați de situația familiei atât material cât și emotiv (în condițiile în care li s-a explicat că urmează a-și pierde casa), veniturile le-au scăzut considerabil în contextul crizei economice (pârâtul lucrează doar pentru salariul minim pe economie iar pârâta, din anul 2013 a rămas fără venituri), că, în anul 2011, pârâta a suferit o intervenție chirurgicală la glanda tiroidă, cu tratamente și îngrijire ulterioare foarte costisitoare. A precizat că legea nu impune dovedirea unei dificultăţi financiare extreme.

În drept, reclamanta a invocat prevederile Legii nr. 77/2016 și art. 205 din Codul de procedură civilă.

Sub aspectul probatoriului, instanţa, considerând că sunt admisibile şi concludente, în temeiul art. 255 alin. 1 şi art. 258 alin. 1 din Codul de procedură civilă, a încuviinţat pentru reclamantă proba cu înscrisurile depuse la dosar şi emiterea unor adrese la: AJFP P, pentru a comunica fişa fiscală aferentă perioadei  de la data încheierii contractului (23.06.2008) până la zi, din care să reiasă veniturile încasate de către debitori, atât din salarii cât şi din alte tipuri de activităţi precum şi situaţia conturilor bancare a debitorilor, având în vedere Ordinul Preşedintelui A.N.A.F. nr. 3770/2015, care prevede obligaţia pentru toate instituţiile bancare de a raporta situaţia conturilor bancare deschise de persoane fizic sau juridice către A.N.A.F.; M P - SPFL, pentru a comunica bunurile mobile şi imobile cu care figurează înregistraţi pârâții; ITM P, pentru a comunica contractele de muncă încheiate de pârâții de la data de 23.06.2008 şi până în prezent; Biroul de Credit, pentru a comunica situaţia creditelor accesate de pârâți de la data încheierii contractului (23.06.2008) şi până în prezent; ANCPI, în vederea comunicării, pe baza interogării C.N.P.-urilor pârâților, a bunurilor  imobile  declarate în cartea funciară pe întreg teritoriul ţării; Asociația de Proprietari Bl. XXX, pentru a comunica un înscris din care să reiasă destinaţia imobilului (de locuinţă sau alta) şi persoana sau persoanele care domiciliază în imobil; ONRC, pentru a comunica dacă în perioada contractuală în imobil au fost înregistrate sedii de societăţi comerciale.

Analizând întregul material probatoriu administrat în cauză, instanţa a reţinut următoarele:

În fapt, între reclamanta B S.A., în calitate de bancă, și pârâţii DIC, în calitate de debitor, şi DFȘ, în calitate de codebitor, s-a încheiat contractul de credit nr. HL25457/23.07.2008, având ca obiect acordarea unui împrumut în cuantum de 84.525 CHF, pentru o perioadă de 420 luni, cu scopul exclusiv de achiziționare a imobilului situat în mun. P, jud. P, conform art. 1 din contract (volumul nr. 1, filele nr. 86-87).

De asemenea, între reclamantă, în calitate de bancă, şi pârâţi, în calitate de garanți ipotecari, a fost încheiat şi contractul de ipotecă anexat la dosar, autentificat la BNP GI sub nr. 1406/23.07.2008 (volumul nr. 1, filele nr. 88-90). În încheierea de autentificare s-a menționat cursul de schimb valutar CHF/Leu publicat de B.N.R. ca fiind 2,2046 (volumul nr. 1, fila nr. 86 verso).

Prin contractul de vânzare-cumpărare, autentificat la BNP GI sub nr. 1405/23.07.2008, pârâții au achiziționat imobilul situat în mun. P, jud. P, pentru prețul de 84.525 CHF, plătibili din contul cumpărătorului în contul vânzătorului, ca urmare a acordării unui credit pârâtului, după intabularea ipotecii în favoarea reclamantei (volumul nr. 1, filele nr. 45-48).

Ca urmare a cererii de executare silită formulate de bancă, s-a constituit dosarul de executare silită înregistrat la BEJ CM sub nr. 2347/2016, în care a fost emisă publicația de vânzare nr. 1/18.04.2016 (volumul nr. 1, fila nr. 53).

Pârâţii au transmis reclamantei o notificare de dare în plată, înregistrată la reclamantă sub nr. 2264/17.05.2018, în cuprinsul căreia au menţionat că au decis să transmită dreptul de proprietate asupra apartamentului (volumul nr. 1, filele nr. 14-15).

Pârâtul, în perioada Martie 2008 - Mai 2008, obținea de la F S.R.L. un venit net lunar din salariu, în cuantum de 5.019 lei, 5.019 lei, respectiv 5.299 lei, conform adeverinței nr. 57/18.06.2008 (volumul nr. 1, fila nr. 166), iar în anul fiscal 2018 a încasat venituri nete din salarii de la BG S.R.L. în cuantum de 15.360 lei, conform anexei la adresa nr. 142461/14.06.2019, emisă de AJFP P - SRCDF P.F. (volumul nr. 1, fila nr. 217). Anexa se coroborează cu datele transmise de ITM P, în sensul că acesta figurează angajat în calitate de agent comercial cu contract individual de muncă la societatea menționată (volumul nr. 2, fila nr. 10).

Pârâta, la momentul contractării creditului – conform propriei sale susțineri – era angajat al reclamantei, iar  în anul fiscal 2018, a încasat venituri nete din salarii de la BG S.R.L. în cuantum de 8.050 lei, conform anexei la adresa nr. 142461/14.06.2019, emisă de AJFP P - SRCDF P.F. (volumul nr. 1, fila nr. 227). În perioada 2008-2019, pârâta figurează cu conturi bancare deschise la BRD - GSG S.A., IB N.V. A – Sucursala R și BCR BL S.A., conform adresei nr. 142461/14.06.2019 (volumul nr. 1, fila nr. 206). Anexa adresei se coroborează cu datele transmise de ITM P, în sensul că acesta figurează angajat în calitate de director societate comercială cu contract individual de muncă la societatea menționată (volumul nr. 2, fila nr. 11).

Pârâtul apare cu debit fiscal restant în cuantum de 12.332,57 lei, iar pârâta apare cu debit fiscal restant în cuantum de 1.837 lei, pârâții figurează în evidențele fiscale cu apartamentul în cauză și cu terenul aferent, iar pârâtul și cu un autovehicul dobândit în anul 2011, conform adresei nr. 63735/10.06.2019, emisă de M P - SPFL și anexele ei (volumul nr. 2, fila nr. 18-20).

Pârâții figurează în cartea funciară doar cu imobilul în cauză, așa cum reiese din adresa nr. 23058/01.07.2019, emisă de emisă de ANCPI și anexele sale (volumul nr. 2, filele nr. 38-47).

În afara de suma datorată în baza contractului de credit încheiat cu reclamanta, pârâtul mai figurează cu un debit restant de 3.492 lei, în baza unui contract de card de credit, și cu un debit restant de 3.745 lei, în baza unui contract de credit de consum, așa cum reiese din adresa nr. 230/03.07.2019, emisă de Biroul de Credit (volumul nr. 2, filele nr. 29-32). Pârâta figurează cu un debit restant de 3.145 lei, în baza unui contract de credit de consum, așa cum reiese din adresa nr. 311/30.09.2019, emisă de Biroul de Credit (volumul nr. 2, filele nr. 58-60).

La imobilul în cauză figurează sediul BCT S.R.L., JXX/XXXX/XXXX, conform adresei nr. 54615/06.06.2019, emisă de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Prahova (volumul nr. 2, fila nr. 15), și sediul MC S.R.L., JXX/XXXX/XXXX, conform extrasului O.N.R.C. nr. 1835733/16.10.2019 (volumul nr. 2, fila nr. 60).

În listele de întreținere, la apartamentul în cauză apar 4 persoane, printre care și pârâții, cu un debit restant de 7.825 lei, iar destinația imobilului este ca apartament de locuință și sediu de societate, conform adresei din data de 10.09.2019, emisă de Asociația de Proprietari Bl. XXX (volumul nr. 2, fila nr. 52).

Pârâții au trei copii minori, cu vârstele de 8, 12 și 14 ani, conform certificatelor de naștere depuse (volumul nr. 1, filele nr. 126-128). Pârâta a suferit o intervenție chirurgicală la glanda tiroidă, conform biletului de ieșire din spital (fila nr. 133).

În drept, potrivit art 1 alin. 1 din Legea nr. 77/2016, această lege ”se aplică raporturilor juridice dintre consumatori și instituțiile de credit, instituțiile financiare nebancare sau cesionarii creanțelor deținute asupra consumatorilor”, alineatul următor prevede că sunt consumatori “persoanele definite de Ordonanța Guvernului nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, republicată, cu modificările și completările ulterioare”, iar al treilea alineat prevede că dispozițiile Legii nr. 77/2016 “se aplică și în cazul în care creanța creditorului izvorând dintr-un contract de credit este garantată cu fideiusiunea și/sau solidaritatea unuia sau mai multor codebitori sau coplătitori”.

Art. 2 pct. 2 din O.G. nr. 21/1992, rep., defineşte consumatorul ca fiind “orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale”, iar art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, rep., defineşte consumatorul ca fiind “orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale”.

Conform art. 4 din Legea nr. 77/2016, “pentru stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii: a) creditorul şi consumatorul fac parte din categoriile prevăzute la art. 1 alin. 1, astfel cum acestea sunt definite de legislaţia specială; b) cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, nu depăşea echivalentul în lei al 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Naţională a României în ziua încheierii contractului de credit; c) creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă; d) consumatorul să nu fi fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei legi.”.

Potrivit art. 5 alin. 1 din Legea nr. 77/2016, “în vederea aplicării prezentei legi, consumatorul transmite creditorului, prin intermediul unui executor judecătoresc, al unui avocat sau al unui notar public, o notificare prin care îl informează că a decis să îi transmită dreptul de proprietate asupra imobilului în vederea stingerii datoriei izvorând din contractul de credit ipotecar, detaliind şi condiţiile de admisibilitate a cererii, astfel cum sunt reglementate la art. 4”, iar alin. 2 al aceluiaşi articol, “notificarea prevăzută la alin. 1 trebuie să cuprindă şi stabilirea unui interval orar, în două zile diferite, în care reprezentantul legal sau convenţional al instituţiei de credit să se prezinte la un notar public propus de debitor în vederea încheierii actului translativ de proprietate, prin care se stinge orice datorie a debitorului, principal, dobânzi, penalităţi, izvorând din contractul de credit ipotecar, în conformitate cu dispoziţiile prezentei legi”.

Potrivit art. 7 alin. 1 din Legea nr. 77/2016, “în termen de 10 zile de la data comunicării notificării emise în conformitate cu dispoziţiile art. 5, creditorul poate contesta îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a procedurii reglementate de prezenta lege”, iar alin. 5 al aceluiaşi articol prevede că “în situaţia în care se admite contestaţia formulată de creditor, părţile vor fi puse în situaţia anterioară îndeplinirii demersurilor prevăzute de prezenta lege”.

Conform art. 6 alin. 3 din Legea nr. 77/2016, “demersurile prevăzute la art. 5 și art. 7-9 pot fi întreprinse și de codebitori, precum și de garanții personali sau ipotecari ai consumatorului principal, cu acordul acestuia sau al succesorilor săi”.

Potrivit art. 11 din Legea nr. 77/2016, “în vederea echilibrării riscurilor izvorând din contractul de credit, precum și din devalorizarea bunurilor imobile, prezenta lege se aplică atât contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare, cât și contractelor încheiate după această dată”.

Prin Decizia C.C.R. nr. 623/2016, s-a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor din cuprinsul art. 11 teza întâi raportate la art. 3 teza a doua, art. 4, 7 și 8 din Legea nr. 77/2016, constatându-se că acestea sunt constituționale în măsura în care instanța judecătorească verifică condițiile referitoare la existența impreviziunii.

În cauză, se constată că pârâţii au transmis reclamantei o notificare de dare în plată, înregistrată la reclamantă sub nr. 2264/17.05.2018, în cuprinsul căreia au menţionat că au decis să transmită dreptul de proprietate asupra apartamentului.

S-a observat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 alin. 1 lit. “a”, “b” și “d” din Legea nr. 77/2016. Astfel, contractul de credit nr. HL25457/23.07.2008 a fost încheiat între un profesionist, respectiv reclamanta bancă, și doi consumatori, respectiv pârâții persoane fizice, în sensul art. 1 alin. 1 din Legea nr. 77/2016, cuantumul sumei împrumutate, respectiv 84.525 CHF, la momentul acordării, nu depășea echivalentul în lei al 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Națională a României în ziua încheierii contractului de credit, și pârâții nu au fost condamnați printr-o hotărâre definitivă pentru infracțiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei legi, conform certificatele de cazier nr. 16002872/12.04.2018 și 16002816/12.04.2018 (volumul nr. 1, fila nr. 53).

Este îndeplinită și condiția prevăzută de art. 4 alin. 1 lit. “c” din Legea nr. 77/2016. Astfel, în primul rând, creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziționa o locuință, aspect care rezultă din coroborarea mențiunilor din art. 1 din contractul de credit cu cele din contractul de vânzare-cumpărare, mențiunile privind domiciliul din actele de identitate ale pârâților (care apare la adresa imobilului), cu faptul că aceștia figurează doar cu acest bun imobil, atât din verificările efectuate la M P - SPFL cât și la ANCPI, și cu rezultatul verificărilor privind societățile (MC S.R.L., cu sediul la imobil, a fost înmatriculată la data de 16.09.2008, deci ulterior achiziționării imobilului de către pârâți). În al doilea rând, chiar dacă în prezent imobilul servește ca sediu al persoanelor juridice menționate, el are în continuare și destinația de locuință, astfel cum reiese din adresa transmisă de asociația de proprietari (în care s-a precizat și că în listele de întreținere, la apartamentul în cauză apar 4 persoane, printre care și pârâții).

Așa fiind, în continuare, se vor cerceta condițiile referitoare la existența impreviziunii, etapă rezultată din interpretarea art. 11 din Legea nr. 77/2016, cu aplicarea Deciziei C.C.R. nr. 623/2016, în speță fiind relevantă și Decizia C.C.R. nr. 62/2017.

În considerentele Deciziei C.C.R. nr. 62/2017, s-au reținut următoarele:

“35. Creditul bancar este definit ca fiind acel angajament de punere la dispoziţie sau acordare a unei sume de bani ori prelungire a scadenţei unei datorii, în schimbul obligaţiei debitorului la rambursarea sumei respective, precum şi la plata unor dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă precum comisioanele de angajament, de urmărire sau de gestionare a respectării dispoziţiilor contractuale sau orice angajament de achiziţionare a unui titlu care încorporează o creanţă. Regula generală aplicabilă în materia împrumutului de consumaţie este înscrisă în art. 1584 din Codul civil din 1865, respectiv art. 2.158 alin. (1) teza a doua din actualul Cod civil, dreptul comun aplicabil contractelor de credit, pe lângă legislaţia specială. Conform acestor prevederi legale, principala obligaţie a împrumutatului este de a restitui «lucrurile împrumutate în aceeaşi calitate şi cantitate», respectiv «aceeaşi sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeaşi natură şi calitate». Dispoziţiile art. 1578 din Codul civil din 1865 consacră obligaţia împrumutatului de a restitui aceeaşi sumă numerică înscrisă în contract, ceea ce în doctrină a fost numit principiul nominalismului, astfel, «Obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract.Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii.»

36. De altfel, principiul nominalismului a fost preluat şi în noul Cod civil, la art. 2.164 alin. (2), potrivit căruia «În cazul în care împrumutul poartă asupra unei sume de bani, împrumutatul nu este ţinut să înapoieze decât suma nominală primită, oricare ar fi variaţia valorii acesteia, dacă părţile nu au convenit altfel».

37. Textul legal are caracter supletiv, astfel că părţile au posibilitatea să deroge de la principiul nominalismului, dacă se întruneşte acordul de voinţă în acest sens. Cu alte cuvinte, principiul nominalismului nu se aplică acelui contract în care părţile au convenit în mod expres să înlăture incidenţa normei din Codul civil sau acelui contract în care părţile au convenit în mod indirect derogarea de la acest principiu, introducând o clauză contractuală de indexare, al cărei scop este menţinerea valorii reale a obligaţiilor pe tot timpul executării lor. În cazul în care contractul nu cuprinde clauzele derogatorii menţionate, devine incidentă norma de drept comun în această materie, respectiv art. 1578 din Codul civil din 1865 sau art. 2.164 alin. (2) din noul Cod civil.

38. În virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia. Desigur că la această sumă, potrivit convenţiei părţilor, urmează a fi adăugate sumele care reprezintă costurile asociate cu acordarea creditului - dobânda şi comisioanele prevăzute în contract. Acelaşi principiu se aplică în cazul concret al contractului de credit (care nu reprezintă altceva decât un tip de contract de împrumut de consumaţie cu dobândă), atâta vreme cât acordarea creditului în monedă străină este permisă conform reglementărilor legale şi câtă vreme împrumutatul are obligaţia de a restitui lucruri de aceeaşi cantitate şi calitate. Clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar şi în condiţiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda naţională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, niciun act normativ neinterzicând acordarea şi rambursarea creditelor în monedă străină. Într-o atare situaţie, ambele părţi îşi asumă riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puţin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării, raportat la o altă monedă considerată etalon, sau, mai corect din punct de vedere obiectiv, raportat la aur.

39. Odată cu încheierea contractului, se realizează acordul de voinţă al părţilor care agreează integral condiţiile stipulate în acest act juridic. Opţiunea pentru un credit într-o monedă străină este făcută conştient şi cu bună-ştiinţă de către debitor, în considerarea avantajelor pe care acest credit le oferea în comparaţie cu celelalte produse de creditare oferite atât de creditor, cât şi de alţi furnizori de produse bancare (cost mai redus, acces la o sumă mai mare de bani, posibilitatea de a-şi realiza investiţii mai substanţiale etc.) Concomitent cu identificarea avantajelor acestui tip de credit, împrumutatul are posibilitatea de a identifica şi dezavantajele lui, printre care riscul de a angaja o sumă mai mare de lei pentru restituirea unui credit în valută comparativ cu cel în lei (dacă aceasta este moneda în care obţine principalele venituri).

40. Obligaţia de a rambursa ceea ce s-a primit cu titlu de împrumut - suma împrumutată -, care reprezintă obiectul contractului, impune împrumutatului obligaţia de a achiziţiona la data scadenţei valuta împrumutată în cuantumul ratei datorate - bun fungibil şi consumptibil - şi de a restitui această sumă băncii creditoare. Această obligaţie este o obligaţie esenţială a împrumutatului, fiind reglementată expres de lege şi impusă de principii fundamentale de drept: principiul forţei obligatorii a contractului - art. 969 din vechiul Cod civil/art. 1.270 din actualul Cod civil -, principiul executării obligaţiilor cu bună-credinţă - art. 970 din vechiul Cod civil/art. 1.170 din actualul Cod civil - şi principiul îmbogăţirii fără justă cauză, potrivit căruia nimeni nu se poate îmbogăţi pe seama altei persoane. Prin urmare, clauzele referitoare la restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat reglementează obligaţia esenţială a împrumutatului, ţinând de obiectul principal al contractului.

41. Riscul valutar inerent este un element al preţului contractului de credit acordat în monedă străină, atât timp cât împrumutatul trebuie să restituie împrumutul în aceeaşi monedă. Ca urmare, diferenţele între valorile ratelor lunare generate de aplicarea ratelor de schimb valutar între moneda creditului şi moneda în care împrumutatul îşi realizează veniturile sunt o parte componentă a preţului contractului, fiind incluse inerent în obiectul contractului. [...]

44. În lumina celor expuse în prealabil, Curtea apreciază că incidenţa principiului nominalismului monetar în contractele de credit în franci elveţieni nu constituie o piedică în calea aplicării mecanismului impreviziunii, dacă sunt îndeplinite condiţiile de incidenţă ale acestuia.”

Curtea Constituțională a considerat că incidenţa principiului nominalismului monetar în contractele de credit în franci elveţieni nu constituie o piedică în calea aplicării mecanismului impreviziunii, dacă sunt îndeplinite condiţiile de incidenţă ale acestuia (pct. 44), a făcut trimitere la pct. 96 și 98 din Decizia C.C.R. nr. 623/2016 (pct. 45), și a apreciat că argumentele reţinute în Decizia nr. 623/2016 cu privire la incidenţa teoriei impreviziunii sunt pe deplin aplicabile şi în materia contractelor de credit în franci elveţieni (pct. 49), cum este și cazul contractului de credit nr. HL25457/23.07.2008, în legătură cu care s-a efectuat notificarea analizată în prezenta cauză.

Sub regimul Codului civil anterior (aplicabil contractului de faţă, raportat la data încheierii acestuia), teoria impreviziunii era fundamentată pe prevederile art. 970 (“Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa.”). Prin urmare, chiar dacă nu era consacrată in terminis, din punct de vedere normativ, impreviziunea rezulta din însăşi reglementarea de principiu relativă la contracte, ea fiind justificată prin elementele de bună-credinţă şi echitate ce caracterizează executarea contractelor, așa cum s-a avut în vedere și în Decizia C.C.R. nr. 623/2016 (pct. 95). În considerentele Deciziei C.C.R. nr. 623/2016, s-au reținut și următoarele:

“96. În esenţă, impreviziunea intervine când în executarea contractului a survenit un eveniment excepţional şi exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privinţa amplorii şi efectelor sale, ceea ce face excesiv de oneroasă executarea obligaţiilor prevăzute de acesta. Drept urmare, clauzele contractului cu executare succesivă în timp trebuie adaptate în mod adecvat la noua realitate în măsura survenirii unui risc care se circumscrie ideii de impreviziune. În acest context, Curtea reţine că determinarea împrejurărilor care justifică aplicarea impreviziunii, concept derivând din buna-credinţă care trebuie să caracterizeze executarea contractului, trebuie realizată ţinându-se cont de ideea de risc al contractului. Acesta trebuie analizat dintr-un punct de vedere bivalent atunci când acesta se materializează; astfel, contractul în sine presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părţi ale contractului, în baza autonomiei lor de voinţă, principiu care caracterizează materia încheierii contractului, şi unul supraadăugat care nu a putut face obiectul in concreto al unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanţilor şi care ţine de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul a quo.

97. Impreviziunea vizează numai riscul supraadăugat şi, în condiţiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestaţiile la care părţile s-au obligat în condiţiile noii realităţi economice/juridice. Ea nu are drept scop revenirea la prestaţiile de la momentul a quo al încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de către părţi la acelaşi moment, fiind, aşadar, străină acestora, dar oferă o bază legală pentru adaptarea sau încetarea contractului. Adaptarea are loc atunci când utilitatea socială a contractului poate fi menţinută, pe când încetarea atunci când în cazul intervenirii noilor condiţii contractul îşi pierde utilitatea socială. În consecinţă, Curtea reţine că revine, în primul rând, părţilor obligaţia de a renegocia contractul, iar, în al doilea rând, renegocierea trebuie să fie una efectivă prin raportare la noua realitate.

98. Din cele de mai sus rezultă că adaptarea contractului pe parcursul executării sale la noua realitate intervenită echivalează cu menţinerea utilităţii sociale a acestuia, mai precis permite executarea în continuare a contractului prin reechilibrarea prestaţiilor. Evaluarea intervenirii acestui risc trebuie privită şi realizată în ansamblu, prin analiza cel puţin a calităţii şi pregătirii economice/juridice a cocontractanţilor [dihotomia profesionist/ consumator], a valorii prestaţiilor stabilite prin contract, a riscului deja materializat şi suportat pe perioada derulării contractului de credit, precum şi a noilor condiţii economice care denaturează atât voinţa părţilor, cât şi utilitatea socială a contractului de credit. Această evaluare de ansamblu permite stabilirea, pe de o parte, a limitei dintre cele două categorii de riscuri anterior menţionate şi, pe de altă parte, în funcţie de rezultatul la care se ajunge, luarea unei decizii cu privire la soarta contractului. Însă, odată constatată depăşirea riscului inerent contractului şi survenirea celui supraadăugat, intervenţia asupra acestuia devine obligatorie şi trebuie să fie efectivă, fie în sensul încetării, fie în cel al adaptării sale noilor condiţii, ea producând efecte juridice pentru viitor, prestaţiile deja executate rămânând câştigate contractului.

99. De asemenea, Curtea constată că regula pacta sunt servanda presupune luarea în considerare a unor elemente precum buna-credinţă şi echitatea, în condiţiile schimbării fundamentale a condiţiilor de executare a contractului. Ca principiu general, echitatea se manifestă sub două aspecte: obiectiv - denumind principiul exactei compensaţii cu implicarea egalităţii de tratament - şi subiectiv - însemnând luarea în considerare a unei situaţii particulare, de regulă, slăbiciunea unei părţi contractante. Rămânând la acelaşi nivel general, funcţiile echităţii sunt de interpretare şi de completare a normelor juridice, inclusiv a voinţei exprimate a părţilor. Din coroborarea dispoziţiilor art. 969 şi art. 970 din Codul civil din 1864 rezultă două principii interdependenţe pe care se întemeiază contractul civil: puterea de lege/forţa obligatorie pe care acesta o are pentru părţile contractante, pe de o parte, şi buna-credinţă în executarea acestuia, pe de altă parte. Puterea de lege a contractului vizează nu numai ceea ce contractul prevede expres în clauzele sale, ci şi toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa (art. 970 alin. 2 din Codul civil din 1864). Cu alte cuvinte, echitatea, corolar al bunei-credinţe, guvernează contractul civil de la naşterea sa până la epuizarea tuturor efectelor, independent de existenţa unei clauze exprese în cuprinsul contractului. Aşadar, executarea unui contract civil este legitimă atâta timp cât este rezultatul întrunirii cumulative a celor două principii (forţa obligatorie şi executarea cu bună-credinţă), principii care nu au existenţă de sine stătătoare, ci se condiţionează reciproc. Teoria impreviziunii, fundamentată pe cele două principii, atenuează caracterul obligatoriu al contractului, în măsura în care, pe perioada executării acestuia, intervine o situaţie imprevizibilă, însă niciuna dintre părţile contractante nu abdică de la obligaţiile care îi revin potrivit executării cu bună-credinţă a contractului. Aşadar, echitatea, alături de buna-credinţă, oferă un fundament al impreviziunii, pornind de la relaţia existentă între ele.

100. Prin urmare, potrivit arhitecturii constituţionale şi legale, în caz de neînţelegere între părţi, evaluarea existenţei situaţiei neprevăzute (condiţie obiectivă) şi a efectelor sale asupra executării contractului, a bunei-credinţe în exercitarea drepturilor şi obligaţiilor contractuale ale părţilor (condiţii subiective), precum şi a echităţii (ce presupune atât o latură obiectivă, cât şi una subiectivă) trebuie realizată cu maximă rigoare şi cade în sarcina instanţei judecătoreşti, organ care beneficiază de garanţia de independenţă şi imparţialitate şi care, pe această cale, dobândeşte un rol important în determinarea condiţiilor de executare a contractului. Consecinţa luării în considerare a criteriului bunei-credinţe constituie o lărgire a rolului judecătorului în contract, dar securitatea juridică nu va fi pusă în pericol, întrucât intervenţia judiciară este limitată de îndeplinirea condiţiilor specifice impreviziunii contractuale.”

Având în vedere şi considerentele deciziei Curţii Constituţionale prezentate anterior, s-a apreciat că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile pentru a opera impreviziunea.

Astfel, riscul creşterii sau descreşterii cursului de schimb valutar este inerent oricărui contract încheiat în valută, însă nu se poate nega că stabilitatea unei monede este un element care nu ţine de voinţa părţilor, ci depinde de alte elemente extrinseci, cum ar fi politica economică a unui stat, evoluţia relaţiilor comerciale internaţionale, fenomenele de criză economică sau politică. Chiar din motivarea Curţii Constituţionale privind necesitatea de a lua în calcul teoria impreviziunii, rezultă că, prin chiar adoptarea legii, de fapt, legiuitorul a luat o măsură specială menită să reechilibreze contractele afectate de criza provocată de valorizarea acută şi imprevizibilă la momentul încheierii contractului, a monedei de calcul (fie că ea a fost moneda creditului, fie că a fost moneda de referinţă a acestuia) faţă de moneda naţională şi anume darea în plată. Istoricul evoluţiei cursului francului elveţian înregistrat de la data încheierii contractului şi până la data formulării notificării evidenţiază aproape o dublare (la data încheierii contractului, 23.07.2008, cursul de schimb valutar CHF/Leu publicat de B.N.R. a fost 2,2046 – volumul nr. 1, fila nr. 86 verso –, iar la data primirii notificării de către reclamantă, 17.05.2018, a fost de 3,9126), care nu se încadrează în caracteristicile fireşti ale fluctuaţiilor cursurilor valutare.

Ca atare, având în vedere că s-a înregistrat aproape o dublare a cursului de schimb valutar CHF/Leu, amploarea pe care a avut-o această creştere, atât în planul relaţiilor economice internaţionale ce a determinat impunerea unui prag de către Banca Naţională a Elveţiei, cât şi în ceea ce priveşte situaţia consumatorilor, ce au determinat autorităţile din diferite state UE să adopte măsuri pentru atenuarea acestui impact, chiar înainte la renunţarea plafonului de către Banca Naţională a Elveţiei, este evident că această apreciere depăşeşte ipoteza riscului inerent şi asumat, că nu au fost prevăzute amploarea şi efectele sale, nici chiar de către profesionişti, nu numai de către consumatori. Așadar, creșterea înregistrată de francul elveţian de la data încheierii contractului de credit şi până la data formulării notificării de dare în plată reprezintă un eveniment excepţional, exterior voinţei părţilor, care nu ar fi putut fi prevăzut în mod rezonabil, la încheierea contractului de credit.

S-a observat că situația economică a pârâților nu a urmat un parcurs similar cursului de schimb valutar CHF/Leu. Astfel, venitul salarial net lunar mediu al pârâtului a scăzut de la 5.112,33 lei la 1.280 lei (15.360:12), în anul fiscal 2018, an în care pârâta figurează cu un venit salarial net lunar și mai redus decât al pârâtului, respectiv 670,83 lei (8.050:12), declinul venitului net lunar pe membru de familie fiind influențat și de extinderea familiei pârâților prin nașterea celui de-al treilea copil (în prezent pârâții au în întreținere 3 copii minori). De asemenea, se notează că pârâții nu figurează cu alte bunuri imobile în afara celui cu privire la care au efectuat notificarea și faptul că mai înregistrează debite restante și la organul local de taxe și impozite (pârâtul, în cuantum de 12.332,57 lei și pârâta, în cuantum de 1.837 lei), la asociația de proprietari (7.825 lei) și la alte credite contractate, conform adreselor emise de Biroul de Credit (pârâtul, în cuantum de 3.492 lei și 3.745 lei și pârâta, în cuantum de 3.145 lei). De aici, se apreciază că nu există dovezi la dosar în sensul că pârâții ar fi acționat cu rea-credință în ceea ce privește neexecutarea obligațiilor de plată asumate față de reclamantă. De aceea, alegația reclamantei, în sensul că banca nu este culpabilă pentru ineficiența gestionării veniturilor debitorilor, vizează un aspect nerelevant față de obiectul analizei impreviziunii, câtă vreme nu s-a constatat că persoanele împrumutate ar fi manifestat rea-credință.

Susținerea reclamantei, în sensul că notificarea nu a fost însoțită de o ofertă pentru renegociere și că, dacă banca face oferte pe care debitorii le-ar considera nefavorabile, aceștia ar putea să critice clauzele contractuale ca fiind abuzive pentru încălcarea dreptului de negociere, nu poate fi primită. Astfel, Legea nr. 77/2016 nu prevede, drept condiție de admisibilitate a notificării, anexarea ofertei pentru renegociere și, în lipsa probării unor negocieri concrete, nu se poate specula asupra consecințelor inițierii unei oferte de către bancă, respectiv dacă ar fi fost sau nu acceptată de pârâți și în ce condiții.

Faţă de cele arătate, instanţa a respins contestaţia formulată de reclamanta B S.A., în contradictoriu cu pârâţii DIC şi DFȘ, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei soluţii a formulat apel EE.

A precizat apelanta că anterior fuziunii BP cu BT a avut loc cesiunea de creanţa intre BP si EE in urma căreia a obţinut calitatea de creditor actual al creanţei debitorilor.

Având in vedere aceste aspecte urmează a se observa ca este singura entitate ce poate sa formuleze apărări in vederea continuării procedurilor iniţiate de BP precum si singura ce poate sa fie obligata la anumite obligaţii ce ţin de raportul contractual iniţial încheiat cu BP.

Intimaţii pârâţi nu au formulat întâmpinare.

Intimaţii, prin concluziile scrise depuse la dosar pentru termenul de judecată din data de 22.09.2020 au invocat excepţia lipsei calităţii procesual active a EE.

Apelanta EE a depus note scrise la data de 19.10.2020 prin care, pentru respingerea excepţiei invocate, invocă dispoziţiile art.36 şio art.39 din C.pr.civ.

Examinând excepţia lipsei calităţii procesual active a EE prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale incidente în materie, tribunalul a reținut următoarele:

În ceea ce priveşte limitele investirii primei instanţe respectiv obiectul, cauza şi părţile:

Intimaţii-pârâţi DIC şi DFȘ au transmis B S.A. o notificare de dare în plată, înregistrată la reclamantă sub nr. 2264/17.05.2018, în cuprinsul căreia au menţionat că au decis să transmită dreptul de proprietate asupra apartamentului (volumul nr. 1, filele nr. 14-15).

B S.A. a investit instanţa cu o contestaţie, în temeiul art.7 alin.1 din Legea nr.77/2016, în ceea ce priveşte  notificare de dare în plată, înregistrată la reclamantă sub nr. 2264/17.05.2018.

În justificarea calităţii de apelant EE invocă cesiunea de creanță din 16.03.2018 dintre aceasta şi  B S.A.

Având în vedere art.435 alin.1 C.pr.civ., potrivit căruia hotărârea este opozabilă şi succesorilor părţilor, şi în aplicarea dispoziţiilor art.38 şi art.39 C.pr.civ., rezultă că şi avânzilor-cauză le este deschis exerciţiul căii de atac: succesori universali, cu titlu universal, cu titlu particular, dacă transmiterea dreptului ce a făcut obiectul judecăţii (transmitere ce a operat prin acte între vii sau pentru cauză de moarte) a avut loc în intervalul dintre pronunţarea hotărârii şi împlinirea termenului pentru declararea căii de atac.

Potrivit art.39 C.pr.civ. transmiterea dreptului litigios trebuie sa aibă loc în cursul procesului.

Tribunalul a reţinut că cesiunea de creanță a fost anterioară notificării de dare în plată astfel că nu devin incidente dispoziţiile  art.38 şi 39 C.pr.civ.

 Potrivit art.458 C.pr.civ. „Subiectele căilor de atac

Căile de atac pot fi exercitate numai de părţile aflate în proces care justifică un interes, în afară de cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au şi alte organe sau persoane.”

EE, pornind de limitele investirii primei instanţe, şi având în vedere că nu sunt îndeplinite condiţiile art.38, art.39 C.pr.civ. şi văzând art.458 C.pr.civ. nu are calitate procesuală activă în declararea apelului.

Domenii speta

Spete similare